BusinessMagazin

Tag: umberto

  • Cei 60 de ani ai lui Charlie Brown

    As putea acum sa lansez un concurs “Ghiceste personajul!”, dar
    ar fi greu de gasit un invingator, prin urmare dezvalui misterul.
    Domnul in cauza era Charles Monroe Schulz(1), autorul benzilor
    desenate “Peanuts”, cu alte cuvinte tatal lui Charlie Brown(2). Am
    aflat ulterior ca pe parcursul vietii a avut momente cand a fost
    interesat de probleme religioase, dar si de altele, sa le spunem
    mai laice, si imi spunea sotia lui, Jeannie, ca el punea adeseori
    astfel de intrebari, pur si simplu pentru ca il interesau oamenii
    si dorea sa afle ce gandeau.

    Nu stiu ce sa zic, fapt este ca cel care citeste (si reciteste)
    “Peanuts” nu va gasi in ele niciodata referiri explicite la
    chestiuni si anxietati metafizice – si cum le-ar putea avea niste
    copii care la prima vedere sunt obsedati doar de baseball?

    Si totusi, despre Charlie Brown s-a scris ca “este capabil de
    variatii ale starii sufletesti de intensitate shakespeariana”,
    coperta revistei “Linus” este fara umbra de indoiala obiectul
    tranzitional al lui Winnicott(3), in spatele lui Lucy, Schroeder si
    chiar al lui Snoopy se agita umbra lui Freud, in timp ce Pig Pen,
    cu parul lui vesnic plin de matreata si pantofii iremediabil plini
    de noroi, pronunta cuvinte demne de Beckett atunci cand spune
    “peste mine se asterne praful nenumaratelor secole”.

    In fine, Charles Schulz, cel vesnic uimit ca persoane considerate
    de el niste genii il admirau, aparent dezinteresat de problemele
    lumii si de contradictiile vremurilor sale, a fost un mare poet,
    care ne-a povestit mereu, din varful creionului, versiunea lui
    despre conditia umana. Nu stiu ce gandea cu adevarat Schulz despre
    Iisus Christos, dar religia lui era cu siguranta o forma de
    religiozitate magica.
    Magie irepetabila. Si a fost natural faptul ca a interzis ca, dupa
    moartea lui, altii sa ii reinvie personajele (cum face aproape
    mereu masinaria industriei de divertisment). Cum se intampla in
    cazul operelor clasice, “Peanuts” nu pot fi modernizate, ci doar
    continuu reeditate si recitite (in paranteza fie spus, daca mai
    exista cineva care inca nu le-a luat niciodata in serios, amintesc
    ca toate povestile lui Charlie Brown au fost reeditate de editura
    Baldini Castoldi Dalai).

    In urma cu cateva saptamani, pentru a sarbatori cei 60 de ani ai
    lui Charlie Brown, s-au strans la Bologna, intr-o aula universitara
    – alaturi de Jeannie Schulz, care a reevocat cu gratie episoade din
    viata sotului sau, si de Fulvia Serra, directoarea revistei “Linus”
    in anii ’80 -, putinii supravietuitori dintre cei ce au lansat
    “Peanuts” in Italia, ca Annamaria Gandini, care l-a sustinut pe
    neuitatul Giovanni(4) mai intai sa publice in volum benzile
    desenate cu Charlie Brown, in 1963 (iar eu i-am scris prefata) si
    apoi sa dea viata in 1965 revistei “Linus”. Disparuti fiind, cu
    Giovanni Gandini, si alti protagonisti ai acelor ani ’60, precum
    Franco Cavallone si Ranieri Carano, supravietuitorii nu eram decat
    Salvatore Gregorietti (cel care a desenat copertele la “Linus”) si
    eu mine, care in primul numar al revistei discutasem cu Elio
    Vittorini si Oreste del Buono despre maretia lui Schulz.

    Citind darile de seama jurnalistice despre serata bologneza, am
    vazut ca imi este atribuita ideea ca Schulz ar fi fost mai mare
    decat Salinger. Cu siguranta, impartasesc aceasta idee, intrucat
    Salinger ramane legat de o perioada si de limbajul tinerilor acelor
    ani, in timp ce Schulz se bucura de eternitatea acelor poeti lirici
    greci studiati la scoala, care ne povesteau ca “dorm pasarile cu
    aripile lungi”. Comparatia i s-a datorat chiar lui Vittorini, care
    tocmai publicase niste comicsuri in “Politecnico” si convinsese la
    aceea vreme editura Mondadori sa gazduiasca intr-o colectie de
    autori straini benzile desenate “B.C.” ale lui Johnny
    Hart(5).

    Iata ce zicea Vittorini despre Schulz: “Fara niciun efort, eu l-as
    asemana cu Salinger, dar de un interes mult mai amplu si in opinia
    mea mult mai profund. Asta fara indoiala. Salinger ramane, daca
    vrem, poet: insa nu reuseste sa fie poetul unei societati, ramane
    un produs in fond foarte literar. Salinger este un <patetic>
    care evadeaza in lumea copilariei, iar acesta nu este la el
    reprezentativa pentru lumea adultilor, a maturitatii, asa cum e la
    Schulz, in opera caruia copilaria este <semnificantul>,
    vehiculul acestei lumi complete care este omul matur, cam ca Johnny
    Hart (cel cu «B.C.»), care reprezenta lumea moderna prin
    intermediul epocii de piatra”.

    Note:
    1. Charles M. Schulz (1922-2000), autor american de benzi
    desenate.
    2. Charlie Brown, personajul principal din benzile desenate
    “Peanuts”.
    3. “Obiectul tranzitional” este un concept lansat in psihanaliza de
    D.W. Winnicott (1896-1971), pediatru si psihanalist britanic, si se
    refera la desprinderea progresiva a copilului de atasamentul fizic
    fata de mama, prin intermediul unor jucarii sau articole din
    casa.
    4. Giovanni Gandini (1923-2006), scriitor si editor.
    5. Johnny Hart (1931-2007), autor american de benzi desenate.

  • Regii Magi, acesti necunoscuti

    Aproape din intamplare mi s-a intamplat sa asist in ultimele
    zile la doua episoade, unul cu o fata de 15 ani care rasfoia foarte
    interesata un album de reproduceri de arta, altul cu doi baieti de
    aceeasi varsta care vizitau (extaziati) Luvrul. Toti trei erau
    nascuti si educati in tari cat se poate de laice si in familii
    atee. Asa se face ca, privind “Pluta Meduzei”(1), ei ar fi inteles
    ca acei cativa nefericiti tocmai au supravietuit unui naufragiu sau
    ca cele doua personaje din tabloul lui Hayez(2) din Pinacoteca
    Brera sunt doi indragostiti, dar nu reuseau sa-si dea seama de ce
    Angelico(3) ar fi reprezentat o tanara conversand cu o creatura
    inaripata sau de ce un domn zdrentaros ar fi coborat poticnindu-se
    de pe un munte, carand in spinare doua placi de piatra extrem de
    grele si emanand raze luminoase din coarne. Desigur, tinerii
    recunosteau ceva intr-o Nativitate sau o Crucificare, pentru ca mai
    vazusera ceva asemanator, dar daca pe langa iesle se strecurau trei
    domni cu mantie si coroana, deja nu mai stiau cine erau ei si de
    unde veneau. E adevarat ca acelasi lucru i se intampla si lui
    Matei, dar nu asta conteaza.

    Trei sferturi din arta occidentala este imposibil de inteles, sa
    spunem, daca nu cunoastem faptele din Vechiul si Noul Testament si
    povestile sfintilor. Cine este fata cu ochii pe o farfurie, vine ea
    din noaptea mortilor vii? Iar cavalerul care taie in doua un
    vesmant oare protesteaza impotriva lui Armani?

    Deci se intampla ca, in multe situatii culturale, tineri si tinere
    invata la scoala totul despre moartea lui Hector, dar nimic despre
    cea a Sfantului Sebastian, totul probabil despre nunta lui Cadmus
    si Harmonia(4), dar nimic despre nunta din Cana. In anumite tari
    exista o puternica traditie de lectura a Bibliei, iar copiii stiu
    totul despre vitelul de aur, dar nimic despre lupul Sfantului
    Francisc. In alte locuri li se impuie capul cu Calea Crucii, dar
    despre “mulier amicta sole”(5) din Apocalipsa nu li se pomeneste.
    Dar ce-i mai rau se intampla cu siguranta atunci cand un occidental
    (si nu doar cei in varsta de 15 ani) se confrunta cu reprezentari
    ale altor culturi – cu atat mai frecvent intalnite la ora actuala,
    cand oamenii calatoresc in tari exotice in timp ce locuitorii
    acelor tari vin sa se stabileasca la noi.

    Nu vorbesc despre acele reactii perplexe ale unui occidental in
    fata unei masti africane sau de hohotele lui de ras in fata unor
    zei Buddha cotropiti de celulita (de altfel, persoanele de acest
    gen, intrebate, sunt gata sa raspunda ca Buddha este dumnezeul
    orientalilor la fel cum Mahomed este dumnezeul musulmanilor), ci de
    faptul ca multi dintre vecinii nostri ar fi dispusi sa creada ca
    fatada unui templu indian a fost proiectata de comunisti pentru a
    reprezenta ceea ce se va intampla in Villa Certosa(6) si stramba
    din nas atunci cand vad ca indienii in chestiune iau in serios un
    domn chircit, cu cap de elefant, fara a-si da seama ca ei nu gasesc
    nimic de obiectat in fata unei persoane divine reprezentate in chip
    de porumbita.

    In consecinta, dincolo de orice consideratie religioasa, dar si din
    punctul de vedere cel mai laic din lume, este nevoie ca tinerii sa
    primeasca la scoala o instruire de baza cu privire la ideile si
    traditiile diferitelor religii. A crede ca ea nu este necesara
    echivaleaza cu a spune ca nu trebuie sa fie invatati cine a fost
    Jupiter sau Minerva, intrucat respectivii erau doar niste eroi de
    basme pentru batranele din Pireu. Acum, a dori sa rezolvi problema
    educatiei religioase prin educatia intr-o singura religie (doar ca
    sa dau un exemplu, cea catolica in Italia) este periculos din punct
    de vedere cultural, pentru ca, pe de-o parte, nu ii poti impiedica
    pe elevii necredinciosi sau copiii de atei sa nu lipseasca de la
    ora respectiva, pierzand astfel si minimul de elemente culturale
    fundamentale, iar pe de alta parte se exclude din educatia scolara
    orice referire la alte traditii religioase.

    Chiar si ora de religie catolica s-ar putea transforma intr-un
    spatiu de discutie etica, cat se poate de respectabila, despre
    datoriile fata de semenii nostri sau despre ceea ce inseamna
    credinta, dincolo de acele informatii ce ne permit sa distingem o
    Fornarina(7) de o Magdalena pocaita.

    Tot adevarat este si faptul ca oamenii din generatia mea au studiat
    totul despre Homer si nimic despre Pentateuh(8) si am avut parte si
    de lectii execrabile de istoria artei la liceu, dupa cum ne invatau
    totul despre Burchiello(9), dar nimic despre Shakespeare – si cu
    toate acestea am scos-o la capat, pentru ca in mod evident exista
    ceva in mediu ce facea sa ne parvina informatii si noutati. Totusi,
    cei trei tineri de care pomeneam, cei incapabili sa-i recunoasca pe
    Regii Magi, imi sugereaza ca mediul ne transmite din ce in ce mai
    putine informatii utile, in schimb multe cat se poate de
    inutile.
    Regii Magi sa ne binecuvanteze cu cele sase maini sfinte ale
    lor.

    1. Tablou celebru de Theodore Gericault.
    2. Este vorba despre “Sarutul” pictorului romantic italian
    Francesco Hayez – cel mai reprodus tablou din secolul al
    XVIII-lea.
    3. Fra Angelico, pictor renascentist timpuriu.
    4. “Nunta lui Cadmus si Harmonia”, roman de Calasso Roberto.
    5. Femeia Imbracata In soare – aparitie din Apocalipsa considerata
    a o prefigura pe Fecioara Maria.
    6. Resedinta lui Silvio Berlusconi.
    7. “La fornarina” (Brutarita), pictura celebra de Rafael.
    8. Legea, Torah.
    9. Burchiello, alias Domenico di Giovanni, poet din sec. al
    XVIII-lea.

  • Exista muzica si muzica

    Se da adeseori drept exemplu de lipsa de sensibilitate muzicala parerea lui Kant, care considera muzica inferioara unor arte precum pictura, intrucat daca valoarea unei arte sta in hrana spirituala pe care ne-o procura muzica, jucandu-se pur si simplu cu senzatii, are un loc inferior printre artele frumoase. “Ea de fapt trece de la senzatii la idei nedeterminate, in vreme ce artele figurative pornesc de la idei determinate pentru a ajunge la senzatii, iar impactul acestor ultime senzatii este de durata, in vreme ce impresia lasata de cele datorate muzicii nu este decat efemera.”

    Si treci prin aceste idei destul de discutabile. Dar Kant adauga: “De asemenea, muzicii ii este inerenta o anumita lipsa de civilizatie, faptul ca ea isi raspandeste influenta in principal prin felul in care sunt facute instrumentele ei, mai departe decat ai vrea (in vecinatate) si intr-un anume mod isi impune prezenta, compromitand, asadar, libertatea celorlalti, care nu se afla printre participantii la reuniunea muzicala, ceea ce artele ce se adreseaza ochilor nu fac, pentru ca ajunge sa privesti in alta parte daca nu vrei sa fii expus mesajului lor.

    Lucrurile stau mai mult sau mai putin similar cu desfatarea provocata de un miros raspandit in aer. Cel care isi scoate din buzunar propria batista parfumata ii supune pe toti cei aflati in vecinatate la un tratament contrar vointei lor, iar daca acestia vor sa respire, ii obliga in acelasi timp sa se bucure, si de aceea respectiva obisnuinta a iesit din moda” (“Critica puterii de judecata”). Sa dispretuiesti din punct de vedere estetic muzica pentru ca-i deranjeaza pe vecini e ca si cum ai nega valoarea “Aidei” atunci cand este cantata pe stadionul din Verona, obligandu-i pe cei ce locuiesc in vecinatate la o auditie involuntara.

    Si totusi, lasandu-l pe Verdi la o parte, eu, care locuiesc intr-o zona din Milano unde la fiecare festivitate publica se organizeaza concerte rock ce dureaza pana tarziu in noapte, incep sa cred ca nici Kant nu gresea in totalitate. Mi se intampla sa citesc dupa ceva vreme publicatiile primite, pentru ca nu se poate citi totul deodata (si de altfel am citit “Iliada” dupa aproape 3.000 de ani), si asa am dat cu cateva luni intarziere peste numarul 43 din revista Nuovi Argomenti, ce are in deschidere un soi de jurnal al lui Valerio Magrelli(1). La un moment dat, Magrelli citeaza cu deferenta pasajul kantian, plecand de la premisa ca exista o muzica aleasa de noi spre a o asculta si o alta ce ne este impusa de ceilalti.

    “Este vorba de doua fenomene la antipozi. Primul reprezinta unul dintre cele mai rafinate alimente ingaduite speciei umane, in vreme ce al doilea este un simplu delict. Unul este un dar ales, altul o pedeapsa suportata.” Iar la inceputul jurnalului sau, Magrelli noteaza ca exista “doua materiale al caror abuz distruge ecologia planetei: plasticul si muzica”. In ceea ce priveste plasticul nu avem nevoie de exemple; fata de muzica are si un defect in plus, pentru ca sunetele, dupa cum se stie, “volant”, zboara si se pierd in aer, in timp ce plasticul, “manet”, ramane de-a lungul secolelor. In cazul muzicii ajunge sa ne gandim cat de tare ne persecuta ea in aeroporturi, in baruri si restaurante, in ascensoare, intr-un oribil stil New Age in cabinetul fizioterapeutului, la soneriile telefoanelor mobile ce in trenuri canta moment de moment “Für Elise” sau a 550-a sonata a lui Mozart, ca fundal continuu la orisice eveniment de la televizor – si ne inspaimanta chiar si mai rau atunci cand, fara a o auzi, o ghicim in urechile obsedate si asurzite ale unor alienati care trec pe langa noi cu castile infipte in timpan, incapabili sa paseasca, sa gandeasca, sa respire, fara a avea un zgomot asurzitor drept inger pazitor.

    Pe vremuri, oamenii hotarau sa asculte muzica si dadeau drumul la radio (operatiune ce implica efort manual) sau alegeau un disc (operatiune ce presupunea si o evaluare intelectuala, dar si o chestiune de gust) ori se imbracau frumos si mergeau la un concert, unde isi exercitau propria capacitate de a distinge intre o executie buna si una modesta sau puteau decide sa-l iubeasca pe Bach si sa-l urasca pe Skriabin. Acum, multimi de pustoaice cu buricul gol si pusti cu parul rasta fura muzica pe computer pentru a o da la schimb si a o asculta ziua-ntreaga, iar la concert sau in discoteca merg nu pentru a se distra, ci pentru a se ameti si, uitate fiind fineturile datului la pedala, absorb mai mult zgomot decat muzica. In tren insa, casti au si multi adulti abrutizati, incapabili sa citeasca un ziar sau sa priveasca peisajul. Daca pe fiecare panou publicitar ar fi reprodusa Gioconda, Gioconda ar deveni urata si obsedanta. Dar (si-atunci Kant avea dreptate) intelectul nostru si-ar da seama de acest lucru si am protesta. Cu muzica insa nu se intampla acest lucru; de-acum traim cu ea ca scufundati intr-un lichid amniotic. Cum sa ne recapatam darul surzeniei?