BusinessMagazin

Tag: Thomas Friedman

  • Adevarata Partida a Ceaiului

    Miscarea care a atras toata atentia, acel protest amorf, spontan
    coagulat impotriva cresterii rolului guvernului si contra majorarii
    deficitului bugetar este cea pe care as numi-o “Miscarea
    Ceainicului” – pentru ca tot ce fac ei este sa improaste cu
    abur.

    Asta nu inseamna ca energia din spatele lor nu este autentica
    (evident ca este) sau ca nu va avea un impact electoral (cu
    siguranta ca va avea). Dar influentarea alegerilor si influentarea
    viitorului Americii sunt doua lucruri diferite. Dupa tot ce am
    auzit despre aceasta miscare, mi se pare ca e facuta doar din abur,
    dar si ca nu are un motor. Nu are un plan de a readuce Americii
    maretia.

    Aceasta Miscare a Ceainicului nu poate avea un impact benefic
    asupra tarii, pentru ca a si evaluat gresit principala problema a
    Americii si nici nu a oferit o solutie credibila pentru problema pe
    care a identificat-o. Cum poti sa iei in serios o miscare ce
    sustine ca vrea sa taie cheltuielile guvernamentale cu miliarde de
    dolari, dar nu identifica punctual programele de aparare, asistenta
    sociala si medicala sau alte linii bugetare pe care e gata sa le
    suprime?

    Si cum poti sa iei in serios o miscare care a ramas in cea mai mare
    parte tacuta atunci cand administratia Bush a lansat doua razboaie
    si un program de facilitati la medicamentele pe baza de reteta,
    prin programul Medicare, concomitent cu reducerea impozitelor, dar
    care acum este ingrozita de deficitul bugetului si nu mai suporta
    masurile luate de presedintele Barack Obama? Aud? Unde ati fost opt
    ani de zile, oameni buni?

    Problemele care deranjeaza Miscarea Ceainicului – deficitul si
    cresterea cheltuielilor guvernamentale – sunt de fapt simptome ale
    problemei noastre, nu cauzele ei. Ele sunt simptomele unei tari
    aflate intr-o stare de declin accentuat, care isi pierde atuul
    competitiv din cauza ca politicile noastre au devenit doar o alta
    forma de divertisment sportiv, Congresul e un forum pentru mita
    legalizata si principalele noastre institutii legiuitoare sunt
    divizate de partizanate toxice pana la paralizie.

    Partida Ceaiului care conteaza cu adevarat, care se intinde de la
    republicanii de centru pana la independenti, trecand drept prin
    democratii de centru, are o perceptie profunda a situatiei si e in
    cautarea unui lider cu trei caracteristici. In primul rand, sa fie
    patriot: un lider care e mai interesat sa lupte pentru tara lui
    decat pentru partidul lui. In al doilea rand, un lider care sa-i
    convinga pe americani ca el/ea nu are doar un plan de a reduce
    impozitele sau de a extinde pachetele de stimulare economica, ci de
    a face ceva mai mare – sa faca America o tara de succes,
    competitiva si respectata din nou. Si in al treilea rand, cineva
    care are capacitatea de a conduce in fata incertitudinilor si nu
    doar se plange de cat de grele sunt lucrurile – un lider ce crede
    ca treaba lui nu e sa citeasca sondajele, ci sa schimbe
    sondajele.

    Sociologul democrat Stan Greenberg mi-a spus ca, atunci cand face
    un focus grup azi, asta aude: “Oamenii cred ca tara e in necaz si
    ca state precum China au o strategie pentru atingerea succesului,
    iar noi nu avem. Ei vor merge dupa oricine ii va convinge ca are un
    plan sa faca America din nou mare. Asta vor sa auda. Si asta trece
    dincolo de republicani si democrati”. Pentru mine, acesta este un
    plan ce incepe cu intrebarea: Care e acel miez de competenta si
    avantaj strategic al Americii si cum sa-l cultivam? Raspuns: Este
    capacitatea noastra de a atrage, a dezvolta si a descatusa talentul
    creator. Asta inseamna oameni care inventeaza, construiesc si vand
    mai multe bunuri si servicii ce fac vietile oamenilor mai
    productive, mai sanatoase, confortabile, sigure si amuzante decat
    ale celor din alte tari.

    Leadershipul inseamna astazi cum poate guvernul SUA sa atraga si sa
    educe mai multi astfel de oameni talentati si apoi sa puna in
    aplicare legi, reglementari si bugete care sa imputerniceasca acei
    oameni talentati sa dezvolte produsele si serviciile lor, sa le
    vanda in toata lumea si, facand aceasta, sa creeze locuri de munca
    aici. Fara asa ceva nu ne vom putea permite asistenta medicala sau
    cheltuielile cu apararea de care avem nevoie. Acesta este planul pe
    care adevarata Partida a Ceaiului il vrea de la presedintele
    sau.
    Ca sa-l aplice ar fi nevoie sa marim niste impozite – la
    combustibili, spre exemplu – si sa scadem altele, cum ar fi taxele
    corporatiste si cele pe veniturile angajatilor. Ar fi nevoie sa ne
    regandim legile imigratiei astfel incat sa ne controlam mai bine
    granitele, sa lasam sa intre mai multi angajati bine pregatiti si
    sa-i pastram pe acei straini inteligenti ce fac facultatea la noi.
    Si mai e nevoie sa reducem cheltuielile pentru unele servicii
    publice, ca sistemul de asistenta sociala, si sa majoram altele, ca
    educatia si cercetarea pentru o e-co-nomie a secolului 21.
    Cu alte cuvinte, e nevoie de un plan foarte destept, subtil si bine
    tintit ca sa ne folosim resursele aflate acum in scadere in cel mai
    eficient mod, asa incat sa ne recastigam competentele de baza.
    Aceasta este singura problema pe termen lung la problema noastra –
    sa ne croim singuri drumul de iesire din datorii.
    Orice Partida a Ceaiului care spune ca raspunsul este simpla
    reducere a rolului guvernului si taierea impozitelor ar putea sa
    profite, cu acest discurs, la alegerile de la jumatatea mandatului
    din noiembrie. Dar nu poate sa duca America in directia buna.
    Pentru asa ceva exista o alta Partida a Ceaiului, care insa isi
    asteapta inca liderul.

  • Spionii pe care i-as fi vrut eu

    Eram in concediu cand a aparut stirea despre cei 11 rusi care au
    fost acuzati ca sunt agenti sub acoperire, plantati de spionajul
    Moscovei in America pentru a strange informatii despre Statele
    Unite si a recruta spioni care puteau obtine accesul la secretele
    noastre cele mai intime.
    Prima mea reactie a fost: s-ar putea ca asta sa fie cel mai mare
    cadou pe care America l-a primit de la o alta tara, dupa Statuia
    Libertatii pe care ne-a dat-o Franta. Mai e cineva care vrea sa ne
    spioneze! Taman cand ne simteam inutili si deprimati, au aparut
    rusii si ne-au zis ca inca mai merita cheltuite valize de bani
    pentru a planta oameni in think-tank-urile noastre. Indiferent de
    criza creditelor ipotecare, unii inca mai cred ca avem informatiile
    care trebuie. Iti multumim, Vladimir Putin!
    Dupa ce m-am mai gandit, mi-am dat seama ca de fapt povestea e cu
    doua fete, una buna si una rea. Vestea buna e ca se mai gaseste
    cineva care sa vrea sa ne spioneze. Vestea proasta e ca acei cineva
    sunt rusii.

    Daca m-ati fi anuntat ca tocmai au fost arestati 11 finlandezi care
    ne spionau scolile, atunci m-as fi simtit cu adevarat bine, pentru
    ca scolile finlandeze sunt intotdeauna in varful clasamentelor
    mondiale. Daca mi-ati fi zis ca 11 singaporezi au fost arestati
    pentru ca spionau cum functioneaza guvernul nostru, atunci chiar ca
    m-as fi simtit bine, pentru ca Singapore are una dintre cele mai
    curate si bine conduse birocratii din lume si isi plateste
    ministrii cu cate peste un milion de dolari anual. Daca mi-ati fi
    spus ca 11 chinezi din Hong Kong au fost arestati pentru ca studiau
    cum ne reglementam noi pietele financiare, m-as fi simtit bine,
    pentru ca in acest domeniu Hong Kongul chiar exceleaza. Si daca
    mi-ati fi zis ca 11 sud-coreeni au fost arestati pentru ca studiau
    penetrarea internetului in banda larga de la noi, atunci iarasi
    m-as fi simtit bine, pentru ca noi suntem cu mult in urma lor la
    acest capitol.

    Dar rusii? Cine mai vrea sa fie spionat de ei? Daca n-ar fi avut la
    export petrolul, gazele naturale si minereurile, economia Rusiei
    s-ar fi contractat si mai tare decat a facut-o. Cele mai populare
    marfuri la export din Rusia sunt probabil aceleasi de pe vremea lui
    Hrusciov: vodca, papusile Matrioska si pustile Kalasnikov. Povestea
    asta cu spioni seamana cu acele turnee de tenis ale seniorilor, in
    care se intalnesc John McEnroe si Jimmy Connors bine trecuti de
    tinerete – sau cu rejucarea partidei dintre Floyd Patterson si
    Sonny Liston, ambii avand peste 60 de ani. Aproape ca-ti vine sa-ti
    pui mana la ochi.
    Singurul lucru pe care rusii ar trebui sa-l vrea de la noi –
    adevarata sursa a puterii noastre – nu necesita o celula de spionaj
    pentru a fi aflat. Tot ce trebuie e un ghid turistic al
    Washingtonului, din acelea sub zece dolari. Cea mai mare parte a
    ceea ce trebuie aflat se afla in Arhivele Nationale: Carta
    Drepturilor Omului, Constitutia si Declaratia de Independenta.
    Restul se afla in cultura noastra si poate fi gasit peste tot, din
    Silicon Valley si pana la parcul tehnologic Route 128 de langa
    Boston. Este un angajament pentru libertatea individuala, piete
    libere, domnia legii, universitati puternic bazate pe cercetare si
    o cultura care celebreaza imigrantii si inovatorii.

    Daca rusii vor gasi toate astea si vor incepe sa le ia cu ei acasa,
    atunci ar trebui sa-i luam mai serios drept competitori. Dar nu
    prea pare sa fie cazul. Dupa cum observa si Leon Aron, director
    pentru studii rusesti la American Enterprise Institute, intr-un
    eseu recent, presedintele rus Dmitri Medvedev tocmai a anuntat
    planuri de construire a unui “Oras al Inovarii” in Skolkovo, langa
    Moscova. Acest “tehnopolis” este gandit ca o zona de libera
    initiativa care sa atraga cele mai mari talente ale lumii.
    E doar o problema, subliniaza Aron: “Importul de idei si de
    tehnologie din Occident a fost un element cheie in modernizarile
    Rusiei inca de la Petru cel Mare din secolul XVIII-lea (…) Dar
    Rusia a controlat strict tot ce a importat: utilaje si ingineri,
    da. Spiritul liber, angajamentul pentru inovatie eliberat de
    «indrumarile» birocratice si, cel mai important, incura-jarea
    antreprenorilor curajosi, chiar putin nebuni – aproape sigur nu.
    Petru si cei care i-au urmat au cautat sa obtina roade fara sa
    cultive si radacinile (…) Doar un om eliberat de frica si de
    supraveghetori poate construi un Silicon Valley. Iar astfel de
    oameni sunt tot mai greu de gasit in Rusia de astazi (…)
    Dezgustati si speriati de anarhie si de coruptia sufocanta…
    antreprenorii rusi investesc foarte putin in tara lor, dincolo de
    nevoile lor imediate de productie”.

    Nu, tot ce ar trebui sa vrea rusii de la noi este tot ce nu trebuie
    sa fure. Este de asemenea tot ce ar trebui sa onoram si sa pastram
    noi, dar in ultima vreme n-am prea facut-o: imigratia libera,
    excelenta educationala, o cultura a inovarii si un sistem financiar
    menit sa promoveze destructurarea creativa si nu creatia
    distructiva, dupa cum a numit-o economistul Jagdish Bhagwati.
    Asa ca, da, sa-i dam la schimb pe spionii lor cu ai nostri. Dar sa
    tinem cont si ca a fi spionat azi de catre rusi nu e o onoare. E
    doar un obicei vechi. Pentru ca ei nu ne mai sunt concurenti decat
    in cazul arsenalului nuclear ce probabil nu va fi folosit vreodata.
    Tarile care trebuie sa ne ingrijoreze sunt cele ai caror profesori,
    birocrati, investitori si inovatori – nu spioni – ne bat ziua in
    amiaza mare cu propriile noastre arme.

  • O intrebare de la Lidia

    De cand anarhistii greci au aruncat cu sticle incendiare in
    banca la 5 mai, ucigand trei angajati, sediul Marfin a devenit un
    soi de altar ad-hoc. O gramada de buchete, ursuleti si mesaje de
    condoleante a crescut cu fiecare ora pe trotuarul din fata, pe
    masura ce atenienii treceau sa-si exprime regretele fata de cei
    ucisi nevinovati acolo. Oamenii asezau un trandafir si apoi
    ramaneau cu ochii la cladire sau citeau mesajele scrise de mana,
    lipite pe toata fatada. Privirea mea s-a dus spre un desen viu
    colorat, evident facut de un copil, care infatisa o cladire arzand
    si niste oameni inauntru care strigau “Ajutor! Ajutor!”. Sub el era
    scris in greceste: “In ce fel de lume o sa cresc eu? Lidia, 10
    ani”. Buna intrebare, Lidia.

    Banca Marfin a fost la 5 mai zona zero pentru criza globala. De
    indata ce imaginile cu angajatii bancii prinsi in incendiu au
    inundat canalele de stiri, s-au nascut si temerile ca Grecia nu va
    putea sa-si achite datoriile masive fata de marile banci. Aceasta a
    dus la o prabusire accentuata a monedei euro si a actiunilor
    bancilor europene. Prabusirea a fost accelerata apoi de vestile
    despre alegerile indecise din Marea Britanie si, in fine, toate
    acestea au stat la baza caderii bursei americane.

    Si de aici as incepe si raspunsul pentru Lidia: “Cresti intr-o
    lume din ce in ce mai integrata, in care toti vom avea nevoie sa ne
    ghidam dupa crezul simplu al grupului ecologist Conservation
    International: <Ce se pierde dincolo se simte aici>”.

    Conservation International a inventat aceasta sintagma ca sa ne
    aminteasca ca lumea noastra naturala si climatul constituie un
    sistem strans integrat si cand speciile, padurile si viata
    oceanelor sunt afectate intr-o regiune, pierderea lor va fi in cele
    din urma simtita in alta. Si ce e adevarat despre Mama Natura este
    adevarat si pentru piete, si pentru societati. Cand grecii inghit
    miliarde de euro datorii, germanii trebuie sa scotoceasca pe sub
    saltele si sa-i salveze de la faliment, pentru ca toti sunt legati
    intre ei in Uniunea Europeana. Ce se pierde la Atena se simte la
    Berlin. Ce se pierde pe Wall Street se simte in Islanda.

    Da, astfel de legaturi exista de ani buni. Dar azi atat de multi
    dintre noi sunt atat de mult interconectati cu celalalt si cu
    lumea! De aceea, Dov Seidman, CEO al LRN, care ajuta companiile
    sa-si defineasca o cultura etica, si coautor al cartii “Cum”,
    sustine ca ne aflam acum intr-o “epoca a comportamentului”.

    Bineinteles, comportamentul a contat intotdeauna. Dar azi, spune
    Seidman, cum se comporta fiecare dintre noi, cum consumam, cum
    facem afaceri, cum construim sau nu construim increderea celorlalti
    conteaza mai mult decat oricand. Pentru ca fiecare dintre noi,
    fiecare dintre bancile noastre sau dintre companiile noastre are
    acum puterea de a afecta, in bine sau in rau, atat de multe vieti
    omenesti prin intermediul atat de multor canale – de la
    tranzactiile intra-day la ipotecile imobiliare, la Twitter si la
    terorismul favorizat de internet.

    “Pe masura ce tehnologia ne-a facut tot mai interconectati cu
    altii din lumea intreaga, ea ne-a facut si mai interdependenti etic
    de altii din lumea intreaga”, sustine Seidman.

    Intr-adevar, intr-o lume in care cererea noastra de tenisi
    produsi in China creste, poluarea care topeste ghetarii din America
    de Sud, in care evaziunea fiscala din Grecia poate slabi euro,
    poate ameninta stabilitatea bancilor spaniole si poate cobori
    indicele Dow Jones, valorile si sistemele noastre etice va trebui
    in cele din urma armonizate la fel de mult ca si pietele noastre.
    Sau, ca sa spun altfel, pe masura ce devine mai dificil sa te aperi
    de iresponsabilitatea celuilalt, atat tu, cat si el trebuie sa
    deveniti mai responsabili.

    Dar asta nu s-a intamplat. Am devenit absorbiti de gandirea pe
    termen din ce in ce mai scurt – de la gandirea trimestriala de pe
    Wall Street la cea pe ciclul-de-stiri-de-24-de-ore a
    politicienilor. Toti suntem acum traderi intra-day. Avem
    politicieni care gandesc la minut, incercand sa-i reglementeze pe
    bancherii care tranzactioneaza intra-day, toti fiind acoperiti de
    oamenii care posteaza mesaje pe Twitter.

    Asa ca tot mai multi dintre noi ne comportam dupa ceea ce
    Seidman numeste “valori situationale”. Fac orice permite situatia.
    Luati exemplul Goldman Sachs sau al British Petroleum. Opusul
    valorilor situationale, sustine Seidman, sunt “valorile
    sustenabile”: valorile ce ne inspira comportamente care ne sustin
    literalmente relatiile cu ceilalti, cu comunitatile noastre, cu
    institutiile noastre, cu padurile, oceanele noastre, cu climatul.
    Fireste, ca sa contrabalansam aceasta epidemie de gandire
    situationala avem nevoie de reglementari mai multe si mai bune, dar
    avem nevoie si de mai multi oameni care sa se comporte mai bine.
    Reglementarile spun doar ce ai voie sau ce nu ai voie sa faci in
    anumite situatii. Valorile situationale te inspira sa faci ce
    trebuie in toate situatiile.

    Cum sa facem mai multi oameni sa se comporte sustenabil in piata
    sau cu Mama Natura? Aceasta este o provocare educationala si de
    guvernanta. Reglementarile sunt impuse – valorile sunt inspirate,
    celebrate si proslavite. Ele trebuie sa vina de la mame si tati,
    profesori si preoti, presedinti si ganditori. Daca credeti ca se
    poate si altfel, va rog sa-mi scrieti. O sa-i las eu un bilet
    Lidiei.

  • Botswana, taramul serviciului indisponibil

    Este locul acela care pe hartile medievale ar fi fost hasurat cu negru si etichetat: “Aici locuiesc balaurii!”. Dar in epoca post-moderna este locul in care BlackBerry-ul, laptopul cu conexiune wireless si chiar telefonul cu conexiune prin satelit mi-au dat acelasi mesaj sec: “Serviciu indisponibil”. Da, undeva la capatul curcubeului mai exista un “taram al serviciului indisponibil” – unde singurele retele sunt cele tesute de paianjeni, unde singurele “tonuri de apel” sunt tipetele ascutite ale vulturilor pescari africani si latratul babuinilor, unde singurul GPS e cel al leoaicei care masoara instinctiv distanta dintre ea si antilopa pe care spera sa o transforme in masa si unde “conectivitate” se refera doar la amanuntitul lant trofic care leaga pradatorii si prada lor si care sustine acest ecosistem remarcabil.

    Marturisesc, am ajuns in Chief’s Island, in Botswana, cu destule dispozitive ca sa fiu la o aruncatura de bat de casuta de e-mail. Nu cautam taramul serviciului indisponibil. Dar administratorii deltei Okavango si Wilderness Trust – o organizatie sud-africana de conservare care organizeaza safari-uri ca sa-si sustina munca de restaurare a zonei – iau foarte in serios conceptul de salbaticie. Insotitorii de la tabara noastra din partea de nord-vest a Chief’s Island, cea mai mare insula din delta, aveau un radio, dar altfel singurele sunete pe care le auzeai erau cele ale orchestrei simfonice a Mamei Natura. Asa ca, iti place sau nu, daca vii aici incepi sa te gandesti la binecuvantarile si blestemele “conectivitatii”. “Serviciu indisponibil” este ceva care scoate bani din buzunarul calatorilor veniti din lumea dezvoltata ca sa scape de modernitate cu tot cu bila ei cu lant de fier care e casuta de e-mail. Pentru mare parte din Africa, totusi, “serviciu indisponibil” este un blestem – pentru ca fara mai multa conectivitate, oamenii acestor locuri nu pot scapa de saracie.

    Poate fi gasit un echilibru? Pentru turistul normal, supraconectat, primul lucru pe care il observi la taramul serviciului indisponibil este cat de repede se imbunatateste modul cum auzi, mirosi si vezi ca intr-un act instant de evolutie darwiniana. Este uimitor ce bine se aude totul cand nu ai un iPod in urechi si cat de departe vezi cand nu te chiorasti intr-un ecran de com¬puter. In salbaticie, diferenta dintre a auzi si a vedea cu acuitate este pentru animale diferenta dintre supravietuire si exterminare si diferenta dintre o experienta extraordinara si o oportunitate ratata pentru fotografi si ghizi. Desi mentinerea “serviciului indisponibil” este esentiala pentru industria ecoturistica a Africii, restul continentului are nevoie disperata de mai multa conectivitate.

    Eric Cantor, care conduce Laboratorul de Aplicatii al Fundatiei Grameen din Uganda, explica ce diferente enorme pot face telefoanele mobile si accesul la internet pentru oamenii din Africa: “Un cultivator de banane care pana acum se multumea sa astepte in fiecare saptamana camionul cumparatorului ca sa-si vanda productia poate folosi acum mijloacele de comunicare ca sa anunte lumea de stocul de produs pe care il are sau poate cauta cumparatori, unii chiar care sa aiba disponibil si transport pentru piete mai mari”, spune Cantor. “De asemenea, prin aceste mijloace, fermierul va putea sa vada evolutia preturilor ca sa aiba un avantaj in negociere.

    Tinerii care sunt prea timizi ca sa-si intrebe parintii despre cauzele si simptomele bolilor cu transmitere sexuala pot sa le caute in intimitate pe internet si isi pot imbunatati astfel starea de sanatate. Un fermier fara bani care are nevoie de un remediu pentru daunatorul care ii ataca recolta poate gasi unul care sa foloseasca ingredientele disponibile pe plan local”. Botswana, care e cam de marimea Texasului, are din fericire destule diamante ca sa-si permita sa transforme 40% din teritoriul tarii in rezervatie naturala. Conectivitatea ei cu piata mondiala de diamante ii permite sa-si mentina “serviciul indisponibil” in salbaticie. Zimbabwe, prin contrast, a devenit o tara a “serviciilor nedisponibile” dupa decenii de dictatura a lui Robert Mugabe si, ca urmare, atat poporul ei, cat si viata ei salbatica sunt specii pe cale de disparitie. Cu cat mai multe state africane unde “serviciul indisponibil” poate fi o alegere, nu un dat – o oferta facuta turistului ca sa se relaxeze, nu o piedica pusa antreprenorului ca sa nu se dezvolte – cu atat mai multa speranta ca acest continent va putea sa-si dezvolte minunile naturale si cetatenii in acelasi timp.
     

  • Radicalul de la Casa Alba

    Pe cand ma intorceam de la ceremonia de inaugurare, am vazut un vanzator afro-american care purta un tricou imprimat manual care rezuma cat se poate de bine semnificatia momentului. Scria: “Misiune indeplinita”.
     
    Dar nu trebuie sa lasam ca aceasta sa fie singura schimbare, cu atat mai putin singura mare misiune pe care o indeplinim. Acum, ca ne-am depasit biografia, trebuie sa scriem o noua pagina de istorie – una care va reseta, resuscita si revigora America. Aceasta este, pentru mine, esenta discursului inaugural al lui Obama si sper ca noi – si el, de asemenea – vom fi in stare sa-l punem in practica.
     
    Intr-adevar, chiar sper ca Obama a stat in toti acesti ani in cercul radicalului din Chicago Bill Ayers (lider al unei miscari radicale de stanga in anii ’70). Sper ca Obama este un radical, chiar daca n-o spune. 
     
    Nu un radical de stanga sau de dreapta, pentru ca acesta este un moment radical. Este un moment de desprindere de obisnuinta in atat de multe domenii. Nu mai putem sa crestem ca tara bazan-du-ne doar pe reputatia noastra, amanand solutiile dureroase la orice problema majora si spunandu-ne ca initiativele dramatice – precum o taxa pe benzina, sistemul national de asigurari medicale sau reforma sistemului bancar – sunt prea dure si “in afara jocului”. Asa ca speranta mea fierbinte despre presedintele Obama este ca el va fi la fel de radical ca momentul pe care-l traieste – si ca va pune totul in joc.
     
    Ocaziile pentru initiative curajoase si inceputuri cu adevarat noi sunt rare in sistemul nostru – in parte din cauza inertiei pe care o imprima Constitutia, cu deliberata sa separatie a puterilor, si partial din cauza modului in care banii de lobby, stirile zilnice si permanenta campanie prezidentiala conspira la un loc sa paralizeze marile schimbari.
     
    “Sistemul este construit pentru a ajunge in impas”, spune Michael J. Sandel, politolog la Universitatea Harvard. “In vremuri obisnuite, energia si dinamismul vietii americane stau in economie si in societate si oamenii privesc guvernul cu suspiciune sau cu indiferenta. Dar in vremuri de criza nationala, americanii asteapta de la guvern sa rezolve problemele fundamentale care ii afecteaza in mod direct. Sunt momentele in care presedintii pot face lucruri marete. Aceste momente sunt rare, dar ele ofera ocazia de aparitie a acelui tip de conducere care poate rearanja peisajul politic si poate redefini termenii dezbaterii politice pentru o intreaga generatie”.
     
    In anii ‘30, Marea Criza i-a permis lui Franklin D. Roosevelt sa lanseze programul New Deal si sa redefineasca rolul guvernului federal, mai spune Sandel, in vreme ce in anii ‘60, asasinarea lui John F. Kennedy si “fermentul moral al miscarii pentru drepturi civile” i-au permis lui Lyndon B. Johnson sa puna in practica programul lui privind Marea Societate, care includea reforma sistemului sanitar, legea drepturilor civile si legea drepturilor electorale.
     
    “Astfel de presedinti au facut mai mult decat sa promulge legi si programe noi”, conchide Sandel. “Ele au rescris contractul social si au redefinit intelesul termenului de cetatean. Momentul lui Obama si presedintia lui ar putea lasa urme asemanatoare.”
     
    George W. Bush si-a irosit complet momentul de dupa 11 septembrie – cel de a strange laolalta o tara intreaga pentru o profunda reconstructie interna. Faptul ca aceasta ne-a lasat adanciti in niste prapastii si convingerea cvasiunanima ca suntem la fundul acestor prapastii fac ca momentul de fata sa fie radical si sa ceara solutii radicale, incepand de la Washington. De aceea eu, ca alegator, sper ca Obama va sari si garduri, dar si ca nu va uita sa mearga si pe poarta. George Bush a fost nonconformist in unele privinte, dar a esuat in cel mai important element al misiunii sale – un management competent si urmarirea indeplinirii masurilor luate.
     
    Presedintele Obama trebuie sa decida cate garduri poate sari deodata: mari compromisuri cu privire la libertatile individuale si reforma imigratiei? Un sistem national de asigurari medicale? O noua infrastructura de energie curata? Nationalizarea si repararea sistemului nostru bancar? Vor fi toate sau doar una? Unele acum si unele mai incolo? E prea devreme sa spunem.
     
    Dar stiu urmatoarele: pentru ca o criza este o oportunitate pe care ar fi pacat s-o irosim, la fel este si un mare politician, cu un dar innascut pentru oratorie, cu o usurinta nativa de aduna oamenii laolalta si cu o tara, in special un tineret, gata sa fie pusa la treaba si sa-si faca datoria.
     
    Asa ca, in concluzie, desi e imposibil sa exageram radicalismul desprinderii de trecut care s-a infaptuit prin inaugurarea mandatului unui presedinte de culoare, este la fel de imposibil sa exageram cat de mult depinde viitorul nostru de o desprindere radicala de prezent. Dupa cum spunea Obama insusi pe treptele Capitoliului: “Vremea in care stateam inerti, cand protejam interesele meschine si respingeam deciziile neplacute a trecut cu siguranta”.
     
    Trebuie sa ne reapucam sa muncim pentru tara noastra si pentru planeta noastra in feluri cu totul noi. E deja tarziu, proiectul nu putea sa fie mai greu de atat, miza nu putea fi mai mare, dar si rasplata nu poate sa fie mai mare.

  • Inca o criza ratata?








    Ar putea cineva sa gaseasca o mai buna descriere a politicii energetice a presedintelui?




    Bush e pe punctul de a mai irosi o criza – cea a dependentei energetice. America este in valtoarea celei mai mari crize a energiei din ultimii ani si care credeti ca e marea decizie pe care a luat-o Decidentul nostru? Sunet de tobe, pam-pam: Decidentul nostru a decis sa ridice interdictiile asupra forarilor de petrol si gaze naturale de-a lungul coastelor – desi stie ca acesta e un gest fara nicio urmare, pentru ca un moratoriu impus de Congres in 1981 ramane inca in vigoare.

     

    Economistul Paul Romer mi-a spus la un moment dat ca “o criza este un lucru pe care e pacat sa-l irosesti”. Presedintele Bush e deja foarte aproape de a ramane in memoria noastra ca liderul care a irosit nu una, ci doua crize: 9/11 si 4/11. Pretul mediu al benzinei din SUA era la jumatatea acestei luni de 4,11 dolari pentru un galon. Dupa 11 septembrie, Bush avea sansa sa adune natiunea pentru un proiect maret concentrat pe reducerea dependentei noastre de petrol. In loc de asta, el ne-a trimis la cumparaturi. Dupa ce benzina a ajuns la 4,11 dolari, el avea sansa sa ne adune pe toti pentru un proiect maret concentrat pe obtinerea de energie verde. In loc de asta, el ne-a trimis sa facem foraje.

     

    Ce nu intelege echipa Bush? Nu avem “o problema cu pretul benzinei”. Avem o problema de dependenta. Suntem dependenti de mizerabilii combustibili fosili si aceasta dependenta aduce cu ea o serie de tendinte toxice care ne fac rau noua si lumii in diverse feluri. Ele intensifica incalzirea globala, creeaza o cerere uriasa pentru petrol si gaze, ne slabesc moneda pentru ca sume impresionante de dolari sunt exportate pentru a plati importurile de petrol, extind “saracia energetica” din Africa, distrug plantele si animalele intr-un ritm record si le sufla in panze petro-dictatorilor din Iran, Rusia si Venezuela.

     

    Cand o persoana e dependenta de cocaina, problema ei nu e ca pretul cocainei creste. Problema ei e ce se petrece cu corpul ei din cauza acestei dependente. Remediul nu este un pret mai mic la cocaina, care doar ar perpetua dependenta si toate problemele pe care aceasta le creeaza. Remediul este suprimarea acestei dependente. La fel si pentru noi. Remediul pentru noi nu este o benzina mai ieftina, ci un sistem energetic mai curat. Si cheia pentru a ajunge la asa ceva este sa mentinem pretul benzinei si al carbunelui – cocaina noastra – cat mai sus, nu cat mai jos, astfel incat consumatorii sa fie nevoiti sa lupte cu dependenta de acesti combustibili murdari si sa faca pasi pentru crearea de alternative mai curate.

     

    Inteleg de ce consumatorii cred ca avem o problema a pretului benzinei – pentru ca sunt imediat afectati de preturile marite de la pompa si acesta este locul in care cei mai multi dintre oameni intra in contact cu sistemul nostru energetic. Ei tind sa nu vada imaginea in ansamblu. Dar de-asta trebuie sa ai un presedinte: ca sa explice aceste lucruri si sa ofere un raspuns.

     

    Din nefericire, noi avem un presedinte si un vicepresedinte ce neaga ca schimbarea climei ne afecteaza mediul, refuza sa vada legaturile dintre dolarii pe care noi ii trimitem in exterior si resurgenta petro-dictatorilor. Un presedinte si un vicepresedinte carora nu le pasa de pierderea biodiversitatii si care par sa nu fie deranjati de prabusirea abrupta a dolarului, in parte si din cauza banilor pe care-i dam pentru importurile noastre de petrol. Asa ca ei au ales sa numeasca aceasta “o criza a pretului benzinei”, in loc s-o recunoasca drept dependenta-care-ne-face-foarte-mult-rau-noua-ca-natiune. Daca vreti sa vedeti cam cum ar arata o strategie alternativa, cititi discursul lui Al Gore de la 17 iulie din fata Aliantei pentru Protectia Climei. Gore, care este presedintele Aliantei, a cerut un plan pe zece ani – acelasi interval pe care John F. Kennedy l-a cerut pentru a ne duce pe Luna – ca sa indrepte toata tara spre “surse de energie regenerabila, cu adevarat verde, fara emisii de carbon” ca sa ne alimentam casele, fabricile si mijloacele de transport.

     

    Gore a propus imbunatatirea radicala a retelei electrice nationale si eficienta energetica, concomitent cu investitii masive in energie curata solara, eoliana si tehnologii de ardere a carbunelui ce retin emisiile de carbon si despre care stim ca pot functiona, numai sa vrem sa le abordam. Ca sa facem aceasta schimbare, el a cerut taxarea emisiilor de carbon si compensarea lor prin reducerea impozitelor pe salarii: “Sa taxam ce ardem, nu ce castigam”, a spus el.

     

    Chiar daca sunteti sau nu de acord cu planul lui Gore, cel putin el are un plan ce abordeaza problema reala cu care ne confruntam – o problema energetica/de mediu/ geopolitica cu multe aspecte si intinsa pe intervalul mai multor generatii.

     

    Acest moment – galonul la 4,11 dolari – reprezinta ultima sansa a lui Bush sa lase o mostenire. Ma uimeste cat de inadecvat a fost raspunsul lui. Ordonand pur si simplu natiunii sa foreze pur si simplu dupa petrol, el a subestimat profund provocarile carora trebuie sa le facem fata, a interpretat gresit gama de solutii ce sunt necesare, a subapreciat dorinta americanilor de a se sacrifica pentru o cauza buna daca li se prezinta un plan realist si a ignorat maretia pe care ar avea-o tara noastra daca am conduce lumea spre energie curata.




  • Rasaritul lui E2K

    Amintiti-va ca singura tara care a avut atunci suficienti programatori – si la un pret rezonabil – ca sa impiedice computerele s-o ia razna a fost India. Si amintiti-va ca aceasta vasta operatiune a lansat industria de outsourcing a Indiei – din acest motiv mi s-a parut tot timpul ca Y2K ar fi trebuit sa fie sarbatoare nationala in India. Ei, tineti minte asta: exista o oportunitate si mai mare care asteapta India chiar dupa colt. Eu ii spun „E2K“. Dupa parerea mea, E2K inseamna toata toata energia de programare si monitorizare pe care mii de companii globale o vor folosi la inceputul secolului 21 ca sa ajunga ori la compensarea totala a emisiilor de dioxid de carbon, ori mult mai eficiente energetic decat sunt astazi. India e in carti sa preia o mare parte din activitatea aceasta.
    …

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer.
    Cititi restul articolului in editia tiparita a revistei

     

    Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica