BusinessMagazin

Tag: publicatii

  • Cum a devenit o ţară vecină cu România un centru fierbinte al industriei mortale a contrabandei de carne vie

    Când o tragedie – moartea a 39 de imigranţi, găsiţi sufocaţi într-un camion în Essex – a lovit Marea Britanie, ziarele locale, cu pretenţii sau tabloide, s-au întrecut să coboare pe firul poveştii şi au ajuns până în Bulgaria, cea mai săracă economie din Uniunea Europeană. Cum a devenit Bulgaria un rai pentru contrabandiştii de oameni?

    The Sun, un tabloid, este unul dintre ziarele care au urmărit firul acestei poveşti. Chiar dacă modul în care a redat-o este eclectic, aceasta arată modul în care este percepută în Marea Britanie, o ţară care vrea să părăsească UE, periferia Uniunii. The Sun are unul dintre cele mai mari tiraje din Regat. Patronul său, Rupert Murdoch, este un susţinător al Brexitului.

    „Sun Online poate dezvălui cum Bulgaria a devenit un centru fierbinte al industriei mortale a contrabandei umane, de 5,5 miliarde de lire la nivel mondial – cu profituri de mii de lire sterline per migrant”, scrie publicaţia britanică.

    Din umbră, într-una dintre staţiunile turistice ale Bulgariei, imigranţi epuizaţi urmăresc mulţimile de oameni care trec pe lângă ei, căutându-i pe cei care îi pot ajuta să ajungă în Marea Britanie. Nu durează mult – cam 10 minute – pentru ca ei să găsească bande brutale de contrabandişti şi intermediarii care să-i poată trece peste graniţă. Serviciile vin cu un cost imens – uneori chiar moartea.

    „Se numeşte jocul”

    Poliţia britanică lucrează pentru identificarea cercurilor de contrabandă irlandeze cu posibile legături cu bandele bulgăreşti după ce 39 de imigranţi, printre care un adolescent, au fost găsiţi morţi în Essex în interiorul unui camion frigorific înmatriculat în Bulgaria. Mai multe persoane au fost arestate în urma tragediei: patronul unei firme de transport, Thomas Maher, şi soţia sa, Joanna, au fost reţinuţi sub suspiciunea de conspiraţie la trafic de persoane şi uciderea a 39 de oameni, în timp ce şoferul camionului-sicriu Maurice „Mo“ Robinson este anchetat pentru suspiciunea de omor. În mod alarmant, comerţul ilicit, supranumit „Jocul”, este în creştere – cu familii din ce în ce mai disperate care fug de război, de sărăcie şi de instabilitatea din ţările lor de origine pentru „primitorul” Regat Unit.

    „Dacă mergi, reuşeşti. Dacă nu mergi, pierzi. De aceea îi spun «jocul»“, explică un migrant afgan, Ahmad Shakib, în vârstă de 20 de ani, care a ajuns în Serbia din Bulgaria după trei „jocuri“. Pentru mulţi imigranţi, Bulgaria este o ţară de legătură atractivă. Este membru al UE din 2007 şi se învecinează cu Turcia – unde se strâng familii fugite din Siria, Irak şi Afganistan. „Motivul pentru care Bulgaria a devenit o atracţie pentru bandele de contrabandă cu oameni se reduce într-adevăr la geografie”, spune Alexander Betts, specialist în migraţie forţată şi afaceri internaţionale la Oxford.

    „Este locul în care un număr mare de oameni disperaţi goniţi de războiul şi sărăcia din Africa şi Orientul Mijlociu pot ajunge înainte de a avea nevoie de paşapoarte şi documente oficiale.“ „Există un număr mare de migranţi blocaţi în Bulgaria şi în alte ţări balcanice, disperaţi să ajungă mai spre vest, dar fără documentele de care ar avea nevoie pentru a face acest lucru, iar bandele din spatele comerţului de contrabandă cu oameni chinuiţi de probleme îi vânează pe aceşti oameni pentru a face bani“, a adăugat el. De asemenea, imigranţii din ţările Asiei de Est precum China sunt aduşi ilegal în Bulgaria prin Orientul Mijlociu. În oribilul caz Essex, cei 39 de migranţi sunt cu toţii chinezi.

    Mafioţi fără scrupule

    „Bandele de contrabandişti sunt nemiloase şi doresc bani. Dacă nu-i obţin, i-ar putea ţine ostatici pe membrii familiei rămaşi acasă sau chiar i-ar putea răpi“, spune avocatul specializat în imigrare Harjap Bhangal. Aceasta este adesea situaţia migranţilor chinezi. Temutele bande chineze Snakehead – care fac milioane cu sclavi şi prostituate „importate” din est în vest – s-ar putea să fi  jucat un rol în ultima tragedie. În 2013 se estima că circa 600.000 de oameni au intrat în UE ilegal în fiecare an, iar aproximativ 80% dintre ei erau aduşi de aceşti Snakehead. Mafioţii chinezi ar putea avea legături şi cu alte orori – inclusiv cu cazul celor 58 de imigranţi ilegali chinezi găsiţi morţi, sufocaţi, într-un camion din portul Dover, Kent, în anul 2000.

    Ajunseseră în Europa de Est cu avionul înainte de a primi paşapoarte furate pentru a fi duşi peste graniţe. „Capii interlopi controlează procesul de aducere de la un capăt la celălalt. Au contacte în China, Marea Britanie şi la fiecare oprire de pe traseu“, a informat Serviciul Naţional de Informaţii Penale din Marea Britanie. În zona Podul Leilor din Sofia, gangsterii bulgari recrutează în fiecare seară sute de oameni pentru a-i duce în Europa de Vest – cu condiţia să fie dispuşi să se înghesuie în maşini şi să plătească mai mult de 600 de euro fiecare.

    Unii migranţi ajung să plătească 10.000 de euro pentru călătoria lor periculoasă spre vest. „Toată lumea ştie să vină la pod pentru a găsi un contrabandist”, povestea Amid, un sirian de 23 de ani, pentru Al Jazeera în 2015. „Ei lucrează foarte pe faţă. N-ai cum să nu găseşti unul în 10 minute.“ În primul rând, imigrantul cade de acord cu contrabandistul asupra preţului şi detaliilor. Apoi îşi vede fiecare de treaba lui. Câteva zile mai târziu, imigrantul întâlneşte un şofer într-o locaţie separată şi urmează transportul spre graniţă.
    Familii care dorm în paturi infestate cu ploşniţe

    În aşteptarea preluării, unii imigranţi stau la pensiuni, unde dorm în paturi infestate cu paraziţi precum ploşniţele şi împart o toaletă murdară cu zeci de alţii ca ei, relatează Wall Street Journal. Oficialii de securitate bulgari au declarat că poliţiştii fac descinderi la pensiuni şi arestări. Însă ameninţarea cu acuzaţii de natură penală nu descurajează bandele de contrabandişti pentru care doar banul şi viaţa lor sunt importante şi care îşi vor abandona clienţii – care le-au plătit adesea în avans – imediat ce dau de probleme. „Bandele par să funcţioneze fără frică”, spune avocatul Harjap Bhangal.

    Din Sofia, mulţi migranţi sunt conduşi spre nord-vest spre oraşul port Vidin – denumit capitala contrabandiştilor din Bulgaria – de unde sunt trecuţi peste râul Timok în Serbia. Harjap susţine că „bandele au atât de multă putere încât îi pot cumpăra pe agenţii de securitate din porturile europene”. În timp ce multă lume din Vidin trăiesc în sărăcie, capii contrabandiştilor  se lăfăie în maşini de lux şi îşi transformă casele în adevărate palate. „Bandele de contrabandişti cu oameni fac adesea parte din reţele criminale mai mari”, spune Alexander Betts, specialist britanic în migraţie. „Baronii care trag sforile sunt de obicei în siguranţă în umbră, departe.” Atât Bulgaria, cât şi Serbia sunt de-a lungul aşa-numitei „rute balcanice”, despre care experţii spun că a fost folosită de peste un milion de oameni în ultimii patru ani pentru a intra în Europa şi a solicita azil. Ca în Sofia, şi în Belgrad clienţii contrabandiştilor de oameni stau şi aşteaptă în locuri publice, în văzul tuturor. Din Serbia, migranţii ar putea încerca să traverseze Bosnia şi Croaţia, sperând să ajungă în Slovenia, care se învecinează cu Austria şi Italia. Alţii încearcă să plece din Bulgaria în Grecia.

    Mafioţii caută rute mai lejere
    Anul trecut, 689 de persoane au fost arestate încercând să intre ilegal în Bulgaria. Ţara a anunţat anterior că „doar 50 de migranţi” pe zi au fost tranzitaţi prin contrabandă – dar acest număr a fost contestat. Cu toate acestea, în timp ce oficialii bulgari au încercat să combată contrabanda – inclusiv prin construirea unui gard de sârmă ghimpată de-a lungul frontierei cu Turcia şi consolidarea controalelor la frontieră – nu există niciun sfârşit la orizont. „Este foarte dificil pentru poliţie să facă faţă”, spune Alexander. „Mărimea transportului rutier este copleşitoare: este greu să inspectezi fiecare camion. Şi oricum, pe măsură ce controalele se înăspresc, bandele devin mai clandestine şi caută rute cu securitate mai laxă.“

    Anul trecut, 12 bulgari au fost condamnaţi la închisoare în urma morţii a 71 de imigranţi, descoperiţi în Austria sufocaţi într-un camion închis ermetic – într-o scenă ce aminteşte de ultima tragedie. Apoi, în urmă cu patru luni, un cerc de contrabandă cu baza în Bulgaria a fost spart după ce poliţiştii au descins în case din Sofia şi din alte oraşe cu traficanţi din Afganistan şi Irak. 
    Numai luna trecută, Comisia Europeană a spus că este conştientă de o creştere recentă a numărului de imigranţilor care vin ilegal din Turcia în Bulgaria, precum şi în Grecia, stat membru al UE.

    Săptămânile trecute, trei membri bulgari ai unei bande de crimă organizată care au traficat în Marea Britanie femei pentru exploatare sexuală au fost trimişi la închisoare pentru un total de 24 de ani de către o instanţă britanică.  Bulgăroaica Eleonora Vasileva, de 34 de ani, spre exemplu, a făcut parte dintr-o bandă de crimă organizată care a traficat femei în Anglia pentru prostituţie. A fost condamnată la 11 ani de închisoare.

    Ilia Mihailov, de 31 de ani, membră a aceleiaşi grupări infracţionale, a primit 10 ani de închisoare.

    Contrabandiştii condamnaţi sunt de obicei peşti mărunţi
    În Bulgaria, contrabandiştii pot primi condamnări de 10 ani de închisoare şi pot fi amendaţi cu mii de euro dacă sunt prinşi (deşi diverse surse spun că mulţi contrabandişti condamnaţi scapă doar cu o amendă). 

    Însă cei condamnaţi sunt de obicei peşti mici care acţionează după ordinele capilor mafioţi. Asif, un contrabandist, a fost recrutat de capi din Milano, Italia. El a fost ales pentru a transporta oamenii între Bulgaria şi Serbia, deoarece poate vorbi dari – una dintre limbile oficiale din Afganistan – şi mulţi migranţi care ajung în Bulgaria sunt afgani. „Am făcut odată 2.400 de euro într-o zi“, a declarat el pentru Deutsche Welle. „Preţul variază de obicei între 600 şi 900 de euro. Lucrez aici timp de cinci luni. Apoi trebuie să mă întorc în Italia, deoarece nu mai pot părăsi ţara, pentru că propria mea cerere de azil este procesată acolo“, a continuat el. În 2015, viceministrul de interne al Bulgariei Filip Gunev a declarat că ţara îşi ocupă cea mai mare parte a timpului şi îşi consumă resursele limitate „investigând şi urmărind contrabandişti mărunţi, care acţionează de capul lor”.

    Un „joc” pe viaţă şi pe moarte
    În tot acest timp, victimele contrabandiştilor joacă un joc riscant pe viaţă şi pe moarte. Imigrantul sirian Aras Mahmoud a plătit unui contrabandist 58.000 de euro – de 16 ori salariul mediu anual din ţara sa natală – într-o înercare disperată de a-şi aduce la adăpost familia cu opt membri.
    În timpul călătoriei, el şi copiii săi au dormit pe iarba umedă în munţii bulgari, în întuneric, ascultând urletele animalelor sălbatice şi rugându-se să supravieţuiască încă o noapte. În cele din urmă, familia a ajuns în Serbia. Dar au fost abandonaţi acolo, fără niciun ban. Trăiesc acum într-un centru pentru refugiaţi administrat de stat, după ce contrabandistul a dispărut cu economiile lor de-o viaţă. „Tot ce am făcut, tatăl meu şi cu mine, timp de peste 38 de ani am pierdut în şase luni“, povesteşte Aras.

  • Capitalism. Socialism. Cum vor să trăiască millennialii?

    Capitalismul în forma actuală este în pericol. După sute de ani de creşteri masive care s-au soldat cu patru crize economice şi au creat nemulţumiri şi falii în societate, actualul sistem economic pe care s-a construit democraţia modernă este pus în pericol de un val de populism, de perspectivele guvernelor din economiile dezvoltate, dar şi de atitudinea tinerilor din generaţia millennials faţă de sistem.
    „Problema în ţările dezvoltate precum Statele Unite sau Marea Britanie ţine de faptul că oamenii iau capitalismul şi toate structurile lui «de bune» (engl.: for granted), dar prosperitatea şi creşterea economică nu sunt ceva de care oamenii s-au bucurat întotdeauna, ba din contră. (…) Ce mă îngrijorează foarte tare, şi o văd aşa acum, că am îmbătrânit,  este că şi oamenii tineri sunt delăsători şi fac totul greşit. Îmi fac griji cu privire la faptul că oamenii tineri iau capitalismul de-a gata precum şi multe dintre avantajele lui”, explică Adrian Wooldridge, editorialist al celebrei publicaţii britanice The Economist, din postura de invitat special al galei în care Ziarul Financiar a aniversat 20 de ani.
    Sistemul capitalist stă la baza lumii democratice moderne, iar nemulţumirile generate în special de criza financiară din 2008 pun în pericol însăşi dorinţa de libertate şi democratizare a economiei.
    „Cred că forma actuală a capitalismului este în pericol. Modelul anglo-saxon de capitalism trece printr-un moment foarte dificil. Criza financiară a distrus încrederea oamenilor în acest capitalism, a distrus încrederea în bancherii centrali şi în expertiza lor şi a creat o perioadă de încetinire economică ce a alimentat vocile populiste. În final, aceste voci s-au făcut auzite în Brexit şi în alegerea lui Trump drept preşedinte în Statele Unite”, crede Wooldridge.
    Însă problemele sistemului sunt „mai adânci”. Editorialistul susţine că „guvernele sunt prea mari, consumă prea mult, pun prea multe reglementări şi sunt prea avide după putere. În Statele Unite ai anumite companii gigant care au acaparat foarte mult piaţa, iar toţi aceşti factori au creat un resentiment profund faţă de piaţă. Aproximativ 60% dintre tinerii atât din SUA cât şi din Marea Britanie spun că ar prefera un viitor al socialismului şi nu al capitalismului”.

    Începuturi capitaliste
    Dacă lumea este obişnuită astăzi cu creşteri economice anuale de peste 1%, până în secolul XVIII realitatea era diferită, iar creşterea economică medie anuală era de 0,11%. Odată cu primii paşi ai capitalismului, prosperitatea a ajuns unul dintre cuvintele principale.
    „Cred că trebuie să ne amintim că această creştere economică este o raritate. În cea mai mare parte a istoriei umanităţii nu au existat creşteri economice masive. Oamenii trăiau într-o lume definită de stagnare, unde doar câţiva se bucurau de prosperitate. Majoritatea oamenilor duceau vieţi sărace, grele, brutale şi scurte. Înainte de secolul XVIII creşterea economică anuală era de 0,11% în medie, deci se ajungea la o creştere de 11% pe secol. Acum, ceva remarcabil s-a întâmplat, şi anume creşterea a devenit un lucru sustenabil, iar prosperitatea a devenit ceva la care aspiră toată lumea. Este un moment unic, în loc să avem 11% pe secol, avem 11% pe deceniu, sau chiar pe an în cazul Chinei”, spune Wooldridge.
    Momentul zero al capitalismului a fost rezultatul a două revoluţii, şi anume revoluţia intelectuală şi revoluţia organizaţională.  Cea intelectuală, care a permis dezvoltarea filosofiilor de piaţă, a fost propovăduită de celebrul economist al secolului XVIII, Adam Smith, prin cartea „Avuţia naţiunilor”.
    „Până la cartea lui Smith, toată lumea credea că lăcomia e rea, că propriul interes e rău şi că urmărirea acestuia trebuie condamnată. Toate marile religii, toate filosofiile condamnau aceste lucruri, deoarece ziceau că dacă oamenii îşi urmează propriul interes, ar fi în detrimentul celorlalţi, în detrimentul societăţilor, şi s-ar crea o anarhie unde toată lumea se luptă cu toată lumea”, explică editorialistul.

    Însă toată lumea a înţeles de la Smith că prin urmărirea propriului interes poţi, prin mecanismul pieţei, să creezi un beneficiu colectiv. Prin încercarea de a fi om de afaceri, prin încercarea de a fi prosper, prin a încerca să vinzi produse în piaţă, prin toate aceste lucruri tu ajuţi societatea.
    După revoluţia intelectuală a urmat o revoluţie organizaţională, care a adus un concept nou, companii cu răspundere limitată şi mai mulţi acţionari. Până în acel moment singurele forme de organizare în mediul de afaceri erau companiile cu răspundere limitată clasice şi parteneriatele de business.
    În primul caz, un om de afaceri nu ar fi putut să înfiinţeze o companie cu răspundere limitată decât cu aprobarea statului, iar statul oferea dreptul doar în cazul în care respectiva companie avea proiecte pentru stat. A doua variantă, cea a parteneriatelor de business, era utilizată doar în cercuri restrânse bazate pe încredere, fiind afaceri de familie sau afaceri construite în interiorul unor comunităţi religioase. Acestea din urmă nefiind companii cu răspundere limitată, cei care investeau îşi puteau pierde toată averea.
    „Noi luăm companiile cu răspundere limitată de bune, credem că fac parte din lumea naturală, dar sunt de fapt creaţia unui anumit moment din istorie şi arată un efort impresionant de a pune la comun bani, cunoştinţe şi activităţi pentru un scop comun.”
    Momentul-cheie a venit odată cu democratizarea companiilor cu răspundere limitată mai întâi în SUA şi apoi în Marea Britanie. „Atunci s-a stabilit că nu îţi trebuie permisiunea explicită a statului pentru a înfiinţa astfel de companii, ci o faci automat. Nu trebuie să te duci la stat, să ai contracte cu ei sau să dai şpăgi, ci o poţi face pe cont propriu. Şi deodată oamenii au început să investească pentru că nu erau expuşi mai mult decât îşi doreau, mai mult decât investeau. Aceste companii au fost în inima revoluţiei feroviare, în inima revoluţiei oţelului sau în inima revoluţiei retailului. Acest sistem a schimbat foarte mult capitalismul”, spune Wooldridge.

    Distrugerea creativă
    Pentru a demonstra cu adevărat esenţa capitalismului, Wooldridge aminteşte de economistul austriac Joseph Schumpeter şi de teoria sa cu privire la „distrugerea creativă”.
    „Pentru a crea lucruri, trebui să distrugi lucruri. Pentru a avea dinamism şi inovaţie trebuie să cauţi constant noi moduri de a face lucruri, noi moduri de a eficientiza. Până să vină capitalismul, istoria a fost repetitivă, lucrând la fel, făcând aceleaşi lucruri. În capitalism, totul se schimbă, iar resursele sunt mutate constant pentru venituri mai bune.”
    În teorie, această explicaţie este brutală, spune editorialistul. „Înseamnă că oamenii vor fi afectaţi pe parcurs, oamenii care au investit, spre exemplu, în vechile tehnologii pierd acum, când toată lumea se mută spre cele noi – însă prin acest mecanism de distrugere creativă creşti productivitatea şi creşti nivelul de avere în societate.”
    Cu toate acestea, schimbările nu au loc de la sine, iar mecanismele de piaţă sunt greoaie şi complexe pentru a putea fi reorientate prin decizii de stat – decizii ce nu îşi au locul în democraţie şi capitalism. Deci, care este de fapt agentul distrugerii creative?
    „Cel mai mare agent al distrugerii creative este antreprenorul, omul de afaceri, care vede viitorul, vede o altă lume şi prin aptitudini organizaţionale, persistenţă şi dinamism psihologic creează acea nouă lume. Am avut în trecut oameni ca Rockefeller, care a văzut că petrolul va fi vital pentru lume şi a construit cea mai mare companie petrolieră din lume, sau oameni ca şi Carnegie, care a văzut potenţialul oţelului, sau Vanderbilt cu trenurile”, explică jurnalistul.
    Însă procesul distrugerii creative poate fi observat chiar şi în timp real. „Acum Bill Gates a pus bazele unei lumi în care toată lumea are un computer pe birou, iar Larry Page, cu Google, a văzut o lume bazată pe organizare, bazată pe date şi pe internet. La fel şi Zuckerberg cu Facebook. Toţi aceşti oameni vin în lume, văd viitorul şi îl aduc.”
    În mijlocul acestor schimbări, antreprenorul rămâne personajul principal. „Antreprenorul este cel care vede un viitor definit de internet, spre exemplu, sau de telefoane mobile, şi atunci ia telefoanele mobile – care nu au fost disponibile la un moment dat decât pentru un segment select din societate – şi îl transformă într-un produs accesibil pentru mase. Piaţa îşi face treaba şi produsele ajung mai ieftine. Nu guvernele sunt cele care fac produsele accesibile, nu guvernele fac lucrurile ieftine, ci piaţa, competitivitatea din piaţă.

    Pieţele emergente,
    în centrul atenţiei
    În jurul anului 1600, nimeni nu ar fi crezut că America va deveni astăzi cea mai mare forţă economică din lume, controlând peste 25% din PIB-ul global, însă acesta a fost de fapt avantajul tinerei naţiuni, crede Wooldridge.
    Acum, ţările dezvoltate se confruntă cu o încetinire a creşterii economice, în timp ce economiile emergente îşi păstrează încă suflul şi ar putea prinde viteză în anii ce urmează.
    „În timp ce Vestul decade, este momentul pieţelor emergente. Până acum ne gândeam la ele drept pieţele unde se face munca grea, manuală, încât pieţele emergente făceau producţia. Până acum ne gândeam că SUA, Marea Britanie şi ţările din vestul Europei sunt cei care gândesc, iar pieţele emergente sunt doar mâna de lucru.”
    Această perspectivă nu mai este însă valabilă. „Multe pieţe emergente au devenit mari inovatori. Multe ţări au tehnologie acum şi o dezvoltă uşor, ţările emergente pot crea unicorni şi pot crea şi livra produse noi de înaltă calitate. Pot prelua frâiele prosperităţii. Nu există nicio siguranţă cu privire la viitor. Ce ne-a învăţat capitalismul este că oricine poate veni de oriunde şi poate deveni următorul gigant, poate deveni următoarea companie care să domine piaţa. Problema prin care trece vestul Europei oferă oportunităţi imense pentru pieţele emergente. Suntem în secolul pieţelor emergente.”
    Însă chiar şi în economiile emergente tinerii din generaţia millennials sunt înstrăinaţi de valorile democratice şi sunt nemulţumiţi de actualul sistem şi de deficitele acestuia.
    „Dacă te uiţi la sondajele de opinie, tinerii preferă socialismul. Ei sunt foarte critici cu capitalismul şi cred că acest lucru se întâmplă pentru că s-au născut în capitalism şi îl iau de-a gata, la fel ca iPhone-urile pe care le folosesc. (…) Vedem că millennials spun că nu le place capitalismul şi ce simt ei este un sentiment de înstrăinare, dar cred că acest sistem este cauzat de faptul că este foarte greu să cumperi proprietăţi. Piaţa este la un nivel ridicat, iar proprietăţile sunt foarte scumpe şi nu sunt accesibile pentru tineri.”

    Cum ar putea intra socialismul în lumea modernă?
    „Este foarte uşor să iei creşterea şi prosperitatea de-a gata, iar cele pe care le-am înregistrat noi în lumea capitalistă în ultimul secol şi jumătate sunt remarcabile. Cred că încercările utopice de a aduce raiul pe pământ şi de a plănui economia ajung la a crea nemulţumire şi nefericire. Sunt foarte îngrijorat cu privire la Marea Britanie acum. Pe lângă Brexit, îl avem pe socialistul Jeremy Corbin, care vede Venezuela ca pe un model şi urăşte capitalismul. Condusă de el, această ţară prosperă ar putea intra foarte uşor în declin (…) În Marea Britanie oamenii vor vota pentru Corbin”, spune Adrian Wooldridge.
    Referitor la propria-i ţară, Wooldridge conştientizează că în Marea Britanie „criza financiară a distrus total încrederea oamenilor pentru că bancherii păreau să îşi asume toate riscurile dar nu îşi asumă răspunderea şi pentru consecinţe, iar toată această situaţie a dus la Brexit, care a rupt în două partidul conservator.
    În secolul XXI însă, socialismul sau concepte precum naţionalizarea au evoluat în diverse hibride şi nu mai sunt gândite şi aplicate cu aceeaşi brutalitate ca în trecut. „Este foarte posibil să ajungem la un guvern socialist condus de Corbin. Asta ar însemna, spre exemplu, naţionalizări. Corbin a zis că vrea să naţionalizeze majoritatea industriilor principale din ţară, precum cea feroviară şi cele de utilităţi, vrea să dea mai multă putere sindicatelor pentru negociere colectivă şi vrea ca guvernul să controleze 10% din orice companie listată în Marea Britanie. Practic, subordonând companiile guvernului, este socialism. Acum însă socialiştii au înţeles că prin naţionalizarea unei participaţii dintr-o companie ai destul control şi nu ai nevoie de forma clasică de naţionalizare.” 

    Ce spune generaţia tânără
    Horia, 27, angajat în comunicare
    În Europa Centrală şi de Est am impresia că încă ne jucăm de-a capitalismul. Millenniallii şi cei care vin din spate îl îmbrăţişează, au oportunităţi, fac bani, călătoresc, cei trecuţi de 40 de ani, mai puţin, din motive evidente. În vest, incluzând aici şi ţări dezvoltate de pe alte continente, oamenii caută să se reorienteze, fiecare vrea să fie pe filmul lui, să „living the dream”, cât mai simplu, cât mai pe „happiness”. Cred că economia de tip sharing va funcţiona mult şi bine până când nu vor mai merge suficienţi bani către jucătorii publici şi privaţi. Cred că ne vom trezi cu fel şi fel de reglementări pentru toate aceste platforme, până la nivelul în care va fi eliminat cel mai mare diferenţiator: preţul imbatabil (vezi Uber sau Airbnb).
    Cred că tinerii din SUA şi Marea Britanie care vor socialism ar trebui să fie mai recunoscători pentru simplul fapt că nici ei, nici părinţii sau bunicii lor nu au gustat din mărul acru al socialismului. Le-aş propune cinci ani socialişti de test, să văd dacă îşi schimbă părerea ulterior. Cred că habar nu au ce vor şi că, în lipsă de alte probleme, îşi fac altele false.
    Mi-ar plăcea o simbioză între capitalism şi socialism, pe care cred că o găsim la statele nordice. Ca să nu o dau după cireş, cred că dezideratul fiecărei ţări ar trebui să fie crearea acelui social security net, pe care să se construiască ceilalţi piloni ai unei societăţi – economie, siguranţă, educaţie etc.

    Raluca, 24,
    companie media
    Capitalismul românesc în forma în care se află acum creează de fapt un gol destul de mare între clasele sociale pentru că la nivel financiar, mai ales, există o diferenţă foarte mare între oamenii care deţin mijloacele de producţie şi cei care deţin mai puţine sau deloc. Pe măsură ce golul se adânceşte, apar tot mai multe lipsuri şi frustrări, iar cei cărora le va fi cel mai dificil de traversat această perioadă vor fi cei care sunt deja poziţionaţi în clasa de mijloc.
    Personal nu consider că întoarcerea la socialism ar fi o soluţie. Fiecare individ este liber să trăiască aşa cum îşi doreşte, în măsura în care libertatea sa nu interferează cu libertatea celorlalţi. Da, probabil că o întoarcere la socialism ar presupune satisfacerea unui set mai mare de nevoi individuale, însă motivaţia la nivelul muncii va deveni treptat una de ordin inferior, ceea ce va genera poate un grad mai redus de inovaţie şi de realizare a unor produse şi servicii de calitate.
    Răzvan, 25, reporter
    Captalismul este, momentan, singura formă de organizare socio-economică care a avut rezultate mai bune pentru o parte mai mare din populaţie, prin comparaţie cu alte forme. Este greu de spus încotro se îndreaptă, însă un lucru este cert: schimbarea este constantă şi într-o lume în care intrăm din ce în ce mai mult în zona digitală şi automatizată, termenul de „capital” capătă noi definiţii, dar şi alţi termeni adiacenţi, precum „preţ”, vezi cazul Facebookului, care nu cere niciun ban pentru a accesa platforma, dar datele pe care le furnizăm devin un activ foarte valoros pentru companie.
    Nici eu nu am trăit în socialism, însă părerea mea este că tinerii din SUA şi Marea Britanie intervievaţi nu înţeleg pe deplin ce înseamnă socialismul în practică versus teorie. Teoria sună foarte bine, egalitate pentru toată lumea, ceva de vis, dar în practică ne putem uita în istorie şi să ne dăm răspunsul singuri. Pe de altă parte, sunt de părere că aderarea la ideologii de genul acesta este consecinţa unor evenimente negative cu impact în masă, cum ar fi criza financiară din 2008.
    Robert, 23, personal trainer
    Capitalismul din ziua de azi are o ascensiune foarte mare din punctul meu de vedere deoarece din ce în ce mai multe firme se axează pe proprietarea privată a factorilor de producţie şi consider că pe viitor tot mai multe firme vor apela la acest lucru, pentru că trăim în secolul vitezei şi totul se întâmplă la foc automat şi continuu.
    Faptul că tinerii americani doresc socialism nu este o noutate pentru mine, deoarece eu consider democraţia din Statele Unite ca fiind de faţadă, pentru că oamenii au fost îndreptaţi puţin câte puţin către socialism fără ca aceştia să realizeze.

  • Adrian Sârbu, fondator Ziarul Financiar: „Cât va exista o Românie care are o viaţă şi în business, va exista şi Ziarul Financiar.“

    Cum se construieşte însă un ziar de la zero într-o economie care-şi ura antreprenorii, de ce a reuşit Ziarul Financiar să devină standardul într-un peisaj cu alte sute de publicaţii, unele chiar economice, şi cum ar putea arăta ZF în următorii 20 de ani? Adrian Sârbu, fondatorul Ziarului Financiar, spune că atâta timp cât se va face business în România, ZF va fi aici, cu jurnalişti care se vor transforma în branduri, cu comunităţi care vor gravita în jurul lor, dar care vor fi ocrotite tot de umbrela ZF. Şi nu, deocamdată nu există vreun plan de exit.

    Ideea

    „Cinstit vorbind, mi-am dorit Ziarul Financiar şi mi-l doresc pentru totdeauna. Este, să-i spunem, creaţia cea mai prestigioasă la care am aspirat şi pe care cu ajutorul colegilor am şi reuşit să o materializez.

    De ce mi-am dorit asta? Produse de succes de genul acesta în lume sunt două: Financial Times şi Wall Street Journal. În Europa Centrală şi de Est nu mai există un produs cu acest tip de autoritate, or mie mi s-a părut că un astfel de produs media, care la început a fost ziar, consacra trecerea României de la comunism la capitalism. Aşa a fost gândit şi comunicat ZF. În anii ‘90 erau o mie de ziare şi de publicaţii, dar nu era niciunul ca acesta. Şi nu a fost multă vreme, până în ‘98, când l-am lansat noi.”

    Ce a adus ZF diferit?

    „Să nu facem confuzie între economic şi business. Ziarul Financiar este un ziar despre business, despre afaceri, cum se spune în româneşte, şi nu despre politici economice, care sunt mai mult sau mai puţin confluente cu businessul. Ziarul Financiar era practic un ghid de comportament de management şi de etică pentru o clasă nouă de antreprenori în devenire.

    De ce m-am gândit la el? Încă din anii ’70, când eram student, citeam Financial Times sau Wall Street Journal, pe care le cumpăram de la ambasada americană printr-un prieten, după care le citeam cu rândul, pentru că nu exista internet pe vremea aia. Citeam cu rândul cu taxă, plăteam 10 lei ca să avem o zi un Financial Times, un Wall Street Journal, deci aceste produse erau în mine de mult. În momentul în care m-am întâlnit cu capitalismul după ’90, proiectul a venit natural, aşa cum îţi vine în minte o memorie a unui miros din copilărie sau a unei amintiri frumoase. Ca să răspund pe scurt, Ziarul Financiar a rezonat cu mine ani de zile, încă dinainte de ’89. Am avut posibilitatea după ’95 să mă gândesc mai concret la ea, deja MediaPRO dăduse drumul la o divizie de publishing, apăruse cu mare succes ziarul ProSport, aveam reviste, exista Mediafaxul (agenţia de ştiri), unde era un departament economic destul de serios, economic şi de business, dar în principal pe informaţie economică. A fost un proiect înainte de timpul lui, iar ZF este un produs care s-a limpezit cum se limpezeşte şi vinul bun după ani de zile.”

    Prima echipă

    „Am vrut să pornesc, evident, cu un român, din păcate nu l-am găsit. M-am dus la Londra, am luat legătura cu nişte ziarişti, am mai întrebat încolo-încoace şi mi-au recomandat doi cetăţeni. Pe unul îl cunoşteam din ’96, era un foarte bun jurnalist la The Economist, Joe Cook, iar pe celălalt l-am cunoscut la Londra, David Short (Financial Times).

    Jurnaliştii de la The Economist erau cei care dădeau, pe vremea aia, tonul în tot ce înseamnă o ideologie de business şi economic în lume, la fel şi cei din Financial Times. Acestea nu sunt produse ale clasei de business, sunt produse ale elitei media din business. Oamenii aceştia au făcut tot ce au putut împreună cu o echipă pe care am pus-o la muncă, unii veniţi din Mediafax, alţii veniţi din altă parte. Asta a fost prima fază.

    Ideologia clară pe care i-am dat-o de la început, asumarea acestei ideologii de către echipa editorială şi capacitatea de marketing pe care am avut-o în grup ca să îl pot promova i-au creat produsului atât atractivitate, cât şi autoritate, ceea ce este esenţial pentru un brand media. Apoi, România după 2000 a decolat din punct de vedere business, a aspirat la NATO, a aspirat la Europa, a plutit pe valul creşterii economice în 2000-2007.

    Apoi s-a întâmplat ceea ce îmi doream şi anume ZF a fost perceput ca produsul reprezentativ cu care se valida fiecare om de business din România şi când spun om de business mă refer preponderent la antreprenori, dar şi la manageri. A fost şi un produs, să îi spunem, de trend. Eşti în business, trebuie să citeşti Ziarul Financiar, citeşti Ziarul Financiar, înseamnă că eşti în business, nu eşti undeva în afara businessului. Aici erau informaţiile, topicele şi dezbaterile cele mai hot din lumea businessului din România.

    Erau dificultăţi ca să îl impunem pe piaţă. Cu tot efortul, nu a fost acceptat de piaţă, nici de comunitatea de advertising, nici de clienţi, abia după patru-cinci ani l-au acceptat. Nu a fost acceptat nici de cititori. Am început cu 50.000 de copii şi până la urmă s-a dovedit că nu era un produs de tiraj, era un produs de comunitate.”

    Cum ajung oamenii la ZF?

    „Politica mea este cunoscută, oameni noi. Oameni noi, motivaţi, credincioşi, religioşi în profesie şi valorile etice ale profesiei, nu sunt lucruri noi astăzi faţă de cum erau acum 25 de ani, când am făcut ProTV-ul, Mediafaxul, Ziarul Financiar, altele. Asta e reţeta, lideri editoriali şi de business care să îşi înţeleagă menirea şi meseria, şi care să aducă oameni capabili care să înveţe şi să livreze.

    Ziarul Financiar a generat un segment nou în mass-media românească. Aveam de toate, aveam şi tabloide, şi politice, şi caricaturi, şi porno, dar noi practic am construit de la zero un segment nou de media în România, media de business.

    Sigur, sunt foarte multe lucruri pe care aş vrea să le mai facem în produsul acesta, nu am un dubiu că o să le facem, ţine de resurse, timpul nostru, oameni, pentru că între timp brandul nu mai este un ziar, brandul este o instituţie.

    Ziarul Financiar trage după el comunitatea de business, de aceea este respectat. Oamenii se regăsesc în aşteptări, nu numai în realizări şi sigur se regăsesc şi în întrebările personale, în problematică, în nelinişti, în opinii comune.

    ZF este o excepţie, am reuşit prin excepţie. Excepţionalismul proiectelor care mă atrag pe mine şi al echipei care în fiecare zi trudeşte aici. Produsul ăsta e o galeră.”

    Este ZF de vânzare?

    „Nu am avut niciodată planul ăsta, de a vinde, tot felul de cetăţeni au dat târcoale pe aici şi când am avut dificultăţi, dar realitatea pe care unii o înţeleg sau nu este că produsul nu poate exista decât în configuraţia asta. Deocamdată nu are sens un exit şi nu mă interesează asta şi practic şi cuvântul exit este puţin nepotrivit aici. Exitul în general este pentru băieţii pleşcari sau investitorii pleşcari sau de chilipir, să spunem aşa, sau investitori care sunt parte a unui proces şi nu neapărat sunt creatorii acelui proces.”

    Ce va fi ZF în 20 de ani?

    „O comunitate sub o umbrelă de brand, o comunitate de jurnalişti care ei înşişi sunt branduri şi care nu va mai putea supravieţui exprimându-se doar în română. Ziarul Financiar este un produs al unei elite economice şi ideologice şi al unei alte mulţimi de oameni care aspiră la statutul acestei elite de ideologie de business. Cât va exista o Românie care are o viaţă şi în business, va exista şi acest produs. Dar vor creşte mai mult brandurile jurnaliştilor care scriu împingând la rândul lor brandul ziarului.”

  • Partidul Democrat reintră în joc prin victoria din Casa Reprezentanţilor

    Democraţii aveau nevoie să câştige doar 23 de locuri deţinute de republicani, dar au încheiat ziua de 6 noiembrie cu un rezultat chiar mai bun, câştigând 222 de locuri din totalul de 435 existente. Partidul Republican a păstrat controlul asupra Senatului. Victoria democraţilor este extrem de importantă în contextul în care Casa Reprezentanţilor poate bloca iniţiativele legislative venite din partea republicanilor. Analişti politici ai unor publicaţii din Statele Unite au discutat şi despre alte scenarii, cum ar fi punerea sub acuzare a preşedintelui Donald Trump pentru legăturile cu Rusia din timpul alegerilor prezidenţiale desfăşurate la finalul lui 2016.

  • Ce lasă în urmă Angela Merkel, cel mai puternic politician al Europei

    “Nu voi căuta nicio altă funcţie politică după ce mandatul meu se va încheia”, a declarat cancelarul german, Angela Merkel, în cadrul unei conferinţe de presă organizate la începutul săptămânii trecute la Berlin, care a ajuns să stârnească ecouri în cele mai importante publicaţii ale lumii. Merkel a precizat în cadrul acesteia ​că nu va mai candida la preşedinţia formaţiunii Uniunea Creştin-Democrată, în contextul în care alegerile interne pentru un nou lider urmează să aibă loc pe 8 decembrie.

    Anunţul cancelarului german vine în condiţiile în care prezicerea demisiei politice a Angelei Markel devenise aproape „un sport naţional” în Germania, potrivit BBC. Aceeaşi sursă spune că anunţul „liderului cu cicatrici de război marchează formal ceea ce ar putea fi începutul sfârşitului”, în contextul în care ea a spus mereu că poate fi cancelar cât timp îşi păstrează rolul de lider al partidului. Dorinţa pe care şi-a exprimat-o acum, de a renunţa la conducerea CDU, ar avea rolul de a reduce criticile din interiorul partidului pe care îl conduce şi recâştigarea votanţilor care l-au părăsit CDU în favoarea unor partide precum AfD (Alternative für Deutschland – Alternativa pentru Germania; extrema dreaptă) sau cel al Verzilor.

    „În calitate de cancelar şi lider al CDU, sunt responsabilă din punct de vedere politic pentru tot, atât pentru succese, cât şi pentru eşecuri. Când oamenii ne spun ce cred despre modul în care a fost format guvernul şi despre modul în care ne-am desfăşurat activitatea în primele şapte luni în acest parlament, acesta este un semnal clar că lucrurile nu pot continua aşa cum sunt. A venit timpul să deschidem un nou capitol”, a mai declarat cancelarul german. Ea a precizat şi că nu îşi va alege succesorul la conducerea partidului şi că va accepta „orice decizie democratică” luată de partid.

    Merkel a confirmat astfel ideea care începuse să se vehiculeze înaintea anunţului său, subliniind că s-a gândit dinaintea vacanţei de vară să nu mai candideze la conducerea CDU.

    „Prin această decizie, mă distanţez de convingerea că funcţia de lider al partidului şi cea de cancelar trebuie să fie deţinute de aceeaşi persoană“, a explicat Angela Merkel, precizând că i-a informat despre aceste decizii pe Horst Seehofer, liderul Uniunii Creştin-Sociale (CSU, filiala bavareză a CDU), precum şi pe Andrea Nahles, preşedintele Partidului Social-Democrat (SPD, centru-stânga), partener de guvernare.

    Decizia cancelarului german vine în contextul în care efectele criticilor dure din ultimii ani asupra politicilor flexibile în materie de imigraţie îşi fac din ce în ce mai simţite efectele. Criticii susţin că situaţia a generat seria de rezultate slabe pentru partidul Uniunea Creştin-Democrată (CDU, centru-dreapta) în alegerile regionale desfăşurate recent. Partidul CDU a scăzut cu 11 procente, până la 27%, la alegerile desfăşurate în landul german Hesse, iar acesta este cel mai slab rezultat înregistrat de partid încă din 1966. SPD, aflat în coaliţie cu CDU, a scăzut cu un procent similar, până la 19,8%. Principalii beneficiari au fost Verzii.

    Anunţul cancelarului german marchează apusul carierei politice a celui mai puternic lider politic european, primul cancelar german femeie, cancelarul german cu cel mai lung mandat şi încheierea unei ere politice în Europa.

    Jurnaliştii de la Financial Times au enumerat câteva dintre reperele din cariera politică de 18 ani a cancelarului german. Ea a devenit prima femeie şi prima persoană care aparţine religiei catolicei aflată la conducerea partidului Uniunea Creştin Democrată (CDU), condus anterior de Helmut Kohl, la data de 10 aprilie 2000. În contextul în care Kohl fusese implicat în 1999 într-un scandal legat de finanţarea partidului,  Merkel, chiar dacă a fost protejata lui – numită de el «mein Mädchen» (fata mea) –  a publicat o scrisoare deschisă în care l-a criticat, crescându-şi astfel popularitatea în rândul alegătorilor.

    În 2005, a devenit primul cancelar german femeie. CDU şi partidul-frate bavarez al acestuia, Uniunea Creştin-Socială, au format o coaliţie de guvernare împreună cu Partidul Social Democrat. Patru ani mai târziu, în 2009, l-a întâlnit pe preşedintele american Barack Obama în Washington. Cei doi au dezvoltat o relaţie apropiată în perioada în care Obama şi-a derulat campania electorală la Berlin, înainte de alegerile prezidenţiale ale Statelor Unite din 2008; în 2011, Obama i-a oferit lui Merkel Medalia Prezidenţială a Libertăţii, una dintre cele mai importante recunoaşteri acordate civililor de Statele Unite.

    Pe 27 septembrie 2009, Angela Merkel a fost realeasă cancelar şi a format de data aceasta o coaliţie de guvernare cu Partidul Democrat Liberal (FDP). Cel de-al doilea mandat al său a fost însă umbrit de criza financiară şi de măsurile de austeritate din zona UE.

    În 2010, guvernele din zona euro, conduse de Angela Merkel şi de preşedintele francez Nicolas Sarkozy, au aprobat primul plan de bailout al Greciei, un pachet de împrumuturi de urgenţă pentru a preveni defaultul ţării. În 2013, eforturile de austeritate conduse de Angela Merkel şi Sarkozy au culminat – în contextul în care s-a instalat „regula bugetului”, care obligă guvernele naţionale să observe un echilibru bugetar.  Pe 22 septembrie 2013, Merkel câştigă totuşi cel de al treilea mandat în calitate de cancelar al Germaniei după ce a direcţionat CDU spre cele mai bune rezultate ale sale în mai mult de 20 de ani. În 2014, devine cel mai longeviv în funcţia de şef de guvern din UE.

    În 2015, a făcut o vizită în Rusia cu scopul comemorării celui de al doilea război mondial, în contextul conflictului din Ucraina. Ea a folosit ocazia pentru a critica anexarea de către Rusia a peninsulei Crimeea, care a deteriorat relaţiile Moscovei cu Europa. Cancelarul german are un rol cheie în negocierea acordului de încheiere a luptelor între Rusia, Ucraina şi forţele separatiste din Donbass. Totuşi, înţelegerea nu a reuşit să oprească ostilităţile din estul Ucrainei.

    În 2015, pe fondul unui număr fără precedent de migranţi care ajung în Europa – majoritatea fugind de războiul din Siria – guvernul lui Merkel anunţă politica uşilor deschise pentru refugiaţi: toţi sirienii care caută azil pot să rămână în Germania, indiferent de ţara prin care au pătruns în aceasta. În lunile ce urmează, susţinerea publică a leadershipului lui Merkel scade, iar criticile politicilor sale migraţioniste cresc. Mai mult de 800.000 de persoane au solicitat azil în Germania în acel an.

    Horst Seehofer, şeful partidului conservator bavarez CSU, descrie politica de refugiaţi a cancelarului german drept o „greşeală”. Presa internaţională nu credea însă acelaşi lucru: pe 9 decembrie a fost numită Personalitatea Anului de revista Time.

    În martie 2017, Merkel a făcut prima vizită în Statele Unite după alegerea lui Donald Trump ca preşedinte. Ea şi preşedintele american au avut o relaţie tensionată, în contextul discuţiilor despre obligaţiile de cheltuieli de apărare ale NATO, surplusul contului curent al Germaniei, precum şi relaţia din domeniul energiei cu Rusia.

    După ce a încercat să construiască o alianţă cu Verzii şi cu Partidul Liber Democrat (FDP) fără succes, Merkel a optat pentru o altă coaliţie cu SPD. După mai multe luni de negocieri şi paralizie politică, votanţii SPD vor să reînnoiască o coaliţie guvernamentală cu creştin-democraţii lui Merkel. În următoarea săptămână este împuternicită în funcţia de cancelar pentru a patra oară.

    Partidul ei suferea însă deja din cauza celor mai slabe rezultate la voturi din 1949 şi până atunci, în contextul în care un număr semnificativ de votanţi se mutau înspre alternativa antiimigraţie a dreptei extreme.

    În iunie 2018, blocul conservator german porneşte un conflict deschis pe tema azilului politic: lupta se dă între Merkel şi Seehofer, în prezent ministrul de interne al ţării, care vrea să întărească regimul de azil politic al Germaniei şi să permită poliţiei să refuze refugiaţii la graniţă în situaţia în care au fost înregistraţi în altă ţară din UE.

    În iulie 2018, Merkel şi Seehofer au ajuns la o înţelegere; aceasta încheie criza care a împins guvernul de doar trei luni al Germaniei în pragul prăbuşirii, ameninţând să distrugă alianţa de aproape 70 de ani dintre CDU şi CSU.

    Angela Merkel a anunţat pe 29 octombrie că va renunţa la rolul de lider al CDU după 19 ani în care s-a aflat la conducerea acestuia, prevestind încheierea unei ere politice a uneia dintre cele mai puternice naţiuni din Europa. A spus de asemenea că nu îşi doreşte un alt mandat de cancelar în 2021 şi nu va mai căuta un alt rol politic.

    Analiştii citaţi de presa internaţională spun că urmează vremuri grele, în care va domni incertitudinea.

    Wirtschaftswunder (miracolul economic) generat de Angela Merkel în cei 13 ani în care a condus ţara se vede cel mai bine, potrivit observaţiilor jurnaliştilor de la Bloomberg, în piaţa muncii: noi locuri de muncă sunt create în fiecare lună, iar rata şomajului a ajuns la cel mai redus nivel de după reunirea Germaniei. Disciplina bugetară şi aversiunea faţă de datorii – parte din psihicul germanilor – au devenit aproape o obsesie a acestora în criza din zona euro. Ţara a început să conducă prin exemplu – marcând surplusuri bugetare şi reducând datoriile.

    Un alt reper al erei Merkel a fost orientarea către energia verde – cancelarul a decis să se îndepărteze de resursele de energie nucleară după dezastrul japonez de la Fukushima, din 2011. Schimbarea a ridicat totuşi preţul energiei. Chiar dacă ţara rămâne unul dintre cei mai mari producători mondiali, trebuie să facă faţă competiţiei chinezeşti, avansului maşinilor electrice şi economiei digitale. O populaţie care îmbătrâneşte se adaugă riscurilor, iar criticii au stârnit şi o problemă din ce în ce mai pregnantă pe piaţa imobiliară: locuinţele sunt puţine şi s-au scumpit – una din concluziile unei întâlniri organizate recent la Berlin este că ţara are nevoie de 1,5 milioane de apartamente noi în următorii patru ani.

    Potrivit BBC, alegerea evidentă la conducerea partidului după Merkel ar fi Annegret Kramp-Karrenbauer, în prezent secretarul partidului. Dacă noul şef va fi Annegret Kramp-Karrenbauer, moştenitorul ideologic al cancelarului, este posibil ca Merkel să poată rămâne la conducerea guvernului până în 2021. Dacă nu, „vine sfârşitul“, a avertizat Kramp-Karrenbauer. Alte variante ar fi ca la conducerea partidului să vină Jens Spahn, ministrul sănătăţii, un critic al politicilor migraţioniste ale cancelarului, care şi-a anunţat candidatura, precum şi Friederich Merz, un fost lider al grupului parlamenter CDU-CSU şi un vechi rival al Angelei Merkel.

  • Povestea unui spion. De ce s-a luptat unul dintre cele mai periculoase servicii secrete din lume pentru a-i obţine ceasul

    Aşa a aflat întreaga lume povestea lui Eli Cohen. De ce s-ar preta o agenţie atât de temută şi de respectată la recuperarea unui obiect cu o valoare strict simbolică? Dincolo de sfera relaţiilor publice, o ştire atât de curioasă, de neobişnuită, îndeamnă la explorarea unei teme fluide, puţin studiate, precum cea a culturii organizaţionale din sânul serviciilor de informaţii.
     
    Cine a fost Elyiahu ”Eli” Ben-Shaul Cohen1? Născut în 1924 în Alexandria, Eli Cohen s-a implicat încă din tinereţe în mişcarea sionistă din Egipt. S-a speculat chiar sprijinul său pentru operaţiuni desfăşurate de serviciul militar de informaţii israelian (Aman). Se cunoaşte că a fost în atenţia Frăţiei Musulmane şi a Mukhabaratului, poliţia secretă egipteană. Odată cu înăsprirea situaţiei evreilor din Egipt, a căror persecuţie atinge cote dramatice după Criza Suezului, Cohen a ajuns în Israel (1956) unde a fost angajat ca analist în Aman, pentru ca mai apoi să devină operativ în Mossad.

    În pregătirea misiunii care l-a consacrat, a fost trimis în Argentina (1961), legendat ca om de afaceri libanez de origine siriană (alias Kamal Amin Taabet). S-a infiltrat rapid în anturajul personalului ambasadei siriene din Buenos Aires şi a fost invitat să meargă să investească în Siria. S-a mutat astfel la Damasc (1962) unde a pătruns în cele mai înalte cercuri politice şi militare. În ianuarie 1965, Cohen a fost capturat, judecat şi condamnat la moarte. Pe parcursul detenţiei sale de câteva luni, autorităţile israeliene au depus eforturi diplomatice intense pentru a-i obţine graţierea. O serie de politicieni şi diplomaţi vest-europeni, inclusiv Papa, au solicitat clemenţă, dar fără succes. Pe 18 mai, Cohen era spânzurat în Piaţa Marjeh din Damasc, sub privirile şi în uralele unui public numeros.

    Cititi mai multe pe www.monitorulapararii.ro

  • Ce se întâmplă atunci când restructurezi o organizaţie pe care nu o înţelegi? Jumătate dintre angajaţii unei publicaţii vechi de un secol au fost concediaţi după ce compania a fost preluată

    Luni, angajaţii publicaţiei New York Daily News au primit câte un mesaj de la departamentul de resurse umane ai noilor proprietari – compania Tronc, care a achiziţionat publicaţia în toamna anului trecut.

    În cadrul e-mailului, Tronc informa angajaţii că făcea o „restructurare fundamentală” a ziarului cu o vechime de 99 de ani. Până la sfârşitul zilei, jumătate din staff-ul editorial a fost concediat, potrivit Quartz.

    Printre angajaţii concediaţi, se numără şi editorul-şef, Jim Rich, managing editor Kirsten Lee şi întreaga echipă de social media.

    Publicaţia a fost vândută către proprietarii Chicago Tribune pe 1 dolar şi o serie de datorii.

    Ziarul a fost un simbol în New York în ultimul secol. A câştigat 11 premii Pulitzer, dintre care ultimul a fost dobândit anul trecut.

    „Dacă urăşti democraţia şi crezi că guvernele locale ar trebui să funcţioneze neverificate şi în întuneric, atunci astăzi este o zi bună pentru tine”, a scris Jim Rich, fostul editor-şef pe pagina personală de Twitter.

    Guvernatorul New York-ului, Andrew Cuomo, le-a cerut celor de la Tronc să se mai gândească la concedieri şi să îşi revizuiască planul, susţinând că acestea au fost făcute fără a fi anunţat statul.

    „Le cer celor de la Tronc să reconsidere această mutare drastrică şi suntem pregătiţi să lucrăm cu ei pentru a evita acest dezastru”, a declarat Cuomo.

    În total, aproximativ 40 de oameni au fost concediaţi, potriviţi foştilor angajaţi, citaţi de BBC.

     

  • Presa internaţională relatează despre revocarea Laurei Codruţa Kovesi de la conducerea DNA

    “Şefa agenţiei anticorupţie din România, demisă din funcţie”, titrează agenţia germană Dpa.

    “Laura Kovesi, şefa agenţiei anticorupţie (DNA) din România, a fost demisă din funcţie de către preşedintele Klaus Iohannis, la presiunea guvernului şi a curţii superioare a ţării”, afirmă jurnaliştii germani.

    “Presiunea asupra lui Kovesi, recunoscută la nivel internaţional drept un factor-cheie în lupta ţării împotriva corupţiei larg răspândite, a fost însoţită de recenta diminuare a puterii procurorilor anticorupţie şi de eforturile de protejare a politicienilor de anchete”, mai comentează Dpa.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Presa internaţională despre condamnarea lui Liviu Dragnea

    “O instanţă română l-a condamnat pe cel mai puternic politician, un test pentru sistemul de justiţie”, titrează cotidianul The New York Times.

    Jurnaliştii americani relatează că verdictul reprezintă o “lovitură dureroasă” pentru Liviu Dragnea, “considerat cel mai puternic politician” din România.

    “Atacurile asupra sistemului de justiţie sunt puţin probabil să se oprească. În schimb, s-ar putea înrăutăţi după decizia de joi a instanţei”, avertizează jurnaliştii de la The New York Times.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Locul din România care a impresionat mai multi jurnalişti străini de la cele mai mari trusturi de presă europene

    Un sfert dintre turiştii care au ajuns anul trecut în Delta Dunării au fost străini. Interesul pentru această zonă creşte, dovadă că multe pensiuni sunt deja rezervate până la toamnă. 

    Au mers să vadă Delta noastră şi jurnaliştii unora dintre cele mai mari trusturi de presă din Europa. Ce impresie le-a făcut ‘tărâmul dintre ape’, aflaţi, în exclusivitate, într-un reportaj de Cătălin Deacu şi Sorin Eşeanu.

    Murghiol, “poarta” de intrare în Deltă. Un grup de jurnalişti de la prestigioase publicaţii şi televiziuni din Europa a venit în România să scrie reportaje despre “Tărâmul dintre ape”.

    Nick Thorpe este corepondentul BBC pentru Europa de Est. Relatează despre România încă de la Revoluţie. Pentru el, Delta are o semnificaţie aparte, aşa că i-a dedicat o carte.

    Încet dar sigur, Delta Dunării se transformă. Tot mai mulţi pescari deschid pensiuni agro-turistice. Se aşteaptă să crească numărul turiştilor după ce Tulcea va avea un aeroport funcţional, anul acesta.

    Pentru a stimula construcţia de pensiuni agro-turistice cu bani europeni, Ministerul Turismului a redus suprafaţa minimă de teren eligibilă de la 1.000 de metri la 200 de metri.

    Vizita jurnaliştilor străini a fost organizată de Ministerul Turismului şi Ministerul Afacerilor Externe pentru a promova România ca destinaţie turistică, în contextul în care ţara noastră va prelua preşedinţia Consiliului Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2019, timp de şase luni, scrie stiriletvr.ro