Cei mai înalţi munţi din Spania continentală sunt în Andaluzia. Vârful Mulhacén din lanţul muntos Sierra Nevada s-a oprit din crescut la puţin sub 3.500 de metri. Unul dintre cele mai frumoase castele din lume – Alhambra – a fost construit tot în această regiune din sudul Spaniei. O salbă de sate albe (celebrele Pueblos Blancos) încununează zonele de coastă ale Andaluziei. Un exemplu este Tarifa – un oraş-sat cunoscut de surferii, windsurferii şi kitesurferii din toată lumea. Cu o mare turcoaz mai mereu supărată (de vântul puternic din zonă), această localitate este clar o destinaţie pentru pasionaţii de sporturi de apă, că doar aici şi-au dat întâlnire Mediterana şi Atlanticul. La o privire mai atentă însă, descoperi că la doar câţiva paşi de plajă se află un orăşel alb ce îşi poartă cu mândrie influenţele maure, dar care a împrumutat şi ceva din liniştea insulelor greceşti. Aerul tot spaniol rămâne.
Andaluzia este cea mai fierbinte regiune a Spaniei, atât la propriu, cât şi la figurat. Vara, temperaturile din termometre se apropie vertiginos de 40 de grade Celsius. Dar e o căldură care arde, care iese din asfalt. Iar iernile, blânde de altfel, sunt încălzite de ceva spectacole de flamenco în timp ce în aer se simte un parfum fin de portocale.
În Japonia mi-am dorit să ajung primăvara, atunci când înfloresc cireşii. E o imagine ruptă din picturile marilor impresionişti. Nu degeaba an de an japonezii se bat cu turiştii străini pentru a surprinde cele mai frumoase cadre.
În Provence, deşi nu am ajuns încă, vreau să aterizez vara, ca să miros lavanda în floare. Îmi pare un peisaj greu de egalat. Nu degeaba Cezanne, Van Gogh şi Picasso s-au îndrăgostit de această regiune din sudul Franţei.
În Andaluzia nu ştiam că trebuie să ajung când portocalii sunt perioada lor de glorie. Nu ştiam de fapt când ar fi mai bine să merg, dar uneori lucrurile se întâmplă de la sine. La final de decembrie şi început de ianuarie, când temperatura coboară chiar sub pragul de 20 de grade (în timpul zilei, pentru ca nopţile să fie mai reci), toate drumurile sunt flancate de portocali încărcaţi până la refuz. Pe alocuri mai vezi şi unul-doi lămâi, iar norocoşii se pot întâlni şi cu un pomelo.
În Cordoba – una dintre cele mai cunoscute trei minuni ale Andaluziei, alături de Sevilia şi Granada –, în faţa catedralei Mezquita, ai o grădină de portocali unde vizitatorii şi turiştii deopotrivă stau la un pahar de vorbă, iau prânzul sau pur şi simplu admiră arhitectura locului. Mezquita, perla coroanei din Cordoba, este unul dintre puţinele locuri din lume unde poţi merge la slujbă într-o moschee. Influenţa maură este peste tot în sudul Spaniei. În Mezquita, în Alhambra, în cartierele istorice din Granada, în Alcazarul (Palatul Regal, care încă este folosit de capetele încoronate ale Spaniei) din Sevilia. Aici ghidul ne-a povestit că putem vedea stilul Mudejár, care se află la intersecţia dintre arhitectura europeană şi cea maură. Este caracteristic pentru sudul Spaniei şi este o încântare pentru privire şi o dovadă în plus că măiestria omului nu ţine de tehnologie şi de studii, ci de înzestrare şi răbdare.
Alcazarul este „sora mai mică”, dar nu mai puţin încântăroare, a palatului Alhambra, acesta din urmă fiind unul dintre, dacă nu cel mai important obiectiv turistic al Spaniei. Zilnic, mii de oameni trec pragul acestui loc pentru a descoperi cum se „croşetează” în piatră, pentru a vedea cum atenţia la detalii poate da naştere unor adevărate opere de artă. Aceeaşi Alhambra este locul celor mai apropiate de perfecţiune „piscine” din lume. Nu sunt piscine infinite (infinity pools), dar în apa lor cristalină se oglindeşte cel mai bine cerul. Iar în grădinile acestui loc trebuie să îşi fi dat masteratul cei mai importanţi hairstylişti din lume, pentru că niciun fir de iarbă nu iese din rând. Totul este aranjat şi ferchezuit la milimetru. Nu lipsesc nici portocalii din acest tablou în care palatul se profilează în cadru secund, cu o serie de culmi înzăpezite în spate, culmi ce se înalţă semeţe în spate. Alhambra se bate cu Versailles în multe clasamente pentru cel mai important palat al Europei. Se întrec în frumuseţe, în grandoare, în decadenţă. Dar sunt la fel de diferite ca un vin de Bordeaux (Franţa) şi unul de Rioja (Spania). Amândouă câştigă premii la competiţiile internaţionale de profil, dar iubitorii şi cunoscătorii ştiu că sunt cum nu se poate mai diferite. Este ca o competiţie de Miss Popularitate, iar rezultatul va fi mereu subiectiv.
La fel de greu îmi e mie să aleg ce mi-a plăcut mie cel mai tare în Andaluzia. Sunt la fel de subiectivă şi ar fi incorect să aleg între minunea care se numeşte Sevilla şi Cordoba cea de poveste cu a ei Mezquita împrejmuită de curţile îmbrăcate în muşcate. E de altfel o competiţie în Cordoba între localnici, primăvara, pentru a primi titlul de cea mai frumos „coafată” curte din oraş. Locuitorii urbei îşi deschid porţile pentru vizitatori şi lupta începe. Câştigătorii cei mari sunt însă turiştii, care se pot bucura de această privelişte.
Despre Sevilia cred că s-ar putea scrie romane întregi în care autori de top din lume să îi pună frumuseţea în versuri sau în proză. Dacă nu i-a cântat-o sau pictat-o încă niciun artist, atunci cu siguranţă urmează, pentru că oricât ai vrea să te opui, de Sevilia te îndrăgosteşti fără drept de apel. Am realizat de-a lungul anilor că îmi amintesc fraze şi citate fără să ştiu de multe ori unde le-am auzit sau când. Când am plecat spre Andaluzia, mi-a răsunat în minte „Si no has visto Sevilla, no has visto meraviglia”. În traducere, „Dacă nu ai vazut Sevilia, nu ai văzut minunea”. Ca de obicei, la pomul lăudat m-am dus sceptică şi, ca de alte multe ori, m-a cucerit. Definitiv şi irevocabil. Şi nu doar cu un loc, cu celebra ei piaţă Plaza de España, cu un fel de mâncare sau cu un vibe, ci cu totul.
Că tot am amintit de frumuseţe şi dragoste, ar mai fi şi adormitele Pueblos Blancos, sate de un alb imaculat, mai ceva ca Albă-ca-Zăpada, şi zona de coastă unde marea se îmbrăţişează cu oceanul. Şi dacă mai adaugi pe listă şi Granada cu al ei Alhambra, atunci toate piesele acestui puzzle numit Andaluzia sunt gata, aşezate la locul lor. Iar imaginea finală este greu de uitat.
Cred că aş putea să îl parafrazez pe Pablo Neruda, care zicea: „I want to do with you, what spring does to the cherry trees“ („Vreau să fac cu tine ce face primăvara cu cireşii“). Eu aş adapta versurile şi aş spune: „Vreau să fac cu tine ce face iarna cu portocalii în Andaluzia”.