BusinessMagazin

Tag: paine

  • Cum reuşeşte o tânără să câştige zeci de mii de euro din vânzarea produsului care nu lipseşte niciodată de pe masa românilor

    Investiţia în Semolina se contorizează pe de o parte în bani – 20.000 de euro, iar pe de altă parte în timp – 2.000 de zile. Banii au mers în amenajarea unui spaţiu adecvat pentru producţia de pâine, cu malaxoare, cuptoare şi instalaţii de frig, în atelierul amenajat în comuna Corbeanca de lângă Bucureşti. Timpul a înghiţit toate eforturile, de la început până astăzi.

    „Este grozav cât de bine se împletesc în proces lucruri învăţate, obiceiuri pe care le-am deprins în facultate. Am studiat fizica, iar înclinaţia mea naturală de a experimenta, măsura, studia felul cum diverse variabile influenţează rezultatul final şi-au găsit locul într-o ocupaţie plină de sens, fabricarea pâinii”, povesteşte Monica Secăreanu.În business, i s-a alăturat între timp soţul – Petronius Secăreanu, dar şi un prieten al lor – Sebastian De Lazzero. Vânzările de pâine Semolina au ajuns anul trecut la 30.000 de euro cu doi angajaţi, iar afacerea a trecut pe profit, faţă de anul anterior când generase pierderi.

    „Atelierul este, practic, a doua mea casă. Este situat chiar în cartierul în care locuiesc. În mare, clienţii mei sunt membrii comunităţii din Corbeanca şi din vecinătăţi. Pe toţi îi cunosc personal şi cred că una dintre trăsăturile definitorii ale acestei afaceri este chiar relaţia apropiată cu ei. Pentru că nu îmi place risipa, lucrez doar la comandă.”

    Astfel, clientul comandă un anume produs, apoi îşi poate ridica pachetul personal la orice oră, dintr-un spaţiu dedicat al atelierului situat tot în comuna Corbeanca şi deschis nonstop. Acest sistem de onorare a comenzilor a fost conceput pentru clienţii care lucrează până târziu şi care nu puteau ajunge la o oră anume pentru a-şi prelua pâinile şi prăjiturile. Comenzile se fac la început de săptămână, iar plata – la sfârşitul lunii, pe baza unei facturi care conţine toate produsele comandate în luna respectivă.

    Pe lângă aceşti clienţi, Monica Secăreanu mai colaborează cu un restaurant şi câteva cafenele din Corbeanca şi din Bucureşti. Unul dintre clienţi este Moşia Corbeanca, un spaţiu dezvoltat de Alexandru Cîndea şi Bogdan-Mihail Doltu, care funcţionează ca restaurant şi loc pentru diferite tipuri de evenimente.
    Din meniul Semolina fac parte 12 feluri de pâini – fiecare cu un nume propriu, majoritatea cu maia sălbatică (o combinaţie de apă şi făină, îngrijită timp de mai multe zile pentru a putea fi apoi folosită în prepararea pâinii), dar şi cornuri dulci şi sărate, fursecuri cu bucăţi de ciocolată, nuci şi fructe uscate, checuri cu fructe sau ciocolată, tarte, cozonac, cheesecake.

    „Într-o lună, am aproximativ 500 de comenzi. În timpul săptămânii, se comandă cel mai des pâinea şi cornurile, pentru pacheţelul copiilor, iar spre final şi pentru weekend – tartele, checurile şi fursecurile”, spune Monica Secăreanu.

    Ingredientele vin în principal de la producători locali. De pildă, făina spelta bio este achiziţionată de la o fermă din judeţul Timiş, iar nucile vin tot din Transilvania. „Ingredientele premium, producţia la comandă în cantităţi mici, documentarea permanentă se regăsesc şi în preţul produselor. De exemplu, o pâine cu maia sălbatică de aproximativ 700 de grame, în care folosesc făină din grâu antic (pâine denumită Antik), costă 16 lei, una cu acelaşi gramaj în care pun nuci şi roşii uscate din belşug (Ronu) este 20 de lei, un cozonac de 900 de grame cu umplutură de cremă de nucă, cacao şi coajă de lămâie confiată costă 55 de lei.”

    Planurile pentru 2019 includ diversificarea portofoliului de produse, atât prin reţete noi, cât şi prin noi tehnici de pregătire a pâinii şi a prăjiturilor. Iar la capitolul inovaţie, Monica Secăreanu are deja experienţă, mai ales că inclusiv numele afacerii, „Semolina – brutăreşte artizanal”, este tot o formă de inovare, verbul „a brutări” fiind inexistent în DEX, dar ilustrativ pentru pasiunea antreprenoarei din Corbeanca.

    ZF şi Banca Transilvania au lansat proiectul AFACERI DE LA ZERO, o platformă dedicată micilor antreprenori, firmelor care au creat peste 1,7 milioane de locuri de muncă. 

    Fiecare afacere de la zero este o poveste despre ambiţie, curaj şi determinare. Poveştile micilor antreprenori vor fi publicate în ZF şi pe platforma zf.ro/afaceri-de-la-zero.

    În România sunt peste 500.000 de microîntreprinderi şi firme mici, unde lucrează 1,7 milioane de salariaţi, companii cu afaceri anuale de 70-80 mld. euro.
    Intraţi pe platforma  www.zf.ro/afaceri-de-la-zero şi descoperiţi universul de companii create de micii antreprenori.

  • Criza inevitabilă a pensiilor şi cele trei „cuţite” cu care nimeni nu vrea să taie

    Lumea se îndreaptă spre o criză inevitabilă a sistemelor de pensii în contextul în care populaţia îmbătrâneşte, media de viaţă creşte, iar baza oamenilor activi în câmpul muncii scade de la an la an. O astfel de criză poate fi rezolvată prin trei soluţii dure, dar rămâne întrebarea: cine va lua în mână şi pâinea, şi cuţitul?
     
    „Am subestimat impactul demografic” – crede Adolfo Laurenti, economistul-şef pentru Europa al companiei Visa – iar îmbătrânirea populaţiei la nivel global pare să fie cel mai solid bulgăre de zăpadă care are potenţialul de a deveni o adevărată avalanşă.

    Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) prezice că populaţia Europei Centrale şi de Est va scădea rapid în următorii treizeci de ani. În acelaşi timp, raportul de dependenţă tineri/bătrâni va atinge cote comparabile cu cel existent în ţările europene cu economii avansate. Diferenţa însă este PIB-ul per capita, care va continua să rămână mult mai redus

    „Oamenii îmbătrânesc, iar pe măsură ce înaintează în vârstă ei strâng bani, economisesc, dar când ajung efectiv la pensie, au mai puţini bani decât se aşteptau. Asta se întâmplă pentru că avem din ce în ce mai mulţi oameni bătrâni, iar economiile lor au crescut exponenţial în ultimii ani – ceea ce înseamnă că avem mai puţini oameni care lucrează efectiv, generând astfel o încetinire naturală a economiei, o încetinire care ţine la rândul ei dobânzile din piaţă reduse, şi chiar negative în multe cazuri”, explică Adolfo Laurenti, într-un interviu acordat publicaţiilor BUSINESS Magazin şi Ziarul Financiar.

    Aceste dobânzi negative generate în principal de „încetinirea naturală” a economiei, aşa cum o numeşte Laurenti, fac ravagii în planurile de pensii ale populaţiei europene, iar din Olanda şi Danemarca până în Marea Britanie sau Rusia oamenii care au muncit o viaţă întreagă se văd la vârsta a treia în situaţia în care nu încasează pensii la nivelul aşteptat.

    Spre exemplu, Jan-Pieter Jansen, un pensionar olandez de 77 de ani care a lucrat ca manager în metalurgie, este forţat să îşi regândească planurile după ce managerul celui mai mare fond de pensii din industria olandeză l-a anunţat că îi va reduce pensia cu circa 10%, potrivit FT.

    „Asta îmi provoacă mult stres. Tăierile de pensie înseamnă mii de euro pe care nu îi mai pot cheltui cu familia şi în vacanţe. Sunt foarte supărat că se întâmplă asta după ce am economisit atât de mulţi ani”, spune Jansen, care s-a retras din piaţa muncii în urmă cu 17 ani.
    Însă pensionarul olandez este doar un exemplu, încât milioane de pensionari şi de oameni care economisesc în toată lumea se confruntă cu acelaşi sentiment de incertitudine ca Jansen, în contextul în care mediul cu dobânzi constant în scădere de după criza financiară face ravagii. În timp ce media de viaţă creşte de la an la an, pensiile au devenit o problemă politică prioritară în ţări diverse precum Rusia, Japonia şi Brazilia.

    Din ce în ce mai multe companii renunţă la schemele de pensii de tip „salariu final” garantat, în special în SUA. Conglomeratul General Electric este doar cel mai recent nume în această situaţie, anunţând recent că încheie această practică de remunerare, afectând 20.000 de angajaţi.

    În Marea Britanie, zeci de mii de profesori universitari se pregătesc să intre în grevă din cauza creşterii neaşteptate a contribuţiei la planul de pensie.

    Istoric, obligaţiunile guvernamentale, adică titlurile de stat, s-au dovedit a fi o bună potrivire pentru cash-flow-ul unui fond de pensii, însă decenii întregi de scădere a randamentelor pe obligaţiuni au îngreunat viaţa fondurilor de pensii şi nu au mai generat câştiguri la fel de atrăgătoare.

    Economistul-şef al Visa subliniază faptul că volumul ridicat de economii care trebuie investite şi reinvestite a determinat o cursă pentru randamente care a afectat în final chiar şi pariurile sigure.

    „Sunt din ce în ce mai multe economii care trebuie investite, iar aici începe o cursă după randamente. Ce faci de obicei când cauţi randamente sigure? Cumperi titluri de stat, dar în ultimii ani cererea este atât de mare pe titluri de stat încât dobânzile au devenit negative. Dar oamenii încă mai cumpără. Acesta este al doilea impact major al evoluţiilor demografice, după ce primul impact ar fi încetinirea economică cauzată de o bază din ce în ce mai mică de oameni activi în câmpul muncii”, explică Adolfo Laurenti.

    În contextul în care fondurile de pensii au garantat istoric un anumit randament care generează un anumit nivel de remuneraţie în planul de pensie, managerii de fonduri se văd nevoiţi să caute câştiguri în clase de active mai riscante, precum acţiuni bursiere sau private equity.

    Cele trei „cuţite” cu care nimeni nu vrea să taie

    Economiştii şi guvernele cunosc deja instrumentele pe care le au la îndemână pentru a domoli sau a evita criza pensiilor care se conturează pentru următorii ani, dar nimeni nu vrea să le folosească pentru că sunt neplăcute pentru populaţie, potrivit lui Laurenti.

    „Cred că în cazul pensiilor şi al sistemelor de pensii toată lumea ştie care sunt soluţiile: poţi majora vârsta de pensionare, poţi mări contribuţia, poţi reduce beneficiile. Problema este că nimănui nu-i plac aceste trei variante”, apreciază economistul. El arată că vârsta de pensionare este deja în creştere sau programată să crească în mai multe ţări, iar oamenii se împotrivesc, „ceea ce este de înţeles”.

    „Alte ţări aleg acum să încerce să majoreze contribuţia la sistemul de pensii. Oamenilor nu le place, din nou, pentru că preferă să primească mai mulţi bani acum din veniturile lor pentru a-i consuma în prezent, în loc să economisească pentru a avea mai târziu. A treia variantă este reducerea pensiilor, ceea ce clar nu este pe placul nimănui”, spune el.

    Deşi oricare dintre aceste soluţii vine cu un cost politic imens, pe care puţini guvernanţi şi l-ar asuma într-o perioadă plină de alegeri electorale şi incertitudini în toată lumea, nu există alte pârghii. Majoritatea sistemelor de pensii sunt gândite după modelul Băncii Mondiale, pe mai mulţi piloni, cum este cazul şi în România, unde există trei piloni de pensie.

    „Mulţi oameni au bani în fonduri de pensii private, iar aici intervine problema investiţiei şi a randamentelor”, precizează Laurenti. Totuşi, el crede că oamenii pot aplica principii financiare de bază pentru a-şi gestiona mai bine economiile şi a se supune unui risc cât mai scăzut.

    „În primul rând, oamenii trebuie să aplice prima regulă a finanţelor, şi-anume să nu îţi ţii toate ouăle în acelaşi coş. Trebuie să îţi diversifici portofoliul. Dacă te educi puţin financiar, devine clar că sunt moduri de investit care îţi protejează banii. Poate în perioada următoare piaţa de acţiuni bursiere nu este atrăgătoare, dar atunci obligaţiunile sunt OK, sau invers. Deci te poţi juca cu varietatea instrumentelor de investiţii”, apreciază economistul. Totuşi, el atrage atenţia asupra stabilităţii investiţiilor şi îi sfătuieşte pe oameni să nu îşi mute banii de la o zi la alta în funcţie de modul în care merge piaţa, ci să îşi amintească faptul că este un joc pe termen lung, miza fiind pensionarea şi economiile din pensii.

    „Oamenii subestimează capacitatea pieţelor de a-şi reveni. Cei care economisesc pentru pensie trebuie să economisească pe termen lung, nu pe termen scurt, şi trebuie să îşi amintească asta. Banii de pensie nu îi muţi de la o zi la alta după cum merge piaţa. Este nevoie de disciplină pentru a introduce o strategie şi pentru a nu o schimba pe următoarele 6-9-12 luni, cel puţin. Oamenii vor mereu să facă schimbări, să mute banii şi ajung să piardă bani aproape de fiecare dată”, spune Laurenti.

    Cu accent pe ideea perspectivelor de viitor, Laurenti atrage atenţia asupra distribuiţiei economiilor pe o perioadă mai lungă de timp. „Trebuie să te ţii de strategia ta. Oamenii uită că nu au nevoie de banii de pensie decât atunci când se pensionează, şi nu chiar imediat, ci poate chiar peste 10-15 ani după ce ai ieşit la pensie. Dacă te retragi la 65, unii bani îi vei cheltui când ai 80, deci acei bani au 15 ani la dispoziţie să se înmulţească şi să genereze valoare în continuare dacă îţi menţii strategia.”

    Populism versus reforme curajoase

    Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezoltare (BERD) arată în cel mai recent raport al său că în contextul îmbătrânirii populaţiei, guvernele trebuie să aleagă între măsuri populiste care încântă actualul electorat şi reforme curajoase care vin cu un cost politic. Rata natalităţii scăzută şi emigraţia care prinde dimensiuni din ce în ce mai mari ca fenomen sugerează că ţările din Europa Centrală şi de Est au şanse mai mari de a rămâne în urmă în ceea ce priveşte sistemel de pensii, crede Beata Javorcik, economistul-şef al BERD, citat de FT.

    În urma prăbuşirii comunismului în regiune în urmă cu trei decenii, ţările din Europa Centrală şi de Est au cunoscut peste 20 de ani de dezvoltare şi creştere economică rapidă, stimulate de reforme şi de aderarea la Uniunea Europeană. După criza financiară globală din 2008-2009, oamenii şi-au pierdut încrederea în sistemele financiare, ceea ce a determinat extinderea populismului în ţări precum Ungaria.

    În continuare, emigraţia joacă un rol important, în special într-o ţară ca România, care a înregistrat în 2017 a doua cea mai mare emigraţie din lume, după Siria. Astfel, tinerii preferă să îşi ia ambiţiile profesionale sau iniţiativele antreprenoriale şi să se mute în alte ţări europene pentru a accesa un standard de viaţă mai ridicat. Pe fondul politicilor populiste şi al reducerii forţei de muncă active, odată cu creşterea duratei medii de viaţă, bugetele guvernelor ajung să se îndrepte înspre nevoi sociale, în timp ce alocările pentru educaţie sau inovaţie sunt din ce în ce mai reduse.

    BERD consideră că reformele guvernamentale sunt soluţia principală pentru ca ţările din regiune, inclusiv România, să treacă la un alt nivel de dezvoltare. Ritmul creşterii economice s-a menţinut ridicat în primele două decenii de capitalism de piaţă pe fondul forţei de muncă ieftine şi a importului de know-how şi tehnologie, însă în continuare guvernele trebuie să încurajeze creşterea prin inovaţie şi antreprenoriat.

    România, la vârsta pensionării?

    Populaţia României emigrează, scade şi îmbătrâneşte într-un ritm accelerat, ceea ce pune presiune semnificativă asupra sistemului de pensii publice. Deşi contribuţiile la fondurile de pensii Pilon II sunt obligatorii atât pentru salariaţi cât şi pentru liberii profesionişti, românii trebuie motivaţi să investească mai mult în planuri voluntare de pensie, adică Pilonul III, menţionează ediţia 2019 a studiului „Pension Savings: The Real Return”, realizat de Asociaţia Utilizatorilor Români de Servicii Financiare (AURSF), membră a Better Finance.

    „Evoluţia randamentelor reale ale planurilor de pensii din România a înregistrat o tendinţă pozitivă până la sfârşitul anului 2017, moment din care tendinţa s-a inversat, ceea ce este de natură să genereze preocupări asupra capacităţii administratorilor de a menţine performanţele pozitive ale primilor 10 ani de funcţionare ai sistemului de pensii administrat privat din România”, arată studiul.

    În România, Pilonul I asigură doar puţin peste 28% din ultimul salariu, iar specialiştii din fiananţe consideră că pentru ca ritmul de viaţă să se perturbe cât mai puţin şi pentru ca nevoile pensionării să fie acoperite, este nevoie de un venit echivalent măcar cu 50% din ultimul salariu.

    În timp ce Pilonul I nu reuşeşte să asigure necesarul pentru o viaţă decentă, românii au fost obligaţi în urmă cu un deceniu să începe să contribuie şi la aşa-numitul Pilon II, unde banii sunt gestionaţi de administratori de fonduri de pensii.

    Contribuţia la asigurări sociale (CAS) se situează în România la 25%, dintre care 3,75% se îndreaptă înspre Pilonul II – bani care sunt reinvestiţi pentru a aduce randamente. În ultimii zece ani, administratorii de pensii private Pilon II au obţinut în România un randament nominal de 7,83%, ceea ce reprezintă un câştig real de 5,14%, peste nivelul inflaţiei, potrivit situaţiei din decembrie 2018.

    Contribuţia la Pilonul II a scăzut anul trecut de la 5,1% la 3,75% din decizia guvernului PSD-ALDE, deşi aceasta era programată să ajungă la 6%. Administratorii de fonduri de pensii private Pilon II au voie în România să investească în depozite bancare, titluri de stat, obligaţiuni corporate, acţiuni şi alte clase de active cu risc scăzut.

    Între 2011 şi 2015, vârsta standard de pensionare a crescut pentru femei de la 59 ani la 60 ani, iar pentru bărbaţi de la 62 ani la 65 de ani. Potrivit legislaţiei în vigoare, în perioada 2015-2030, vârsta de pensionare ar urma să crească de la pentru femei la 63 de ani. Una dintre recomandările raportului Better Finance pentru România este stimularea economisirii în Pilonul III de pensie, unde contribuţia nu este obligatorie şi unde sunt doar 470.000 de participanţi.

    „Sfătuim autorităţile din România să nu distrugă sistemul de pensii private, luând în calcul cei peste 10 ani în care schemele de pensii din România au funcţionat bine şi au livrat câştiguri peste inflaţie”, notează reprezentanţii AURSF. Totuşi, luând în calcul faptul că pensiile private au pornit la drum în România după prăbuşirile din 2008, unii critici ai pieţei susţin că sistemul privat de pensii din România trebuie să supravieţuiască unor perioade de corecţii pentru a-şi dovedi stabilitatea.

    În acest context, cele trei „cuţite” nu ar putea fi utilizate nici în România, unde vârsta de pensionare este deja în creştere şi a mai crescut deja în acest deceniu, unde contribuţiile au fost deja schimbate în 2018, dar au fost reduse în loc să fie majorate, şi unde subiectul livrării unor pensii mai mici este unul sensibil, în contextul în pensiile au fost majorate constant în ultimii doi ani, şi ar urma să fie majorate din nou anul viitor – însă această majorare este din Pilonul I.

  • Avocadoul discordiei

    „În apropiere de vulcanii din statul mexican Michoacán, carteluri violente se luptă pentru dominaţie într-o piaţă gri şi lucrativă. Una dintre bande, denumită La Familia Michoacana, şi-a anunţat prezenţa în urmă cu un deceniu aruncând cinci capete ale unor rivali pe o scenă de dans din oraşul Uruapan. Knights Templar, o altă bandă, a taxat, şantajat şi răpit fermieri, folosindu-le apoi terenurile. Forţele de securitate mexicane şi proprietarii de terenuri încearcă să protesteze, dar cartelurile aflate în război continuă violenţele”, scriu jurnaliştii de la The New York Times, în deschiderea unui articol despre comerţul global cu acest fruct.

    În 2017, un grup armat denumit Los Vagras (nume inspirat, în mod aparent, de modul în care liderii bandei îşi poartă părul în sus) au creat haos arzând zeci de maşini şi oprind circulaţia pe principala autostradă a statului. O conflagraţie a avut loc aproape de locul în care un om de afaceri american, pe nume Steve Barnard, deţinea o fabrică de ambalare de avocado, în Uruapan. „Este prea periculos să conduci pe drumurile de aici”, spune Barnard în articolul din The New York Times. Proprietarii de ferme „trebuie să aibă grijă să nu fie răpiţi”.

    Se pare că marfa preţioasă care este motorul economiei Michoacánului şi care hrăneşte o obsesie americană nu este marijuana sau metamfetaminele, ci fructul de avocado, pe care localnicii îl denumesc „aurul verde”. Mexicul produce mai mult avocado decât orice altă ţară din lume – aproximativ o treime din totalul producţiei globale – iar cea mai mare parte a recoltei creşte în solul vulcanic bogat din Michoacán, în apropiere de plajele din Acapulco. Acest fruct a devenit astfel unul dintre miracolele comerţului modern, în contextul în care în 2017, unul dintre anii cei mai violenţi ai Mexicului, acest stat condus de carteluri, a exportat mai mult de 1,6 miliarde de tone de avocado Haas, depăşind astfel producţia de banane, care era anterior cel mai valoros fruct de export. Nouă din 10 fructe de avocado de import din Statele Unite vin din Michoacán. Anual, în lume se consumă peste 5 miliarde de tone de avocado, iar fructul este un motor economic care generează o industrie mexicană performantă, care valorează 2,5 miliarde de dolari pe an, potrivit documentarului Rotten, difuzat de Netflix, în care este analizată evoluţia acestei industrii.

    Patru carteluri de droguri îi şantajează pe producătorii de avocado din Michoacán, dovadă că acest fruct a devenit o sursă majoră de profituri ilicite, scrie şi Business Insider. Cartel Jalisco Nueva Generacion (cartelul Jalisco Noua Generaţie), Nueva Familia Michoacana (Noua Familie Michoacana), cartelul Tepalcatepec şi cartelul Zicuiran sunt implicate în activităţi criminale împotriva producătorilor de avocado, potrivit procurorului general al Michoacán, citat de Business Insider.

    Cartelurile cer o taxă de protecţie producătorilor de avocado, calculată pe hectarul cultivat sau pe cantitatea exportată. Cei care eşuează în a face plata sunt răpiţi sau chiar ucişi. În plus, furtul de avocado este o altă problemă a industriei. Exploatarea producătorilor de avocado din Michoacán nu este o noutate, dar acum a devenit din nou la ordinea zilei, pe măsură ce alte economii negre ale statului au pălit. Michoacán şi statul vecin Guerrero au fost recunoscute o perioadă îndelungată ca fiind centre ale producţiei de heroină a Mexicului. Totuşi, creşterea producţiei de opioide sintetice a cauzat o scădere a preţului opiului la sub o treime din valoarea din 2017, lăsând cartelurile de droguri să caute surse alternative de venituri.

    Industria de avocado este din ce în ce mai atrăgătoare pentru ei. Valoarea acesteia a crescut de patru ori în ultimul deceniu datorită creşterii popularităţii produsului în Statele Unite şi Europa, iar exporturile de avocado ale ţării au crescut cu 16% între 2018 şi 2019. Fascinaţia faţă de această industrie nu este corelată neapărat cu mărimea ei, cât mai degrabă cu viteza creşterii subite a acesteia. Fructele de avocado sunt cultivate în Mexic de aproape 9.000 de ani, iar potrivit gastropod.com, copacul de avocado propriu-zis este chiar mai vechi de atât.

    În ciuda acestei istorii îndelungate, Mexicul a exportat puţin din aceste fructe la început şi chiar deloc către Statele Unite – până în anii 1980, când o companie cu sediul central în California, Mission Produce, a deschis prima fabrică de împachetare de avocado, în Uruapan, potrivit The New York Times. Statele Unite au interzis avocadoul mexican din 1914 din cauza temerilor legate de o infestare cu insecte şi a unei competiţii mai ieftine. În 1994 însă, Canada, Mexic şi Statele Unite au lansat Înţelegerea Liberului Schimb Nord-American (North American Free Trade Agreement – NAFTA) şi, la scurt timp după, Statele Unite au renunţat la această interdicţie.

    Donald Trump a descris deseori NAFTA ca fiind „cea mai proastă afacere legată de comerţ dintotdeauna”. Dar concentrarea lui pe pierderile de locuri de muncă din Statele Unite din cauza acestui pact se leagă mai ales de industria texilă şi auto – prin urmare el a ratat unul dintre beneficiile imense ale NAFTA, referitoare la comerţul cu produse din agricultură şi satisfacţia consumatorilor din toate cele trei ţări: sub NAFTA, fructele de avocado au condus la un influx pe tot parcursul anului al unui produs mexican care să umple golurile sezoniere din magazinele aflate în Statele Unite şi au schimbat modul în care americanii mănâncă.

    „Fructele de avocado reprezintă steaua strălucitoare a NAFTA”, a declarat pentru New York Times Monica Ganley, un expert în schimburile comerciale din America Latină şi fondatorul Quarterra, o firmă de consultanţă cu baza în Buenos Aires. „Dar este important să ne amintim că beneficiile vin din ambele direcţii.” Sub NAFTA, exporturile agricole din Statele Unite înspre Mexic au crescut de aproape cinci ori, până la 18 miliarde de dolari, fiind formate, în predilecţie, din porumb american, boabe de soia şi produse din iaurt. În contextul discuţiilor lansate de Trump, producătorii de avocado din Mexic şi California se îngrijorează că noi practici anti-dumping propuse de Statele Unite ar putea duce la represalii de tipul „dinte pentru dinte” care ar putea să genereze pierderi pentru ambele părţi. „Odată ce începe”, se întreabă Barnard, „unde se va sfârşi?”

    A urmat o explozie a producţiei: în 1995, americanii consumau aproximativ jumătate de kilogram de avocado pe persoană anual, iar mare parte din această cantitate venea de la producători californieni, care cultivă fructul doar vara, doar atunci climatul fiind prietenos cu creşterea acestui fruct. În prezent, cantitatea de avocado consumată anual de o persoană din Statele Unite depăşeşte 3 kg. Creşterea este alimentată şi de staruri hollywoodiene şi de influenceri care promovează beneficiile pentru sănătate aduse de acest fruct (Miley Cyrus de pildă are tatuat un avocado pe braţul ei), astfel că obsesia americanilor pentru avocado a crescut de la an la an.

    Boomul industriei avocadoului a cauzat şi daune legate de mediu – câteva dintre pădurile de pin din Michoacán au suferit tăieri pentru a face loc unor livezi de avocado.

    Industria a creat însă şi alte efecte pozitive: potrivit unui studiu din 2016 contractat de un grup de cumpărători şi producători de avocado, lanţul de aprovizionare pentru industria avocadoului a creat aproape 19.000 de locuri de muncă în Statele Unite şi a adăugat mai mult de 2,2 miliarde de dolari PIB-ului ţării. Chiar şi crescătorii din California, care erau cândva oponenţi vocali ai importurilor mexicane, se autodeclară fericiţi de creşterea industriei la nivel global. Pământul şi apa sunt prea puţine pentru ca ei să îşi extinde recoltele sezoniere – care reprezintă circa 10% din producţia anuală a Mexicului – dar creşterea cererii şi, prin urmare, a preţurilor a adus beneficii şi pentru businessurile lor.

    Pe măsură ce cererea globală este în creştere, industria avocadoului pare să fie neatinsă de conflictele create – atât în Statele Unite, cât şi în Mexic, concluzionează jurnaliştii de la The New York Times. Violenţa din Michoacán, de pildă, nu a redus din obiectivele de creştere cu două cifre ale industriei de la an la an. Statele Unite nu pot satisface apetitul pe care îl au pentru avocado nicăieri în lume, în contextul în care producţia niciunei alte ţări nu este suficient de mare – iar mexicanii nu au o altă piaţă de desfacere atât de mare şi atât de apropiată precum a Statelor Unite. Un efect mai puternic ar putea fi ca producătorii de avocado să îşi mărească eforturile în alte pieţe aflate în dezvoltare – în special una cu un mare potenţial – China. 

  • Căderea… Căci omul nu trăieşte doar cu pâine

    Noi despre ce vorbim? Despre Liviu Dragnea sau despre alegerile europarlamentare?

    Vedeţi, suntem într-o uluită admiraţie. Şi într-o uluitoare neputinţă.

    Nu sunt deloc fericit că Liviu Dragnea a fost condamnat. Sunt nefericit pentru că acest om nu ar fi trebuit să ajungă niciodată în fruntea celui mai important partid din RO. Ce mi-e mie Oprişan sau Claudiu Manda? Olguţa Vasilescu? Rădulescu? Care-i vor urma!

    PSD nu trebuia să piardă. A majorat salariile, economia merge bine. De ce a pierdut PSD? Oare pentru că nu a ştiut cum să spună sărut-mâna? USR/PLUS este un partid/alianţă de stânga – mărie cu altă pălărie. Acest partid va înlocui PSD. PSD este istorie.

    PSD a pierdut pentru că nu ştie limbi străine. Un partid vechi, cu deputaţi murdari, cu lider îmbrăcaţi cu pantaloni de la Ceauşescu. Voi îmi ziceţi că PSD va renaşte cu Marian Oprişan în frunte? Când ai 4 milioane de oameni plecaţi din ţară, adică o cincime din electorat, trebuie să fii obosit la cap să nu ai un discurs pentru ei.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Povestea unui tânăr din România care a ajuns de la a munci pentru o felie de pâine, la o afacere de peste 1 milion de euro: ”Dacă aş fi suferit de foame înseamnă că nu îmi plăcea să muncesc”

    Povestea lui Cornel Manaz, un tânăr om de afaceri sucevean, este una despre voinţă, determinare, vise împlinite şi refuz de a se lăsa învins de un sistem care nu-i lăsa multe şanse. A fost abandonat de mamă la naştere, despre tatăl său nu ştie nimic, dar în orfelinate a avut şansa de a cunoaşte oameni care i-au dat încredere că poate reuşi. ”Foarte puţini oameni ştiu că sunt orfan. Am vrut să reuşesc prin ceea ce pot, nu prin statutul meu de caz social”, ne-a spus Cornel.

    ”Dacă aş fi suferit de foame înseamnă că nu îmi plăcea să muncesc”

    În mai 1986, la o maternitate din Moldova se năştea un băieţel. Din motive numai de ea ştiute, cea care i-a dat viaţă a părăsit maternitatea şi a lăsat copilul acolo. Asistentele l-au botezat Cornel. A fost preluat de un orfelinat şi a intrat în statistica ”număr de copii abandonaţi la naştere şi crescuţi în centre de plasament”. Cea mai veche amintire a lui Cornel este de la grădiniţa orfelinatului: ”La pauza de prânz ne dădeau biscuiţi cu miere. Era delicios”. Tot din perioada primilor 6 ani îşi aminteşte de covorul mare de lână, roşu cu gri, pe care se aşezau copiii vara pentru a mânca şi pe care dormeau după masa de prânz: ”La somnul de amiază, dormeam pe covorul ăla 30-40 de copii, unul lângă altul”.

    Şcoala generală a însemnat mutarea în alt orfelinat, mai mare. Cornel spune că aici erau peste 500 de copii. Are ca reper, în aprecierea numărului, aceea că ”se mânca în două, trei ture”. Hrana era insuficientă pentru foamea copiilor, dar Cornel a descoperit repede că poate avea mâncare suplimentară dacă ajută în gospodăriile din vecinătatea orfelinatului: ”Mergeam şi întrebam dacă nu au ceva de lucru – curăţenie în curte, strâns buruieni pentru animale, din astea. Dacă nu-mi era foarte foame, mergeam cu o plasă pentru strâns iarba şi primeam o felie de pâine. Dacă voiam mai multă mâncare, mergeam cu un sac. Munceam şi primeam mâncare. Dacă aş fi suferit de foame înseamnă că nu îmi plăcea să muncesc”.

    La 12 ani, a învăţat a face chirpici. O tânără asistentă medicală de la orfelinat construia ceva lângă locuinţă şi a întrebat-o dacă poate veni să o ajute. De tânăra asistentă s-a ataşat cel mai mult. Iubea copiii şi avea mereu o vorbă bună pentru ei. A reîntâlnit-o după zece ani, în timpul unei vacanţe în Italia. Femeia s-a stabilit cu familia acolo. Revederea a fost emoţionantă pentru amândoi.

    Primul surogat de familie – doi voluntari din Germania

    Momentul care a marcat destinul lui Cornel a fost Revoluţia din 1989. Primii ani de după ’90 au adus în România mulţi voluntari străini, impresionaţi de imaginile din orfelinate, care au făcut înconjurul lumii. Lângă orfelinatul în care era Cornel şi-a stabilit sediul o fundaţie germană, cu doi voluntari tineri: familia Ibi şi Olaf Lippold. L-au plăcut de la început pe puştiul care îi întreba zilnic dacă îi poate ajuta la treabă şi au obţinut acceptul orfelinatului ca băiatul să locuiască împreună cu ei: ”Pe lângă faptul că stăteam într-o familie, mi se părea fascinant că, dacă îţi era foame, mergeai la frigider şi îţi luai. Dacă voiai ceva, cereai şi primeai”.

    Au locuit un an împreună, iar în vacanţa de iarnă Cornel a fost cu Ibi şi Olaf în Germania. O săptămână a locuit la ei, altă săptămână la prieteni de-ai lor. De la voluntari a învăţat limba germană  şi a deprins atitudinea nemţească faţă de muncă şi responsabilităţi. Când era în clasa a VIII-a, stagiul celor doi voluntari în România s-a încheiat. Cornel s-a întors în orfelinat, dar despărţirea a fost cruntă. ”Nu material îmi lipsea ceva, ci prezenţa lor. Despărţirea de ei a fost cel mai greu lucru cu care m-am confruntat în viaţă. Am învăţat că lumea vine şi pleacă în viaţa ta şi asta te învaţă să iei decizii. Prima jumătate de an după plecarea lor a fost foarte, foarte dificil”, îşi aminteşte Cornel. Nu a promovat examenul de capacitate şi s-a înscris în cea mai uşoară formă de învăţământ, şcoala complementară.

    A fost transferat la un centru de plasament din Gura Humorului, unde mai mult de 80% dintre copii ”nu erau limpezi la cap”. Primul şoc au fost tăvile pentru mâncare din sala de mese. În celelalte orfelinate, fiecare fel de mâncare era servit în farfurie, de tablă sau porţelan, dar farfurie. La Humor, mâncarea le era dată copiilor în tăvi de tablă compartimentate. ”Ca la puşcărie, m-am gândit atunci”, ne spune Cornel.

    ”În clasa a IX-a eram imun la foarte multe lucruri. Nu mai aveam iluzii, nu mai aveam aşteptări, ca să n-am dezamăgiri”, rememorează tânărul.

    Facultatea şi prima afacere

    Legătura cu Ibi şi Olaf a continuat, cu vizite în vacanţe. Vara, stătea în Germania câte o lună. O altă familie de nemţi pe care a cunoscut-o prin intermediul lor, Stefan şi Ester Armer, i-a sugerat să încerce ”o formă mai bună de şcolarizare, o şcoală profesională sau un liceu”. Ei, împreună cu profesorii Ana Cazac şi Ela Ştefănescu, de la orfelinat, l-au sprijinit să dea examenul de capacitate şi să urmeze cursurile liceului din Siret. Cinci ani a stat la internatul liceului din oraş. De atunci a început implicarea lui socială. A demarat campania ”Ajută-i să zâmbească”, în sprijinul copiilor cu dizabilităţi de la Siret. A început-o ca un proiect în clasa lui, cu donaţii de 1 leu de la fiecare elev pentru a cumpăra dulciuri pentru ”copiii speciali”, apoi l-a extins la tot liceul, la profesori şi în oraş, la alte şcoli. Proiectul continuă şi acum.

    I s-a deschis apetitul pentru studiu şi a dat examen de admitere la Ştiinţe Economice, la Universitatea ”Ştefan cel Mare” din Suceava. ”Puteam să mă înscriu pe locurile speciale pentru elevii din centrele de plasament, dar nu am vrut să abuzez de situaţia de caz social. Foarte puţini ştiau că sunt orfan. Am încercat să fiu mereu curat şi îngrijit. Dacă eşti necăjit, nu trebuie să fii şi murdar. Apa nu costă foarte mult”, spune Cornel.

    A aplicat pentru o bursă Erasmus în Austria, a obţinut-o, dar a fost nevoit să renunţe pentru că nu a avut diferenţa de bani pentru a acoperi costurile de întreţinere pe perioada studiului la Viena. Nu a cerut de la nimeni, a muncit mai mult pentru a avea propriii săi bani. În ultimul an de studii şi-a înfiinţat o firmă de amenajări. Singur. El director, el angajat. În 2009, a văzut într-o parcare în Bistriţa o maşină a unui concern austriac. Ocupanţii maşinii făceau o pauză, iar Cornel s-a dus să-i întrebe dacă au colaboratori în România. La răspunsul lor negativ, le-a dat cartea lui de vizită şi le-a spus să-l sune, dacă vor să aibă. În 2010 l-au sunat, doar că voiau un colaborator care să aibă maşină. ”Aveam 1.500 de euro strânşi. Am căutat o maşină potrivită în Germania, am găsit un Mercedes Vito care costa 10.000 de euro. L-am sunat pe neamţ, i-am spus că am un avans de 1.500 şi am nevoie să cumpăr maşina asta. L-am întrebat dacă mă creditează un an. Dacă îmi merge bine, plătesc maşina, dacă nu, i-o restitui şi pierd banii de avans şi ce reuşesc să-i mai plătesc lunar. A zis ok şi am făcut târgul. Am achitat maşina şi am folosit-o până anul trecut, când am donat-o unei familii cu şapte copii”, povesteşte Cornel, scrie monitoruldesuceava.ro

     

     

  • Cele mai responsabile companii din România: Lidl – Pâine şi Mâine

    Motivaţie

    În 2016, în România, media abandonului şcolar depăşise 18%, în timp ce media europeană era de 11%. Mai mult, 51% dintre copiii din ţară trăiau în pragul sărăciei, 34 dintre aceştia trăind în sărăcie extremă. În mediul rural, riscul de sărăcie era de trei ori mai mare decât în mediul urban. În directă legătură cu acest fapt, riscul de abandon şcolar era de trei ori mai mare în zonele rurale faţă de mediul urban, iar analfabetismul funcţional afecta peste 35% dintre persoanele cu vârsta de peste 15 ani. Ca urmare, 54% dintre persoanele cu vârsta cuprinsă între 18 şi 60 de ani, din mediul rural, nu aveau un loc de muncă. Toate aceste date sunt cuprinse în studiul „Bunăstarea copilului în mediul rural”, publicat anul trecut de World Vision România.

    Studiul menţionat arată că 1 din 8 copii mergea la culcare flămând, iar jumătate dintre părinţi nu le puteau oferi copiilor o dietă minim acceptabilă (cu alimente din fiecare grupă alimentară necesară unei dezvoltări sănătoase). În lipsa unei alimentaţii zilnice care să acopere nevoile umane primare, pe fondul sărăciei şi din cauza rezultatelor slabe la învăţătură, riscul de abandon şcolar era, adesea, iminent: 1 din 4 copii renunţa la şcoală din aceste considerente. Pe termen lung, această situaţie conduce la dezvoltarea unor adulţi neinstruiţi, asistaţi social, care se confruntă cu analfabetism funcţional şi care îşi formează familii cu aceleaşi probleme, generaţie după generaţie.

    Pentru a preveni abandonul şcolar, World Vision a demarat în 2016 programul Pâine şi Mâine, împreună cu Lidl, care este partener strategic al proiectului. Ideea a venit de la factorul principal care îi determină pe copii să renunţe la şcoală – sărăcia.  Astfel, programul Pâine şi Mâine vizează sprijinirea elevilor din zone rurale cu vulnerabilitate crescută din România, cu scopul de a le asigura necesarul de nutrienţi pentru o dezvoltare normală şi a preveni abandonul şcolar. În prezent, programul se desfăşoară în judeţele Dolj, Vâlcea şi Vaslui.

    Descrierea proiectului

    Structura programului Pâine şi Mâine cuprinde două niveluri de sprijin pentru elevi. Aceştia primesc zilnic, după ore, o masă de prânz caldă. Prânzul include felul întâi, felul doi şi desert şi este oferit la şcoală prin intermediul unor firme de catering specializate care garantează calitatea şi siguranţa alimentelor. Al doilea nivel este un sistem afterschool, prin care, după ore, copiii sunt ajutaţi de învăţători şi profesori să îşi facă temele şi află informaţii noi, complementare noţiunilor prezentate la lecţii.

    Pe parcursul a două ore, după finalizarea orelor din programul zilnic şcolar, elevii aprofundează lecţiile de la clasă, sub îndrumarea cadrelor didactice, îşi fac temele şi desfăşoară activităţi care să îi ajute să devină mai comunicativi şi mai deschişi. Până la înfiinţarea programului, se întâmpla adesea ca ei să vină la şcoală cu temele nefăcute şi nepregătiţi, pentru că acasă nu avea cine să-i îndrume. În multe cazuri, părinţii fie au numai opt clase, fie sunt ocupaţi cu treburile gospodăreşti sau cu munca cu ziua sau chiar lipsesc, fiind plecaţi la lucru în străinătate, în acest caz copiii fiind îngrijiţi numai de bunici.

    Campania a debutat în aprilie 2016, cu o etapă pilot, care a implicat 213 copii din 6 sate din judeţele Dolj şi Vâlcea. În cea de-a doua etapă (septembrie 2016), Pâine şi Mâine număra deja un număr aproape triplu de beneficiari: 619 elevi din 12 sate, inclusiv din judeţul Vaslui. La finalul anului 2017, numărul copiilor care au beneficiat de program a ajuns la 899, elevi ai şcolilor din 24 de sate din judeţele menţionate. Dezvoltarea proiectului prin donaţiile obţinute a făcut posibil ca în luna martie 2018 proiectul să ajungă la aproape 1.300 de beneficiari. În prezent, 1.256 de copii din 30 de sate beneficiază zilnic de afterschool şi o masă caldă. Mai mult decât atât, scopul pe termen lung al programului este să ajungă la un total de 2.500 de beneficiari – elevi care vor primi în fiecare zi o masă caldă, vor fi ajutaţi la rezolvarea temelor şi încurajaţi în permanenţă să continue să vină la şcoală pentru a-şi construi un viitor mai bun.

    Pentru susţinerea unui copil în proiect este nevoie de 230 de lei pe lună, sumă ce acoperă costul unui prânz complet si orele de afterschool (83%) precum şi costurile de administrare a proiectului (17%). În cei trei ani de derulare a programului Pâine şi Mâine, Lidl România a donat 670.456 euro către World Vision România, sumă ce a contribuit semnificativ la extinderea programului.

    Rezultate

    Reprezentanţii şcolilor beneficiare au declarat că schimbările sunt evidente după implicarea elevilor în program: numărul de absenţe a scăzut drastic, copiii sunt bucuroşi să vină la ore şi să fie ajutaţi la teme, îşi doresc să înveţe, sunt mai deschişi şi se integrează mult mai bine în colectiv.

    În plus, sunt notabile şi îmbunătăţirile observate la nivelul performanţelor şcolare ale elevilor. De exemplu, în anul 2017, dintre cei 899 elevi care erau înscrişi la acel moment în proiect, 10% dintre elevii claselor I-IV au înregistrat progres la disciplinele limba română şi matematică în semestrul II faţă de semestrul I; 17% dintre elevii notaţi cu calificativele Insuficient şi Suficient şi-au îmbunătăţit rezultatele în semestrul II faţă de semestrul I; 87,29% dintre elevi  au fost ajutaţi să-şi menţină rezultatele şcolare notate cu Bine şi Foarte Bine, să nu rămână în urmă şi să-şi păstreze nivelul ridicat de cunoştinţe.

    Cifră de afaceri netă în anul 2018
    7,5 mld. lei

    Număr de angajaţi
    5.000

    Valoarea investiţiei
    670.456 euro

    Intervalul de implementare a proiectului
    2016-prezent

  • Eu nu înţeleg de ce trebuie să mă strecor mereu. Nu înţeleg de trebuie să mă pitesc, prin oraşul ăsta, ca un biet şobolan în căutarea unei bucăţi de pâine

    Nu mi s-a acrit de maşinile de pe trotuar, de claxoane şi de demenţi. Nu! Vin/plec spre/dinspre serviciu dinspre Piaţa Romană. De luni de zile, pe colţul străzii în care avem sediul, banderole mă avertizează: atenţie, cade tencuiala!
     
    Când e mai calduţ, o iau pe jos spre casă, cât pot. Pe ditamai bulevardul Dacia, afişe: atenţie, cade tencuiala! Mie a început să-mi fie frică să merg pe jos, pe trotuar, ca să nu-mi cadă tencuiala în cap. E mai sigur să merg pe mijlocul străzii: mă înjură ăia din maşini, dar, oricum, sunt nişte ţărani.
     
    Când e puţin frig, a mai dat şi o zăpadă, se umpul pereţii de anunţuri: atenţie , cad ţurţuri – ca să nu ne daţi în judecată că nu v-am zis, dacă ajungeţi la urgenţă la Floreasca.
     
    Am mers săptămâna trecuta în parc. O oră, două, cât am mers noi. Nu a fost o plimbare, a fost o fereală. Parcul a devenit un fel de mers prin Piaţa Romană, puţin modificat – cine dă cu bicicleta peste tine, cine te calcă pe picior cu trotineta, cine te claxonează.
     

  • Au rămas şomeri, aşa că au deschis o brutărie în curtea casei. Acum vând pâine de 5 milioane de euro pe an

    Doi soţi din Timişoara au deschis o brutărie tradiţională în curtea casei, după ce au rămas fără loc de muncă, în urmă cu 26 de ani. La început, Prospero producea 500 de pâini pe zi, iar acum, pe poarta fabricii ies de circa 15 ori mai multe.

    Brutăria Prospero, cu afaceri anuale ce se învârt în jurul a 5 milioane de euro, produce în fiecare săptămână pâine din 22 de tone de făină, cumpărată direct de la moară. Prospero este una dintre cele mai cunoscute firme din Timişoara şi operează în oraş 15 magazine şi cinci cafenele. Pâinea care ajunge pe rafturile magazinelor Prospero este realizată într-o fabrică deschisă în 2008, în Parcul Tehnologic şi Industrial Timişoara. Până atunci, pâinea era coaptă într-o brutărie tradiţională realizată, în anul 1991, în curtea casei celor doi soţi din Timişoara, în cuptoare din cărămidă, pe vatră.

    Adina Bugescu, pre-sales manager la Prospero, povesteşte că părinţii săi, de profesie ingineri mecanici, au rămas fără loc de muncă imediat după Revoluţie. „În anul 1991 au decis să înceapă afacerea asta; cred că le plăcea mult pâinea de casă. Au luat un credit şi au garantat cu casa. Înainte să înceapă producţia, pentru că a fost nevoie să fie construite cuptoare din cărămidă, plus clădirea, lângă casă, dobânda a ajuns la 80%. A fost o lovitură mare, foarte greu ne-am descurcat, riscam să pierdem casa”, povesteşte Adina Bugescu.

    Timişoreanca spune că primele pâini au fost vândute abia în 1993; erau livrate cu o Dacia 1.300, în cutii de banane, în medie fiind coapte aproximativ 500 de pâini zilnic. „Ţin minte că eu şi fratele meu eram mici şi făceam de toate; am participat inclusiv la cărat de cărămidă, la descărcat de pâini. La început, tata era şi cel care distribuia pâinea. Îmi aduc aminte că ne lua şi pe noi în maşină, stăteam în faţă şi ştergeam geamurile, pentru că pâinea era foarte caldă, iar afară era rece. Noi chiar am făcut de toate”, spune Adina Bugescu. În anul 2000, îşi aminteşte reprezentanta brutăriei Prospero, pentru că firma nu reuşea să fie competitivă din cauza cuptoarelor încălzite cu motorină pe care le folosea, părinţii săi au mai luat un credit, al doilea. Cu aceşti bani au fost cumpărate cuptoare noi pe gaz, dar şi unul de patiserie. 2008 a fost un alt an important pentru afacere, pentru că brutăria s-a mutat în Parcul Tehnologic Timişoara, unde a fost realizată o adevărată fabrică de pâine şi de patiserie.

    La început, Prospero realiza doar trei sortimente de pâine, iar în prezent, numărul lor a ajuns la 30. Adina Bugescu spune că pâinea realizată de Prospero nu are niciun fel de amelioratori. „În 2006, aveam doar două-trei magazine deschise în Timişoara, restul produselor erau vândute prin comerţul tradiţional. Însă au apărut key accounts (reţelele de magazine) care au sufocat producătorii. Atunci am fost nevoiţi să creştem prin magazinele noastre. Acum, 95% din producţie o vindem prin spaţiile noastre, iar restul la restaurante, grădiniţe etc.”, explică timişoreanca.

    Adina Bugescu îşi aduce aminte că în momentul în care Prospero a scris pentru prima dată pe etichete că pâinea este fără amelioratori, clienţii întrebau ce sunt, astfel că vânzătorii au început să le explice. „Ar fi fost mult mai profitabil şi am fi crescut mult mai repede dacă am fi mers pe ce vrea piaţa. Însă noi am încercat să tragem piaţa după noi, să educăm şi să explicăm. Pe principiul: dacă voi nu vreţi, noi vrem. Am crescut atât de mult pentru că am fost încăpăţânaţi şi am muncit foarte mult. Ne-am încăpăţânat, deşi clientul a spus că pâinea asta e prea mică, nu era umflată ca altele din comerţ. În final, clienţii au ajuns la concluzia că pâinea contează şi poate să facă diferenţa. Aici intervine responsabilitatea producătorului, de fapt. Pot să fac pâine din prafuri, cu făină şi cu prafuri sau pâine doar din făină, apă, sare, un pic de drojdie şi fără niciun fel de praf. Dar să fac pâine fără prafuri este mai costisitor, iar cel mai important şi costisitor ingredient este timpul. Însă, la finalul zilei este important să te uiţi în ochii clientului când te întreabă ce e în produsul respectiv, iar ce-i spui, aia să fie în pâine”, povesteşte Adina Bugescu. Ea povesteşte că o pâine Prospero se face între şapte şi 24 de ore, pe când cele din comerţ, care conţin amelioratori, în cel mult două ore.

    De zece ani, firma produce şi prăjituri, iar de câţiva ani, biscuiţi, toate din ingrediente naturale. Astfel, Adina Bugescu spune că nu se foloseşte margarină sau frişcă vegetală, ci doar unt şi frişcă naturală. „Am început cu amandine şi cremeş, iar acum facem doboş cu 40 de straturi. Noi facem şi gemurile pe care le punem în prăjituri, deşi ar fi mult mai ieftin să le cumpărăm, pentru că vrem ca totul să fie cât mai sănătos. De asemenea, realizăm şi pâine fără gluten, biscuiţi. Cu cât sunt mai multe produse, cu atât responsabilitatea este mai mare. Eşti responsabil de ce mănâncă un om, faci un produs pe care omul îl consumă în fiecare zi. Ne interesează ca fiecare ingredient din produse să aibă un beneficiu pentru organism, să nu fie o calorie goală. De aceea, pentru noi este vital ce e în interior şi cum se face produsul respectiv”, detaliază reprezentanta Prospero.

    În prezent, brutăria timişoreană numără aproximativ 170 de angajaţi, iar cifra de afaceri de anul trecut a fost un pic sub 5 milioane de euro. Adina Bugescu spune că în fabrica deschisă în Parcul Industrial Timişoara tehnologia este folosită doar ca să scape angajatul de munca fizică, astfel încât „să se concentreze pe realizarea produsului. Putem spune că avem mai multe «bunici» care fac pâinea ca pe vremuri, doar că partea din spate a fost tehnologizată”.

    Pentru ca pâinea să aibă gustul ca al celei făcute în casă, făina folosită de Prospero este cumpărată direct de la mori din ţară sau din străinătate, pentru că este important pentru reprezentanţii brutăriei să nu fie ameliorată.

    Prospero are sloganul „Brutarul tău este un tip de treabă”, care este legat „de ideea că la finalul zilei vrei să faci bine”, explică Adina Bugescu, care precizează că pâinea ei preferată este un sortiment numit „Tradiţie”. „Eu compar pâinea cu vinul. O pâine bună este ca un vin de colecţie, are un gust aparte. O pâine adevărată este cea pe care poţi s-o mănânci singură cu ulei de măsline şi un pahar de vin şi poate să constituie o masă mai faină, mai interesantă şi mai plină de gust decât dacă ai mânca o friptură. Pâinea poate să facă diferenţa, te poate îngrăşa sau nu, te poate balona sau nu”, precizează reprezentantul brutăriei Prospero din Timişoara.

    În ceea ce priveşte planurile de viitor, Adina Bugescu spune că îşi doreşte ca Prospero să scoată pe piaţă noi produse, dar vrea ca firma să crească organic, pentru că „Prospero nu a apărut brusc şi nu s-a dezvoltat peste noapte”.

    Sectorul de morărit şi panificaţie, unde activează peste 6.000 de companii, ajunge anual la circa 10 miliarde de lei, fiind una dintre cele mai importante categorii din industria alimentară, o piaţă de peste 40 miliarde de lei, conform calculelor ZF făcute pe baza datelor de pe mfinante.ro. ZF a luat în calcul codurile CAEN fabricarea pro-duselor de morărit, a amidonului şi fabricarea produselor de brutărie şi a produselor făinoase. În total, primii zece jucători din industrie au împreună afaceri de peste 2 miliarde de lei, deci au 20% din piaţă. Industria de panificaţie este un domeniu în care cele mai multe companii sunt deţinute de români, iar în clasamentul celor mai mari zece jucători domină antreprenorii locali.

  • Când comentaţi apartenenţa României la UE, uitaţi-vă la Serbia

    Când m-am „liberat”, cum se zicea, auzind poveştile lor, m-am dus să-mi cumpăr blugi de la Timişoara. De la Galaţi la Timişoara e drum lung, dar când ai 19 ani, nu e greu să fii prost. Atunci am pierdut primii mei bani, şi ultimii, la jocurile de noroc, la alba neagra. Dar m-am ales cu o pereche de blugi mişto, aduşi din Serbia, Levis, marca mea preferată de blugi şi azi.
     
    Serbia era atunci pentru noi o oază. Noi nu ştiam ce este libertatea, doar bănuiam, nu ştiam ce este „a alege” sau „a nu alege”, măcar între perechi de blugi. Dar sârbii, comunişti şi ei, puteau pleca „afară”, spre deosebire de noi care eram închişi aici. În mod normal, judecând situaţia de acum 30 de ani, fostele ţări ale Iugoslaviei ar fi trebuit să fie cele mai prospere din Balcani.
     
    Serbia ar fi trebuit să fie fanionul Balcanilor. Nu am date – nu le găsesc pe nicăieri – dar, probabil, Iugoslavia a fost una dintre ţările care a mers mai bine, în sistemul socialist, graţie, tocmai, a puţinei libertăţi pe care a lăsat-o oamenilor – de a călători, de a face o bişniţă mică cu blugi americani.

    Istoria nu a iertat Iugoslavia. Neştiinţa oamenilor politici de a cântări înseamnă o dramă pentru un popor.

    Acum două zile a fost publicat Eurobaromertul în este consemnat că încrederea românilor în Uniunea Europeană a scăzut la sub 50%.

    România este una dintre cele mai sărace ţări din UE. Nu trebuie să te uiţi pe statistici, îi vezi pe oamenii bătrâni, curat îmbrăcaţi, cerşind în faţa magazinelor. Dureros. Dar în raport cu ce este săracă?

    În 2006, anul preaderării la UE, România era la 39% din PIB/capita în PPS (paritatea puterii de cumpărare) din media UE. În 2017 a ajuns la 63% – o creştere cu 61% a bunăstării.

    Serbia era, în 2006, la 32% din PIB/capita în PPS din media UE. În 2017 a ajuns la 37% – o creştere cu 15% a bunăstării.

    Atât a putut Serbia, în 17 ani. De ce?

    Pentru că Serbia nu este în UE. Nu are pieţe, nu are contracte, nu are încredere – nici ea în ea, nici alţii în ea.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Pâine cu pliante pro-referendum. Firma a fost AMENDATĂ – FOTO

    Şeful Comisariatului Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor (CJPC) Bihor, Giani Bura, a declarat, miercuri, corespondentului MEDIAFAX că firma nu avea dreptul de a introduce acel pliant în ambalajul de pâine, indiferent ce mesaj ar fi conţinut.

    „Noi ne-am autosesizat marţi în legătură cu pungile de pâine în care au fost introduse pliante şi am dispus un control la firma din Lugaşu de Jos. Operatorul economic respectiv a fost sancţionat contravenţional cu suma de 10.000 de lei pentru nerespectarea condiţiilor prescrise şi declarate la comercializarea pâinii şi s-a dispus retragerea din reţeaua de distribuţie a produselor cu acele pliante. Ideea e că nu avea dreptul de a introduce acel pliant în ambalajul de pâine, nu ne-a interesat ce scrie pe acel pliant”, a spus Bura.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro