(Grafic sus: Arieratele companiilor, miliarde de lei. Sursa:
Consiliul Fiscal)
“Pentru directorul intreprinderii, salariul de baza va fi
limitat la cel al unui subsecretar de stat, iar cele ale
directorilor din subordine, iar primele si beneficiile vor fi
acordate la fel ca pentru majoritatea salariatilor. In situatia
unei cresteri a arieratelor peste plafonul trimestrial, fondul
lunar de salarii al directorilor (salariul de baza si primele si
beneficiile regulate) va fi imediat redus cu cuantumul cresterii
arieratelor, pana la 30% din fondul de salarii. La sfarsitul anului
fiscal, directorul poate primi o prima de performanta de pana la
100% numai daca au fost indeplinite tintele de reducere a
costurilor si a arieratelor si de crestere a productivitatii.
Acordarea nejustificata de prime de performanta este considerata
infractiune.”
N-am citat nici din ultima scrisoare de intentie a Guvernului
catre FMI, ci din memorandumul de politici adresat FMI de Guvern in
mai 2000. Fondul constata ca la sfarsitul lui decembrie 1999,
salariile medii din cele trei mari companii de utilitati – CONEL,
Petrom si Romgaz – erau de 2,2 ori mai mari decat media pe
economie, in ciuda pierderilor si a arieratelor, iar salariile
medii in cele mai mari zece regii autonome erau cu peste 60% peste
media economiei.
Si inca, din acelasi document de epoca: “Anumite progrese s-au
facut in initierea lichidarii unor intreprinderi cu pierderi.
Totusi, din cauza declinului economic si a lentorii procesului,
pierderile generate de intreprinderile de stat au continuat sa
creasca. Intentionam sa sporim eforturile de a reduce pierderile
din sectorul public, printr-o combinatie de restructurari,
privatizari si masuri de lichidare”. Pe atunci se propuneau spre
privatizare societati ca Sidex, Tractorul, Tarom, Alro,
Electroputere, Antibiotice, pe lista de potentiale lichidari
figurau Clujana, Siderurgica, Roman, Nitramonia, Banca Agricola
urma sa fie lichidata si ea daca nu-si gasea cumparator si urma sa
fie scoasa la vanzare BCR, care producea atunci aproape o treime
din pierderile sistemului bancar.
La acestea aveau sa se adauge in scrisorile catre FMI, in toamna
lui 2001, privatizarea celor doua Distrigazuri si a doua companii
de distributie a energiei, pentru care Guvernul isi asuma ca termen
sfarsitul lui 2002. Din 2002 apar si listele cu companii
monitorizate pentru neplata datoriilor la buget si la utilitati: pe
atunci erau 82, intre care Radet, Apaterm, Oltchim, Rafo,
Nitramonia, COS Targoviste si mai multe societati locale de
termoficare.
Chinuitoarele amintiri despre anii ’90 sunt utile in primul rand
pentru cei care se intreaba ce cauta FMI sa-i spuna Guvernului ce
companii trebuie privatizate sau cum trebuie conduse societatile de
stat. Anii ’90 si inceputul anilor 2000 au fost dominati de
vesnicele liste ale FMI si ale Bancii Mondiale cu societati
rau-platnice la buget si producatoare de pierderi: listele au
disparut ulterior, o parte fiindca unele societati s-au privatizat,
cealalta parte fiindca guvernul Tariceanu a rupt relatia cu FMI in
2005, fiindca nu accepta un deficit bugetar mai mic de 1,5%, cerut
de FMI tocmai din cauza deficitului cvasifiscal mare.
Termenul de deficit cvasifiscal parand prea pasaresc, opinia
publica a retinut doar ca Guvernul si-a afirmat suveranitatea
rupand-o cu FMI si nu ca deficitul cu nume ciudat era exact acelasi
lucru cu ceea ce ne spune azi presedintele Traian Basescu despre
“companiile de stat ale caror pierderi le platesc toti romanii din
buzunar”: arierate, adica ineficienta tradusa in bani neplatiti la
buget si facturi neplatite la utilitati, dar acoperiti de stat pe
seama celorlalti contribuabili, astfel incat efectul nu se vede in
deficitul bugetar al momentului (desi cand Romania se va alinia in
acest an la sistemul european de raportare contabila, cerut de
Eurostat, se va vedea si aici), dar se perpetueaza ca povara
structurala in economie.
Revenirea in prim-plan a companiilor de stat cu probleme a fost
deci logic anticipata de Jeffrey Franks inca de anul trecut, cand
recomanda Guvernului ca dupa ce economia se stabilizeaza (adica
dupa ce se incheie primul acord cu FMI, in primavara lui 2011) sa
reinceapa rapid privatizarile si lichidarile si sa taie subventiile
pentru zece companii monitorizate, cu datorii totale de 12 miliarde
de euro, intre care CFR, Compania Nationala a Huilei,
Termoelectrica si Compania de Autostrazi. Noutatea din noul acord
cu Fondul, incheiat in martie, nu e deci cererea lui Franks ca
Guvernul sa vina in sfarsit cu satarul peste vacile sacre ale
economiei si nici cererea FMI ca statul sa inaspreasca legea ce
impune obiective de performanta in functie de care sunt platiti
sefii companiilor cu capital majoritar de stat (e vorba de OUG
79/2008, la randul ei o actualizare a unei ordonante cu acelasi
obiect din 2001; Guvernul a indeplinit aceasta obligatie la
sfarsitul lunii aprilie).
(Sursa: Consiliul Fiscal)
Noutatile, introduse de Guvern in acord si sustinute de
presedintele Basescu, sunt doua: ca societatile cu capital
majoritar de stat pot fi considerate ineficiente si sa intre sub
incidenta privatizarii macar partiale inclusiv daca fac profit, dar
nivelul profitului e sub potentialul dorit de stat (Romgaz,
Hidroelectrica, Transelectrica, Nuclearelectrica), respectiv ca
inasprirea legii in privinta managerilor de companii de stat nu mai
e considerata suficienta, astfel incat e nevoie de recrutarea de
catre o firma specializata a unor manageri externi din mediul
privat, feriti de presiuni politice, care sa preia incepand din
2012 fraiele a 30-40 din cele mai mari companii de stat.
“In functie de felul cum se structureaza contractul, ideea de
management privat poate fi buna sau nu. Teoretic este o idee
corecta si s-a vazut ca a dat roade in alte tari, de pilda la OTP
din Ungaria sau CEZ din Cehia”, declara Matei Paun, managing
partner al firmei de consultanta pentru fuziuni, achizitii si
finantari BAC Investment. “Nu conteaza daca managerul e roman sau
strain, ci modul cum va fi gandit contractul, pana la ce nivel de
decizie se deleaga raspunderea si modul de remunerare si de
recompensare”, spune el.
Concret, va trebui sa se gaseasca o formula care sa echilibreze
motivarea managerului pe durata contractului, ce poate merge pana
la 5 ani – eventual prin actiuni sau optiuni de cumparare de
actiuni – si interesele actionarului pe termen lung. “Intr-o astfel
de formula, managerul nu poate avea deci interesul sa lichideze
totul si sa arunce la fier vechi in numele unui castig imediat”,
exemplifica Matei Paun. “Atentie, insa, nu de teorie e vorba, ci de
rigurozitatea cu care se aplica principiul managementului apolitic;
noi avem probleme de obicei sa aplicam corect idei bune”, mai spune
consultantul. Ar exista deci, in practica, pericolul ca la sefia
unor companii sa revina, de asta data prin contract dupa noua
formula, unii dintre actualii manageri care le-au condus pana acum
in folosul clientelei politice, pentru ca, desi recrutarea se va
externaliza tot catre o firma independenta, tot statul, prin
ministerele actionare, va fi cel ce va alege managerul dintre
candidatii propusi.
Cealalta solutie de fortare a eficientei, prin listarea la bursa
a unor pachete de actiuni, poate avea ca rezultat aparitia unor
actionari minoritari cu suficienta forta ca sa grabeasca
restructurarea si sa se opuna unor decizii ale statului ce
afecteaza profitul companiilor (in mediul privat, un exemplu extrem
ar fi investitori puternici de portofoliu de talia lui Carl Icahn,
cunoscut prin indarjirea de temut cu care cauta sa influenteze
conducerea companiilor americane unde a cumparat actiuni, spre a
mari profitul pentru actionari).