Sunt cinci actori cheie in ecuatia israelo-palestiniana. Doi
dintre ei – premierul palestinian Salam Fayyad si alianta dintre
Iran, Hamas si Hezbollah – au strategii clare. E drept, sunt
divergente, dar una dintre ele va determina viitorul relatiilor
israelo-palestiniene in anii care urmeaza. Momentul adevarului se
apropie. Sper sa castige Fayyad. Ar fi bine pentru Israel, America
si pentru arabii moderati. Dar cele trei parti au nevoie de propria
lor strategie ca sa se intample asa ceva.
Fayyad este cea mai interesanta dintre noile forte care au aparut
pe scena politica araba. Fost economist la Banca Mondiala, el
abordeaza o strategie diametral opusa celei a lui Yasser Arafat.
Arafat a mosit o pepiniera de violenta si conflicte politice;
planul lui era sa obtina recunoasterea internationala pentru un
stat palestinian si apoi sa-i construiasca institutiile. Fayyad
urmareste exact opusul, o lupta nonviolenta de constructie a unor
institutii necorupte si transparente si a unor unitati paramilitare
si de politie eficiente, pe care pana si armata israeliana le
lauda; iar apoi, dupa ce toate acestea vor fi functionale, sa
proclame un stat palestinian in Cisiordania pana in 2011.
Strategia lui Fayyad – si a sefului sau, presedintele Mahmud Abbas
– castiga tot mai mult teren si este in “conflict direct cu reteaua
de rezistenta: Iran, Hezbollah si Hamas”, apreciaza Gidi Grinstein,
presedintele Institutului Reut, unul dintre principalele institute
de cercetare politica din Israel.
Strategia Iranului, explica Grinstein, este simpla: sa distruga
Israelul printr-o combinatie de conflicte asimetrice – cum este
razboiul dus de Hezbollah din Libanul de sud si cel dus de Hamas
din Gaza; sa delegitimeze Israelul acuzandu-l de crime de razboi
cand se lupta cu Hamas si Hezbollah, care ataca de la adapostul
populatiei civile; sa duca intr-un registru religios conflictul,
transformandu-l intr-un conflict intre musulmani si evrei,
concentrat pe simboluri cum e Ierusalimul; in fine, sa atraga
Israelul intr-o “supraintindere imperiala”, adica sa pastreze
ocupatia evreiasca asupra celor 2,5 milioane de palestinieni din
Cisiordania, ceea ce – cred Iranul si acolitii sai – va duce la
“implozia Israelului”.
De aceea, fayyadismul – care vrea sa inlocuiasca ocupatia
israeliana din Cisiordania cu un stat palestinian independent –
este azi cea mai mare amenintare la adresa strategiei
Iranului.
Asa incat cel mai inteligent lucru pentru celelalte trei parti
amintite putin mai sus ar fi sa aiba o strategie clara de a
sprijini fayyadismul. Dar o au?
De cand Israelul a ocupat Cisiordania si populatia palestiniana de
aici in 1967, israelienii s-au confruntat cu o dilema. Vor un stat
evreiesc, un stat democratic si care sa cuprinda tot teritoriul
israelian, inclusiv Cisiordania? In aceasta lume sunt posibile doar
doua din trei: Israelul poate fi al evreilor si democratic, dar nu
daca pastreaza Cisiordania, pentru ca palestinienii de acolo si
arabii israelieni ii vor depasi in numar pe evrei in cele din urma.
Poate fi un stat evreiesc si sa pastreze si Cisiordania, dar atunci
nu mai poate fi democratic, pentru ca arabii vor fi majoritari.
Poate fi democratic si sa pastreze si Cisiordania, dar atunci nu
poate fi evreiesc.
Eu sunt sigur ca premierul israelian Benjamin Netanyahu intelege
acestea, si asa se face ca a acceptat principiul solutiei celor
doua state. Dar guvernul lui este un amestec imposibil dintre
moderatii din Partidul Muncii si ultrareligiosii si ideologii
nationalisti care cred ca Israelul nu are de ales doua din trei, ci
le poate avea pe toate trei daca ramane ferm pe pozitie.
Ca urmare, guvernul lui Netanyahu nu poate ignora Statele Unite si
pe Fayyad, dar nici nu poate face o miscare decisiva ca sa ajute.
Editorialistul Nahum Barnea de la cotidianul israelian Yediot
Ahronot l-a comparat pe Netanyahu cu “unul dintre acei soferi
batrani care incaleca doua benzi de mers de frica sa nu faca o
greseala, facandu-i pe cei din spate sa-i taloneze nebuneste si sa
produca accidente. Cand semnalizeaza stanga, de fapt vireaza
dreapta. Cand semnalizeaza dreapta, continua sa mearga
inainte”.
Cele mai multe dintre statele arabe pro-americane nu au nici
viziune, nici curaj, asa ca ramane in sarcina echipei Obama sa
promoveze fayyadismul, o idee mare, dar care are de infruntat o
provocare structurala majora. In 2006-2007, sistemul politic
palestinian s-a fragmentat intre Fasia Gaza controlata de Hamas si
Cisiordania controlata de formatiunea Fattah, condusa de Abbas si
Fayyad. Asa ca astazi, parlamentul palestinian s-ar putea sa nu
aiba unitatea sau legitimitatea sa gireze orice fel de intelegere
cu Israelul. Prin urmare, America trebuie sa vada cum sa puna in
acest context un stat palestinian in Cisiordania alaturi de Israel.
Va trebui sa se intample treptat, prima faza fiind infiintarea unui
stat palestinian cu “granite provizorii”, care sa grupeze mare
parte din Cisiordania, fara actualele asezari ale colonistilor
israelieni si amanand pentru faza a doua problemele refugiatilor,
Ierusalimul si frontierele definitive.
Presedintele Barack Obama a avut 100% dreptate sa traga de maneca
Israelul pentru extinderea coloniilor, care submineaza
oportunitatile disponibile in momentul de fata; pana acum, avem
de-a face cu o carenta a echipei de politica externa a lui Obama la
acest capitol. Daca ne vom certa cu Israelul sau, si mai bine, daca
vom colabora cu el, sa o facem prin prisma unei mari strategii
americane despre care noi credem ca poate duce la un Orient
Mijlociu mai stabil.