BusinessMagazin

Tag: Indira Crasnea

  • Republica “găştilor” PSD şi cum Liviu Dragnea riscă să devină comestibil

    Republica social-democrată a rămas în bezna dictaturii, suspendată de un fir pe care îl zgâlţăie ignobilul Liviu Dragnea, deocamdată cârmaciul suprem. Pentru că, din cauza negurii, Bădălău (de Giurgiu) nu poate să pună lupa şi lumina pe sus-menţionatul, i-a trimis o scrisorică plină de obidă. La etajul său, ca să nu tulbure prea tare întunericul, Dragnea a aprins becul de 50 de waţi şi a zis că răvaşul e bun şi va fi cercetat.

    Răstimp, un alt mare curajos, Mihai Tudose (de Piaţa Victoriei) a lăsat să se afle că nervii i-au fost zdruncinaţi de claustrofobia din Trabant si vrea să evadeze din rablă ca să demareze în trombă. Spre Formula 1 a guvernării. Mai mult, Tudose (de Piaţa Victoriei) tot dă sfoară, pe la colţuri, că l-a fentat pe acelaşi Dragnea printr-un viraj demn de Le Mans. Însă, din pricina luării curentului în PSD, a nimerit năuc într-un perete.

    Scrisorelele, actele de curaj pe din dos, întâlnirile tainice prin birturi şi cotloane nu sunt de mirare într-un partid bântuit de obsesia “bărbăţiei” şi unde, la ananghie, “bărbaţii” se pitesc după pantalonii doamnelor. PSD este o pâine dulce de mâncat pentru psihanalişti şi defulările de acolo ar fi făcut deliciul marelui Freud.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Klaus Iohannis se află în situaţia de a se califica la cel mai pretenţios loc de muncă din România

    Diverşi se străduiesc zilele acestea să contabilizeze explicaţiile raţionale şi emoţionale ale rezultatului alegerilor prezidenţiale. Scrutin care a adus un primar de provincie, lipsit de carismă, vioiciune şi verb iute să locuiască cinci ani în prima reşedinţă publică a ţării, Palatul Cotroceni, şi care l-a aruncat pe premierul-preşedinte de partid într-un marasm de durată, cu final care încă nu poate fi prevăzut.

    Este acum un început al anotimpului îngăduinţei şi al aşteptărilor pentru preşedintele ales Klaus Iohannis. De care au avut parte şi ceilalţi preşedinţi, aduşi în dealul Cotroceniului de valurile molcome sau agitate ale votului negativ. Şi cum pe catwalk defilează moda recurentă a scrisorilor deschise, este o competiţie a epistolelor, în care noului preşedinte i se cer câte în lună şi în stele.

    La firitiselile interne s-au adăugat prompt blagoslovelile liderilor lumii civilizate, un nor gros de tămâie fiind în formare accelerată în jurul lui Iohannis. Noul cult al personalităţii se construieşte cu un larg concurs, interesat sau inocent.
    Însă situaţia reală nu seamănă nici pe departe cu un sfârşit şi început de altă lume (mai bună, mai curată, mai mirosind a flori). Mai curând adie a convieţuire de cursă lungă, atât de dragă românilor. Momentan, în firea şi în mersul lucrurilor, preşedinte este tot Traian Băsescu. În mersul, dar nu şi în firea lucrurilor, premier este tot Victor Ponta, iar pâinea şi cuţitul le au tot al său PSD (dimpreună cu sateliţii).

    Traian Băsescu a declarat în clar că vrea să fie preşedinte până în ultimul minut al mandatului. A avut o intervenţie cam bâlbâită de la pupitrul prezidenţial, în care a făcut ce ştie mai bine: să dea cu măturica. E drept, nu cu aceeaşi vigoare a vremurilor bune. După care s-a dus (altfel cum?) să îşi înalţe moralul la o locantă, în mijlocul spiritului ludic întreţinut cu sârg de membrii partidului bretonului blond.

    La Victor Ponta e mai întunecat, mai crâncen şi mai cu lacrimi. Nici vorba de locantă. Poate doar pentru vreo domolire de urgenţă a amarului. Ponta s-a ascuns în nişte munţi figurativi, la refacere. Nu ştiu dacă acolo va avea revelaţii suficient de puternice, care să îl ducă la o înţelepciune de pe urmă. Şi care să aibă ca efect curăţarea locului din jurul său.

    Mai curând, de pe unde este, Ponta se va întoarce mai îndârjit. A pierdut totul, deci nu are nimic de pierdut. Şi va încerca, din răsputeri, să consolideze polul de putere din jurul său. Alternativa este punerea sa în carantină. Este o realitate cruntă, care nu poate fi eludată, nici de prietenii, nici de neprietenii săi: milionul năucitor de voturi diferenţă la care a fost înfrânt.
    Ce are de făcut, în acest context, noul preşedinte Klaus Iohannis?

    Să înveţe. Deocamdată, Iohannis se complace în tripla ipostază preşedinte – şef de partid de opoziţie – primar. Incorectă şi din care dă indicaţii amestecând rostul puterilor în stat. Indicaţiile au fost însă respectate de şifonatul nostru parlament, doar pentru că instituţia din urmă, de voie – de nevoie, a catadicsit să scape de băieţii şi fetele rele, înfiorată că ar putea avea de a face cu o nouă furie populară. În schimb, noul preşedinte, pe care nu îndrăzneşte încă nimeni să-l pună la masă pentru „alfabetizare“, i-a ciufulit total incorect pe ambasadori, lucru pe care „muribundul“ Băsescu l-a sancţionat, pe bună dreptate.
    Să aibă înţelepciunea de a-şi alege oameni de la care să accepte să înveţe şi nu zornăitori de cădelniţe. Am văzut câteva nume de posibili consilieri şi nu sunt deloc încurajatoare. Klaus Iohannis nu trebuie să fie prizonierul tămâii.

    Să înveţe să relaţioneze. Klaus Iohannis are dificultăţi în acest sens, date de o neliniştitoare rigiditate interioară. Un preşedinte lovit de autism social este un nonsens. Un preşedinte care nu ştie să relaţioneze în atmosfera de salon a lumii mai-marilor lumii este o catastrofă.

    Klaus Iohannis trebuie să ştie (dacă nu, iar să înveţe) că simpatia poporului este capricioasă. Că oamenii pot fi lesne dezamăgiţi şi că de reacţii nici Cel de Sus nu te poate feri. Că poţi veni pe un val al speranţelor şi sfârşi trimis în adânc, ca un surfer nepriceput. Că acest scut al virtuţilor de sorginte teutonică nu îl face inatacabil şi că vor fi momente ale adevărului, în care probabil se va dovedi că asemenea virtuţi (prin apartenenţă, prin asociere) nu sunt şi ale eului interior.

    În sfârşit, Klaus Iohannis trebuie să aibă modestia de a învăţa. Din greu, repede. Modestia este ea însăşi o lecţie.

    Un candidat la preşedinţie, care s-a pierdut pe drum într-un fel nedemn şi inexplicabil, deşi avea toate calificările necesare pentru post, obişnuia să spună (just) că în meseria de prezident nu te poţi califica la locul de muncă.

    Klaus Iohannis se află în situaţia de a se califica, în multe, la cel mai pretenţios loc de muncă din România.

    Omul cât trăieşte învaţă, nu?

  • Opinie Indira Crasnea, Mediafax: Alegeri cu final deschis-închis

    INDIRA CRASNEA este redactor-şef adjunct al Mediafax.

    Acum, când primul tur este aproape istorie, se lucrează intens în bucătăria finalei. Evident, cel mai lesne este la „masa verde“. Este un fel de uvertură. Care la PSD pare să se fi încheiat, iar la ACL nu s-a produs, dreapta preferând să meargă înainte solitară.

    PSD a adunat, prin înţelegeri pe hârtie, cam tot ce putea aduna din zestrea de voturi a candidaţilor care au părăsit competiţia. I-a promis omului-partid, Călin Popescu-Tăriceanu, că din al doilea bărbat al ţării îl va reface prim-ministru. Cu înţelepciune rabinică, Victor Ponta a promis această tentaţie prim-viceguvernatorului Băncii Naţionale, Florin Georgescu, şi directorului SRI, George Maior. Dacă primul s-a arătat deschis, Maior nu pare să vrea să părăsească citadela unde a trăit şi a dirijat în ultimii opt ani.

    În acelaşi spirit, Ponta (foarte pătruns de misiunea de viitor preşedinte „al tuturor“) i-a adus spre sine pe „exoticii“ Corneliu Vadim Tudor şi Dan Diaconescu, provocând furia şi nedumerirea unor voci şi categorii. Şi, pentru ca peisajul să fie complet, l-a adăugat pe independentul abscons Theodor Meleşcanu, care se va muta direct la Palatul Cotroceni, pe post de sfetnic. Undeva se insinuează şi victima inocentă a tuturor conspiraţiilor, Elena Udrea.

    Evident, când ai pâinea şi cuţitul poţi oferi cu uşurinţă câte ceva oricui dispus să se înhame la căruţa ta. Este o cale clasică de întărire a senzaţiei de omniprezenţă şi mai ales potenţă.

    Din partea cealaltă, ACL nu vrea şi nici nu prea are ce oferi pentru târguit. Dar are o ofertă izmenită, din partea Monicăi Macovei, cum că aceasta îşi va ceda voturile lui Klaus Iohannis, dacă primarul Sibiului se va dovedi alfabetizat cu statul de drept. Oricât de bun va fi fost la trecerea examenului challengerul prezidenţialelor, nu ştiu dacă se va alege cu ceva consistent din această parte, în aritmetica prezidenţială, suporterii „Luisei“ fiind cei mai „fără uniformă“ din armata celor care merg la vot.

    Odată depăşit momentul „mesei verzi“, începe noua şi adevărata campanie electorală. Este timpul în care se pune în funcţiune la capacitate maximă tot arsenalul organizatoric al partidelor într-un război atroce al vorbelor şi faptelor.
    Avangarda este cea din vorbe. „Trendul“ este acelaşi al campaniei abia trecute, dar cu ascuţimi mai pronunţate.

    Şi ca în fiecare joc politico-electoral cu miză mare, ţara este în gura tuturor. România, folosită ca o armă, într-un fel prea ades grosier. Dar cei implicaţi în această confruntare au stomacul şi obrazul pe măsură. După ce cortina se va trage, patriotismul de conjunctură va fi trimis la odihnă pentru cinci ani. Efectele ascunse ale folosirii patriotismului într-un fel grosolan se vor perpetua şi nu este exclus ca la un moment dat să ajungă la un punct critic.

    Deocamdată, farmecul naţionalismului este taman bun de sedus şi motivat o considerabilă proporţie a electoratului. Şi pe cei care deja au votat, dar mai ales pe nehotărâţi şi pe „negaţionişti“.

    Înţelegerile pe hârtie nu duc la mutarea automată a votanţilor într-o direcţie sau alta. Este un adevăr validat de trecutele alegeri. Mai ales când este vorba de electorat neunitar, cu profil real dificil de alcătuit şi verificat, cum este cel al candidaţilor independenţi, de exemplu. A nu se uita că acesta nu este un electoral suficient de consistent. Totuşi, începând cu locul trei scorurile au fost foarte modeste.

    Cu tot zgomotul şi revolta, îndreptăţite altfel, produse de alegătorii din străinătate, nici ei nu sunt o categorie impresionantă. Însă votul lor are o mare greutate psihologică.

    Deci privirile, speranţele şi strategiile se îndreaptă spre majoritatea tăcută: nehotărâţii şi cei care resping votul. În afara unui nucleu dur, de cetăţeni care sancţionează orânduielile prin indiferenţa totală faţă de orice scrutin, orice mişcare se poate produce dinspre cele două categorii. Sunt oameni care nu au votat ani de zile şi care acum s-au decis să meargă la urne. Sunt foarte mulţi cei care au rămas în expectativă la primul tur şi acum, din diverse motive, au decis să intre în secţiile de votare pe 16 noiembrie, zicându-şi că acesta este de fapt momentul „bătăii peştelui“.

    Asemenea voturi nu sunt obligatoriu pe principiul „să alegem răul cel mai mic“. Dimpotrivă, turul al doilea aduce mereu un feeling mai puternic, sentimentul că abia acum contează fiecare opţiune. Indiferent de atitudinea anterioară – activă sau pasivă faţă de vot – oamenii se simt mai mult parte a jocului şi vor să încline balanţa.

    Turul al doilea al scrutinului prezidenţial poate descătuşa energii nebănuite şi consemna comportamente surprinzătoare. Alegerile rămân cu un final deschis, pentru că vor fi câştigate de acela care va şti să le anticipeze şi valorifice.

  • Opinie Indira Crasnea, Mediafax: Europa faţă cu îndoiala

    INDIRA CRASNEA este redactor-şef adjunct al Mediafax.

    Aparent neliniştiţi de faptul că scepticii şi extremiştii le vor cotropi un pic instituţiile, liderii Europei comunitare s-au adunat (şi o vor mai face) ca să „revadă” priorităţile Uniunii. În „chineza” de la Bruxelles „să revadă” are multiple înţelesuri şi domeniile vizate sunt foarte largi: „creşterea, competitivitatea şi crearea de locuri de muncă”, „funcţionarea uniunii monetare”, lupta împotriva „schimbărilor climatice”, proiectul unei „uniuni a energiei” şi lupta împotriva imigraţiei ilegale.

    Revederea/revizuirea/cosmetizarea nu se va întâmpla mintenaş, prioritate având cele mai pământene, cum ar fi schimbarea garniturii de la Bruxelles, o operaţiune incitantă deopotrivă pentru actori şi marele public, care va acoperi sperietura şi temerile mânate în inima Europei comunitare de Marine Le Pen & comp.

    Stricto senso, invazia eurofobă/eurosceptică/extrema dreaptă/ “nedefiniţi” în Parlamentul European se traduce într-o proporţie liniştitoare de mandate. Figurile cele mai mediatizate ale acestui val sunt franţuzoaica Marine Le Pen şi britanicul Nigel Farage. “Isprava” Frontului Naţional a fost că şi-a adjudecat un sfert din voturile date în Franţa la alegerile europene, iar UKIP a fost şi mai bun, în Marea Britanie.

    După spusele doamnei Le Pen, nu supărarea pe Europa i-a împins pe francezi să-şi dea votul Frontului Naţional, ci “furia uriaşă” faţă de felul în care François Hollande îi conduce pe francezi. Nigel Farage este un iubitor al “superbei” Europe şi o spune grăitor: “Îmi place Europa. Este un spaţiu superb. Sunt căsătorit cu o germancă. Am muncit pentru societăţi europene. Îmi place cultura europeană”. Plăcutul se opreşte însă aici şi începe revolta antiinstituţională: “Dar urăsc steagul. Urăsc imnul. Urăsc instituţiile”.

    Deocamdată, prezenţa “şturlubatică” a euroscepticismului (în toate formele sale) în Parlamentul European este văzută cu nuanţe din tabăra “tradiţională”.

    Luând în considerare poziţiile, specificităţile, o categorie este cea “fără echivoc”, mânioasă, dar pragmatică. Intransigentei Viviane Reding i se face “rău” de la orice fel de extremism – dreapta, stânga. Şi Europei i se face “rău”, în solidar cu doamna Reding. Dar, dincolo de “grand mal”, doamna Reding este practică: în EP, “marea majoritate este proeuropeană, aceasta este cea care va face legi şi va lua decizii”.

    Cealaltă categorie este sceptică şi vede cu bătaie lungă. Mult-încercatul François Hollande îi dă glas: “Europa a devenit (…), sincer să fiu, de neînţeles, chiar şi pentru state. Aşa ceva nu mai poate dura. Europa trebuie să fie simplă, clară, pentru a fi eficientă acolo unde trebuie, şi să se retragă de acolo unde nu este nevoie de ea. Uniunea Europeană a reuşit de doi ani să treacă peste criza din zona euro (…), dar cu un preţ: cel al unei austerităţi care a sfârşit prin a descuraja popoarele”.
    Unda de şoc a alegerilor europarlamentare încă nu s-a consumat. Pentru atenuare, momentan se folosesc mesaje în care se fac trimiteri mai abstracte: la ideologii, principii, alb-negru. Dar odată acest şoc trecut, Uniunea merge mai departe. Supravieţuieşte şi încearcă să fie mai atrăgătoare. Pentru binele său. Trebuie să fie acea “simplă, clară, eficientă” când trebuie sau retractilă (tot când trebuie).

    În Parlamentul European, grija imediată, în raport cu prezenţa “răilor”, va fi întărirea grupurilor tradiţionale şi o mai mare apetenţă pentru aliere, atunci când situaţia o va impune. Un fel de “alegere a apelor” pe o scară mai largă, într-un club.
    În ceea ce priveşte noul Executiv comunitar, braţul care va “revedea”/revizui/cosmetiza, aceasta este o poveste cu chinuri. Jean-Claude Juncker, “Mr. Euro” nu a fost dorit din prima ca forţă călăuzitoare a acestui braţ, deşi Popularii au câştigat alegerile europene..

    Însă, oricât vor fi înghesuiţi, izolaţi euroscepticii, eurofobii şi extremiştii (de-a dreapta, de-a stânga) în instituţiile şi forurile de la Bruxelles, dincolo de această graniţă este împărăţia “marelui absent”, mare cât Europa. “Marele absent”, care dă cu flit Europei comunitare, pentru că, din diverse considerente, nu aduce bine/confort în viaţa sa şi care atunci când simte că Europa îl ameninţă se transformă în votantul supărat. De exemplu, supărat că libera circulaţie îi aduce pe cap “străini”, care se dedau la o serie de obiceiuri şi apucături de “dumping”.

    În împărăţia “marelui absent” vieţuieşte şi unul din (încă) copiii problematici, numit România. La noi, să fi absent civic este de bonton, dar să te exprimi ca eurosceptic echivalează pentru destui cu o blasfemie. Oamenii sunt neîncrezători din aceleaşi motive cu vecinii lor europeni: nu simt Uniunea ca un “bine” în viaţa de toate zilele. Mai rău, având în vedere nedoritul specific local, Uniunea Europeană este ades percepută ca o “afacere” din care trag foloase doar o mână de aleşi.
    După alegerile europene, îndoielile nu vor ofili Europa comunitară. Îndoielile sunt un medicament eficient care o vor obliga să fie puternică şi atrăgătoare.

  • Opinie Indira Crasnea, Mediafax: “God bless România!” şi aveţi grijă la oamenii răi

    INDIRA CRASNEA este redactor-şef adjunct al Mediafax.

    La acest timp, Joseph “Joe” Biden, vicepreşedinte al SUA, se află în Cipru şi la Bucureşti se citeşte o moţiune de cenzură la adresa guvernului Ponta, iar păzitorii Constituţiei i-au dat liber preşedintelui Băsescu să se afişeze pe plajă în tricou cu mărul ispitei populare. Este o dovadă că zilele nu seamănă între ele şi lumea se mişcă atât de repede, încât într-o viaţă trăim de fapt mai multe.

    Nu ştiu cât de adânci vor fi urmele trecerii pe la Bucureşti ale vicepreşedintelui SUA. Ar trebui să fie, pentru că mesajele sale au fost concise, dincolo de solemnitatea şi limbajul instituţional obligatorii trimisului de soi al unei superputeri.

    În discursul de “la revedere, dar suntem cu ochii pe voi!”, susţinut la sediul Preşedinţiei, în faţa unui auditoriu atent ales şi care îi avea în primul rând pe apărătorii legii şi directorii intelligence-ului românesc, vicepreşedintele Biden a pronunţat de atâtea ori cuvântul “corupţie”, încât a părut că vorbeşte în faţa oamenilor unei orânduiri sud-americane turbulente, nicidecum ale unei ţări din inima Europei şi membră de mare nădejde a Alianţei Nord-Atlantice. De fapt, în bunul stil american, vorbele lui Biden au fost pentru urechile marelui public. Un îndemn repetat obsedant, aproape ultimativ: fiţi corecţi şi luptaţi pentru asta ca pentru un aer curat!

    Vicepreşedintele Biden nu a pus la îndoială democraţia românească, dar a spus înţelept că aceasta este un lung drum pe care tot trebuie să mergem şi în niciun caz să o luăm îndărăt. Şi pentru un asemenea drum, de la care nu trebuie să ne abatem, avem nevoie de păzitori de felul judecătorilor fără frică, poliţiştilor curajoşi şi procurorilor care muncesc până cad sub masă. Este enumerarea lui Biden.

    Rezultatul ar trebui să fie o ţară sigură. După tonul lui Biden, ar trebui să fie şi mai mult: un spaţiu aseptic, aproape ideal. Greu de atins! Oricum, vicepreşedintele SUA ne-a lăsat această temă de rezolvat.

    Având în vedere frământările din jurul nostru, vicepreşedintele Biden şi-a împărţit inima şi vorbele între dreptate şi arme. Neprecupeţindu-şi – pe bună dreptate .afecţiunea pentru românii curajoşi în uniforme. De altfel, înainte de toate, primul său drum a fost la o bază militară. Unde Biden a spus cuvinte bine alese şi simţite, iar ministrul apărării, Mircea Duşa, a reuşit să fie doar un provincial timorat. Diferenţa vizibilă de prestanţă dintre cei doi a fost aproape comică.

    Pentru că armele şi justiţia nu sunt îndeajuns ca şi certitudini, înaltul sol american a vorbit şi de resurse, în speţă de resursele energetice care ne fac dependenţi de maica Rusie cea rea. Şi a lăsat să se înţeleagă că SUA ne poate ajuta să scăpăm de aceste lanţuri.

    Nu în ultimul rând, incursiunea vicepreşedintelui american a fost un tonic binevenit şi binemeritat pentru Traian Băsescu, un preşedinte aflat la sfârşit de mandat şi pentru care viitorul nu arată prea roz. Ca şi în cazul soldaţilor plini de curaj, Joseph “Joe” Biden nu a făcut economie la vorbele şi gesturile de inimă, adresate unui Traian Băsescu care părea marcat de o suferinţă ascunsă şi îmbătrânit cu acceleraţie.

    Ce a lăsat în urmă trecerea prin România a vicepreşedintelui american? Mesajele, care vor fi folosite acerb ca arme politice tăioase sau care vor fi îngropate deliberat în uitare.

    O marcare pregnantă a teritoriului, impusă de contextul extern dătător de mari dureri de cap. Impresia că aici este tărâmul unde fără dubiu ultimul cuvânt îl au marii noştri aliaţi de peste ocean. Şi că România este ultima frontieră. Dincolo de această linie este fragila Moldova şi mai încolo încep haosul şi ameninţarea permanentă.

    Pentru “agenţiile de aplicare a legii”, cum le place americanilor să spună, vizita şi semnalele transmise de vicepreşedintele Biden au fost o mare întărire a moralului şi un brânci înainte. De altfel, taman înainte ca Joseph “Joe” Biden să calce, din nou, pe pământ românesc, procurorii au înhăţat dintr-o lovitură o marfă de soi: patru judecători. După ce vicepreşedintele a plecat a fost înhăţată o altă marfă de soi: miliardarul Adamescu.

    Altfel, dincolo de graniţă zaverele îşi urmează neabătut cursul. Ucraina rămâne sfâşiată de un război ciudat, Rusia îşi vede netulburată de ale sale, delimitarea lumilor continuă, prin apariţia noului Război Rece.

    Va dobândi România un alt rol în toate aceste tulburări de durată? Probabil. Datorită conjuncturii, nu pentru că am demonstrat ceva în ograda noastră sau pentru că ne-am spus, prin forţe proprii, cuvântul influent în afară. Suntem în continuare, din veşnice motive, problematici, iar rezolvările nu se pot servi “par avion”.

    Este vreun regret după vizita vicepreşedintelui SUA? Da. Acela ca domnul Biden a făcut de atâtea ori trimitere la corupţie, încât a părut că se adresează unei naţii de copii răi. Şi acela că nu a venit preşedintele Obama. Care ne-a ocolit elegant, alegând Varşovia.

    Dar poate, pentru noi, este suficient simpaticul Joseph “Joe” Biden.

  • Opinie Indira Crasnea, Mediafax: Capii PDL şi-au salvat obrazul prin plecare

    Indiferent de ce se va decide în următoarea şedinţă a Colegiului Director, peste “epoca” Boc din viaţa democrat-liberalilor s-a aşternut sunetul goarnei stingerii. S-a încheiat, îngropat un fel de a face politică, au falimentat la şir stiluri, atitudini : a la Blaga, a la Oltean, a la Anastase, a la Udrea… Şi dacă în mintea celor care vor veni după ei nu se va întipări că suficienţa, “ochelarii de cal”, turmentarea cu infailibilitate n-au ce căuta într-o reţetă de succes, înseamnă că Boc&comp. au plecat degeaba şi că nimeni nu a învăţat nimic.

    Zgomotul acestei prăbuşiri abia dacă acoperă o realitate cruntă: nu prea sunt alţii care să ridice PDL din găleată. În umbra celor care acum îşi fac bagajele, oftând poate uşuraţi că s-a terminat, au înflorit unii după chipul şi asemănarea lor. “Delfini” şi “amante” după cum şi-au aruncat doamna Udrea şi domnul Blaga. Efemerul guvern Ungureanu este o dovadă grăitoare. Alţii nu au fost îngăduiţi, Cristi Preda şi colegii de rebeliune ciclică au fost toleraţi ca moft intelectualist.

    Şi pentru că în PDL vor rămâne doar nişte oarecare ca să stingă lumina, a răsărit domnul Falcă, cu un zâmbet larg şi stroboscopic, să anunţe naşterea în dureri şi penitenţă a unei mişcări de centru-dreapta. Visele cu ochii deschişi ale primarului de la Arad seamănă cu speranţele disperate ale aristocraţilor francezi în drum spre ghilotinele anului 1789.

    Da, este nevoie de o dreaptă puternică şi inspirată, după cum este nevoie şi de o stângă asemănătoare, pentru binele public. Da, este nevoie de o opoziţie viabilă şi valabilă. Dar cu cine? Se tot spune numele lui Ungureanu (Mihai şi Răzvan). Dar în urma “căzăturii” suferite, fostul premier al guvernului de scurtă respiraţie a pierdut şi bruma de simţ al realităţii, care se presupune că o avea. Ungureanu este atât de îmbibat de rosturile providenţiale pentru care crede că face umbră pământului, încât nicio terapie de “dezintoxicare” nu îl poate dezmetici.

    Şi dacă totuşi se va face “ceva” în care să se topească PDL şi din care să erupă mişcarea de dreapta, va fi pentru cineva încă bine ancorat în primul rând al actualităţii. Atât de preşedinte şi atât de singur: Traian Băsescu. Mai sunt câţiva care întreţin mitul de panaceu al preşedintelui. Astfel, cercul se închide.

    (Comentariu de Indira Crasnea, indira@mediafax.ro)

  • Indira Crasnea, Mediafax: Guvernul de şase luni joacă pentru domnia mai lungă a USL

    După spusele sale, premierul desemnat a avut criterii exigente de selecţie a componenţei echipei sale: experienţă profesională, integritate, coerenţă, eficienţă. Întrebarea este, de exemplu, cât va atârna experienţa universitară a lui Andrei Marga la Ministerul de Externe? Sau ce experienţă are Eduard Hellvig, care să îl califice pentru conducerea dificilului minister al Dezvoltării? Sau fostul ministru al IMM-urilor Ovidiu Silaghi ce pricepere are pentru Transporturi?

    Din acest punct de vedere, contraponderea puternică, inclusiv şi mai ales în raport cu premierul, este dată de prezenţa “numărului doi” din Banca Naţională, Florin Georgescu, o “nucă tare” şi probabil cu părerea care va atârna cel mai greu în desfăşurarea treburilor executive. Poate nu întâmplător, atât Crin Antonescu, cât şi Victor Ponta au subliniat că prim-ministrul rămâne suveran absolut al “principatului” cu capitala la Palatul Victoria. Revoltele şi încăierările nu sunt admise.

    Iar Palatul Cotroceni poate trage pe dreapta, deşi paradoxal există în guvern un fost locatar al Cotrocenilor, Leonard Orban, un ministru a cărui aură tehnocrată parcă aduce mai curând cu “pomul lăudat”.

    În rest, obiectivele guvernului lui Victor Ponta sunt relativ realizabile sau măcar bine-intenţionate. Ponta a vorbit despre “domnia legii”. Cum se va simţi domnia legii în şase luni, rămâne de urmărit. Ponta a vorbit despre cum va da guvernul şi va repara inechităţile. Da, guvernul are de unde da, din puşculiţa bine garnisită a defunctului Executiv. După atâta secetă, orice strop de bine poate avea efecte electorale nebănuite. În sfârşit, Ponta a vorbit despre puterea Parlamentului. Momentan, Parlamentul nu s-a ostenit să se întoarcă la lucru, pentru că trebuie să mistuie grătarele de mai, îngurgitate pentru alungarea anemierii cauzate de boicotul opoziţiei (azi putere).

    Premierul desemnat va merge cu această echipă destul de amestecată, făcută să împace pe toată lumea (culmea este bicefalia armonioasă PSD-PNL de la strategicul MAI) la binecuvântarea partidelor şi a Parlamentului. Probabil vor fi ceva adieri de protest faţă de unii-alţii dintre miniştri, dar care nu vor conta în economia jocului.

    Zarurile au fost aruncate şi Victor Ponta a început să joace în contul victoriei la scrutinul din toamnă.

    (Comentariu de Indira Crasnea, indira@mediafax.ro)

  • Opinie Indira Crasnea, Mediafax: Moţiunea, ca o gară care răsună de vorbe goale

    Văzută prin dioptriile textului, moţiunea de cenzură este zveltă. Un document subţirel, pestriţ, plin de vorbe mari şi obligatoriu negre. Uşor de înşirat, pentru că dă la mir unui guvern care nu s-a scuturat încă de scutece şi care, de altfel, nu şi-a programat o viaţă lungă. Ceata lui Mihai Ungureanu este o victimă perfectă. Şi dacă moţiunea ar trece, ce s-ar pune în loc? Un alt guvern şi mai încurcat în scutece, cu o viaţă scurtă. A spus-o Popescu Tăriceanu: “Soluţia cea mai eficientă ar fi un guvern de tranziţie, care să nu propună proiecte de legi majore, ci să aibă ca misiune exclusivă organizarea cât mai rapidă a alegerilor”.

    Văzută prin mişcările personajelor, moţiunea de cenzură este fundalul unei scene pe care mişunarea este mai dihai ca în gara din “Falling in love”. Aleşii se zoresc. Nu bezmetic, ci spre staţii precise şi noi. La unii te apucă mirarea de cine s-au îndrăgostit subit şi ce au lăsat: Frunzăverde, Petru Filip, Mihaela Popa. La altii, fuga către către o destinaţie mai confortabilă este momentul în care descoperi că existau în Parlament, căci, până să-şi mute bagajele, semne făţişe de viată nu dădeau.

    Văzută prin metamorfoza “conştiinţelor”, moţiunea de cenzură te poate lăsa cu gura căscată. Să-l auzi pe navetistul amarnic Morega că va vota conform conştiinţei proprii şi personale este cam prea mult. Sau să înghiţi fandoseli de felul: “Votez la moţiune, nu sunt zombi sau maimuţoi” ;”Voi da un vot cu inima pe partea stângă şi cu mintea pe partea dreaptă”. Sau să auzi judecăţi “a la Sucă”: “Cer premierului să-l remanieze pe Petrescu, în caz contrar votezmoţiunea” ; “Decid cum votez la moţiune după ce mă consult cu Ruşanu”.

    Am auzit zilele acestea, des şi papagaliceşte, vorbele: am să votez cum imi cere electoratul meu. Marele personaj tăcut – electoratul – este primul uitat. Moţiunea de cenzură este o răfuială de club închis. De oamenii care te-au ales mai aduci aminte, la ananghie, din vârful buzelor, pentru că este oportun şi de bon ton.

    Este egal probabil, ca moţiunea fie să treacă, fie să pice, la limită. Primii uitaţi rămân aceiaşi.Este o certitudine.

  • Indira Crasnea, Mediafax: Cenuşiu, preşedintele Băsescu a revărsat sincerităţi neconvingătoare

    Vorbind aproape în totalitate despre sine la persoana a treia singular, preşedintele (nu “eu, Traian Băsescu, preşedintele României”) a revărsat, cu o monotonie aproape convingătoare şi cu o aparenţă de suflet, o seamă de sincerităţi. Că a vrut modernizare, dar asta se face cam nefericit prin legi discutabile şi care au dus la un “sentiment de nesiguranţă”. Că DNA nu este “instrumentul preşedintelui”. Că nu conduce PDL, Guvernul şi nici Curtea Constituţională.

    Şi după acest şir de “nu” şi alte aprecieri din categoria “România şi restul lumii..departe, până în India” (unele în post-scriptum-ul discursului) preşedintele ne-a arătat viitorul. Neavând ceva de oferit în prezent, a spus că “se deschide un orizont de ţară nouă, în parteneriat cu guvernul”.

    Un orizont de ţară nouă unde ar trebui să stăm pe pingelele noastre (cu preşedintele, acelaşi Traian Băsescu, la locul său), pentru că nu mai putem râvni la investiţii străine şi ar cam trebui să nu ne aşteptăm la fericire din partea zonei euro. Adică, mai cu rezerve faţă de Europa şi mai cu optimism faţă de Turcia, marea prietenă China, alte zone exotice.

    Preşedintele Băsescu a avut un discurs parcă alcătuit din bucăţi nu prea reuşit îmbinate, pe care le-a prezentat fluctuant. Conceput de mai mulţi autori, parcă vrând să împace şi sfârşind prin a convinge, probabil, pe prea puţini.

    Şi nu a fost convingător pentru că acea “legătură de încredere” pe care o clama Traian Băsescu greu de crezut că s-ar fi restabilit. Pentru că el tot vinde această marfă a schimbării, spunând “eu sunt la fel”. Pentru că face curte de nevoie celor pe care se grăbeşte să-i uite oportun: “societatea civilă de bună calitate”. Când şi-a dat seama ca există?.

    Tot ce a putut spune Traian Băsescu, într-o mare aşteptare faţă de persoana sa, este că îşi va diminua gafele. Şi că se agaţă de cuvântul magic “împreună”. Poate ieşi din marasm doar ‘împreună” cu naţiunea. Dar, între timp, naţiunea a devenit una a supravieţuitorilor singuratici. De nevoie. Ce le poate spune preşedintele acestor individualişti?

    Nu le-a putut lua faţa. Şi viaţa l-a depăşit, neaşteptat. Iar “faţa” i-a fost luată trist de întâmplarea că s-a prăpădit un mare actor. Emil Hossu. El nu este artistul care a vorbit puţin şi decent la un miting politic la Arcul de Triumf. Doar doctorul din ” Toamna bobocilor”, ziaristul din “Secretul lui Nemesis”. “Baiatul bun şi frumos” din filmele şi piesele de teatru ale tinereţii multora.

    (Comentariu de Indira Crasnea, indira@mediafax.ro)

  • Indira Crasnea, Mediafax: “TB, cu eliberare treptată”, somnifer prezidenţial

    Diplomaţii, oameni răbdători prin natura meseriei şi mult ştitutori de la câte treburi de mirare au văzut, au ascultat atent, au moţăit neutru şi au încercat să analizeze discret, în sine, toleranţa timpanului prezidenţial la zgomotul colectiv. Nu ştiu ce concluzie au tras ambasadorii, care au plecat în urechi cu ecourile vocii unui preşedinte care, ciudăţenie, părea într-o armonie aproape de ideal cu România.

    Cu România cuminte şi silitoare, care-şi plăteşte datoriile la centimă şi care-şi flutură cochet batistuţa către investitorii căzuţi pradă farmecului său. Cu România care se pasionează de Primăvara arabă, nu de Iarna de la Universitate. Cu România care simpatizează cu naţia palestiniană, dar nu pentru că-şi scoate pălăria în faţa palestinianului Arafat (Raed).

    După întâlnirea cu preşedintele, ambasadorii, obligaţi la echilibru, vor găsi tâlcul corect al tăcerii prezidenţiale (care n-are nimic eroic) şi sensul exact (care n-are nimic misterios) al vuietului din stradă.

    După întâlnirea cu ambasadorii, preşedintele şi-a oprit un rest de tăcere. Pentru uz personal. Nu, nu este un caz de autohipnoză. E doar pentru trecerea treptată într-un vis agitat. Despre România care nu-l înţelege. Şi care, deocamdată, a aruncat somniferele.

    (Material realizat de Indira Crasnea, indira@mediafax.ro).