N-o sa profitam de tendinta de a aplica imediat la Romania orice
discutie despre tensiunile sociale atrase in lume de masurile de
austeritate. Nu pentru ca la noi iesirea in strada cand nu-ti mai
ajung banii ar fi ilegala, imorala ori comunista. O parte dintre
romani au iesit de mult in strada, ba chiar in masa, numai ca s-au
oprit fie pe strada unde au locul de munca, fie au trecut granita
si si-au gasit de lucru in strainatate. O alta parte, paradoxal, nu
ies in strada dintr-un optimism iluzoriu: ei asteapta sa vina la
putere opozitia si sa le creasca la loc veniturile.
Dezbracata de culoarea politica, situatia arata insa foarte sec,
ca in graficele pe care le prezinta periodic Consiliul Fiscal sau
BNR si care masoara sanatatea economiei nu prin evolutia PIB, ci
prin cat de mult sau de putin s-a redus deficitul structural, adica
cel invizibil atunci cand se prezinta datele oficiale despre
deficitul bugetar si care rezulta din incapacitatea economiei de
a-si sustine pe termen lung cresterea fara ca in timp sa apara
dezechilibre ori la fondul de pensii, ori la banii pentru
investitii, ori la indatorarea externa. In 2008, deficitul bugetar
nominal era de 4,8% din PIB, insa cel structural era aproape 9%. Un
sistem de pensii nereformat, un sistem de salarizare prost
structurat, un aparat de stat prea umflat sau un sistem de
impozitare cu gauri pot deci sa nu se vada imediat in PIB, daca
sunt acoperite de un val de bani din credite externe sau de
investitii speculative care umfla un anumit sector (imobiliarele,
in cazul nostru).
Tendintele de deficit structural, pe care taierile rapide de
cheltuieli sociale le influenteaza, dar nu le pot determina in chip
liniar, sunt insa cele ce ii fac pe oamenii de la Consiliul Fiscal
sau de la BNR sa acuze fie cresterea economica “nesanatoasa”, fie
riscul de a nu putea iesi din recesiune fara ca reducerile de
cheltuieli sa fie dublate de reforme cu bataie mai lunga. Unde
intra in acest context tensiunile sociale? Politicieni,
sindicalisti, comentatori de pe internet spun ca a ajuns cutitul la
os; unii zic ca actualul guvern e incompetent fiindca n-a taiat mai
devreme in carne vie si ca acum n-are curaj sa taie mai tare si “sa
dea peste bot” sindicatelor, riscand revolte de strada; altii zic
ca, dimpotriva, reformele girate de FMI sunt ucigase si ca
salariile si pensiile trebuie readuse la nivelul din 2009; in fine,
altii pledeaza pentru taieri masive de taxe si impozite, in ciuda
opozitiei FMI.
Din toate acestea, realista e doar observatia ca statul ar fi
trebuit sa se trezeasca mult mai devreme, dar ea nu ne-ajuta prea
mult, intrucat nici Grecia si niciun alt stat cu deficite inalte
sau indatorare externa in crestere rapida nu-si poate permite sa-si
rezolve peste noapte greselile, trecand brutal de la deficite de
7-11% din PIB la 3% sau mai putin. In primul rand, statul si
serviciile care tin de el trebuie totusi sa ramana functionale,
atata vreme cat nu exista echivalentul privat capabil sa le preia
fara sincope; in al doilea rand, greselile statelor nu se pot
rezolva pe seama populatiei decat pana la un punct.
Care e punctul respectiv ne spun exact acele studii ale pragului
de saracie folosite de Banca Mondiala si FMI atunci cand negociaza
un program de austeritate cu un guvern si care, in ciuda reputatiei
acestor institutii ca ar dori pauperizarea poporului si moartea
pensionarilor, urmaresc exact sa evite asta. In cazul nostru, a
spus-o insusi Jeffrey Franks anul trecut, atunci cand pleda pentru
mentinerea venitului minim garantat si pentru reorganizarea
programelor sociale in asa fel incat categoriile defavorizate sa
fie protejate de criza si “sa nu se taie pachetele de asistenta
sociala care sunt cel mai bine tintite” (in traducere, daca
ajutorul social nu trebuie sa mearga la posesorul de Mercedes, el
trebuie sa ajunga totusi la cei pe care criza i-a saracit,
aducandu-i sub un anumit plafon de venituri).
Suportabilitatea sociala a reformei presupune deci, in logica
economica, nu disponibilitatea de a taia orbeste si a desfiinta
statul si raspunderile lui peste noapte, nici renuntarea la orice
reforma de teama ca ies masele si darama guvernul, ci inteligenta
de a gasi punctele de gradatie optime astfel incat politicile
statului sa poata determina o reducere a dezechilibrelor din
economie intr-un interval rezonabil si cu costuri sociale rezonabil
impartite. N-a zis nimeni ca e simplu, dar cu siguranta nu e
imposibil.
