Toate acestea, dar si altele ajuta utilizatorii sa faca economii
de electricitate si in acelasi timp sa protejeze mediul, potrivit
envirogadget.com.
Spre exemplu, Solar Powered Security Cortesy Light, care este
solutia perfecta pentru iluminatul culoarelor si pasajelor
intunecate . Acesta foloseste pe timpul zilei panourile solare,
care reincarca bateriile interne ale dispozitivului. Pe timpul
noptii, acestea se aprind pentru 60 de secunde atunci cand
detecteaza la 100 de m o miscare.
As putea acum sa lansez un concurs “Ghiceste personajul!”, dar
ar fi greu de gasit un invingator, prin urmare dezvalui misterul.
Domnul in cauza era Charles Monroe Schulz(1), autorul benzilor
desenate “Peanuts”, cu alte cuvinte tatal lui Charlie Brown(2). Am
aflat ulterior ca pe parcursul vietii a avut momente cand a fost
interesat de probleme religioase, dar si de altele, sa le spunem
mai laice, si imi spunea sotia lui, Jeannie, ca el punea adeseori
astfel de intrebari, pur si simplu pentru ca il interesau oamenii
si dorea sa afle ce gandeau.
Nu stiu ce sa zic, fapt este ca cel care citeste (si reciteste)
“Peanuts” nu va gasi in ele niciodata referiri explicite la
chestiuni si anxietati metafizice – si cum le-ar putea avea niste
copii care la prima vedere sunt obsedati doar de baseball?
Si totusi, despre Charlie Brown s-a scris ca “este capabil de
variatii ale starii sufletesti de intensitate shakespeariana”,
coperta revistei “Linus” este fara umbra de indoiala obiectul
tranzitional al lui Winnicott(3), in spatele lui Lucy, Schroeder si
chiar al lui Snoopy se agita umbra lui Freud, in timp ce Pig Pen,
cu parul lui vesnic plin de matreata si pantofii iremediabil plini
de noroi, pronunta cuvinte demne de Beckett atunci cand spune
“peste mine se asterne praful nenumaratelor secole”.
In fine, Charles Schulz, cel vesnic uimit ca persoane considerate
de el niste genii il admirau, aparent dezinteresat de problemele
lumii si de contradictiile vremurilor sale, a fost un mare poet,
care ne-a povestit mereu, din varful creionului, versiunea lui
despre conditia umana. Nu stiu ce gandea cu adevarat Schulz despre
Iisus Christos, dar religia lui era cu siguranta o forma de
religiozitate magica.
Magie irepetabila. Si a fost natural faptul ca a interzis ca, dupa
moartea lui, altii sa ii reinvie personajele (cum face aproape
mereu masinaria industriei de divertisment). Cum se intampla in
cazul operelor clasice, “Peanuts” nu pot fi modernizate, ci doar
continuu reeditate si recitite (in paranteza fie spus, daca mai
exista cineva care inca nu le-a luat niciodata in serios, amintesc
ca toate povestile lui Charlie Brown au fost reeditate de editura
Baldini Castoldi Dalai).
In urma cu cateva saptamani, pentru a sarbatori cei 60 de ani ai
lui Charlie Brown, s-au strans la Bologna, intr-o aula universitara
– alaturi de Jeannie Schulz, care a reevocat cu gratie episoade din
viata sotului sau, si de Fulvia Serra, directoarea revistei “Linus”
in anii ’80 -, putinii supravietuitori dintre cei ce au lansat
“Peanuts” in Italia, ca Annamaria Gandini, care l-a sustinut pe
neuitatul Giovanni(4) mai intai sa publice in volum benzile
desenate cu Charlie Brown, in 1963 (iar eu i-am scris prefata) si
apoi sa dea viata in 1965 revistei “Linus”. Disparuti fiind, cu
Giovanni Gandini, si alti protagonisti ai acelor ani ’60, precum
Franco Cavallone si Ranieri Carano, supravietuitorii nu eram decat
Salvatore Gregorietti (cel care a desenat copertele la “Linus”) si
eu mine, care in primul numar al revistei discutasem cu Elio
Vittorini si Oreste del Buono despre maretia lui Schulz.
Citind darile de seama jurnalistice despre serata bologneza, am
vazut ca imi este atribuita ideea ca Schulz ar fi fost mai mare
decat Salinger. Cu siguranta, impartasesc aceasta idee, intrucat
Salinger ramane legat de o perioada si de limbajul tinerilor acelor
ani, in timp ce Schulz se bucura de eternitatea acelor poeti lirici
greci studiati la scoala, care ne povesteau ca “dorm pasarile cu
aripile lungi”. Comparatia i s-a datorat chiar lui Vittorini, care
tocmai publicase niste comicsuri in “Politecnico” si convinsese la
aceea vreme editura Mondadori sa gazduiasca intr-o colectie de
autori straini benzile desenate “B.C.” ale lui Johnny
Hart(5).
Iata ce zicea Vittorini despre Schulz: “Fara niciun efort, eu l-as
asemana cu Salinger, dar de un interes mult mai amplu si in opinia
mea mult mai profund. Asta fara indoiala. Salinger ramane, daca
vrem, poet: insa nu reuseste sa fie poetul unei societati, ramane
un produs in fond foarte literar. Salinger este un <patetic>
care evadeaza in lumea copilariei, iar acesta nu este la el
reprezentativa pentru lumea adultilor, a maturitatii, asa cum e la
Schulz, in opera caruia copilaria este <semnificantul>,
vehiculul acestei lumi complete care este omul matur, cam ca Johnny
Hart (cel cu «B.C.»), care reprezenta lumea moderna prin
intermediul epocii de piatra”.
Note:
1. Charles M. Schulz (1922-2000), autor american de benzi
desenate.
2. Charlie Brown, personajul principal din benzile desenate
“Peanuts”.
3. “Obiectul tranzitional” este un concept lansat in psihanaliza de
D.W. Winnicott (1896-1971), pediatru si psihanalist britanic, si se
refera la desprinderea progresiva a copilului de atasamentul fizic
fata de mama, prin intermediul unor jucarii sau articole din
casa.
4. Giovanni Gandini (1923-2006), scriitor si editor.
5. Johnny Hart (1931-2007), autor american de benzi desenate.
Cicap, Comitetul Italian pentru Controlul Afirmatiilor despre
Paranormal, face in mod regulat, an de an, o monitorizare a
previziunilor astrologice din anul precedent. Pentru 2009 puteti
gasi un raport amanuntit la www.cicap.org/astrologia2009 si un
conspect in revista “Scienza & Paranormale”.
Luciano Sampietro, interpretul lui Nostradamus, i-a prevazut Papei
un atentat mortal in 2009, Peter Van Wood in revista “Nero su
Bianco” a preconizat pentru 2009 cutremure in Grecia, Croatia,
Indonezia si Amsterdam, dar din fericire niciunul in Italia.
Ghicitorul Otelma l-a avertizat pe Obama, in toamna, despre niste
pericole legate de integritatea personala. Pe site-ul
“Quotidianonet”, Teodora Stefanova a prorocit ca urmatorul secretar
general al NATO va fi Solomon Passy, Almanahul lui Barba-Neagra a
anuntat ca Republica China va gasi o solutie pentru situatia din
Tibet, Johnny Traferri alias magul Johnny (ziarul “La Nazione”) i-a
prezis lui Obama un atentat in martie si a adaugat ca “vor avea loc
sinucideri in masa, se va ucide pana si un mare om de televiziune
si in sport va fi un doliu teribil”.
Cat priveste Italia, astroloaga Horus (in suplimentul de vineri al
cotidianului “La Repubblica”) a anticipat ca spre finele anului vor
fi realizate importantele reforme anuntate dintotdeauna; pentru
Luisa De Giuli (Tgcom, Mediaset online), eforturile legislative in
vederea reechilibrarii dezechilibrelor sociale ar fi inregistrat
succese pana in iunie 2009; pentru astrologul Mauro Perfetti
(“Quelli che il calcio”) “echipa din Torino s-ar fi salvat din
seria B”; pentru astroloaga Meredith Duquesne (Le Matin online),
povestea de dragoste dintre Carla Bruni si Sarkozy nu ar fi urmat
sa dureze decat pana in septembrie 2009 (dar ulterior a precizat:
“Nu pot sa afirm asa ceva: nu sunt o clarvazatoare”. Asta mai
lipsea). In fine, astroloaga Sirio (“Italia allo specchio”) a
profetit ca Fabrizio Corona ar fi parasit-o pe Belen Rodriguez, iar
Barbara Massimo (“Novella 2000”) ca Leonardo DiCaprio si George
Clooney s-ar fi casatorit.
Acum imaginati-va ca exista un medic caruia ii moare bolnavul de
fiecare data cand prescrie un medicament. Sau ca se afla despre
avocatul cutare ca pierde toate procesele. Nimeni nu ar mai apela
la ei. In schimb, in ceea ce-i priveste pe ghicitori, oricine este
in masura sa-si dea seama la sfarsitul anului ca au zbarcit-o in
aproape toate cazurile, si totusi rubricile astrologilor sunt
citite in continuare si ghicitoarele sunt platite si pentru sezonul
urmator. In mod evident, oamenii nu vor sa stie, ci mai degraba
sa-si satisfaca nevoia de a crede, chiar daca ajung sa creada
lucruri in mod evident gresite. Ce sa mai zic? Zeii ii orbesc pe
cei pe care vor sa-i duca la pierzanie. Si, la urma urmelor, modul
cum se procedeaza cu vrajitorii si astrologii reflecta si
comportamentul fata de politicienii de la televizor.
Bineinteles, din cand in cand astrologii o mai si nimeresc, dar
fiecare dintre noi ar putea sa se apuce de aceasta meserie daca ar
formula previziuni de un astfel de soi, toate menite sa se intample
intr-un anume loc: episoade acute de violenta din partea
fundamentalistilor si a teroristilor, relatii dificile intre
israelieni si palestinieni, cateva scandaluri din cauza unor
contracte cu statul in Italia, Rocco Buttiglione poate continua
sa-si vada de treburile lui, dar ii va fi tot mai greu, pentru
Veltroni situatia nu va fi chiar roz, Leoluca Orlando – nu este el
cel mai amarat, Umberto Bossi ar trebui sa-si vada in continuare de
sanatate, pe Giulio Andreotti doar trecerea timpului l-ar mai putea
insela, Lamberto Dini – traieste si ai sa vezi (aceasta vorba de
duh ii apartine astroloagei Antonia Bonomi).
Magul Otelma prevedea pentru Partidul Democrat un destin amar si
incert, iar la RAI modificari in organigrama in favoarea partidelor
de centru-dreapta. Cireasa de pe tort: “Locurile de parcare vor fi
tot mai greu de gasit”.Stire de ultima ora de la Cicap. Mediumul
Rosemary Altea, cea care in urma cu cativa ani, in show-ul lui
Maurizio Costanzo, i-a pus pe cativa amarati in contact cu cei
dragi de pe lumea cealalta, a fost escrocata cu 200.000 de dolari
de angajata ei Denise M. Hall. Cum de nu a prevazut nimic? Asta imi
aminteste de povestea celui care, aflat in fata unei usi cu
inscriptia “ghicitor”, bate. Si o voce dinauntru intreaba: “Cine
e?”.
Cladirea pe care o propune firma americana de design va pluti pe
ocean si va ajunge la o adancime de 400 de metri. Imaginati-va
Turnul Eiffel scufundat si mai adaugati vreo 70 de metri! Veti
obtine astfel imaginea ambitiosului proiect!
Cititi mai multe pe www.incont.ro
Aproape din intamplare mi s-a intamplat sa asist in ultimele
zile la doua episoade, unul cu o fata de 15 ani care rasfoia foarte
interesata un album de reproduceri de arta, altul cu doi baieti de
aceeasi varsta care vizitau (extaziati) Luvrul. Toti trei erau
nascuti si educati in tari cat se poate de laice si in familii
atee. Asa se face ca, privind “Pluta Meduzei”(1), ei ar fi inteles
ca acei cativa nefericiti tocmai au supravietuit unui naufragiu sau
ca cele doua personaje din tabloul lui Hayez(2) din Pinacoteca
Brera sunt doi indragostiti, dar nu reuseau sa-si dea seama de ce
Angelico(3) ar fi reprezentat o tanara conversand cu o creatura
inaripata sau de ce un domn zdrentaros ar fi coborat poticnindu-se
de pe un munte, carand in spinare doua placi de piatra extrem de
grele si emanand raze luminoase din coarne. Desigur, tinerii
recunosteau ceva intr-o Nativitate sau o Crucificare, pentru ca mai
vazusera ceva asemanator, dar daca pe langa iesle se strecurau trei
domni cu mantie si coroana, deja nu mai stiau cine erau ei si de
unde veneau. E adevarat ca acelasi lucru i se intampla si lui
Matei, dar nu asta conteaza.
Trei sferturi din arta occidentala este imposibil de inteles, sa
spunem, daca nu cunoastem faptele din Vechiul si Noul Testament si
povestile sfintilor. Cine este fata cu ochii pe o farfurie, vine ea
din noaptea mortilor vii? Iar cavalerul care taie in doua un
vesmant oare protesteaza impotriva lui Armani?
Deci se intampla ca, in multe situatii culturale, tineri si tinere
invata la scoala totul despre moartea lui Hector, dar nimic despre
cea a Sfantului Sebastian, totul probabil despre nunta lui Cadmus
si Harmonia(4), dar nimic despre nunta din Cana. In anumite tari
exista o puternica traditie de lectura a Bibliei, iar copiii stiu
totul despre vitelul de aur, dar nimic despre lupul Sfantului
Francisc. In alte locuri li se impuie capul cu Calea Crucii, dar
despre “mulier amicta sole”(5) din Apocalipsa nu li se pomeneste.
Dar ce-i mai rau se intampla cu siguranta atunci cand un occidental
(si nu doar cei in varsta de 15 ani) se confrunta cu reprezentari
ale altor culturi – cu atat mai frecvent intalnite la ora actuala,
cand oamenii calatoresc in tari exotice in timp ce locuitorii
acelor tari vin sa se stabileasca la noi.
Nu vorbesc despre acele reactii perplexe ale unui occidental in
fata unei masti africane sau de hohotele lui de ras in fata unor
zei Buddha cotropiti de celulita (de altfel, persoanele de acest
gen, intrebate, sunt gata sa raspunda ca Buddha este dumnezeul
orientalilor la fel cum Mahomed este dumnezeul musulmanilor), ci de
faptul ca multi dintre vecinii nostri ar fi dispusi sa creada ca
fatada unui templu indian a fost proiectata de comunisti pentru a
reprezenta ceea ce se va intampla in Villa Certosa(6) si stramba
din nas atunci cand vad ca indienii in chestiune iau in serios un
domn chircit, cu cap de elefant, fara a-si da seama ca ei nu gasesc
nimic de obiectat in fata unei persoane divine reprezentate in chip
de porumbita.
In consecinta, dincolo de orice consideratie religioasa, dar si din
punctul de vedere cel mai laic din lume, este nevoie ca tinerii sa
primeasca la scoala o instruire de baza cu privire la ideile si
traditiile diferitelor religii. A crede ca ea nu este necesara
echivaleaza cu a spune ca nu trebuie sa fie invatati cine a fost
Jupiter sau Minerva, intrucat respectivii erau doar niste eroi de
basme pentru batranele din Pireu. Acum, a dori sa rezolvi problema
educatiei religioase prin educatia intr-o singura religie (doar ca
sa dau un exemplu, cea catolica in Italia) este periculos din punct
de vedere cultural, pentru ca, pe de-o parte, nu ii poti impiedica
pe elevii necredinciosi sau copiii de atei sa nu lipseasca de la
ora respectiva, pierzand astfel si minimul de elemente culturale
fundamentale, iar pe de alta parte se exclude din educatia scolara
orice referire la alte traditii religioase.
Chiar si ora de religie catolica s-ar putea transforma intr-un
spatiu de discutie etica, cat se poate de respectabila, despre
datoriile fata de semenii nostri sau despre ceea ce inseamna
credinta, dincolo de acele informatii ce ne permit sa distingem o
Fornarina(7) de o Magdalena pocaita.
Tot adevarat este si faptul ca oamenii din generatia mea au studiat
totul despre Homer si nimic despre Pentateuh(8) si am avut parte si
de lectii execrabile de istoria artei la liceu, dupa cum ne invatau
totul despre Burchiello(9), dar nimic despre Shakespeare – si cu
toate acestea am scos-o la capat, pentru ca in mod evident exista
ceva in mediu ce facea sa ne parvina informatii si noutati. Totusi,
cei trei tineri de care pomeneam, cei incapabili sa-i recunoasca pe
Regii Magi, imi sugereaza ca mediul ne transmite din ce in ce mai
putine informatii utile, in schimb multe cat se poate de
inutile.
Regii Magi sa ne binecuvanteze cu cele sase maini sfinte ale
lor.
1. Tablou celebru de Theodore Gericault.
2. Este vorba despre “Sarutul” pictorului romantic italian
Francesco Hayez – cel mai reprodus tablou din secolul al
XVIII-lea.
3. Fra Angelico, pictor renascentist timpuriu.
4. “Nunta lui Cadmus si Harmonia”, roman de Calasso Roberto.
5. Femeia Imbracata In soare – aparitie din Apocalipsa considerata
a o prefigura pe Fecioara Maria.
6. Resedinta lui Silvio Berlusconi.
7. “La fornarina” (Brutarita), pictura celebra de Rafael.
8. Legea, Torah.
9. Burchiello, alias Domenico di Giovanni, poet din sec. al
XVIII-lea.
Ce vreau sa spun: cand cineva trebuie sa intervina pentru a
apara libertatea presei inseamna ca societatea, si alaturi de ea o
buna parte din presa, este deja bolnava. In democratiile definite
drept “robuste” nu e nevoie ca cineva sa apere libertatea presei,
intrucat nimanui nu-i trece prin cap s-o ingradeasca. Aceasta este
prima ratiune a scepticismului meu, din care deriva o concluzie.
Problema italienilor nu este Silvio Berlusconi.
Istoria (vreau sa spun de la Catilina incoace)(1) a fost plina de
oameni aventurosi, nu lipsiti de carisma, cu un simt slab al
Statului, dar unul extrem de ascutit pentru propriile interese,
care au dorit sa instaureze o putere personala, escaladand
parlamente, magistraturi si constitutii, distribuind favoruri
propriilor oameni de curte si (din cand in cand) propriilor
curtezane, identificand placerea proprie cu interesul comunitatii.
Si nu intotdeauna acesti oameni au cucerit puterea la care aspirau,
deoarece societatea nu le-a permis acest lucru.
Daca societatea le-a permis, de ce sa te superi pe acesti oameni si
nu pe societatea care i-a lasat sa-si faca mendrele? Nu voi uita
niciodata o istorie pe care o povestea mama mea, care pe cand avea
20 de ani isi gasise o slujba buna ca secretara si dactilografa la
un politician liberal – si accentuez, liberal. In ziua de dupa
venirea lui Mussolini la putere acest om a spus: “Dar in fond,
avand in vedere situatia in care se afla Italia, poate acest om va
gasi modalitatea de a face putina ordine”. Iata, nu a fost energia
lui Mussolini (ocazie si pretext) ceea ce a permis instaurarea
fascismului, ci indulgenta si relaxarea acelui onorabil liberal
(reprezentant exemplar al unei tari aflate in criza).
Este prin urmare inutil sa te superi pe Berlusconi care, cum s-ar
spune, isi face meseria. Majoritatea italienilor, care a acceptat
conflictul de interese, care accepta patrulele cetatenesti, care
accepta legea Alfano, si care acum ar fi acceptat destul de
linistita – daca presedintele Republicii n-ar fi ridicat o
spranceana -, botnita pusa (deocamdata doar experimental) presei.
Aceeasi natiune ar accepta fara nicio ezitare, ba dimpotriva, cu o
anumita complicitate malitioasa, faptul ca Berlusconi frecventeaza
starlete, daca acum nu s-ar interpune Biserica, tulburand
constiinta publica printr-o cenzura prudenta – ce va fi insa
intr-un timp destul de scurt inlaturata intrucat italienii, in
general buni crestini, merg dintotdeauna la curve chiar daca
preotul spune ca n-ar trebui.
Si-atunci de ce sa dedicam acestor alarme un numar al ‘L’espresso’
, daca stim ca acesta va ajunge la cel deja convins de aceste
riscuri ale democratiei, dar nu va fi citit de cel dispus sa le se
accepte numai sa nu fie lipsit de portia de Big Brother -, cel care
despre multe intamplari politicosexuale stie in fond foarte putin
intrucat o mass-media in mare parte controlata nici nu pomeneste de
asa ceva? Chiar, de ce s-o faci? Motivul este unul foarte simplu.
In 1931, fascismul le-a impus profesorilor universitari, in numar
de 1.200 la acea vreme, sa depuna un juramant de fidelitate fata de
regim. Doar 12 (1 %) au refuzat s-o faca si au fost dati
afara.
Unii spun ca au fost 14, ceea ce confirma cat de neobservat a
trecut fenomenul la acea epoca, lasand doar amintiri vagi. Multi
altii, care vor ajunge apoi personaje eminente ale antifascismului
postbelic, sfatuiti chiar de Palmiro Togliatti(2) sau de Benedetto
Croce(3), au depus juramantul pentru a putea continua sa-si
raspandeasca invataturile. Probabil ca cei 1.188 care au ramas
aveau dreptatea lor, din diferite motive si toate onorabile. Insa
cei 12 care au spus “nu” au salvat onoarea Universitatii si in
definitiv onoarea tarii. Iata de ce trebuie din cand in cand sa
spui “nu” chiar daca, dintr-un punct de vedere pesimist, se stie ca
nu va servi la nimic. Cel putin ca sa poti spune intr-o zi ca ai
spus-o.
Se da adeseori drept exemplu de lipsa de sensibilitate muzicala parerea lui Kant, care considera muzica inferioara unor arte precum pictura, intrucat daca valoarea unei arte sta in hrana spirituala pe care ne-o procura muzica, jucandu-se pur si simplu cu senzatii, are un loc inferior printre artele frumoase. “Ea de fapt trece de la senzatii la idei nedeterminate, in vreme ce artele figurative pornesc de la idei determinate pentru a ajunge la senzatii, iar impactul acestor ultime senzatii este de durata, in vreme ce impresia lasata de cele datorate muzicii nu este decat efemera.”
Si treci prin aceste idei destul de discutabile. Dar Kant adauga: “De asemenea, muzicii ii este inerenta o anumita lipsa de civilizatie, faptul ca ea isi raspandeste influenta in principal prin felul in care sunt facute instrumentele ei, mai departe decat ai vrea (in vecinatate) si intr-un anume mod isi impune prezenta, compromitand, asadar, libertatea celorlalti, care nu se afla printre participantii la reuniunea muzicala, ceea ce artele ce se adreseaza ochilor nu fac, pentru ca ajunge sa privesti in alta parte daca nu vrei sa fii expus mesajului lor.
Lucrurile stau mai mult sau mai putin similar cu desfatarea provocata de un miros raspandit in aer. Cel care isi scoate din buzunar propria batista parfumata ii supune pe toti cei aflati in vecinatate la un tratament contrar vointei lor, iar daca acestia vor sa respire, ii obliga in acelasi timp sa se bucure, si de aceea respectiva obisnuinta a iesit din moda” (“Critica puterii de judecata”). Sa dispretuiesti din punct de vedere estetic muzica pentru ca-i deranjeaza pe vecini e ca si cum ai nega valoarea “Aidei” atunci cand este cantata pe stadionul din Verona, obligandu-i pe cei ce locuiesc in vecinatate la o auditie involuntara.
Si totusi, lasandu-l pe Verdi la o parte, eu, care locuiesc intr-o zona din Milano unde la fiecare festivitate publica se organizeaza concerte rock ce dureaza pana tarziu in noapte, incep sa cred ca nici Kant nu gresea in totalitate. Mi se intampla sa citesc dupa ceva vreme publicatiile primite, pentru ca nu se poate citi totul deodata (si de altfel am citit “Iliada” dupa aproape 3.000 de ani), si asa am dat cu cateva luni intarziere peste numarul 43 din revista Nuovi Argomenti, ce are in deschidere un soi de jurnal al lui Valerio Magrelli(1). La un moment dat, Magrelli citeaza cu deferenta pasajul kantian, plecand de la premisa ca exista o muzica aleasa de noi spre a o asculta si o alta ce ne este impusa de ceilalti.
“Este vorba de doua fenomene la antipozi. Primul reprezinta unul dintre cele mai rafinate alimente ingaduite speciei umane, in vreme ce al doilea este un simplu delict. Unul este un dar ales, altul o pedeapsa suportata.” Iar la inceputul jurnalului sau, Magrelli noteaza ca exista “doua materiale al caror abuz distruge ecologia planetei: plasticul si muzica”. In ceea ce priveste plasticul nu avem nevoie de exemple; fata de muzica are si un defect in plus, pentru ca sunetele, dupa cum se stie, “volant”, zboara si se pierd in aer, in timp ce plasticul, “manet”, ramane de-a lungul secolelor. In cazul muzicii ajunge sa ne gandim cat de tare ne persecuta ea in aeroporturi, in baruri si restaurante, in ascensoare, intr-un oribil stil New Age in cabinetul fizioterapeutului, la soneriile telefoanelor mobile ce in trenuri canta moment de moment “Für Elise” sau a 550-a sonata a lui Mozart, ca fundal continuu la orisice eveniment de la televizor – si ne inspaimanta chiar si mai rau atunci cand, fara a o auzi, o ghicim in urechile obsedate si asurzite ale unor alienati care trec pe langa noi cu castile infipte in timpan, incapabili sa paseasca, sa gandeasca, sa respire, fara a avea un zgomot asurzitor drept inger pazitor.
Pe vremuri, oamenii hotarau sa asculte muzica si dadeau drumul la radio (operatiune ce implica efort manual) sau alegeau un disc (operatiune ce presupunea si o evaluare intelectuala, dar si o chestiune de gust) ori se imbracau frumos si mergeau la un concert, unde isi exercitau propria capacitate de a distinge intre o executie buna si una modesta sau puteau decide sa-l iubeasca pe Bach si sa-l urasca pe Skriabin. Acum, multimi de pustoaice cu buricul gol si pusti cu parul rasta fura muzica pe computer pentru a o da la schimb si a o asculta ziua-ntreaga, iar la concert sau in discoteca merg nu pentru a se distra, ci pentru a se ameti si, uitate fiind fineturile datului la pedala, absorb mai mult zgomot decat muzica. In tren insa, casti au si multi adulti abrutizati, incapabili sa citeasca un ziar sau sa priveasca peisajul. Daca pe fiecare panou publicitar ar fi reprodusa Gioconda, Gioconda ar deveni urata si obsedanta. Dar (si-atunci Kant avea dreptate) intelectul nostru si-ar da seama de acest lucru si am protesta. Cu muzica insa nu se intampla acest lucru; de-acum traim cu ea ca scufundati intr-un lichid amniotic. Cum sa ne recapatam darul surzeniei?