BusinessMagazin

Tag: austriac

  • Brian O’Neill, omul americanilor din boardul grupului austriac Erste, a murit la finalul anului trecut

    Erste Group Bank a anunţat că la finalul anului 2019 Brian D. O’Neill (64 ani), membru în board, a murit. 

    ”Brian a fost un coleg şi un prieten minunat şi un membru extrem de valoros al boardului Erste din mai 2007. A împărtăşit întotdeauna cu noi cunoştinţele vaste pe care le avea şi experienţa, iar noi am beneficiat de mintea lui extraordinară în multe discuţii şi decizii majore pentru grup”, a spus Friedrich Rödler, preşedinte al Consiliului de Supraveghere al Erste.

    Brian O’Neill intrat în boardul Erste în urmă cu peste un deceniu, după ce a lucrat peste 30 de ani la JP Morgan Chase, cea mai mare bancă americană. Între 2007 şi 2009 a lucrat în guvernul american, fiind adjunctul secretarului Trezoreriei (ministrul de Finanţe). A lucrat timp de 12 ani în America de Sud şi a locuit în Chile, Argentina şi Brazilia. 

    Erste a fost înfiinţată în urmă cu 200 de ani în Viena, fiind prima bancă de economii dintr-un oraş.

    Potrivit datelor din raportul financiar din 2018, acţionarii nord-americani au o pondere de 16,2% în acţionariatul Erste Group. Cea mai mare pondere în acţionariat este deţinută de investitorii instituţionali (49,4%), urmaţi de Erste Fundation (11,2%), CaixaBank (9,9%) . Compania americană BlackRock are 4%. 

  • Latura întunecată a succesului austriac în Est

    Scriitorul Peter Handke era un recunoscut admirator al fostului dictator iugoslav Slobodan Miloşevici, în timpul căruia Balcanii de Vest au cunoscut crunte războaie interetnice în care liderul sârb a avut un rol esenţial. Dictatorul a murit în timp ce era judecat de Tribunalul de la Haga pentru genocid şi crime de război. Handke a fost prezent la înmormântarea lui Miloşevici, în 2006, unde l-a ridicat în slăvi. Privit ca personaj separat, austriacul cu pasiunea sa pentru un lider balcanic cu tendinţe criminale poate părea o ciudăţenie. O bancă austriacă, HypoAdria, este o altă ciudăţenie. Aceasta a contribuit la coşmarul balcanic, finanţându-i pe cei pe care războiul i-a făcut bogaţi.

    În „Coşmarul HypoAdria” – cronici despre fraudă bancară şi corupţie –, ziaristul Stefan Apfl explică pe larg ascensiunea şi căderea băncii austriece. Materialul a fost publicat în revista Falter.

    Când a preluat funcţia de director general al Hypo Bank, fiul de fermier în vârstă de 39 de ani Wolfgang Kulterer a prezentat destinul băncii astfel: „Extindeţi-vă sau muriţi”. Pentru ca instituţia cu 220 de angajaţi şi active totale de 1,9 miliarde de euro să-şi aducă balanţa în echilibru, guvernul regional din Carintia a trebuit să preia controlul. Trei angajaţi au fost aleşi să se ocupe de tranzacţiile din afaceri străine. Aceasta se întâmpla pe 1 noiembrie 1992. Într-o duminică, la începutul lunii decembrie 2009, adică 17 ani mai târziu, ministrul finanţelor Josef Pröll (de la Partidul Popular Austriac) s-a văzut în situaţia de a lua o decizie similară: să salveze banca sau să o lase să moară. Hypo avea atunci 8.000 de angajaţi în 13 ţări din sud-estul Europei şi active de 43,3 miliarde euro. Pröll s-a decis în favoarea naţionalizării – se temea de un efect de domino care s-ar fi simţit de la München la Viena şi de la Klagenfurt la Zagreb.

    Cu toate acestea, rămâneau pericole mari. După ce s-a aflat despre miliardele de euro în credite neperformante din Croaţia, nervozitatea a izbucnit şi s-a propagat de-a lungul axelor guvernului, la birourile bancare şi la procurorii federali. La München, capetele au început să se întoarcă spre Hypo. Ministrul bavarez pentru afaceri economice a descris preluarea băncii din 2007 o „decizie greşită catastrofal”, care va costa statul 3,7 miliarde de euro. Şi Austria urma să bage mâna adânc în buzunare. Jurnalistul Robert Misik a vorbit despre „Hypocoşmarul Adria”.

    Rădăcinile coşmarului au apărut în Croaţia, unde acuzaţii de corupţie sistematică, spălare de bani şi nepotism au căpătat proporţii masive. Însă pentru a înţelege mai bine agitaţia creată de miliardele pierdute, povestea trebuie dusă în anii 1990.

    În timp ce Hypo deschidea filiale de leasing în 1993 în Slovenia şi Croaţia, războiul civil iugoslav făcea ravagii la doar câteva sute de kilometri spre est. Companiile austriece, şi mai ales băncile, au fost printre primii care au păşit în regiune, fiind pionierii pieţei din Balcanii de Vest. Hypo a acordat un împrumut de aproximativ 140 de milioane de şilingi austrieci regimului croat de după război. Acest lucru i-a deschis uşa către o ţară în care liderii războinici făceau milioane din tranzacţii cu arme şi privatizări, iar sub mantia democraţiei îşi împărţeau ţara între ei.

    În 1996 a fost înfiinţată Hypo Banka Croaţia. Hypo era specializată în imobiliare, dar închiria totul de sub soare, de la iahturi şi utilaje de construcţii la clădiri şi instalaţii solare. În 1999, activele băncii se ridicau la doar 4,5 milioane euro. Proprietarii, landul Carintia şi grupul financiar Grazer Wechselseitige, au primit dividende între 10% şi 15%, plăţi de vis pentru o bancă de stat al cărei model de afaceri era să investească la nivel regional. Apoi s-a aflat că şi croaţii care se înfruptau din fructele războiului îşi păstrau profiturile în conturile Hypo din Carintia. „Hypo a fost finanţatorul privatizărilor-jafuri din timpul dictaturii lui Tudjman“, spunea în 2010 sub rezerva anonimatului un agent de afaceri austriac de rang înalt. De fapt, cu greu cineva ar fi putut fi convins atunci să fie expus cu nume şi prenume; erau prea multe în joc, inclusiv reputaţia bancilor austriece. Aceasta este latura întunecată a prea lăudatului succes austriac în est, adusă la lumină de cazul Hypo.

    În 2000, Hypo era ameninţată de un default pe un credit de un miliard de şilingi. Aceştia erau bani pentru care fostul regim al lui Franjo Tudjman a dat garanţii „care n-au fost examinate mai atent” – după cum s-a înţeles la vremea respectivă. Kulterer a primit permisiunea de a „conduce afaceri în Croaţia de care alte bănci străine n-ar fi îndrăznit să se atingă”, a scris Der Standard la acea vreme. „Carintia îl susţinea, dornică să fie mândră de banca sa.” Jörg Haider însuşi a profitat de Hypo ca maşină de făcut bani pentru mult iubita sa Carintie, care a obţinut astfel acces la pieţele din sud-estul Europei. Nou-alesul guvernator a călătorit regulat în Slovenia şi Croaţia pentru a-şi folosi contactele cu politicieni de dreapta. În anii care vor urma, regiunea Istria va deveni „California din sud-estul Europei”, prezicea în 2000 managerul Hypo Günter Striedinger. La vremea respectivă nu exista niciun proiect turistic semnificativ care să nu fie derulat prin Hypo şi niciunul care să fi fost văzut ca fiind curat în industria de profil.

    Un exemplu dezvăluit de săptămânalul german Die Zeit arată cât de corupte erau moravurile în aceste tranzacţii, precum şi modul în care FPÖ (Partidul Libertăţii din Austria, cu tendinţe de extremă dreapta) îşi umplea cuferele cu bani. Astfel, în anul 2000, o companie a deputatului FPÖ Detlev Neudeck a achiziţionat 374.000 de metri pătraţi de litoral de la oraşul istrian Vodnjan. Proprietatea a fost reclasificată ca teren pentru dezvoltare curând după aceea, urmarea fiind că preţul a crescut de 200 de ori peste noapte. Acordul a fost finanţat de Hypo, iar managerul local al băncii austriece era preşedinte al consiliului de supraveghere al companiei imobiliare. Reclasificarea fusese promisă băncii înainte de achiziţie, a dezvăluit mai apoi şeful Hypo, Kulterer, într-un ziar local. Însuşi Haider se pare că a pregătit acordul cu un guvernator local, Stefo Zufic, care a devenit director general al unei companii implicate în afacere.

    În 2001, banca naţională austriacă a auditat operaţiunile croate ale Hypo. „În situaţiile cu anchete de solvabilitate şi recenzii privind bonitatea debitorilor, Hypo Croaţia nu procedează suficient de atent şi nu are grijă suficient de condiţiile de rambursare a împrumutului“, a găsit auditul. Iniţiativele de prevenire a riscurilor, a concluzionat banca centrală, au fost „insuficiente”. Anumite subsidiare erau considerate în întreaga firmă „ca locaţii de servicii cărora le-ar putea fi atribuite în parte cazurile cu probleme”.

    Creditele cu risc ridicat, spune critica, au fost astfel scoase din bilanţul băncii şi parcate în companii de leasing pentru a nu reduce capitalul propriu. Aceasta în condiţiile în care în statele din afara UE afacerile de leasing nu erau adăugate la operaţiunile băncii de origine, iar autorităţile de reglementare locale nu aveau dreptul să analizeze situaţiile contabile.

    Numai în 2001 activele Hypo au crescut la 7,6 miliarde euro. Hypo a primit pe plan internaţional  renumele de „cea mai profitabilă bancă din Austria” şi era descriesă drept „al doilea grup bancar cu cea mai rapidă creştere din vestul Europei”. Vocile critice s-au pierdut în euforia estului. În 2002, pentru companie lucrau aproximativ 2.500 de angajaţi, iar reprezentantul comercial austriac din Zagreb, Peter Hasslacher, vorbea despre un nou „Gründerzeit”, un boom al start-up-urilor de afaceri. Cu toate reformele economice implementate, Croaţia postbelică a aderat la Organizaţia Mondială a Comerţului şi a solicitat aderarea la UE cu creşteri economice de 6-7%. O treime din totalul investiţiilor străine au venit din Austria. În 2003, Hypo a construit un sediu în Zagreb de 92 de milioane euro. Cei 86.000 de metri pătraţi de spaţii de birouri au reprezentat cel mai mare proiect de clădiri înalte din Croaţia. „Deja devenise un secret cunoscut de toţi că Hypo conducea politici nebancare cu risc ridicat”, îşi aminteşte  delegatul comercial de atunci, Peter Hasslacher. Era vorba despre „concurenţă neloială”, apreciază un observator din piaţă, care a cerut să rămână anonim. „Hypo submina toate condiţiile de pe piaţă şi, prin urmare, dilua standardele.“ Colapsul Hypo în Croaţia, explică insiderul, era aşteptat mult mai devreme de industrie.

    Cu ocazia alegerilor parlamentare din 2003, jurnalistul de investigaţii croat Hrvoje Appelt a descris cum Hypo a fost cel mai mare contribuitor politic, donând 300.000 de euro doar partidului de dreapta HDZ. Întrucât a fost unul dintre cei mai importanţi agenţi de publicitate media, Hypo nu a avut nicio ştire de presă proastă. În 2004, activele totale au urcat la 17,8 miliarde euro. Un an mai târziu, cu aproximativ 5.200 de angajaţi, banca a ajuns la active de 22 de miliarde de euro. „Cei care au fost interesaţi au ştiut de la început despre faptele dubioase ale Hypo din Croaţia”, spune jurnalistul Appelt, povestind despre afacerile aventuroase, unele implicându-l pe primarul Zagrebului, Milan Bandic. Despre politician, care a locuit mult timp într-un penthouse al Hypo, se presupune că şi-a construit afacerea de milioane de euro prin condiţii de vis de împrumut şi comisioane neobişnuit de mari. Acest lucru a fost raportat şi de revista croată Nacional, care a susţinut că are o analiză secretă executată pentru landul Bavaria despre afacerile Hypo din Croaţia. Conform acesteia, Ivo Sanader, fost premier al Croaţiei. a primit un comision de 800.000 de mărci germane pentru facilitarea unui împrumut de 4 milioane de mărci.

    Mulţi alţi parteneri de afaceri controversaţi ai Hypo au ieşit la iveală. Un exemplu este Ivic Pasalic, cunoscut şi sub porecla de „Medicul”, un extremist de dreapta şi fost consultant al preşedintelui Tudjman, care a primit un împrumut de 30 de milioane de euro pentru construirea unui centru comercial, fără a avea experienţă în acest domeniu. Branimir Glavas, „Naşul din Osijek”, condamnat pentru crime de război, a fost întâmpinat personal de Haider la Klagenfurt. Pasalic a vândut către Hypo pentru 280.000 de euro un apartament pe care îl cumpărase cu puţin timp înainte de la stat cu 3.000 de euro. În schimb, se presupune că ar fi intermediat afaceri pentru Hypo. Şi fostul general Vladimir Zagorec ar fi primit, potrivit Nacional, împrumuturi de la Hypo de aproximativ 260 de milioane euro pentru proiecte imobiliare. Personajul responsabil cu procurarea armelor pentru armata croată în timpul războiului a fost condamnat în Croaţia la închisoare pentru abuz de putere în funcţie. Doar scrâşnind din dinţi autorităţile austriece l-au predat autorităţilor croate pe agentul imobiliar care locuia la Viena. „Când va începe să cânte, mulţi, mulţi oameni de afaceri şi politicieni vor avea multe de care să le fie frică”, spunea atunci un insider din Croaţia.

    În cartea sa despre activităţile Hypo, jurnalistul de investigaţie croat Domagoj Margetic a descris ceea ce a considerat ca fiind o corupţie agresivă.

    „Împrumuturile mari acordate partenerilor de afaceri dubioşi nu pot fi considerate afaceri cu risc ridicat, ci mai degrabă spălare de bani“, argumentează el. „Hypo nu a risipit sute de milioane de euro în Croaţia. Politicienii croaţi şi-au luat pur şi simplu banii înapoi, deoarece se temeau că Hypo se va prăbuşi într-o zi.“ Margetic a oferit mii de pagini de documente care-i susţin ipoteza unui comitet de investigaţii bancare al Parlamentului austriac în 2006 – în zadar. Nimeni nu a fost interesat, spune el. În afară de o scurtă scuză, Hypo nu a reacţionat la acuzaţii.
    Consecinţele afacerilor riscante au început să lovească Hypo abia după achiziţia sa de către Landesbank Bavaria în mai 2007. La începutul anului 2008, şeful Hypo Tilo Berlin a recunoscut lipsa de prevenţie a riscurilor pentru activităţi care implică câteva milioane de euro. În acelaşi an, banca şi-a echilibrat conturile cu o pierdere de 520 milioane euro.

    La sfârşitul lunii noiembrie, după ce Hypo a primit 700 milioane euro de la Bavaria şi 900 milioane euro ca pachet de ajutor de la Austria, vine marea lovitură pentru planurile de salvare: banca estimează pentru acel an un write off pentru operaţiunile balcanice de 1,4-1,7 miliarde de euro. Calculul este surprinzător, având în vedere că banca naţională prezicea profit pentru 2009 în auditul din anul anterior. Apoi a venit marea criză financiară, iar soarta Hypo a fost pecetluită. În decembrie 2009, BayernLB, Carintia şi Grazer Wechselseitige Versicherung şi-au vândut participaţiile la banca austriacă guvernului de la Viena cu un euro pentru fiecare. 

  • O epopee bancară de două secole

    Povestea Erste începea în anul 1819, când preotul vienez Johann Baptist Weber şi un consorţiu de cetăţeni filantropi au fondat prima bancă de economii din Austria – Erste Osterreichische Spar-Casse, cu scopul de a ajuta oamenii săraci să economisească bani şi să obţină independenţa financiară.

    Mulţi ani după, în 1970, când Austria devenea una dintre cele mai bogate ţări din lume, se observa şi o schimbare a obiceiurilor consumatorilor, oamenii dorind nu numai să-şi economisească banii, ci şi să-i cheluiască. O modificare a legii băncilor de economii permitea Erste să devină o bancă universală şi începe extinderea, chiar dincolo de graniţele Austriei.

    Expansiune şi transformare sunt cuvintele-cheie în evoluţia Erste într-un grup bancar de top în Europa.Un an de referinţă în filele istoriei moderne a Erste a fost 1997, care a venit cu debutul expansiunii de amploare a grupului austriac în regiunea Europei Centrale şi de Est.

    Erste cumpăra în 1997 Mezőbank Ungaria, care în 1998 a fost redenumită Erste Bank Ungaria, iar în 2004 a fost consolidată cu Postabank.
    Expansiunea austriecilor a continuat în 2000 cu achiziţia participaţiei majoritare (52,07%) la Česká spořitelna, cea mai mare bancă de retail din Cehia. Ulterior, Erste devenea acţionarul principal (67,2%) al Slovenska sporitel’ňa, cea mai mare bancă din Slovacia. În perioada 1997–2002, austriecii au făcut achiziţii multiple în Croaţia. În 2003, Erste crea al treilea cel mai mare grup bancar din Croaţia.

    Un an important în ofensiva internaţională a Erste a fost 2005. În decembrie 2005, Erste, grupul bancar austriac condus de Andreas Treichl, făcea o ofertă de 3,75 mld. euro pentru aproape 62% din acţiunile BCR, atunci cea mai mare bancă din România – a doua cea mai mare piaţă din Europa Centrală şi de Est (ECE), propunând un multiplu de şase ori activele nete.

    Erste evalua astfel banca românească la 6 mld. euro, BCR fiind cel mai costisitor pariu al austriecilor pe creşterea din regiunea Europei Centrale şi de Est. Practic, achiziţia BCR de către Erste în urmă cu 14 ani a fost cea mai mare privatizare din istoria României şi una dintre cele mai scumpe tranzacţii din istoria sistemului bancar mondial, în condiţiile în care multiplul plătit a fost de şase ori activele nete ale BCR, mult peste evaluările băncilor de atunci, care erau de cel mult 3,5-4 ori peste activul net.
    Din investiţia la BCR, Erste ar urma să treacă pe profit „în 2069”, după cum spunea la Gala ZF 2017, Andreas Treichl, cel care a făcut marele pariu pe România în 2005.

    Statul român a vândut în 2005 36,9% din acţiuni, iar instituţiile financiare internaţionale BERD şi IFC au vândut 25%. Statul a încasat astfel 2,2 miliarde de euro. În timp, Erste a ajuns să controleze 93,6% din acţiunile celei mai mari bănci româneşti de atunci, după ce în 2011 cumpărase încă 24% de la patru din cele cinci societăţi de investiţii financiare (SIF). În 2018 şi SIF Oltenia (SIF 5), singura societate de investiţii financiare din cele cinci care mai rămăsese acţionară la BCR, a decis să vândă participaţia de 6,3% pe care o avea, valoarea totală a tranzacţiei ridicându-se la 140 mil. euro, astfel că evaluarea BCR ar fi de 2,2 mld. euro. Erste a ajuns să controleze astfel, după mai bine de un deceniu, 99,88% din BCR.

    Erste a câştigat BCR după o luptă foarte strânsă care a durat aproape o jumătate de an, luptă la care au participat şi grupurile Millennium (Portugalia), Deutsche Bank (Germania), National Bank of Greece (Grecia), BNP Paribas (Franţa), Intesa (Italia) şi Dexia (Belgia).
    Un eveniment delicat pentru industria financiară, şi, implicit, şi pentru Erste şi BCR, a fost marea criză financiară şi economică din 2007/2008 şi criza datoriilor din zona euro, din care bancherii au avut lecţii de învăţat.

    Într-un exerciţiu de sinceritate, Andreas Treichl, bancherul cu „sânge albastru”, le-a mărturisit jurnaliştilor de la Financial Times (FT) că pe parcursul carierei a făcut câteva greşeli majore pentru care „ar fi trebuit să fie demis de câteva ori”.

    Printre greşelile pe care Treichl a recunoscut că nu a putut să le intuiască este chiar cea legată de consecinţele globale ale exceselor de pe piaţa creditelor ipotecare subprime din SUA în urmă cu un deceniu. Atunci guvernul austriac a preluat un pachet în valoare de 2,7 mld. euro din acţiunile Erste, în cadrul unei strategii de urgenţă pentru a susţine sistemul bancar. Momentul critic a fost în februarie 2009, când preţul unei acţiuni Erste a scăzut la minimul istoric de 6,5 euro/acţiune, după cum a povestit Treichl pentru FT, susţinând că atunci a reuşit să îşi păstreze funcţia pentru că era „arhitectul strategiei de expansiune a băncii”, strategie pe care a reuşit să o menţină, şi pentru că Erste era într-o situaţie mai bună faţă de alte bănci.

    Imaginea Erste a avut de suferit în perioada de criză, deoarece banca a intrat în controverse din cauza acordării unor împrumuturi în franci elveţieni în Ungaria, Croaţia şi Austria.

    În România, BCR a avut probleme în anii de criză cu creditele neperformante, care au depăşit 25%, ducând la pierderi record şi obligând austriecii să treacă la un proces dur de restructurare. Însă, Erste pare să nu-şi fi pierdut încrederea în potenţialul pieţei româneşti şi regionale.
    În opinia lui Treichl – căruia nu-i place să se considere bancher, ci „un antreprenor care se ocupă de sectorul bancar” – , pentru a supravieţui unor vremuri tulburi trebuie să fii foarte interesat de tot ceea ce se întâmplă în jurul tău, ceea ce presupune o cunoaştere profundă a forţelor care modelează economia şi sectorul bancar.

    După mai bine de două decenii de expansiune şi de transformare sub conducerea lui Andreas Treichl, Erste a devenit dintr-o bancă austriacă cel mai mare grup financiar din Europa Centrală şi de Est (ECE), cu operaţiuni în Austria, Cehia, Croaţia, Slovacia, România, Ungaria şi Serbia, în jur de 2.500 de subsidiare în cele şapte ţări, 45.000 de angajaţi şi circa 16 milioane de clienţi.
    2019, an important pentru Erste, care marchează cea de-a 200-a aniversare, este şi anul de retragere a lui Andreas Treichl din fruntea grupului austriac, după mai bine de 22 de ani.

    Bancherul austriac Andreas Treichl, 67 de ani, este unul dintre cei mai longevivi şefi de bancă mare din Europa, cu cele peste două decenii petrecute ca CEO al Erste.
    Andreas Treichl provine dintr-o familie de bancheri. Tatăl lui, Heinrich Treichl, a fost arhitectul expansiunii internaţionale a Creditanstalt-Bankverein (acum parte a UniCredit Bank Austria) în calitate de preşedinte al acestei bănci, pe atunci cea mai mare din Austria. Creditanstalt a devenit la începutul secolului XX cea mai mare bancă din Europa Centrală şi de Est şi poate cea mai extinsă din Europa.

    Treichl şi-a început cariera în 1977 la Chase Manhattan Bank, acum parte din JPMorgan, cea mai puternică bancă americană, unde a ajuns să cunoască viaţa financiară. Pentru austriecii de la Erste Treichl a început să lucreze din anul 1983, iar 14 ani mai târziu a ajuns în fruntea operaţiunilor grupului. În 1994 el era numit membru în Consiliul Director al Erste Osterreichische Spar-Casse, iar în 1997 devenea preşedintele Consiliului de Administraţie. În ultimele două decenii sub conducerea lui Andreas Treichl, grupul Erste şi-a majorat activele de aproape 4,6 ori, la 236,7 mld. euro, capitalizarea de piaţă a grupului a crescut de opt ori, la 15,8 mld. euro în 2018, iar preţul acţiunilor Erste la bursa din Viena a urcat de mai mult de cinci ori, la 29,5 euro/acţiune.

    Dacă în urmă cu un deceniu investitorii austrieci controlau circa 50% din Erste, ulterior participaţia lor a scăzut. În 2018, investitorii americani şi britanici controlau circa 33% din Erste, investitorii austrieci 27,5%, iar investitorii din Europa Continentală aveau 25,2%.
    Şi, ca multe grupuri bancare mari care s-au redresat în ultima perioadă, ajungând la profituri record, nici Erste nu a făcut excepţie. Erste Group Bank, acţionarul majoritar al BCR, a obţinut în 2018 un profit net record de aproape 1,8 mld. euro, în creştere cu o treime faţă de câştigul din 2017, profitul fiind influenţat de îmbunătăţirea rezultatelor operaţionale.

    Practic, 2018 a fost cel mai bun an din istoria grupului Erste. Şi prima parte a anului 2019 a adus rezultate bune. Pentru primul semestru din 2019, Erste a raportat un profit net de 732 mil. euro, în scădere faţă de aceeaşi perioadă din 2018, dar rezultatul operaţional a fost cel mai bun din ultimii cinci ani.

    Retrăgându-se de la conducerea grupului austriac, Andreas Treichl urmează să devină preşedintele Fundaţiei Erste (principalul acţionar individual al grupului austriac, cu circa 11%) şi îi predă ştafeta lui Bernhard Spalt, director de risc al Erste Bank Austria, care anterior a fost şi director de risc la BCR în România.

    Treichl spunea în vara acestui an că după ce nu va mai fi preşedinte al grupului Erste nu va mai activa în niciun board, nu va mai avea niciun rol în conducerea băncii şi va lăsa managementul să ia deciziile aşa cum crede.

    „Sunt convins că societatea noastră va trece prin atât de multe schimbări în următorii 50 de ani încât nici nu ne putem imagina. Instituţiile financiare vor fi un important instrument politic pentru implementarea politicilor prudenţiale de mediu. Totodată, acestea trebuie să contribuie decisiv la rezolvarea problemelor financiare generate de aspectele demografice în continuă schimbare. Unul dintre principalele noastre scopuri este să ajutăm cât mai mulţi oameni să urmărească prosperitatea. Putem spune, pe bună dreptate, că medicina adresează cele mai importante aspecte din viaţa oamenilor: sănătatea mentală şi fizică. La Erste Bank, noi vrem să adresăm al doilea cel mai important aspect din viaţa oamenilor, adică sănătatea lor financiară. Dacă reuşim să ducem această misiune la îndeplinire, sunt convins că Erste va exista şi peste 200 de ani”, a mărturisit Andreas Treichl, CEO al Erste Group, la aniversarea de 200 de ani de la înfiinţarea băncii, moment marcat la începutul lunii octombrie 2019.

  • Strategie austriacă pentru vinuri româneşti

    “Am început să investesc în industria vitivinicolă datorită sentimentelor şi din accident. Datorită sentimentelor pentru că foştii proprietari erau persoane cu foarte mult bun simţ şi au fost mentori pentru mine şi pentru tatăl meu. Ei s-au implicat accidental în industria vinului. Credeau foarte mult în potenţialul din România şi posibilitatea de a produce vinuri în această ţară, iar asta m-a facut să devin interesat de Vinarte”, descrie austriacul Tim Brockmann modul în care a ajuns să conducă afacerea Domain Vinarte preluată de la grupul de italieni care a înfiinţat-o.

    Vinurile Domaine Vinarte, produse în prezent la două crame din regiunea Olteniei, au generat anul trecut afaceri de 10,5 milioane de lei, în creştere cu 10% faţă de anul 2017. Tim Brockmann, actualul proprietar al Domaine Vinarte, a preluat patrimoniul companiei în anul 2016. Istoria acesteia pe piaţa locală a început însă în anul 1998, când un grup de investitori români şi străini şi-au pus în aplicare visul de a demonstra că România poate produce vinuri care să rivalizeze cu marile vinuri din Franţa şi Italia, după cum povesteşte noul proprietar.

    Drumul lui Tim Brockmann înspre industria vitivinicolă este unul ce poate fi considerat atipic: deţine o diplomă de master în Drept Comercial European, obţinută la Universitatea din Paris, este membru al barourilor din Franţa şi Elveţia, preşedinte al fondului de investiţii de capital de risc Amadeus Capital şi vicepreşedinte al consiliului director al Turicum Private Bank. De asemenea, înaintea de a lua hotărârea de a investi in Vinarte, proprietarul a debutat în domeniul financiar-bancar cu banca americană de investiţii JPMorgan.

    „De profesie sunt avocat şi am ajuns să muncesc în domeniul financiar pentru JPMorgan. Ulterior, din motive personale, am preluat responsabilitatea conducerii afacerii familiei, iar între timp am creat şi investit într-un fond de management al afacerilor pe care l-am vândut în 2010. Acum opt ani am decis să investesc în active reale şi aici a apărut Vinarte. De asemenea, deţinem active în domeniul IT şi în domeniul petrolier”, a spus Tim Brockmann, proprietarul Vinarte, referindu-se la investiţiile Amadeus Capital.

    Tim Brockmann a preluat compania Vinarte, aflată în insolvenţă, în octombrie 2017 printr-un transfer de business de pe Vinarte pe firma Neobacchus; la finalul lui 2018, Neobacchus şi-a schimbat numele în Domaine Vinarte.

    Potrivit lui Brockmann, evoluţia companiei în continuare are la bază implicarea activă şi implementarea noilor strategii de poziţionare a produselor pe piaţă, atât prin rebranding, cât şi printr-o nouă echipă de vânzări şi o nouă politică de preţuri care facilitează extinderea pe noi pieţe externe.

    „În Europa avem competitori foarte mari şi este dificil să duci vinul românesc în Franţa, în Italia sau Spania, dacă nu te adresezi comunitaţii româneşti stabilite în ţările respective. Este o provocare dacă vrei să intri pe pieţele mature, dar există şi alte locuri din Europa care nu sunt atât de dezvoltate pe partea vinurilor.”

    Potrivit lui Tim Brockmann, obiectivele principale ale societăţii sunt de a dezvolta afacerea preluată, astfel încât să poată reinventa elementele valoroase ale vechii entităţi. Pe termen lung, compania vizează dezvoltarea celor două crame din Oltenia, respectiv Bolovanu, din Sâmbureşti, şi Stârmina, din Mehedinţi. Acesta este, de altfel, spune el, motivul pentru care anul acesta au decis să vândă crama Villa Zorilor de la Zoreşti, din regiunea Dealu Mare, împreună cu brandul Prince Matei. Crama din Buzău a Vinarte a fost vândută într-o tranzacţie estimată de ZF la 1-2 milioane de euro.

    „Crama Bolovanu din Sâmbureşti va fi tip boutique şi va avea maximum 10 camere, cu circuit închis pentru evenimente private şi clienţi premium. Investiţia în modernizarea acestei crame va fi între 200.000 şi 250.000 de euro, iar pentru modernizarea cramei din Stârmina investiţia va fi de aproximativ 1 milion de euro”, a spus Tim Brockmann. Potrivit lui, obiectivul pentru Domaine Vinarte reprezintă o creştere a cifrei de afaceri cu 15% faţă de 2018. Pentru a realiza acest obiectiv, şi-au propus să lanseze anul acesta 10 noi etichete, ca parte a unei strategii de dezvoltare a portofoliului de produse adresat atât segmentului de retail, cât şi celui HoReCa. Primele trei dintre acestea – Uniq, Roza de Sâmbureşti şi Soare Rose – vor fi lansate în primul trimestru al anului. Compania va lansa totodată o campanie de rebranding care să răspundă mai bine nevoilor pieţei şi, spune el, care să adreseze mai bine segmentul mai tânăr de clienţi.

    Astfel, în timp ce branduri istorice ale companiei precum Sirena Dunării, Soare, Prince Mircea şi Castel Bolovanu îşi vor păstra caracteristicile istorice, altele precum Cuvee D’Excellence şi Nedeea vor schimba câteva aspecte în ceea ce priveşte forma sticlei şi eticheta. 

  • Un politician austriac cere grupului Socialiştilor şi Democraţilor din PE sancţionarea PSD

    Karl Nehammer, secretarul general al Partidului Popular austriac (ÖVP, centru-dreapta), formaţiune condusă de cancelarul austriac Sebastian Kurz şi membră a Partidului Popular European (PPE), s-a declarat deranjat de afirmaţii făcute de Liviu Dragnea, liderul Partidului Social-Democrat, care a declarat că România a aderat la UE „pentru o viaţă mai bună”, nu pentru întoarcerea la „frică şi teroare”.
     
    Aceste afirmaţii merg prea departe, a declarat deputatul Karl Nehammer, citat de agenţia de presă APA şi de publicaţia Tiroler Tageszeitung.
     
    „Social-democraţii din România au adoptat o serie de poziţii care intră în contradicţie cu valorile europene”, acuză Karl Nehammer, denunţând „campania contra procurorului anticorupţie Laura Codruţa-Kovesi”, „violenţe la adresa jurnaliştilor” şi „ingerinţe asupra sistemului judiciar”. „Şi Comisia Europeană trebuie să fie foarte preocupată şi să stabilească linii clare”, a subliniat el.
     
    Karl Nehammer le-a cerut liderilor social-democraţi din Austria, Pamela Rendi-Wagner şi Andreas Schieder, să depună o moţiune la Grupul Socialiştilor şi Democraţilor din PE pentru sancţionarea PSD.
     
    Preşedintele PSD, Liviu Dragnea, a declarat sâmbătă, la Slobozia, că românii au vrut în Uniunea Europeană pentru o viaţă mai bună şi pentru libertate, nu pentru a reveni la „frică şi teroare”.
     

  • Cine este ”baronul pădurilor” din România. El controlează firma fondată de familia sa în urmă cu 400 de ani şi are o avere de peste 1,15 mld. euro

    Gerald Schweighofer, cu afaceri pe piaţa locală de 1,9 miliarde de lei în 2016, potrivit ultimelor date furnizate de Ministerul de Finanţe, este în mijlocul unui scandal după ce Procurorii DIICOT şi poliţiştii au făcut percheziţii, la sfârşitul lunii mai, la fabricile din Rădăuţi şi Sebeş ale firmei Schweighofer Holzindustrie. Procurorii au efectuat percheziţiile în cadrul unui dosar privind comerţul ilegal cu lemne, prejudiciul fiind estimat la 25 milioane de euro.

    Proprietar al Palatelor Herberstein şi Carl Ludwig, austriacul Gerald Schweighofer este cunoscut în România în special drept „baronul pădurilor”. El controlează grupul austriac Holzindustrie Schweighofer, considerat cel mai mare producător de cherestea din România şi chiar unul dintre cei mai mari din lume.

    Familia Schweighofer a pus bazele grupului în urmă cu mai bine de 400 de ani, însă businessul a luat amploare abia după ce a fost preluat de părinţii lui Gerald, Franz şi Maria, în 1956. Ei sunt cei care au început strategia de expansiune; între primii paşi: preluarea, în anii ’50, a unei fabrici de cherestea de la o altă familie de austrieci, familia Brand.

    Potrivit celor mai recente informaţii publicate de presa din Austria, publicaţia Advantage Austria estima averea lui Gerald Schweighofer la 1,15 miliarde de euro în 2014. În România, grupul Holzindustrie Schweighofer avea pe piaţa locală, la sfârşitul anului 2016, o cifră de afaceri netă de 1,9 miliarde lei (aproximativ 420 milioane euro), la care a obţinut un profit de 193,7 milioane lei (aproximativ 43 mil. euro) cu 2.170 de angajaţi, potrivit datelor de la Ministerul de Finanţe.

    În 1975, Gerald a luat afacerea familiei în propriile mâini şi a continuat politica de expansiune începută de părinţii săi. Astfel, în 1977, el a deschis o linie de profilare a buşteanului de mici diametre, unică în lume la acea vreme. Şapte ani mai târziu, el a inaugurat cea mai mare fabrică de cherestea din Europa acelor ani, în Ybbs an der Donau, Austria.

    Dezvoltarea a continuat, iar în 1991 grupul Holzindustrie Schweighofer a preluat şi extins fabrica de cherestea din Sollenau, în încercarea de a ajunge liderul mondial în această industrie. Cinci ani mai târziu, industriaşul prelua cea mai mare fabrică de cherestea din Republica Cehă, în localitatea Zdirec.

    Deja în 1997 grupul austriac avea şase fabrici de cherestea, după ce le-a preluat pe cele din Bad St. Leonhard (Austria) şi Plana (Republica Cehă), iar capacitatea anuală de debitare depăşea 3 milioane de metri cubi. 1977 şi 1998 au reprezentat o perioadă de cotitură în dezvoltarea companiei lui Gerald Schweighofer; în acest interval a fost construită fabrica de grinzi lamelare Lamco în cooperare cu japonezii de la Meiken; tot atunci a fost înfiinţată şi Schweighofer Privatstiftung (Fundaţia Privată Schweighofer).

    Într-o piaţă din ce în ce mai puternică şi mai concurenţială, într-o lume din ce în ce mai liberă în care regimurile totalitariste picau pe capete de la an la an şi lăsau pieţe noi deschise, Gerald Schweighofer a făcut alegerea care a schimbat direcţia de dezvoltare a grupului: în 1998, Holzindustrie Schweighofer fuzionează cu Enso Timber şi creează ceea ce era pe atunci a treia cea mai mare companie de prelucrare a cherestelei din lume.

    Însă, în 2001, în contextul în care antreprenorul începe să se confrunte cu legislaţiile statului austriac în continuă schimbare, alege să vândă, prin Schweighofer Privatstiftung, participaţia către asociatul majoritar Stora Enso şi, totodată, toate fabricile de cherestea din Austria şi Republica Cehă. Website-ul companiei marchează „2003 – Un nou început în România”; intrarea companiei pe piaţa locală s-a făcut prin intermediul fabricii de cherestea de la Sebeş.

    În 2007, industriaşul a deschis pe plan local un hotel de patru stele, în Rădăuţi: The Gerald’s. În 2008, activităţile grupului pe plan local se extind prin punerea în funcţiune a celei de-a doua fabrici de cherestea, în Rădăuţi, în apropierea noului hotel.

    Politica de expansiune, care a fost condusă în secolul XX la nivel european, a fost aplicată acum de Schweighofer la nivelul pieţei locale. În 2009, acesta a preluat unitatea de producţie Swedwood din Siret, situată la 12 kilometri de fabrica din Rădăuţi. După ce s-a investit în modernizarea şi extinderea acestei fabrici, ea a servit pentru producţia de panouri din lemn masiv.

    În 2010, când România, Europa şi lumea întreagă se confruntau cu criza economică globală, austriacul continua să cumpere şi să se extindă, de pildă preluat Finnforest BACO. Holzindustrie Schweighofer BACO produce panel şi panel cu film în fosta fabrică Finnforest din Comăneşti, iar în 2011 preia grupul M-real Hallein GmbH din Austria. Întreprinderea, care şi-a continuat activitatea sub numele Schweighofer Fiber GmbH, i-a oferit lui Schweighofer o intrare pe piaţa producerii de celuloză de înaltă calitate şi a energiei din surse regenerabile. După o analiză a pieţei, această fabrică se îndepărtează de producţia de celuloză pentru hârtie şi se reorientează spre cea de vâscoză.

    În 2014 Schweighofer decide să extindă fabrica din Comăneşti şi o transformă în cea mai mare fabrică de panel din lume ce activează într-o singură locaţie. Modernizarea devine un trend, iar în 2015 este necesară punerea în funcţiune a unei noi instalaţii pentru grinzi lamelare în fabrica din Rădăuţi. Aici se realizează produsele pentru piaţa japoneză, unde compania sărbătoreşte o prezenţă de peste 20 de ani. În 2015, austriacul pune în funcţiune ceea ce compania susţine a fi „a cincea fabrică de cherestea cu prelucrare avansată din România a grupului”, de data aceasta inaugurată în localitatea Reci. În acest moment, deja totalul investiţiilor austriacului în România se ridică la aproape 800 milioane euro.

    Austriacul s-a confruntat în România cu furia opiniei publice după ce a fost acuzat, în urmă cu trei ani, că achiziţionează lemn tăiat ilegal din pădurile ţării. Pe 17 februarie 2017, FSC (Forest Steward Council) a retras afilierea companiei din cauza implicării acesteia în achiziţionarea şi comercializarea lemnului recoltat ilegal din România, acest lucru având un impact negativ asupra zonelor naturale protejate ale ţării.

    În luna iulie a anului trecut, retailerul Leroy Merlin a anunţat că a exclus din lanţul său de aprovizionare 25 de furnizori printre care şi producătorul austriac, deoarece nu avea certificare de la FSC. Anterior, şi alte lanţuri de bricoaj precum Hornbach sau Brico Dépôt România anunţaseră că au redus sau sistat aprovizionarea cu produse din lemn provenind de la Holzindustrie Schweighofer.

    În încercarea de a îndepărta aceste acuzaţii, compania austriacului a prezentat un plan de acţiune pentru o industrie durabilă. Acesta vizează un sistem de urmărire prin GPS numit Timflow. Astfel, Holzindustrie Schweighofer înregistrează traseul camioanelor care livrează masă lemnoasă către fabricile de cherestea. Aceste date, împreună cu fotografiile camioanelor încărcate, sunt făcute publice pe www.timflow.com. Holzindustrie Schweighofer doreşte să demonstreze prin aceste date că nu primeşte lemn de origine ilegală şi respectă, de asemenea, angajamentul său voluntar de a nu accepta lemn din parcurile naţionale.

    La sfârşitul lunii martie 2018, austriacul anunţa că vinde cele 14.283 de hectare de păduri pe care le deţine în România companiei suedeze Green Gold Asset Management AB/KB, într-o tranzacţie estimată la 90 milioane euro. Pădurile care au intrat în portofoliul Green Gold sunt localizate în judeţele Hunedoara, Gorj, Vrancea, Prahova, Buzău, Neamţ şi Suceava, unde preţul mediu al unui hectar de pădure variază între 4.000 şi 7.000 de euro. Astfel, la o medie de 6.000 de euro pe hectar şi 15.000 de hectare preluate, acordul ar putea ajunge la 90 de milioane de euro, potrivit estimărilor.

    Lemnul nu este singura pasiune a lui Gerald Schweighofer. Acesta are o afinitate pentru imobiliare, în special pentru cele de lux. Drept dovadă, el şi-a achiziţionat două palate: palatul Herverstein, construit în 1986, pe care a plătit peste 35 milioane de euro, şi palatul Carl Ludwig, a cărui valoare nu este publică. Printre ultimele proiecte imobiliare ale industriaşului se numără proiectul Oberfeld. El intenţionează să investească peste 50 milioane euro pentru a transforma cazarma Oberfeld din Dachstein într-un hotel de lux, potrivit publicaţiei germane Trend.

  • Un nou tip de “sat” apare în România. Vezi in ce oraş a inceput să se construiască un astfel de proiect

    Proiectul este dezvoltat in Timisoara de catre Vox Property Group in urma unei investitii de 14 milioane de euro si va fi livrat pe piata la finalul anului 2019. Acesta reprezinta un concept in premiera pe piata rezidentiala din Romania, urmand sa fie primul ‚oras pe verticala’ dezvoltat pe plan local.
     
    Vox Vertical Village va reuni 120 de locuinte intr-o cladire cu 10 niveluri si va presupune dezvoltarea unei ‚paduri pe verticala’, peste 1.000 de arbusti si diferite plante urmand a fi plantati atat in interiorul proiectului cat si pe terasele locuintelor. Astfel, peste o treime din suprafata construita a Vox Vertical Village va fi reprezentata de catre spatii verzi si terase.
     
    ”Dupa ce am alocat proiectarii o perioada de peste un an pentru a realiza un proiect unic in Timisoara si la nivel national, am desemnat ca antreprenor general una dintre cele mai mari companii de constructii active in Romania. Vox Vertical Village este un proiect rezidential unic la nivel national, un oras pe verticala, cu spatii comune ample, numeroase spatii verzi si finsaje de top”, afirma Virgil Tornoreanu, managing partner Vox Property Group, dezvoltatorul proiectului.

    Vox Vertical Village va pune la dispozitia viitorilor locatari o serie intreaga de facilitati, printre care un atrium generos cu un grad ridicat de iluminare naturala, care va creste interactiunea din cadrul comunitatii, o piscina exterioara, o zona de receptie, cinema si o sala de fitness complet echipata. Vox Vertical Village va dispune si de o parcare subterana si supraterana compusa dintr-un total de 138 de locuri de parcare – 94 in subteran si 44 la nivelul solului.

    PORR Construct are in derulare in Romania mai multe proiecte de mari dimensiuni, printre care proiectele de birouri Orhideea Towers si Bucharest Business Garden din Bucurest, scrie opinia timisoarei.ro

     

  • Comisia Europeană condamnă violenţele din Bucureşti şi cere protejarea jurnaliştilor

    Comisia Europeană a condamnat agresiunile forţelor de ordine din România împotriva echipei postului public austriac ORF în cursul protestelor desfăşurate vineri după-amiază în Bucureşti.

    “Este important ca reprezentanţii presei să îşi poată desfăşura activitatea”, a declarat luni, conform ORF, un purtător de cuvânt al Comisiei Europene.

    Cancelarul Austriei, Sebastian Kurz, a condamnat violenţele produse la Bucureşti şi aşteaptă clarificări din partea României după ce jurnalişti austrieci au fost agresaţi de forţele de ordine în timpul protestelor desfăşurate vineri. “Condamnăm puternic violenţele de la Bucureşti, în cursul cărora au fost răniţi mulţi demonstranţi şi jurnalişti. Aşteptăm clarificări. Îi doresc recuperare rapidă cameramanului ORF care a fost rănit”, a transmis Sebastian Kurz prin Twitter.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro. 

  • Tranzacţie eşuată. Wienerberger şi ADM Capital au anulat preluarea cărămizilor Brikston

    Decizia a fost luată de cele două părţi, după ce Consiliul Concurenţei a anunţat în luna mai că a declanşat o investigaţie privind această achiziţie, motivând că aceasta este „susceptibilă” să creeze obstacole semnificative în calea concurenţei prin crearea unei poziţii dominante pe piaţa producerii şi comercializării de cărămizi şi blocuri ceramice.
     

  • In vino veritas

    Miron Radic a fost cooptat de Alfred Beck în cadrul companiei amb Wine Company, firma care deţine Crama Liliac, în urmă cu circa şase ani, iar miliardarul austriac i-a transmis rapid „dependenţa” de vinul românesc. Licoarea lui Bachus îi stârnise interesul tânărului încă de pe băncile facultăţii: Miron Radic şi-a realizat şi tema de licenţă chiar pe subiectul vinurilor româneşti, la Universitatea de Economie şi Business din Viena.

    Miron face parte din echipa Liliac de la momentul lansării oficiale a cra­mei în România, în 2012, ocupându-se până în 2015 de vânzările de export şi de marketing. În acel an, a fost numit managing director al companiei amb Wine Company, alături de „jumătatea lui mai bună”, cum îi place să spună, Victor Ciupercă, manager român care ocupa şi funcţia de CEO al companiei. Tot în 2015 s-a mutat şi în România, pentru că un business nu poate fi gestionat de la mai bine de 600 de kilometri depărtare.

    Anul acesta însă, Victor Ciupercă i-a predat funcţia de CEO al amb Wine Company tânărului austriac. Miron Radic coordonează astfel în prezent atât activitatea echipei de la Bucureşti, cât şi operaţiunile cramei la nivel regional.

    „Eu am crescut în Austria, am fost învăţat să fiu punctual, să respect reguli, dar, cu toate astea, în România am învăţat că nu trebuie să fii atât de extremist cu punctualitatea. Cred că România este o ţară cu mult potenţial, mai ales în ceea ce priveşte piaţa vinurilor, cred că putem creşte foarte mult ceea ce facem aici, în România”, spune Miron Radic.

    Amb Wine Company este parte a consorţiului austriac amb Holding şi compania fondatoare a Cramei Liliac, localizată în regiunea Batoş din Târgu-Mureş.

    Istoria producătorului de vin începe acum circa opt ani, când antreprenorul austriac Alfred Beck a achiziţionat terenurile viticole din zona de centru-nord a ţării. Austriacul Alfred Beck nu se află la primele lui afaceri în România, el fiind activ şi în domeniul imobiliar şi în agricultură. De altfel, în 2010, în timpul unei vizite la Batoş, austriacul tatona investiţiile în păduri, însă i-au plăcut dealurile acelei zone şi s-a decis să investească în cramă. Antreprenorul este acţionar al grupului imobiliar care deţine clădirea de birouri Magheru One, precum şi alte clădiri de birouri în zona Pipera şi mai multe terenuri în Bucureşti şi în ţară. El deţine şi câteva sute de hectare de teren arabil.

    Cum a început Miron Radic să lucreze pentru compania miliardarului austriac?„Am intrat în contact cu cei de la amb Wine Company după ce am terminat facultatea. Alfred Beck (fondatorul companiei) m-a plăcut, a avut încredere în mine şi m-a angajat. Nu s-a uitat peste CV-ul meu, de fapt nu am scris niciodată un CV”, povesteşte tânărul manager, care acum conduce un business cu peste 30 de angajaţi.

    El spune că, la rândul lui, nu s-a uitat peste CV-urile persoanelor pe care le-a angajat. Spre exemplu, Miron povesteşte că dacă se baza pe ce scria în CV-ul asistentei pe care o are în prezent, nu ar fi angajat-o niciodată.

    „Sincer, dacă mă luam după ce scria în CV, nu aş fi angajat-o, dar am chemat-o la interviu şi totul a fost  atât de minunat, încât i-am zis: «Eşti angajată». Ştiam că nu ştie să facă ce ar trebui să facă cineva în funcţia de asistent, dar i-am zis că anul acesta trebuie să înveţe ce este nevoie, i-am zis că anul ăsta poate să facă greşeli, pentru că nu se supără nimeni, pentru că din greşeli învăţăm cel mai bine”.CEO-ul a ştiut că dacă ocupă această funcţie este mai bine pentru companie ca el să se mute în România, pentru a putea manageria de aproape toată activitatea.

    „Când am fost întrebat de Alfred Beck dacă vreau să ocup funcţia de manager general, am spus da, dar asta înseamnă că trebuie să mă mut în România, pentru că nu pot să conduc o companie de la mii de kilometri depărtare. Trebuie să fiu acolo pentru a putea înţelege ce merge şi ce trebuie îmbunătăţit.” O parte din filosofia lui Alfred Beck se axează pe încrederea oferită angajaţilor lui, filosofie preluată şi de Miron.

    „Eu le ofer angajaţilor libertate şi încredere. Deşi anul acesta echipa este mai mică – anul trecut erau 38 de angajaţi, în prezent sunt 32 – businessul a crescut. Asta pentru că fiecare face exact ce trebuie, iar eu am încredere în ce pot ei să facă. Sunt gata să spăl şi vase, sunt pregătit să fac şi calculele financiare, suntem o echipă şi ne ajutăm la orice. Este bine să găseşti oameni care să formeze o echipă consolidată.”

    Miron spune că domeniul vitivinicol este un business care se dezvoltă încet, în care nu poţi grăbi lucrurile. „În următorii cinci ani voi urma strategia de dezvoltare şi creştere. Chiar dacă sunt momente în care îmi vine să sar peste anumiţi paşi, îmi aduc aminte că în această industrie trebuie să ai răbdare pentru a fi sustenabil şi pentru a evolua.”

    Pentru anul în curs, Miron Radic estimează o creştere de 10%, având în vedere recolta slabă de anul trecut.

    „Am înregistrat creşteri mari, având în vedere că în 2012 vindeam 12.000 de sticle într-o lună, iar acum vindem 12.000 de sticle pe zi.”
    Amb Wine Company a încheiat anul 2017 cu o cifră de afaceri de 1,6 milioane de euro, în creştere cu 33% faţă de anul precedent, când au înregistrat o cifră de afaceri de 1,2 milioane de euro, iar pentru anul în curs estimează o creştere de 10%. Crama Liliac a fost finalizată în 2015 şi a totalizat o investiţie de 10 milioane de euro.

    La ora actuală, crama are o capacitate totală de producţie de peste 300.000 de litri în rezervoare de inox şi 150 de butoaie de lemn din stejar transilvănean. Reprezentanţii companiei au spus că au în plan o extindere a capacităţii de până la 400.000 litri.

    Compania exportă 10% din totalul producţiei în ţări precum Austria, Danemarca, Marea Britanie, Germania, Luxemburg, Cehia, Polonia, iar începând de anul acesta şi în Belgia.