BusinessMagazin

Tag: al doilea razboi mondial

  • Pe aripile antreprenoriatului. În artă

    „De pe vremea când eram studenţi, eu şi Tiberiu lucram împreună diverse piese. Era nevoie de o identitate sub care să apărem şi să vindem şi aşa a apărut Ceramic Sparrow (Vrabia din ceramică – trad.), cu referire la primele colecţii de broşe din porţelan sub formă de păsări. Arta modernă de până la al Doilea Război Mondial a fost de multe ori o sursă de inspiraţie puternică pentru noi, formele arhitecturale, geometria, jocul volumelor, simplitatea şi funcţionalitatea”, povesteşte Andreea Lăzărescu.
    Primii bani i-au făcut vânzând mărţişoare la Muzeul Ţăranului Român, dar şi prin intermediul reţelei de librării Cărtureşti. Investiţiile lor – de câteva zeci de mii de euro – au venit treptat, iniţial din bani strânşi din joburile avute în timpul facultăţii, iar mai târziu din vânzările de obiecte ceramice. „La început, făceam acasă piese mici şi simple care nu necesitau cine ştie ce dotări şi traversam cu ele oraşul pentru a ajunge la atelierele unor prieteni cu cuptoare de ardere. Pe parcurs, am rezolvat problema spaţiului de lucru, ne-am cumpărat de la calculatoare la tot felul de scule pentru modelat şi glazurat, cuptor de ardere, dotările necesare unui mic studio de design şi producţie ceramică.”
    Aşa se face că astăzi produsele ceramice semnate de cei doi antreprenori sunt confecţionate într-un atelier propriu în Bucureşti. Porţelanul, barbotinele (pasta cu care se lipesc piesele din ceramică), glazurile, pigmenţii vin din Franţa, Germania, Ungaria. O parte din materia primă este achiziţionată direct din magazine de profil din Anglia sau Austria.
    De la an la an profitul a crescut, iar Andreea şi Tiberiu se gândesc acum să acceseze o finanţare consistentă pentru a-şi extinde producţia. Vânzările lor anuale se situează între 15.000 şi 20.000 de euro, cele mai multe fiind realizate în perioada iernii.
    Pregătirea lor ar trebui să le permită să furnizeze doar conceptul produselor, ideile şi formele, iar producţia să fie preluată de fabrici specializate. Doar că, spun cei doi antreprenori, în România sunt puţine fabrici dornice să confecţioneze produse originale, preferând seriile mari, clasice, standardizate. Aşa că îşi asumă tot ei şi producţia efectivă.
    „Nu avem alţi angajaţi, însă am fost surprinşi de numărul mare de studenţi sau absolvenţi de design din Franţa, Belgia, India, care ne-au trimis portofolii, solicitându-ne să facă stagii sau rezidenţiate la Ceramic Sparrow. Din păcate, i-am refuzat din cauza spaţiului şi a programului, dar sperăm ca în curând să putem să lucrăm cu tinerii cărora le părem interesanţi.”
    Cumpărătorii obiectelor ceramice create de cei doi absolvenţi de UNARTE vin de la festivaluri precum Romanian Design Week, Big See, Madrid Design Festival, dar şi prin intermediul site-ului şi al platformelor Social Media. Clienţi sunt şi companii care, ocazional, oferă cadouri angajaţilor şi aleg obiectele Ceramic Sparrow în acest scop.
    Produsele sunt organizate pe colecţii, astfel că fiecare categorie implică procese şi costuri diferite. De exemplu, seturile de ceai, care consumă mult porţelan şi pigmenţi ceramici şi care se finisează mai greu, ajung să coste 300-400 de lei. Clopoţeii cu decor sub glazură sunt mai mici, dar pictaţi manual, cu pensule fine, ceea ce face ca şi preţul lor să ajungă la 120 de lei.
    După aproape zece ani de antreprenoriat în lumea artei, Andreea Lăzărescu este de părere că şcolile de profil ar trebui să-i înveţe pe studenţi să fie mai pragmatici.
    „Sunt mulţi cei care termină Arte la Bucureşti cu note mari şi pe urmă nu mai au treabă cu acest domeniu. Înfiinţarea unor cursuri de creative advertising, de curatoriat ori de management artistic, mai multă tehnică ar aduce studenţii cu picioarele pe pământ şi le-ar contura o perspectivă palpabilă”, spune Andreea Lăzărescu.

    Izvorul ideilor de business nu seacă niciodată, iar asta o demonstrează atât noile, cât şi vechile generaţii de antreprenori. Ziarul Financiar a pornit în căutare de idei proaspete de afaceri, într-un proiect susţinut de Banca Transilvania, menit să pună în lumină spiritul antreprenorial al României de astăzi. Găsiţi mai jos o selecţie de businessuri pornite de la zero şi mai multe proiecte similare pe platforma www.zf.ro/afaceri-de-la-zero.

    ZF şi Banca Transilvania
    au lansat PROIECTUL AFACERI DE LA ZERO, o platformă dedicată micilor antreprenori, firmelor care au creat peste 1,7 milioane de locuri de muncă.     
    Fiecare afacere de la zero este o poveste despre ambiţie, curaj şi determinare. Poveştile micilor antreprenori vor fi publicate în ZF şi pe platforma zf.ro/afaceri-de-la-zero.
    În România sunt peste 500.000 de microîntreprinderi şi firme mici, unde lucrează 1,7 milioane de salariaţi, companii cu afaceri anuale de 70-80 mld. euro.

    Urban Beasts – centru sportiv (Cluj-Napoca)
    Fondatori: Bogdan Pogăcean, Kristof Toth, Mădălina Butean
    Investiţie iniţială: 4.000 de euro
    Prezenţă: Cluj-Napoca

    DeCorinaHats – producţie de pălării (Bucureşti)
    Fondator: Corina Leca
    Investiţie iniţială: 150.000 de euro
    Cifră de afaceri estimată pentru 2019: 100.000 de euro
    Prezenţă: online

    Hot Mama – producţie de haine pentru femei gravide (Bucureşti)
    Fondatori: Luminiţa Sâmbotin, Simona Mincu
    Investiţie iniţială: 20.000 de euro
    Cifră de afaceri estimată pentru 2019:
    100.000 de euro
    Prezenţă: naţională

  • Povestea avocatului care a transformat Boeing într-un gigant al industriei aviaţiei

    William McPherson Allen s-a născut în Lolo, statul american Montana, pe 1 septembrie 1900. Allen a studiat la Universitatea din Montana, dar a obţinut licenţa în Drept la Harvard în 1925, obţinând ulterior o slujbă ca avocat stagiar la firma Donworth, Todd şi Higgins din Seattle. La casa de avocatură la care Allen era stagiar, unul din clienţi era Boeing Airplane Co., iar tânărul a fost desemnat să se ocupe de treburile legale minore ale companiei. În 1928, Allen a elaborat documentaţia pentru fuziunea dintre Boeing Air Transport şi Pacific Air Transport, ce a rezultat în United Airlines. El a avut grijă de problemele legislative ale companiei, iar în 1930 s-a alăturat Consiliului de Administraţie al Boeing şi firma a devenit Todd, Holman, Sprague şi Allen.

    În septembrie 1944, preşedintele companiei Boeing a murit brusc, iar consiliul de administraţie a căutat un înlocuitor care să se ocupe de tensiunile apărute între ingineri şi angajaţii din producţie. Allen a refuzat oferta de a prelua acea funcţie, argumentând că este avocat, nu inginer sau specialist în industrie. El s-a considerat necalificat în contextul aşteptărilor lăsate în urmă de fostul preşedinte, Philip Johnson. Cu toate acestea, şase luni mai târziu, el a preluat conducerea companiei în urma insistenţelor preşedintelui interimar, Claire Egtvedt.

    Allen a preluat compania Boeing într-o perioadă critică. Contractele pentru avioanele militare Boeing B-17 şi B-29 au fost anulate ca urmare a încheierii celui de-al doilea război mondial, lăsând Boeing într-o situaţie incertă, în timp ce industria aviaţiei civile se extindea. Pe baza acestui aspect s-au creat avioanele Lockheed Constellation cu patru motoare şi Douglas DC-4, superioare celor existente la acel moment în circulaţie.

    Prima ofertă postrăzboi de la Boeing pentru a profita de călătoriile aeriene a fost modelul 377 Stratocruiser, adaptat de la bombardierul B-29. Acesta a fost proiectat iniţial pentru transportul militar, astfel că oferea destul spaţiu şi părea ideal pentru serviciile de linii aeriene transcontinentale şi transoceanice nonstop. Dar, în ciuda performanţelor impresionante ale aeronavei, Boeing a vândut doar 55 de unităţi. Până la jumătatea anilor ’50, Boeing a continuat să genereze profit din contractele cu statul.

    Lucrurile aveau să se schimbe în 1954, când Allen a ales să dedice 16 milioane de dolari pentru a dezvolta un avion şi o cisternă de alimentare în aer pe care nimeni încă nu părea interesat să le cumpere; acest model avea să devină Boeing 707.

    În săptămâna în care prototipul 707 şi-a luat zborul, în iulie 1954, Allen a apărut pe coperta revistei Time, care a menţionat trei atribute principale ale sale, „A ştiut când să rişte. A avut încredere în designerii săi. A ştiut cum să creeze o echipă”.

    În 1968, când Allen s-a apropiat de cea de-a 68-a zi de naştere, s-a retras din funcţia de preşedinte şi a preluat rolul de preşedinte al consiliului. În 1970, a revenit pentru câteva luni după atacul de cord aproape fatal al preşedintelui în funcţie, T.A. Wilson. În 1972, Allen s-a retras complet din companie, păstrând doar funcţia de preşedinte onorific. În 1975, a fost inclus în Hall of Fame al revistei Fortune. William McPherson Allen a murit la 29 octombrie 1985, suferind de mai mulţi ani de Alzheimer.

    În prezent, Boeing este una dintre cele mai prolifice companii din domeniul aviaţiei, producând anul trecut 806 avioane comerciale şi 96 de avioane militare. Veniturile companiei s-au ridicat la 101 miliarde de dolari în 2018, cu un profit operaţional de aproape 12 miliarde de dolari, în vreme ce numărul angajaţilor este de peste 153.000 la nivel global.

  • Grecii vor peste 350 miliarde euro de la Germania în urma războiului

    Grecia i-a cerut Germaniei să plătească „reparaţii şi compensaţii” de circa 377 miliarde euro pentru daunele şi pagubele produse în al Doilea Război Mondial, potrivit unei scrisori trimise de oficialii greci către guvernul din Berlin, citată de Express.

    Sub ocupaţia Germaniei lui Hitler, circa 300.000 de greci au fost ucişi între aprilie 1941 şi septembrie 1944. Regimul nazist a comis masacre în mai multe părţi ale ţării, în special în Lyngiades, Distomo, Kalavryta, Kandanos şi Viannos.

    Atena a trimis marţi nota de plată către Berlin pe motivul distrugerii unor patrimonii naţionale, distrugerii de fabrici precum şi înapoierea unui împrumut luat de la banca statului de atunci.

    Grecia a mai cerut înapoierea comorilor arheologice, iar lista lungă de cereri include şi un împrumut pe care Grecia a fost obligată să îl acorde băncii germane Reichsbank în timpul războiului.

    Astfel, Atena a cerut daune de 171,4 miliarde euro pentru daunele produse infrastucturii, încă 33,8 miliarde euro pentru resursele pierdute – inclusiv petrol şi resurse din agricultură  – între 1940 şi 1944.

    Pentru prima dată după război, Grecia a menţionat şi daune individuale. Comisia menţionează două variante posibile: fie o compensaţie pentru rudele celor 120.000 de oameni care au murit pe front sau în lagăre de concentrare, ceea ce s-ar ridica la 15,1 miliarde euro, fie o compensaţie pentru toţi civilii care au murit în timpul ocupaţiei naziste, ceea  ce ar însemna 107,2 miliarde euro.

    Ministerul Afacerilor Externe din Germania a declarat pentru publicaţia Bild că „nota verbală transmisă de Grecia este analizată în prezent”.

     

     

     

     

  • Cum s-a transformat un film iugoslav într-o punte între China şi Balcani

    Un nou muzeu dedicat filmului tocmai s-a deschis la Sarajevo, seducătoarea şi chinuita capitală a Bosniei şi Herţegovinei. Oficialii planifică un traseu turistic, completat cu geotagging, care vizitează locurile în care au fost trase pe peliculă diferite scene din film, scrie revista Quartz.

    Pentru a înţelege cum se justifică un astfel de efort, este bine de ştiut cât de important este filmul în China. Sute de milioane de chinezi au văzut „Valter apără Sarajevo”, care a devenit astfel unul dintre cele mai vizionate filme de război ale tuturor timpurilor. Bosnia şi Herţegovina urmăreşte să valorifice această poveste – şi relaţia ţării în general bună cu China – pentru a atrage turiştii chinezi, al căror număr este deja în creştere. Există chiar şi negocieri în curs pentru un remake al producţiei iugoslave cu mai multe studiouri de film chinezeşti, a declarat Jasmin Durakovic, şeful Centrului de Film din Sarajevo, unde se află muzeul.

    Deşi „Valter apără Sarajevo” a fost produs acum o jumătate de secol şi prezintă o ţară care nu mai există, filmul este simbolul unei istorii între China şi Balcani şi se pare că va schimba relaţiile chino-balcanice în anii următori.

    Muzeul „Valter apără Sarajevo”, care s-a deschis zilele trecute, are camere unde sunt ilustrate diferite scene, statui de ceară cu personajele din film şi conţinut multimedia dedicat. Durakovic spune că se aşteaptă ca acesta să fie o atracţie majoră pentru turiştii chinezi care deja inundă Balcanii. „Imediat după prima săptămână de lucru a muzeului am văzut că turiştii din China vin să ne viziteze“, povesteşte el.

    Există, de asemenea, cereri pentru excursii tematice inspirate din film, printre oferte figurând un tur de 12 zile prin fosta Iugoslavie oferit de un operator din California care include o zi în Sarajevo pentru vizitarea locaţiilor în care a fost filmat „Valter“. Balcanii şi Sarajevo au de oferit mult mai multe, însă turiştii chinezi vin cu un singur lucru în minte. „Valter apără Sarajevo” a fost printre puţinele filme străine prezentate în China în timpul Revoluţiei Culturale, iar pentru mulţi spectatori a fost o fereastră spre lumea exterioară necunoscută. Povestea sa, a unei rezistenţe comuniste cutezătoare împotriva tiraniei fascismului, a făcut ca filmul să fie un succes instantaneu în China, catapultându-l pe actorul Velimir „Bata“ Zivojinovic, care a interpretat rolul lui Valter, direct printre starurile de cinema.

    „Valter“ a devenit cel mai de succes film străin din China în anii 1970 şi cel mai vizionat film iugoslav din toate timpurile. Unul dintre primele locuri din China anilor ’70 în care a rulat „Valter“ a fost Piaţa Culturii din Shanghai, în cinematograful premierelor din oraşul cât o ţară unde erau prezentate filme înainte ca acestea fie văzute în altă parte. Mai târziu, la cinematografele din toată ţara, oamenii se înghesuiau la cozi lungi pentru a-l vedea pe „Valter“. Se întâmpla des ca mulţi dintre cei care aşteptau la rând să rămână fără bilete. Chiar anul trecut, o adaptare pentru teatru a lui „Valter“, interpretată în mandarină, a fost pusă în scenă la Centrul de Arte Dramatice din Shanghai. Filmul s-a dovedit a fi atât de popular încât o marcă de bere chinezească a fost numită Valter, iar cutiile au fost inscripţionate cu chipul în relief al lui Zivojinovic.

    Replicile renumite din film – inclusiv „Vedeţi acest oraş? Acesta este Valter!“ (a actorului din rolul ofiţerului nazist obsedat de prinderea lui Valter, arătând spre Sarajevo) – au prins rădăcini în memoria colectivă a unei întregi generaţii de chinezi. Şi alte filme iugoslave s-au descurcat bine în China în acele vremuri, dar niciunul nu a atins succesului lui „Valter“. Chinezii îndrăgeau aceste producţii pentru că au oferit un răgaz binevenit de la clişeele şi operele simpliste după modelul revoluţionar din perioada revoluţiei culturale, arăta un critic chinez în 2016 (în limba chineză). În opere, a remarcat criticul, băieţii buni arătau toţi la fel (frumoşi, încrezători, împachetaţi în uniforma unui muncitor), în timp ce în filmele iugoslave „băieţii buni nu arată a băieţi buni şi băieţii răi au o imagine pozitivă. Aceste tipuri de exprimări artistice nonstereotipice au fost revigorante pentru poporul chinez“.

    În prezent, spune Durakovic, „Bosnia şi în special Sarajevo împărtăşesc cu China sentimente şi valori foarte asemănătoare legate de evenimentele din trecutul lor, mai ales cele referitoare la cel de-al Doilea Război Mondial, dar venite din vremea socialismului iugoslav şi a fostului preşedinte al Iugoslaviei Josip Broz Tito. Din cauza tuturor acestora, filmul, iar acum muzeul leagă oamenii şi cultura din Bosnia şi China“.

    Anul trecut, Bosnia şi Herţegovina a renunţat la obligativitatea vizelor pentru turiştii chinezi, cu Mladen Ivanic, fost membru al preşedinţiei ţării, prezicând cum „cultul lui «Valter»“ va duce la o creştere accentuată a numărului acestora, deja în creştere.

    Filmul joacă, de asemenea, un rol important în relaţiile dintre China şi Serbia, care făcea parte din fosta Iugoslavie, dar este acum o ţară independentă la est de Bosnia şi Herţegovina. Afluxul de vizitatori chinezi acolo creşte – s-a dublat în 2018 faţă de anul precedent – în condiţiile în care China investeşte puternic în una dintre cele mai sărace ţări din Europa. Comerţul dintre cele două naţiuni s-a triplat între 2005 şi 2016, iar anul trecut Beijingul şi Belgradul au semnat acorduri economice de 3 miliarde de dolari.

    Pentru Serbia, aceste acorduri reprezintă investiţii de infrastructură de care are nevoie cu disperare pentru stimularea economiei. Pentru China, ele reprezintă un cap de pod solid în sud-estul Europei şi o oportunitate de a-şi creşte influenţa şi controlul în Serbia şi în alte ţări din Balcani care vor deveni într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, mai degrabă îndepărtat, membri ai Uniunii Europene. Între timp, extinderea influenţei Chinei în Europa de Est a îngrijorat Occidentul.

    Atunci când preşedintele chinez, Xi Jinping, a vizitat Serbia în 2016 – este primul dintre şefii de stat chinezi care a făcut acest lucru în ultimele trei decenii – cele două ţări au semnat o serie de acorduri economice, consolidând astfel prezenţa Chinei în Balcani în timp ce Beijingul încerca să folosească regiunea ca rampă de lansare spre restul pieţei europene. Unii experţi cred că extinderea influenţei Chinei în regiune îi va dezavantaja pe investitorii occidentali şi va răspândi practici de dezvoltare corupte printre democraţiile vulnerabile.

    În general, investiţiile chinezeşti au obiective foarte vizibile. O companie chinezească face parte dintr-un proiect de modernizare a căii ferate dintre Belgrad şi Budapesta. De asemenea, Huawei Technologies, gigant de tehnologie prigonit de americani, modernizează compania naţională de telecomunicaţii a Serbiei. Tot acolo, combinatul siderurgic Zelezara, cel mai mare angajator din regiune, a fost salvat de compania chinezească Hesteel Co. Investiţiile chineze ajută ca o parte semnificativă a comunităţii de afaceri locale să aibă continuitate. Sino-RS Investment Group a anunţat anul trecut că va investi un miliard de euro în Serbia în cadrul Iniţiativei Belt and Road. Fondurile vor fi folosite pentru finanţarea unor proiecte în domeniul transportului, infrastructurii apei, energiei, telecomunicaţiilor, agriculturii şi construcţiilor.

    „Se dezvoltă o atitudine pozitivă faţă de China. A ajuns la un nivel foarte ridicat probabil deoarece investiţiile Chinei sunt prezentate sau comunicate ca gesturi de bunăvoinţă. Doar entuziasmul faţă de Rusia este mai mare“ , spune Srdjan Bogosavljevic, analist la IPSOS Strategic Marketing.

    În UE, contractele de infrastructură trebuie supuse unor licitaţii competitive, în timp ce băncile de dezvoltare ale Chinei,  China Development Bank şi Export-Import Bank of China, creditează contractorii chinezi care primesc contracte.

    Investiţiile companiilor chinezeşti au ajutat adesea la creşterea sprijinului public pentru politicieni proruşi în estul Europei, unde banii Chinei nu poartă stigmatul pe care l-ar avea banii Moscovei.

    Întrucât legăturile dintre China şi Serbia devin mai strânse, se pare că „Valter apără Sarajevo“ va servi ca un instrument convenabil şi testat de timp al diplomaţiei culturale pentru ambele ţări. De fapt, „Valter“ a jucat deja acest rol. În timpul vizitei sale, Xi şi-a luat timp să înşire nostalgii despre film. În timpul unui banchet generos organizat de guvern, când preşedintele sârb de atunci, Tomislav Nikolic, l-a întâmpinat pe omologul său chinez, a început să fie difuzată melodia tematică a filmului.

    Xi s-a ridicat la nivelul momentului, spunând: „Îmi amintesc filme precum «Valter apară Sarajevo». A fost odată foarte populare în China. Acestea au evocat sentimentul de patriotism al oamenilor de atunci şi au însoţit perioada tinereţii generaţiei noastre“.

    În timp ce banchetul se apropia de sfârşit, Xi şi Nikolic s-au îndreptat spre masa Julijanei Lula Zivojinovic, văduva actorului Zivojinovic, care l-a interpretat pe Valter. Ea i-a spus lui Xi: „Soţul meu a iubit dintotdeauna China, i-a iubit întotdeauna pe chinezi“.

    Valter, organizatorul rezistenţei sârbe antinaziste în al Doilea Război Mondial, era numele de cod al lui Vladimir Peric, un personaj real ucis în luptele pentru eliberarea oraşului Sarajevo în aprilie 1945.

    În scena de final a filmului, germanii nu au reuşit să distrugă rezistenţa din Sarajevo sau să-i identifice şi să-i captureze liderul – pe eluzivul Valter. Este primăvara anului 1945, iar comandantul nazist se pregăteşte de plecare. Îl întâlneşte pe succesorul său în ceea ce este acum parcul Princeva şi-l anunţă că a rezolvat în cele din urmă misterul identităţii lui Valter: „În tot războiul m-am ocupat cu vânarea lui Valter, dar numai acum, când plec, ştiu în sfârşit cine este el.“ Celălalt cere nerăbdător să-i spună, dar ofiţerul zice că poate face mai mult de atât: „Ţi-l voi arăta!“, spune el. Apoi ofiţerul arată spre oraşul care se întinde în faţa lor şi explică: „Vedeţi acest oraş? Das ist Valter! (Acesta este Valter)“. 

  • Cum s-a transformat un film iugoslav într-o punte între China şi Balcani

    Un nou muzeu dedicat filmului tocmai s-a deschis la Sarajevo, seducătoarea şi chinuita capitală a Bosniei şi Herţegovinei. Oficialii planifică un traseu turistic, completat cu geotagging, care vizitează locurile în care au fost trase pe peliculă diferite scene din film, scrie revista Quartz.

    Pentru a înţelege cum se justifică un astfel de efort, este bine de ştiut cât de important este filmul în China. Sute de milioane de chinezi au văzut „Valter apără Sarajevo”, care a devenit astfel unul dintre cele mai vizionate filme de război ale tuturor timpurilor. Bosnia şi Herţegovina urmăreşte să valorifice această poveste – şi relaţia ţării în general bună cu China – pentru a atrage turiştii chinezi, al căror număr este deja în creştere. Există chiar şi negocieri în curs pentru un remake al producţiei iugoslave cu mai multe studiouri de film chinezeşti, a declarat Jasmin Durakovic, şeful Centrului de Film din Sarajevo, unde se află muzeul.

    Deşi „Valter apără Sarajevo” a fost produs acum o jumătate de secol şi prezintă o ţară care nu mai există, filmul este simbolul unei istorii între China şi Balcani şi se pare că va schimba relaţiile chino-balcanice în anii următori.

    Muzeul „Valter apără Sarajevo”, care s-a deschis zilele trecute, are camere unde sunt ilustrate diferite scene, statui de ceară cu personajele din film şi conţinut multimedia dedicat. Durakovic spune că se aşteaptă ca acesta să fie o atracţie majoră pentru turiştii chinezi care deja inundă Balcanii. „Imediat după prima săptămână de lucru a muzeului am văzut că turiştii din China vin să ne viziteze“, povesteşte el.

    Există, de asemenea, cereri pentru excursii tematice inspirate din film, printre oferte figurând un tur de 12 zile prin fosta Iugoslavie oferit de un operator din California care include o zi în Sarajevo pentru vizitarea locaţiilor în care a fost filmat „Valter“. Balcanii şi Sarajevo au de oferit mult mai multe, însă turiştii chinezi vin cu un singur lucru în minte. „Valter apără Sarajevo” a fost printre puţinele filme străine prezentate în China în timpul Revoluţiei Culturale, iar pentru mulţi spectatori a fost o fereastră spre lumea exterioară necunoscută. Povestea sa, a unei rezistenţe comuniste cutezătoare împotriva tiraniei fascismului, a făcut ca filmul să fie un succes instantaneu în China, catapultându-l pe actorul Velimir „Bata“ Zivojinovic, care a interpretat rolul lui Valter, direct printre starurile de cinema.

    „Valter“ a devenit cel mai de succes film străin din China în anii 1970 şi cel mai vizionat film iugoslav din toate timpurile. Unul dintre primele locuri din China anilor ’70 în care a rulat „Valter“ a fost Piaţa Culturii din Shanghai, în cinematograful premierelor din oraşul cât o ţară unde erau prezentate filme înainte ca acestea fie văzute în altă parte. Mai târziu, la cinematografele din toată ţara, oamenii se înghesuiau la cozi lungi pentru a-l vedea pe „Valter“. Se întâmpla des ca mulţi dintre cei care aşteptau la rând să rămână fără bilete. Chiar anul trecut, o adaptare pentru teatru a lui „Valter“, interpretată în mandarină, a fost pusă în scenă la Centrul de Arte Dramatice din Shanghai. Filmul s-a dovedit a fi atât de popular încât o marcă de bere chinezească a fost numită Valter, iar cutiile au fost inscripţionate cu chipul în relief al lui Zivojinovic.

    Replicile renumite din film – inclusiv „Vedeţi acest oraş? Acesta este Valter!“ (a actorului din rolul ofiţerului nazist obsedat de prinderea lui Valter, arătând spre Sarajevo) – au prins rădăcini în memoria colectivă a unei întregi generaţii de chinezi. Şi alte filme iugoslave s-au descurcat bine în China în acele vremuri, dar niciunul nu a atins succesului lui „Valter“. Chinezii îndrăgeau aceste producţii pentru că au oferit un răgaz binevenit de la clişeele şi operele simpliste după modelul revoluţionar din perioada revoluţiei culturale, arăta un critic chinez în 2016 (în limba chineză). În opere, a remarcat criticul, băieţii buni arătau toţi la fel (frumoşi, încrezători, împachetaţi în uniforma unui muncitor), în timp ce în filmele iugoslave „băieţii buni nu arată a băieţi buni şi băieţii răi au o imagine pozitivă. Aceste tipuri de exprimări artistice nonstereotipice au fost revigorante pentru poporul chinez“.

    În prezent, spune Durakovic, „Bosnia şi în special Sarajevo împărtăşesc cu China sentimente şi valori foarte asemănătoare legate de evenimentele din trecutul lor, mai ales cele referitoare la cel de-al Doilea Război Mondial, dar venite din vremea socialismului iugoslav şi a fostului preşedinte al Iugoslaviei Josip Broz Tito. Din cauza tuturor acestora, filmul, iar acum muzeul leagă oamenii şi cultura din Bosnia şi China“.

    Anul trecut, Bosnia şi Herţegovina a renunţat la obligativitatea vizelor pentru turiştii chinezi, cu Mladen Ivanic, fost membru al preşedinţiei ţării, prezicând cum „cultul lui «Valter»“ va duce la o creştere accentuată a numărului acestora, deja în creştere.

    Filmul joacă, de asemenea, un rol important în relaţiile dintre China şi Serbia, care făcea parte din fosta Iugoslavie, dar este acum o ţară independentă la est de Bosnia şi Herţegovina. Afluxul de vizitatori chinezi acolo creşte – s-a dublat în 2018 faţă de anul precedent – în condiţiile în care China investeşte puternic în una dintre cele mai sărace ţări din Europa. Comerţul dintre cele două naţiuni s-a triplat între 2005 şi 2016, iar anul trecut Beijingul şi Belgradul au semnat acorduri economice de 3 miliarde de dolari.

    Pentru Serbia, aceste acorduri reprezintă investiţii de infrastructură de care are nevoie cu disperare pentru stimularea economiei. Pentru China, ele reprezintă un cap de pod solid în sud-estul Europei şi o oportunitate de a-şi creşte influenţa şi controlul în Serbia şi în alte ţări din Balcani care vor deveni într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, mai degrabă îndepărtat, membri ai Uniunii Europene. Între timp, extinderea influenţei Chinei în Europa de Est a îngrijorat Occidentul.

    Atunci când preşedintele chinez, Xi Jinping, a vizitat Serbia în 2016 – este primul dintre şefii de stat chinezi care a făcut acest lucru în ultimele trei decenii – cele două ţări au semnat o serie de acorduri economice, consolidând astfel prezenţa Chinei în Balcani în timp ce Beijingul încerca să folosească regiunea ca rampă de lansare spre restul pieţei europene. Unii experţi cred că extinderea influenţei Chinei în regiune îi va dezavantaja pe investitorii occidentali şi va răspândi practici de dezvoltare corupte printre democraţiile vulnerabile.

    În general, investiţiile chinezeşti au obiective foarte vizibile. O companie chinezească face parte dintr-un proiect de modernizare a căii ferate dintre Belgrad şi Budapesta. De asemenea, Huawei Technologies, gigant de tehnologie prigonit de americani, modernizează compania naţională de telecomunicaţii a Serbiei. Tot acolo, combinatul siderurgic Zelezara, cel mai mare angajator din regiune, a fost salvat de compania chinezească Hesteel Co. Investiţiile chineze ajută ca o parte semnificativă a comunităţii de afaceri locale să aibă continuitate. Sino-RS Investment Group a anunţat anul trecut că va investi un miliard de euro în Serbia în cadrul Iniţiativei Belt and Road. Fondurile vor fi folosite pentru finanţarea unor proiecte în domeniul transportului, infrastructurii apei, energiei, telecomunicaţiilor, agriculturii şi construcţiilor.

    „Se dezvoltă o atitudine pozitivă faţă de China. A ajuns la un nivel foarte ridicat probabil deoarece investiţiile Chinei sunt prezentate sau comunicate ca gesturi de bunăvoinţă. Doar entuziasmul faţă de Rusia este mai mare“ , spune Srdjan Bogosavljevic, analist la IPSOS Strategic Marketing.

    În UE, contractele de infrastructură trebuie supuse unor licitaţii competitive, în timp ce băncile de dezvoltare ale Chinei,  China Development Bank şi Export-Import Bank of China, creditează contractorii chinezi care primesc contracte.

    Investiţiile companiilor chinezeşti au ajutat adesea la creşterea sprijinului public pentru politicieni proruşi în estul Europei, unde banii Chinei nu poartă stigmatul pe care l-ar avea banii Moscovei.

    Întrucât legăturile dintre China şi Serbia devin mai strânse, se pare că „Valter apără Sarajevo“ va servi ca un instrument convenabil şi testat de timp al diplomaţiei culturale pentru ambele ţări. De fapt, „Valter“ a jucat deja acest rol. În timpul vizitei sale, Xi şi-a luat timp să înşire nostalgii despre film. În timpul unui banchet generos organizat de guvern, când preşedintele sârb de atunci, Tomislav Nikolic, l-a întâmpinat pe omologul său chinez, a început să fie difuzată melodia tematică a filmului.

    Xi s-a ridicat la nivelul momentului, spunând: „Îmi amintesc filme precum «Valter apară Sarajevo». A fost odată foarte populare în China. Acestea au evocat sentimentul de patriotism al oamenilor de atunci şi au însoţit perioada tinereţii generaţiei noastre“.

    În timp ce banchetul se apropia de sfârşit, Xi şi Nikolic s-au îndreptat spre masa Julijanei Lula Zivojinovic, văduva actorului Zivojinovic, care l-a interpretat pe Valter. Ea i-a spus lui Xi: „Soţul meu a iubit dintotdeauna China, i-a iubit întotdeauna pe chinezi“.

    Valter, organizatorul rezistenţei sârbe antinaziste în al Doilea Război Mondial, era numele de cod al lui Vladimir Peric, un personaj real ucis în luptele pentru eliberarea oraşului Sarajevo în aprilie 1945.

    În scena de final a filmului, germanii nu au reuşit să distrugă rezistenţa din Sarajevo sau să-i identifice şi să-i captureze liderul – pe eluzivul Valter. Este primăvara anului 1945, iar comandantul nazist se pregăteşte de plecare. Îl întâlneşte pe succesorul său în ceea ce este acum parcul Princeva şi-l anunţă că a rezolvat în cele din urmă misterul identităţii lui Valter: „În tot războiul m-am ocupat cu vânarea lui Valter, dar numai acum, când plec, ştiu în sfârşit cine este el.“ Celălalt cere nerăbdător să-i spună, dar ofiţerul zice că poate face mai mult de atât: „Ţi-l voi arăta!“, spune el. Apoi ofiţerul arată spre oraşul care se întinde în faţa lor şi explică: „Vedeţi acest oraş? Das ist Valter! (Acesta este Valter)“. 

  • Nepotul lui Hitler a fost găsit după zeci de ani. In ce ţară locuieşte acum şi care este numele lui

    Stranepotul lui Hitler a acordat primul interviu dupa zeci de ani in care a stat ascuns. Numele lui este Alexander Stuart-Houston si locuieste in Patchogue, Long Island, statul New York.
     
    Alexander Stuart-Houston este stranepotul lui Adolf Hitler, insa familia lui si-a schimbat numele de familie la finalul celui de-al doilea Razboi Mondial.
     
    Alexander si fratii sai, Brian si Louis, au refuzat sa apara in presa si s-au ascuns timp de zeci de ani in SUA.
     
    La 68 de ani, Alexander a decis sa vorbeasca cu un reporter de la ziarul Bild din Germania.
     
    Alexander a marturisit ca numele sau mijlociu este chiar Adolf, este republican si a votat cu Donald Trump, iar din Germania o simpatizeaza pe Angela Merkel.
     
    “Nu pot sa spun ca il admir pe Donald Trump, nu e intre favoritii mei. Unele lucruri pe care le spune sunt ok, dar maniera in care o face ma enerveaza. Si nu imi plac mincinosii. Eu am votat mereu persoana care face treaba cea mai buna. Imi place de Angela Merkel, e buna. Pare o persoana inteligenta si desteapta si spune ca face ceea ce trebuie atunci cand e intrebata de situatia refugiatilor.”, a spus nepotul lui Hitler.
     
    Tatal sau, William Patrick Hitler, s-a mutat in SUA si a luptat impotriva unchiului sau pentru armata americana. Dupa razboi, familia si-a schimbat numele din Hitler in Hiller, si mai tarziu in Stuart-Houston.
     
    Tatal lui William era fratele vitreg al lui Adolf Hitler, Alois Hitler, nascut in Liverpool in 1911 dintr-o mama irlandeza.
     
    A plecat din Anglia in Gernania in 1930, acolo unde s-a devenit membru al partidului national socialist si a lucrat la o banca din Berlin, scrie sport.ro

  • Anul în care Vaticanul va deschide arhivele secrete ale papei din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial

    Cercetătorii au solicitat în mai multe rânduri accesul la arhivele din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru a identifica măsurile luate de Pius al XII-lea (1939 – 1958) împotriva Germaniei naziste în legătură cu uciderea evreilor. Biserica catolică a fost chiar acuzată de tăcere complice, arată France24.
     
    Data marchează împlinirea a 81 de ani de când Eugenio Pacelli a devenit papa Pius al XII-lea.
     
    “Biserica nu se teme de istorie”, a adăugat papa Francisc, amintind că mandatul lui Pius al XII-lea a coincis cu “unul dintre cele mai triste şi mai întunecate momente ale secolului al XX-lea”.
     
    Liderul Bisericii catolice a spus că a luat această hotărâre după ce a înţeles că o cercetare istorică serioasă va putea să pună “într-o lumină corectă, cu criticile de rigoare, momentele de slavă ale acestui papă ca şi, fără îndoială, clipele de probleme grave şi hotărâri chinuitoare, de preocupare creştină şi umană”.
     
    Papa Pius al XII-lea a fost criticat pentru că nu a condamnat mai răspicat uciderea evreilor în timpul regimului nazist.
     
    Reprezentanţii Yad Vashem, Centrul Mondial de Comemorare a Holocaustului din Ierusalim, au afirmat că “laudă” hotărârea, “care va da ocazia unei investigaţii obiective şi transparente, ca şi a unor studii extensive privind poziţia Vaticanului, în particular, şi a Bisericii catolice, în general, în timpul Holocaustului”.
     

  • Ce să faci dacă un coleg se poartă urât cu tine la locul de muncă

    În vreme ce liderii din lumea afacerilor încearcă din răsputeri să găsească talentele potrivite poziţiilor din organizaţiile lor, este important, mai ales în contextul actual, să acordăm o atenţie mai mare provocărilor mai puţin vizibile din domeniul capitalului uman, cum ar fi bullyingul la locul de muncă.

    Ca definiţie generală, bullyingul la locul de muncă reprezintă un tipar de comportament abuziv, care poate provoca atât leziuni fizice, cât şi psihice. Ceea ce diferenţiază bullyingul de incidentele izolate de agresiune este natura repetitivă şi persistentă a celui dintâi.

    Bullyingul este întotdeauna intenţionat şi de durată, cu scopul de a domina şi de a provoca teamă unei persoane percepute ca fiind mai vulnerabilă. De aceea, acest fenomen are loc deseori în context privat şi este produs de persoane împotriva cărora obţinerea de dovezi concrete este dificilă (de regulă o persoană într-o poziţie mai înaltă decât victima). Acest tip de agresiune la locul de muncă este cu atât mai problematic de abordat cu cât cei care îl perpetuează operează deseori în cadrul regulilor şi politicilor stabilite de organizaţia lor.

    Mulţi dintre cei care se confruntă cu bullyingul la locul lor de muncă sunt adesea reticenţi faţă de a exprima acest lucru sau pur şi simplu nu ştiu de existenţa acestui fenomen (cu alte cuvinte, nu conştientizează că sunt victimele unui abuz). Cu toate acestea, specialiştii ne avertizează cu privire la efectele nocive pe care bullyingul le are atât asupra victimelor, cât şi a martorilor. Scopul acestui articol este de a explica de ce este important să recunoaştem acest tip de comportament, dar şi de a propune câteva soluţii pentru combaterea lui.

    Ediţia din 2017 a studiului Workplace Bullying Survey, realizat de Workplace Bullying Institute, ne arată că aproape 60% dintre angajaţii din Statele Unite sunt afectaţi de acest fenomen. Deşi nu avem suficiente statistici pentru România în acest moment, există totuşi un studiu realizat pe un eşantion de 310 angajaţi cu vârste cuprinse între 18 şi 65 de ani. Dintre aceştia, 46% au declarat că au fost cel puţin martorii unui act de umilinţă la locul de muncă în ultimele şase luni.

    Pe lângă efectele nocive de netăgăduit pe care bullyingul le are asupra indivizilor, de ce este imperativă recunoaşterea acestui fenomen comportamental la locul de muncă? Răspunsul este simplu: efectele nu se opresc la nivel individual. Studiile arată că toate efectele asociate bullyingului (stresul, scăderea stimei de sine, dificultăţi în funcţionarea cognitivă etc.) pot fi resimţite atât de către victime, cât şi de către martori, rezultând astfel un mediu dominat de îndoială, anxietate şi neputinţă. Teama de a ne confrunta noi înşine cu acest tip de agresiune poate fi un factor de stres care atrage după sine scăderea productivităţii, absenteismul, pierderea încrederii în propria persoană şi în management, precum şi o degradare a culturii şi valorilor organizaţiei.

    Pentru multe companii, combaterea riguroasă a acestei probleme este încă un scop îndepărtat, deoarece reclamaţiile sunt foarte rar luate în considerare, mai ales dacă sunt percepute ca fiind „minore” sau lipsite de legitimitate. Organizaţiile trebuie să acţioneze prompt şi meticulos, prin investigarea obiectivă a reclamaţiilor într-o manieră transparentă, pentru a valida seriozitatea cu care astfel de plângeri sunt primite. Iată câteva măsuri care pot fi adoptate atât de indivizi, cât şi de companii în general pentru a preveni/combate bullyingul la locul de mun­că: învăţaţi să identificaţi corect comportamentul de tip bullying; dacă sunteţi victimă sau martor, acţionaţi şi adresaţi-vă entităţilor corespunzătoare; investigaţi riguros reclamaţiile de bullying din organizaţia dumneavoastră, astfel încât să ajungeţi la o concluzie; implementaţi programe de training pentru toţi angajaţii, indiferent de funcţie, pentru a creşte gradul de conştientizare; încurajaţi un mediu în care toleranţa faţă de bullying este nulă.

    În ciuda existenţei fenomenului de bullying la locul de muncă, există şi motive de optimism. În ultimii ani a fost înregistrată o creştere a gradului de conştientizare a fenomenului, inclusiv în România. Deşi unele întreprinderi ar putea fi nevoite să implementeze schimbări serioase pentru a aborda corect acest tip de agresiune, multe dintre ele au luat măsurile necesare şi continuă să facă acest lucru pentru a asigura un mediu armonios şi productiv.

  • Cele mai bune 10 afaceri pe care ORCINE le poate deschide şi care fac milioane de euro – VIDEO

    Numărul lor este în continuă urcare, la fel şi businessul cumulat al acestor concepte, evoluţia pozitivă venind pe fondul creşterii economice din ultimii ani şi al apetitului crescut pentru consum al românilor. În România, piaţa de francize a început să se dezvolte abia la începutul anilor ’90, când şi economia făcea primii paşi în capitalism. La nivel internaţional, acest model de business a prins viteză după cel de-al Doilea Război Mondial, dar primele încercări datează încă din Evul Mediu. forma finală a francizelor de astăzi a fost cizelată în ultimele decenii.

    În România, piaţa de francize este încă la început, însă în ultimii trei ani se află pe un trend puternic ascendent, valoarea acesteia crescând cu 70% în perioada 2015-2018. Mai exact, anul acesta, cifra de afaceri cumulată a tuturor businessurilor care se dezvoltă local în franciză ar putea sări de 3,3 miliarde de euro, arată cea mai recentă analiză a francize.ro, un business de consultanţă în domeniu. Estimările iau în calcul cifrele de afaceri bugetate pe 2018 de companiile care se dezvoltă în franciză, dar şi rezultatele lor din 2017 şi evoluţia acestora comparativ cu anul anterior.

    „Piaţa francizelor îşi continuă creşterea şi anul acesta şi se îndreaptă spre o valoare de 3,3 miliarde de euro în 2018, bifând un plus de 11% comparativ cu anul trecut. După o perioadă de euforie în piaţă, constatăm totuşi o încetinire a avansului. Nu este un lucru rău, multe businessuri având nevoie de o aşezare după creşterea galopantă din ultimii ani”, spune Paul Voicu, managing partner al francize.ro.

    Printre motivele invocate de el ca stând la baza încetinirii se numără plafonarea ascensiunii consumului, presiunea extraordinar de mare pe piaţa forţei de muncă, accesul tot mai dificil la locaţii bune pentru HoReCa şi retail sau găsirea unui echilibru între preţul plătit şi randamentul locaţiei. Un alt motiv este deprecierea leului în raport cu euro în 2018 comparativ cu anul anterior.

    Chiar şi aşa, piaţa continuă să crească şi nume noi continuă să vină în România pentru a se dezvolta în franciză. Unele vin pentru prima dată, cum este cazul Victoria’s Secret, altele revin pentru a doua sau a treia încercare, convinse de evoluţia macroeconomică bună. Gregory’s s-a întors în 2018 în România după ce criza şi-a pus amprenta anterior asupra businessului local şi internaţional. Hugo Boss se află la cea de-a treia încercare.

    „Probabil că, în 2019, vor mai fi şi alte branduri care reintră în piaţă, din dorinţa de a fructifica potenţialul şi tendinţa de creştere”, adaugă Paul Voicu. Pe lângă conceptele active în piaţă, există alte 50 de businessuri noi în căutare de parteneri – fie masterfrancize internaţionale, fie afaceri autohtone care şi-au lansat sistemul de franciză, mai spune el.
    Dintre aceste concepte, unele vor reprezenta motoare de creştere pentru următorii ani, având planuri foarte agresive de dezvoltare, crede executivul. Astăzi, piaţa este dominată (64% din totalul conceptelor) de nume internaţionale, cele mai multe venite din SUA, Italia şi Franţa.
    McDonald’s, Starbucks şi KFC sunt branduri care nu mai au nevoie de nicio prezentare. Puţini sunt cei care să nu fi auzit ele, ba chiar să nu fi gustat un cheesebuger la Mac, o porţie de aripioare picante de la KFC sau să-şi fi început dimineaţa cu o cafea la Starbucks. Nu la fel de mulţi sunt însă cei care ştiu că fiecare dintre cei trei giganţi americani este prezent pe piaţa din România în sistem de franciză (cu regim închis, toate unităţile fiind operate de un masterfrancizat).
    Şi cele trei nu sunt singurele nume. Dar, până la urmă, despre asta este vorba într-un sistem de franciză: un restaurant sau o cafenea operată de francizor nu trebuie să fie cu nimic diferită de una deschisă de un francizat.
    Unele dintre cele mai puternice companii din lume, cu afaceri de miliarde de dolari fiecare, au pariat pe acest model de business pentru că şi-au dat seama că este o reţetă pentru scalarea afacerii şi pentru dezvoltare. Pe urmele unor astfel de giganţi păşesc şi nume locale care testează sistemul de franciză. Christian Tour (turism), Uncle John (restaurante) sau Meli Melo (retail de accesorii) sunt doar câteva nume care s-au ancorat bine pe piaţa pe care activează şi acum sunt dispuse să dea mai departe know-how-ul şi către alţii. Aceste branduri abia îşi lansează franciza, dar sunt altele afaceri româneşti care nu doar că au testat conceptul, dar l-au şi folosit ca motor de creştere şi dezvoltare. În România şi chiar şi în afara ţării. Poate cel mai concludent exemplu este Salad Box.
    „Francizarea este pasul firesc pe care îl facem ţinând cont de nivelul la care am ajuns ca business, precum şi pentru dezvoltarea viitoare a companiei. Christian Tour este un brand puternic, este o companie care a acumulat know-how şi este în măsură să împărtăşească din propria experienţă celor care vor să vină sub umbrela companiei noastre”, spune fondatorul Cristian Pandel.
    El este unul dintre cei mai puternici antreprenori din industria turismului, fiind cel care a pus bazele agenţiei Christian Tour în urmă cu mai bine de două decenii. Astăzi, Christian Tour este cel mai mare touroperator de chartere de pe piaţa locală. Sub brandul Christian Tour există 40 de agenţii de turism proprii în marile oraşe ale ţării, iar acum Pandel anunţă că lansează sistemul de franciză pentru continuarea expansiunii pe piaţa din România şi nu numai.
    Planurile vin în contextul în care 2018 este pentru Christian Tour cel mai bun an din istoria sa de peste 21 de ani. Grupul estimează că până la finalul anului va atinge o cifră de afaceri de 85 de milioane de euro, în creştere cu 25% faţă de 2017. „Este o şansă pentru businessurile mici, care vor să evolueze. Credem în forţa şi vitalitatea pe care o au micii antreprenori de a dezvolta afaceri de succes.”
    Cristian Pandel va lansa sistemul de franciză al Christian Tour în cadrul celei de-a doua ediţii a Forumului Investitorilor în Franciză, ce va avea loc pe 1 noiembrie la Bucureşti şi va fi organizat de Ziarul Financiar împreună cu francize.ro. Anul trecut, evenimentul a atras peste 300 de oameni de afaceri, manageri şi consultanţi care au venit să îi asculte pe speakerii români şi străini. Evenimentul din acest an va avea peste de 20 de speakeri, antreprenori şi executivi locali, dar şi consultanţi străini.
    Ziarul Financiar împreună cu francize.ro pregătesc şi cea de-a treia ediţie a Catalogului francizelor din România, aferentă anului 2018. Acest produs va fi lansat pe pe 1 noiembrie la Bucureşti, cu ocazia celei de-a doua ediţii a Forumului Investitorilor în Franciză. Catalogul grupează peste 170 de concepte diferite, din domenii variate, de la retail la HoReCa şi servicii.

    Dar, în final, întrebarea este:
    de ce franciză?
    Sergiu Neguţ, business angel şi membru în boardul Fundaţiei Romanian Business Leaders, spune că afacerile înseamnă din capul locului colaborare. Poate de aceea ţările în care oamenii lucrează mai bine în echipe, unii cu alţii, au succes mai mare în afaceri. Structurile colaborative în general reduc riscul investiţiei şi nivelul resurselor de investit, pornind de la premisa că fiecare face ce se pricepe mai bine în value chain.
    „Francizele au darul că rezolvă crizele de idei şi reduc (fără a elimina) riscul de eşec. Cu alte cuvinte, dacă nu am nicio idee spectaculoasă, dar vreau să lucrez pentru mine, o franciză poate fi o soluţie foarte bună de a lansa un business operaţional, pe un model validat, fără bâjbâieli inutile.” Desigur, şi oportunităţile de câştiguri uriaşe sunt limitate, pentru că francizele au un teritoriu limitat, de multe ori doar la un punct de lucru, adaugă Neguţ. El este şi consultant în afaceri (business growth consultant) şi codecan al şcolii de afaceri Maastricht School of Management în România.
    Piaţa francizelor atrage însă nu doar datorită modelului deja testat şi a riscurilor mai mici, ci şi datorită numărului mare de concepte disponibile. Astăzi sunt 385 concepte active în piaţă, cu 6% mai multe decât acum un an, arată studiul francize.ro. Acestora li se adaugă alte 50 de afaceri care tatonează piaţa românească a francizelor. Pe scurt, o piaţă din ce în ce mai diversificată şi cu concepte mai nişate.

    Ziarul Financiar împreună cu francize.ro organizează pe 1 noiembrie la Bucureşti cea de-a doua ediţie a Forumului Investitorilor în Franciză. Anul trecut, evenimentul a atras peste 300 de oameni de afaceri, manageri şi consultanţi.

  • Automobilul românesc – 83 de ani de evoluţie, de la Ford V8 şi Malaxa la Dacia Duster şi Ford EcoSport

    Primele autoturisme produse pe teritoriul actual al României au fost asamblate la uzina Marta din Arad în toamna anului 1905, oraş care la acea vreme făcea parte din Imperiul Austro-Ungar, iar acestea erau realizate sub o licenţă a americanilor de la Westinghouse, potrivit cărţii „Scurtă istorie a fabricaţiei de autoturisme în România“. 

    Având în vedere avântul economic din anii ’30, tot o companie americană, Ford, a decis să construiască în 1935 hala de producţie de pe calea Floreasca, iar anul următor a fost inaugurată producţia modelului Ford V8. Totul începe însă în 1931, când Ford deschide o reprezentanţă de vânzări în România, iar ulterior guvernul de la Bucureşti înaintează o ofertă pentru construcţia unei uzine. Producţia era de circa 2.500 de automobile şi camioane V8 anual şi era cea mai modernă din partea aceasta a Europei.

    Americanii au produs maşini până în 1940, când, odată cu intrarea în război a României alături de Germania nazistă importurile din SUA au încetat, iar în 1948 compania a fost naţionalizată. Ulterior, cei de la Ford au încercat o reluare a discuţiilor, însă fără niciun rezultat. Ford a revenit însă în România cu producţie în martie 2008, odată cu preluarea uzinei de la Craiova, unde în prezent produce SUV-ul EcoSport, devenind primul constructor care asamblează peste 100.000 de maşini anual.

    În 1945, la Reşiţa, în România a fost proiectat şi produs automobilul Malaxa.

    Acesta era totodată şi primul automobil proiectat de ingineri români. Aceasta avea un motor cu trei cilindri şi dezvolta 30 CP. Avantajul său era legat de consumul scăzut, de numai 10 litri/100 km, de aproape trei ori mai puţin decât multe dintre automobilele de la acea vreme. Producţia a fost oprită după ce linia de asamblare a fost mutată în URSS.

      Dar din URSS a venit şi „inspiraţia“ pentru vehiculele IMS, transformate ulterior în ARO, şi camioanele Steagul Roşu Bucegi şi Carpaţi. Din vest au venit autoturismele, momentul cel mai important fiind anul 1965, când autorităţile de la Bucureşti au lansat o cerere internaţională pentru achiziţia unei licenţe de autoturism.

      La jumătatea anilor ’60 parcul auto românesc număra numai 50.000 de maşini, potrivit cărţii „Scurtă istorie a fabricaţiei de autoturisme în România“. În anii ’50 şi ’60 încă circulau multe dintre maşinile din perioada interbelică, însă o parte dintre acestea au fost vândute la export. Cele care au rămas au fost puternic modificate din cauza lipsei pieselor originale. Din acest motiv nu mai există niciun Ford V8 produs în România care să poată fi restaurat.

    Primul autoturism produs în România după război a fost IMS 57, pornind de la piesele realizate la Întreprinderea Metalurgică de Stat din Câmpulung Muscel, în 1957. Era un automobil de teren, 4×4. Şasiurile echipate la Câmpulung erau ulterior transferate la uzina Vasile Tudose la Colibaşi – actuala Automobile Dacia – unde erau vopsite.

    Ulterior, pentru viitorul model, M461, era utilizat un motor derivat din cel al camionului Steagul Roşu Carpaţi, motor care la rândul lui era derivat din celebrul Ford V8 produs în anii ’30 pe calea Floreasca. Ulterior, după criza petrolieră din 1973, maşinile ARO au primit motoare diesel mai economice, livrate de Tractorul Braşov.

    Modelul de atunci, M461 cu motor diesel, s-a produs în peste 80.000 de exemplare, dintre care aproape 60% au fost livrate la export. Datorită performanţelor sale în teren accidentat, maşina a parcurs trasee în competiţii specializate precum cele transafricane sau în munţii Himalaya, maşina concurând de la egal la egal cu celebrele off-roadere de la Land Rover.

    Ulterior gama ARO a fost extinsă, iar exporturile au continuat să crească, în România numai extrem de puţini având acces la achiziţia unui ARO. Mai mult, şi în anii ’90 unii clienţi plăteau preţ dublu pentru a avea posibilitatea de a cumpăra un SUV românesc. Din această cauză, alături de importurile de second-hand, cererea pentru ARO s-a prăbuşit ulterior inclusiv în România, iar toate tentativele de privatizare au eşuat. După 2006 uzina a fost „rasă“ şi vândută la fier vechi. Din cauza utilajelor extrem de vechi, a tehnologiilor uzate, precum şi a fiabilităţii scăzute, ARO a dispărut. 

    Din 1990 şi până în 2004 la ARO au fost numite nouă echipe manageriale, cu mandate de 1-2 ani. Dincolo, la Dacia, din 1990, imediat după Revoluţie, şi până în 2002, uzina a avut un singur director general – Constantin Stroe – cu o singură strategie – aceea de a menţine pe linia de plutire şi a readuce francezii de la Renault la Mioveni. Nicolae Badiu, autorul cărţii „Poarta 3, Maşina cu nume de ţară – Dacia“ povesteşte cum „secretul succesului“ de la Dacia în anii ’90 a fost faptul că Stroe i-a pus în competiţie pe furnizorii de componente pentru a putea ţine costurile în frâu. ARO nu a procedat aşa, iar la Câmpulung costurile au explodat.

    În anii ’60, interesaţi de oferta statului român de preluare a unei licenţe de autoturism au fost cei de la Renault, Peugeot, Fiat, Alfa Romeo şi Morris. Dintre aceste companii, Peugeot şi Renault au intrat în cursa finală.

    Uzina de la Colibaşi a fost construită în mai puţin de doi ani, iar pe 3 august 1968 ieşea primul automobil de preserie de pe linia de asamblare. Pe  20 august a demarat efectiv producţia de serie a Daciei 1100 şi a fost realizată celebra poză cu Nicolae Ceauşescu la volan.

    Producţia de la Mioveni a urcat treptat de la circa 2.000 de unităţi în 1968 spre un maxim de aproape 95.000 înainte de Revoluţie, în 1988.

    dată cu privatizarea din 1999, uzina a urcat spre o capacitate maximă de 350.000 de unităţi şi afaceri totale de aproape 5 miliarde de euro.
    Renault a transformat Dacia în cea mai mare companie românească şi, ce contează şi mai mult, francezii oferă la Mioveni un salariu mediu tipic unor pieţe din Europa Centrală precum Cehia, astfel încât impactul său real asupra economiei este mult mai puternic. Mai mult, la mijlocul anilor ’90 Constantin Stroe a pus bazele Asociaţiei Constructorilor de Automobile din România, care reuneşte producătorii de componente de pe piaţa locală. Venirea Renault în România în 1999 a atras imediat investiţii masive din partea producătorilor de componente. Acum, la aproape 20 de ani de atunci, aproape 220.000 de oameni lucrează în industria auto locală, ce generează peste 25 de miliarde de euro anual. În acest caz, „secretul succesului“ a fost ideea automobilului de 5.000 de euro, automobil ce putea fi produs numai într-o ţară emergentă la începutul anilor 2000 – Loganul. 

    În  2 iunie 2004, la sediul Technocentre, centrul de cercetare al Renault de lângă Paris, Louis Schweitzer, preşedintele companiei, prezenta oficial „automobilul imposibil“ – Logan. În 2010 francezii lansau SUV-ul Duster, model care în prezent reprezintă aproape 70% din producţia de la Mioveni.  Ulterior, gama Logan şi platforma sa au ajuns să reprezinte o treime din vânzările Grupului Renault la nivel mondial. Anul acesta gama va ajunge la un volum de circa 1,6 milioane de unităţi, iar pentru acestea proiectarea a fost realizată de către Renault Technologie Roumanie, la Titu şi în birourile din Bucureşti. 

    În prezent, Dacia şi Ford au pus România pe locul 10 în topul celor mai mari producători de autoturisme la nivel european, iar în acest an ambele uzine ar putea ajunge la un total de aproape 500.000 de maşini. Dintre toate uzinele, Dacia a fost singurul exemplu de succes de la început până în prezent. Uzina Tractorul, spre exemplu, cea mai mare din lume la începutul anilor ’90, cu o cadenţă de 50.000 de tractoare anual, a sfârşit în 2007 drept proiect imobiliar.

    Roman Braşov, altădată uzină-fanion a României, a ajuns să producă numai câteva unităţi anual după ce a fost cumpărată de Ioan Neculaie. ARO a dispărut complet din peisaj, Semănătoarea, fabrică de combine agricole, de asemenea a dispărut, la fel ca şi multe alte fabrici mai mici de tractoare sau utilaje agricole. Doar cei de la Reghin, IRUM, au dezvoltat anul acesta primul tractor românesc construit în ultimii zece ani.

    Pe de altă parte, în locul coloşilor comunişti au apărut fabrici construite de giganţi occidentali. Continental este acum cel mai mare angajator, cu aproape 20.000 de angajaţi, Bosch a investit şi investeşte în cercetare şi dezvoltare, iar Michelin şi Pirelli produc în România unele dintre cele mai avansate anvelope din lume.  

    Constantin Stroe

    Numele lui Constantin Stroe este sinonim cu industria auto locală. El a fost artizanul privatizării uzinei Dacia în 1999 şi este cel care a discutat direct atunci cu Louis Schweitzer, preşedintele Renault de la acea vreme, ideea unui automobil low-cost. El a fost cel mai longeviv director al Dacia, conducând uzina între 1990 şi 2002, şi a fost singurul român acceptat de francezi să conducă uzina cu Renault drept acţionar majoritar. Deşi a condus-o în cea mai grea perioadă, el a reuşit nu numai să o ţină pe linia de plutire, ci a obţinut şi profit şi a realizat singura privatizare de succes din istoria României moderne. Mai mult, el a fondat în anii ’90 şi Asociaţia Constructorilor de Automobile din România, care reuneşte producătorii de componente auto de pe piaţa locală. De asemenea, el a fost implicat direct în discuţii cu giganţii care au venit pe plan local pentru a produce piese auto. Constantin Stroe a încetat din viaţă la sfârşitul anului 2016.

    Tractorul Braşov
    Înainte de 1990, Tractorul Braşov producea circa 50.000 de tractoare anual şi era cea mai mare companie de profil din lume. După 1990, toate tentativele de privatizare au eşuat, iar în total 22.000 de oameni şi-au pierdut locurile de muncă. Odată cu închiderea definitivă în 2007, vechiul sit de producţie a fost transformat în cel mai mare proiect imobiliar din această parte a Europei, locul halelor fiind luat de birouri, blocuri de locuinţe şi un centru comercial.

    Ford România
    Americanii au preluat oficial uzina de la Craiova în martie 2008, în 2009 au început asamblarea utilitarei Transit Connect, iar în 2012 pe cea a monovolumului mic B-Max. În octombrie 2017 B-Max a fost înlocuit de SUV-ul de clasă mică EcoSport, primul automobil din istoria uzinei care va avea o producţie anuală de peste 130.000 de unităţi sau poate chiar 150.000 de unităţi.

    IRUM Reghin
    Tagro este primul tractor românesc produs după 10 ani, ce a presupus o investiţie de peste 4 milioane de euro şi o echipă de 50 de ingineri români.