BusinessMagazin

Tag: opinie

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Trăiri organizaţionale – aşteptări şi aspiraţii

    Aud de foarte multe ori în organizaţii oameni spunând că se aşteaptă ca aceia din jurul lor să… sau că se aşteptau la ceva ce nu s-a mai întâmplat. Poţi cel mult să aştepţi ceva ce ştii că urmează să se întâmple şi despre care ai fost informat, însă, să te aştepti aşa, tu din capul tău, ca lucrurile să se petreacă întocmai cum ai fantasmat despre ele este o sursă bogată şi sigură de auto-dezamăgire şi de nefericire. Dezamăgirea că ceva ce ştiai că urmează să se întâmple nu s-a mai întâmplat este infinit mai mică decât dezamăgirea produsă de faptul că te-ai fi aşteptat să…

    Liderii buni ştiu că responsabilitatea lor este aceea de a crea aspiraţii la care oamenii din jurul lor se pot alinia fiind energizaţi în permanenţă. Liderii slabi îşi creează pasiv propriile aşteptări de la oamenii din jurul lor şi aşteaptă ca acestea să le fie livrate, ei rămânând doar cu responsabilităţi administrative.

    Atunci când “mă aştept să”, autonomia şi autenticitatea celui asupra căruia îmi îndrept aşteptările sunt doar fantasmele mele despre potenţialul sau interesul acelei persoane. Dacă “mă aştept să”, mai degrabă voi fi pasiv şi voi urmări să văd dacă lucrurile merg conform scenariului din capul meu. Dacă se întâmplă astfel, mă voi bucura. Dacă nu se întâmplă ceea ce mă aştept, va fi cu siguranţă din vina celuilalt. “Aşteptându-mă să”, toată responsabilitatea va fi la celălalt, responsabilitatea mea încheindu-se în momentul în care mi-am formulat aşteptarea. “Aşteptându-mă să”, maximul de implicare pe care o pot avea este să mă supăr şi să fiu dezamăgit dacă finalitatea nu este cea imaginată de mine.

    Atunci când “aspir să”, cel mai probabil îmi voi anunţa cu bucurie viziunea asupra felului în care eu văd lucrurile, energizându-i pe cei din jurul meu. Voi fi preocupat să le cer părerea, să le înţeleg obiecţiile sau să le accept punctele de vedere. “Aspirând să”, implicarea şi determinarea mea vor fi maxime. Dacă lucrurile nu merg aşa cum am viziunea despre ele că ar trebui să meargă, voi şti că stă doar în puterea mea să găsesc o altă cale pentru a face ca lucrurile să se întâmple pentru că am în permanenţă în minte responsabilitatea rezultatului.

    Oamenii care aspiră să sunt tonici şi contagioşi pe când cei care se aşteaptă să sunt mai degrabă tensionaţi şi îndârjiţi. Cei care “aspiră să” se bucură de fiecare om în parte şi găsesc satisfacţie în a-l descoperi, dar şi în a se redescoperi pe ei înşişi în diversitatea celorlalţi. Cei care “se aşteptă să” consideră că oamenii sunt toţi similari unor tipare şi au puţină disponibilitate pentru a mai afla ceva nou despre ei înşişi.
    Cei care “se aşteaptă să” trăiesc în trecutul fantasmei lor, pe când cei care “aspiră să” sunt prezenţi şi ageri şi pregătiţi în fiecare clipă să aibă reacţia cea mai potrivită contextului în care se află.

    Atitudinea de “a te aştepta să” este din păcate mult mai naturală şi mai în firescul lucrurilor pe când aceea de “a aspira să” presupune consecvenţă în exerciţii de voinţă. Atunci când “te aştepţi să”, mai degrabă ţii cont de fricile şi de neîmplinirile pe care le-ai resimţit în prezenţa oamenilor şi, “aşteptându-te să”, vrei de fapt să le eviţi. Atunci când “aspiri să”, ai descoperit deja bucuria de a simţi de fiecare dată potenţialul şi autenticitatea oamenilor din jurul tău şi ai suficientă încredere în tine încât să ai curajul de a te expune şi de a-ţi expune aspiraţiile.

    Oamenii de la care “se aşteaptă să” vor fi totdeauna limitaţi şi blocaţi în fantasme care nu le aparţin şi în care ajung cel mai adesea fără angajamentul lor. Oamenii împreună cu care “aspirăm să” participă asertiv alături de noi din propria lor voinţă, iar bucuria de a fi descoperiţi aşa cum sunt ei, în preferinţele sau în limitele lor, îi face pe aceşti oameni să devină responsabili împreună cu noi faţă de aspiraţiile noastre.

    Aşteptările ne garantează eşecul, aspiraţiile ne conduc către succes.
    Aşteptările ne sărăcesc şi ne consumă, aspiraţiile ne cresc şi ne îmbogăţesc.
    Aşteptările sunt implicite pe când aspiraţiile sunt explicite.
    Aşteptările predefinesc, aspiraţiile creează.
    Aşteptările ne îngrădesc, aspiraţiile ne diversifică.
    Aşteptările sunt despre frică, aspiraţiile sunt despre curaj.
    Aşteptările sunt despre frustrări, aspiraţiile sunt despre valori şi viziuni.

    IULIANA STAN (OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România)

  • Adrian Vasilescu, BNR: Nume de cod – „FMI“?

    De vreo săptămână, presa e plină de un anumit tip de titluri. Am spicuit câteva: “Premierul i-a convocat la Guvern pe miniştrii care vor discuta cu delegaţia FMI”; “Reforma companiilor de stat, subiect delicat în discuţiile cu FMI”; “Perspectiva finalizării acordului actual cu FMI, probabil pozitivă”; “FMI va face ultimele evaluări – ce aşteaptă de la România?”… Şi iată, FMI-ul e deja la Bucureşti. Singur?

    Adevărul este că marţi, la Bucureşti, a sosit o misiune comună a Uniunii Europene, FMI şi Băncii Mondiale. O misiune a partenerilor internaţionali cu care România a avut, în 2009, un Acord de împrumut, continuat apoi cu un Acord de precauţie, valabil până în martie anul acesta. Din prima înţelegere ne-am ales cu o finanţare de 20 de miliarde de euro. Din a doua nu a fost tras niciun ban, e doar un acord de precauţie, dar în eventualitatea unei nevoi urgente, ce ar putea interveni în aceste vremuri de criză, autorităţile statului ar putea să apeleze şi la bani.

    Repet: înţelegerea e încheiată cu trei parteneri. De ce se vorbeşte numai de FMI? E cumva FMI un nume de cod pentru cei trei parteneri. Nicidecum. E o amintire impregnată puternic în memoria colectivă. Şi e greu să ne-o scoatem din minte.

    A fost un timp, prin anii ’90, când eram legaţi trup şi suflet de Fondul Monetar Internaţional. Căci ne dădea împrumuturi în valută într-o vreme în care România nu avea acces pe nicio piaţă internaţională. O întrebare era obsedantă atunci: “Când vin banii de la FMI?”… Apoi, după ce ni s-au deschis porţile pieţelor externe, prin ’96, de la FMI aveam nevoie de undă verde. Nimeni nu se grăbea să împrumute România decât după ce apăreau comunicatele FMI în care se menţiona că ţara a făcut progrese.

    Atunci, pregătirile pentru începerea negocierilor cu Fondul Monetar Internaţional erau atât de importante încât, dacă ar fi eşuat, România ar fi fost nevoită să-şi amâne mai multe proiecte vitale. Aşa că, periodic, misiunile FMI, ce veneau pentru negocieri, erau aşteptate la Bucureşti cu mari emoţii. De fiecare dată, reprezentanţii României se prezentau la masa tratativelor cu trei pachete importante: unul cu realizări, altul cu restanţe şi în fine un pachet cu obiective noi.

    Deseori, de-a lungul anilor, autorităţile române au adoptat nenumărate măsuri raţionale, soldate cu reducerea deficitului bugetar, restrângerea deficitului balanţei de cont curent în unele perioade, calmarea inflaţiei, toate ducând în final la creştere economică. Multe dintre aceste măsuri au fost cerute expres de Fondul Monetar Internaţional. Şi cum orice dare înapoi devine extrem de periculoasă, pentru că induce un mesaj negativ, FMI-ul a insistat cu înverşunare ca măsurile ce erau adoptate să nu fie abandonate.

    Acordul din 2009 şi cel din 2011, încă în curs, nu au mai fost încheiate doar cu FMI. Ci cu actualii noştri parteneri internaţionali: Uniunea Europeană, FMI şi Banca Mondială. Dar când e vorba de criterii de performanţă, de misiuni de evaluare, de bani şi de undă verde pe pieţele internaţionale de capital, reflexele sunt mai tari decât adevărul. Miza însă e aceeaşi. În trecut FMI, acum Uniunea Europeană, FMI şi Banca Mondială se întâlnesc pe aceeaşi lungime de undă: o bună funcţionare a economiei, stabilitate internă, politică şi economică, competitivitate. Şi un mesaj – important, echilibrat şi realist – ce pleacă de la ideea că politicile monetară, fiscală, salarială şi de restructurare sunt complementare; ele se potenţează reciproc.

    Alte opinii pe zf.ro/opinii

     

     

  • Opinie Mircea Geoana: Şantierul dezvoltării României

    Ce alegem ca viziune de dezvoltare? Continuarea proiectelor mici sau integrarea lor într-un singur proiect naţional de dezvoltare a României? Sunt 40.000 de proiecte de investiţii publice începute şi neterminate în România. Unele începute încă din anii 70, dar în continuare neterminate. Aşa cum se anunţă, alte “şantiere” sunt pe cale să primească atenţia noastră în 2013: modificarea Constituţiei, reorganizarea administrativă, legea electorală, legea sănătăţii, legea educaţiei, salarizarea în sectorul public, finalizarea acordului cu FMI şi negocierea altuia, adoptarea euro, intrarea în spaţiul Schengen, lupta împotriva evaziunii fiscale, exploatarea gazelor de şist. Şi multe altele. Nu degeaba suntem ţara meşterului Manole!

    Ce ar putea aduce 2013 în această inflaţie de şantiere? În opinia mea, nimic nu ar fi mai aşteptat şi mai necesar decât un principiu ordonator în eforturile de tot felul de dezvoltare a României. Un principiu ordonator care să dea naştere unui alt model de dezvoltare, ce va conduce la integrarea noastră de facto în lumea Vestului. E bine că ajungem la PIB-ul din 2008. Trebuie să ne uităm însă şi la nivelul de investiţii, la puterea de cumpărare, la creditarea economiei, chiar şi la lecţiile învăţate în perioada de creştere economică, cu prea puţină dezvoltare, cu prea multă polarizare, sărăcie şi excludere socială (în 2008, 66% dintre români nu simţeau efectele creşterii economice). Afirmarea unui model de dezvoltare pentru România trebuie să devină mult mai concretă, mai palpabilă şi dezbaterea din Parlament a bugetului pentru 2013 este cea mai bună oportunitate. Prea mult în ultimii ani s-au anunţat reforme fără ca ele să aibă în spatele lor mai mult decât un calcul sau un ifos politic – mai puteţi număra câte reforme, anunţate de Băsescu şi de guvernele sale, care au murit în paginile ziarelor sau în platourile televiziunilor de ştiri? În timp ce la noi se vorbea, vecinii noştri au acţionat, astfel încât Bulgaria aproape a finalizat aderarea la OECD, a crescut la 40% veniturile prin reforma masivă la administraţiile financiare şi în vămi şi apoi au scăzut taxele la 10%. Şi ne mirăm că din ce în ce mai mulţi români aleg să-şi înregistreze firmele şi maşinile acolo.

    Începând cu 2013, logica reformelor trebuie să corespundă cu o logică a bugetului, a alocării, chiar multianuale de resurse publice şi o lege a execuţiei bugetare, pentru a şti cum şi cu ce randament se folosesc banii din educaţie, sănătate sau de investiţii. Un viitor pentru România se construieşte cu realism şi cu resurse care pot fi cu adevărat obţinute, nu doar previzionate. Pactul Fiscal a intrat în vigoare, ceea ce presupune că prima versiune de buget trebuie să fie dezbătută în Parlament înainte de a fi trimis la Comisie.

    Actualul Parlament este unul dintre cele mai încărcate de responsabilitate după 1989. Actuala majoritate solidă a primit sarcina de a spune, democratic şi coerent, ce îşi doreşte România pentru ea în anii care vin şi care sunt primii paşi în 2013. Nu, nu votăm doar bugetul pentru 2013; trebuie să votăm un plan pe 4 ani, cu primele ţinte clare pentru 2013. Acest guvern şi acest Parlament au atât buna-credinţă, cât şi frica (uitându-se la ce i s-a întâmplat PDL) să-şi asume un asemenea efort.

    Ce ar putea conţine acest plan pentru 4 ani şi acest nou model de dezvoltare? Răspunsuri la nişte obiective simple, spun eu: cum facem să avem creştere economică solidă, de minimum 3-4% pe an, o creştere care să ne permită dezvoltarea şi nu supravieţuirea (aşa cum se întâmplă acum cu cea de 1-2%)? Cum facem să avem măcar atâţia salariaţi câţi pensionari? Cum facem ca România să înceteze a fi o ţară din care doar se pleacă? Cum facem să ajungem la mult-dorita independenţă energetică şi agroalimentară? Cum spunem stop proiectelor atribuite cu dedicaţie – “pet projects”, cum le spun americanii?

    7,5 miliarde euro sunt prea puţini pentru 40.000 de proiecte de investiţii publice începute. Dar se pot dovedi suficienţi pentru câteva sute care să ducă într-adevăr la crearea de locuri de muncă şi la refacerea potenţialului nostru economic. M-aş bucura să văd la dezbaterea bugetului o astfel de listă de câteva proiecte-cheie.

    Banii de la buget sunt întotdeauna prea puţini. Dar se pot dovedi suficienţi dacă avem măsură, pentru reformele pe care hotărâm să le începem şi să le terminăm în 2013. Că e vorba de reforma administraţiei, a sănătăţii, de energie sau de agricultură, e nevoie de câteva lucruri simple – de realism şi de onestitate. Sau putem încerca să folosim şi alte surse de finanţare a economiei. E ultima şansă de face din Bursa de la Bucureşti un instrument alternativ de finanţare a economiei, după promisiunea ratată a Fondului Proprietatea.

    Banii de la buget pot fi întotdeauna prea puţini, dar trebuie să nu uităm că nu sunt singurii care să finanţeze dezvoltarea, locurile de muncă şi creşterea nivelului de trai. Există bani europeni, există investiţii străine (cu precădere în zonele de energie şi agricultură). Cu restructurarea managementului fondurilor europene, cu o idee coerentă despre România pe care să o prezentăm cu toţii în străinătate, nu e chiar muncă sisifică, nu?

    Peste toate, aş aşeza ceea ce eu numesc “sanitarul naţiunii” – transparenţa şi buna guvernare. Nu mai merge doar să reduci numărul celor din jurul mesei, e nevoie ca găurile prin care se risipea bugetul public să fie închise. Nimeni nu-şi pune nici încrederea, nici banii într-o ţară în care nivelul corupţiei e considerat înfricoşător.

    În final, ceea ce începem în 2013 printr-un buget pentru dezvoltare trebuie să terminăm printr-o Constituţie pe măsură. Una mai puţin despre cum îşi împart puterea politicienii, despre imunităţi, ci despre cum facem drepturile trecute acolo chiar să însemne ceva, despre cum facem ca realităţile economice autohtone şi europene să-şi găsească o expresie în legea fundamentală. Ar fi trecerea firească de la o Constituţie a blocajului la o Constituţie a dezvoltării. Modificarea Constituţiei, modul cum alegem şi ce puteri lăsăm preşedintelui, guvernului sau parlamentului, regionalizarea nu vor aduce schimbările dorite dacă nu lucrăm la cauza profundă a răului din România: corupţia, proasta guvernare, politizarea excesivă a administraţiei şi rolul nefast al banului negru în politică.

    Viziune printr-un nou model de dezvoltare şi o nouă Constituţie, prioritizare a şantierelor de dezvoltare, asumare în 2013 a unor noi reforme care chiar să fie gata la sfârşitul anului, o bună şi transparentă guvernare – toate acestea ar fi reperele unei rupturi şi ale unui salt calitativ al României în 2013. Majoritatea solidă din Parlament, dar şi frica de a nu ajunge în situaţia celor făcuţi KO de electorat în decembrie 2012 ajută şi ele foarte tare. Eu, unul, cred că se poate. Cred că 2013 poate fi anul nostru, al României.

    Mircea Geoană este senator PSD, membru al Comisiei pentru afaceri europene

    Alte opinii pe zf.ro/opinii

  • Întâi puneţi datele pe masă, apoi veniţi cu propuneri şoc

    Aşteptat cu soluţii, guvernul Ponta ar fi trebuit să pună pe masă până la această oră măsuri de relansare a economiei şi de reducere a risipei bugetare, aşa cum a vorbit de pe margine timp de patru ani că o va face. Dar acestea să se bazeze pe analize solide şi nu pe simple vorbe în vânt, lungi prilejuri de ipoteze. Încă nu iese dintr-o situaţie de aşteptare, parcă nu şi-a dat seama că a intrat pe terenul de joc. Până la această oră fiecare minister ar fi trebuit să pună pe masă o analiză a ceea ce s-a întâmplat în sectorul pe care îl conduce în ultimii patru ani.

    Mai multe pe zf.ro

  • Opinie Mădălina Bălan, Hart Consulting: Sunt femeile mai bune în calitate de lideri decât bărbaţii?

    Intre calitatea liderilor şi rezultatele organizaţionale există fără doar şi poate o legătură instrinsecă puternică. Este demonstrat ştiinţific şi vizibil cu ochiul liber că acolo unde există lideri eficienţi, companiile cresc şi ele, iar acolo unde liderii sunt ineficienţi, organizaţiile eşuează.

    Într-un studiu realizat în reţeaua de parteneri Hogan în mai multe ţări (SUA, Australia, România şi alte câteva ţări din CEE) s-a constatat că nu există diferenţe semnificative între profilul de personalitate al femeilor-lider şi cel al bărbaţilor-lider faţă de profilul standard determinat ca ducând către succes în activitatea de a conduce echipe şi organizaţii. În plus faţă de acest aspect, femeile aflate în poziţii de leadership sunt la fel de disciplinate, responsabile, organizate precum bărbaţii, la fel de abile la a iniţia comunicarea şi a face networking, la fel de interesate de a învăţa şi de a fi informate şi la fel de motivate de recunoaştere, succes şi de performanţă înaltă.

    Există însă şi o serie de diferenţe semnificative între femei şi bărbaţi lideri care, credem noi, explică cel puţin două apecte demonstrate statistic, bine cunoscute: (1) femeile sunt mai puţine în lume la nivel de vârf în organizaţii; (2) organizaţiile cu o componenţă echilibrată între femei şi bărbaţi la nivel de echipe manageriale de vârf sunt mult mai eficiente ca performanţă. Care sunt diferenţele între profilul managerial al femeilor şi cel al bărbaţilor? Femeile în poziţii de conducere tind să se îngrijoreze mai mult, să fie mai anxioase, mai frământate, dar şi mai deschise la feedback şi autodezvoltare, sunt mai introspective în ceea ce priveşte impactul lor asupra celorlalţi; sunt mai puţin încrezătoare în forţele proprii, mai puţin agresive şi dominante, dar mai predispuse să rezolve lucrurile şi să coopereze; au o abordare mai pragmatică în ceea ce priveşte rezolvarea problemelor, mai orientate spre implementare.

    Femeile cu funcţii de conducere sunt motivate de: a îi ajuta şi sprijini pe alţii şi se implică în acţiuni care îmbunătăţesc societatea, o atmosferă plăcută la locul de muncă, păstrarea valorilor familiale şi principii etice solide, imaginea companiei.

    Bărbaţii în poziţii de management tind să aibă o motivaţie mai puternică legată şi de oportunităţi de afaceri, bani şi profit. Aceştia au tendinţa de a manipula mai mult pentru a câştiga, sunt mai carismatici, mai curajoşi, îşi asumă mai multe riscuri. Pe de altă parte, femeile-lider sunt mai precaute, evitante, cu tendinţa de a se retrage în situaţii de presiune şi oboseală.

    Ce înseamnă eşec la nivel de leadership? Concedierea, performanţa slabă financiară a echipei sau a companiei conduse de respectivul lider, falimentul, rata mare a fluctuaţiei de personal, rata mare de accidente de muncă, slaba retenţie a clienţilor – toate acestea sunt exemple de eşec managerial. Eşecul este legat de inabilitatea liderului de a forma şi de a menţine echipe performante. Şi are legătură cu incapacitatea liderului de a oferi celor din jur sentimentul de încredere, de a lua decizii corecte, de a manifesta competenţă în zona de business pe care o conduce, de a avea şi comunica o viziune articulată pentru echipa sa.

    Liderii care nu sunt oneşti, corecţi, echidistanţi, care sunt intimidanţi cu subordonaţii, agresivi sunt percepuţi ca fiind de “neîncredere”. Fapt care conduce, în timp, la eşec. Cea mai bună modalitate de a preveni eşecul la nivel de leadership organizaţional este de a selecta şi promova oameni care au abilităţile necesare. Prezenţa sau absenţa acestor abilităţi de leadership este eficient şi radid evaluată prin utilizarea instrumentelor de evaluare psihologică cu o înaltă validitate predictivă. Instrumentele psihologice riguroase ştiinţific pot fi folosite atât pentru a identifica potenţialul de leadership al femeilor şi al bărbaţilor, fără să discrimineze, cât şi pentru a oferi liderilor feedback valoros cu privire la punctele lor forte şi la ariile de dezvoltare.

    MĂDĂLINA BĂLAN (MANAGING PARTNER AL HART CONSULTING)

  • Opinie Marius Coltuc: Timbrul de mediu 2013; lege ilicită? Punctul de vedere al unui avocat

    Marius Coltuc este avocat în cadrul casei de avocatură Coltuc.

    La data de 9 ianuarie 2013 s-a amânat publicarea formei finale a legii privind timbrele de mediu 2013. Până atunci românii vor plăti exact ca anul trecut şi chiar mai mult pentru autoturismele înmatriculate înainte de 2007. Tendinţa în Europa – vezi Franţa, Belgia etc – este de a menţine taxa şi chiar de a o mări (de exemplu Franţa de trei ori de la 1 ianuarie 2013).

    România are aproape 95% din sistemul francez de drept şi drept urmare nu poate avea o altă poziţie. Dispoziţii legale: Statul francez a decis modificarea baremului Bonus/Malus privind taxele pentru vehiculele noi, în funcţie de emisiile de carbon. Cea mai semnificativă creştere se va înregistra la vehiculele care emit peste 191 grame de CO2 pe kilometru. Astfel, pentru cele care se situează între 191-200 grame CO2 pe kilometru, taxa creşte de la 2300 euro la 5000 euro, iar pentru cele care emit peste 201 grame CO2 pe kilometru, taxe creşte de la 3600 la 6000 de euro. Bonusurile primite de cei care optează pentru maşini nepoluante se menţin la baremurile din 2012 (7000 de euro pentru maşinile full-electrice şi 4000 de euro pentru maşinile hibrid care emit sub 110 grame CO2 pe kilometru).
    Conform noului barem, procentual vorbind cel mai afectat model va fi Lada Niva 1.7 i – motorul acesteia emite 224 grame de CO2/km şi din această cauză la preţul ei de 11.990 euro se va adăuga taxa de 6000 de euro, ajungând la 17.990 euro!

    Şi modelul 4×4 de la Dacia va fi afectat: pentru Duster 1.6 L taxa de mediu va ajunge la 1500 euro.

    Conform unui studiu realizat de Eurotax Glass, taxa de 5000 de euro va afecta 410 de modele din gamele producătorilor auto prezenţi pe piaţa din Franţa. Procentual, taxa se situează între 4% din valoarea maşinii, în cazul unui BMW seria 7 – 750Li Exclusive individual, care costă 127.500 euro şi 18% pentru Mercedes Vito. Pentru mai mult de jumătate dintre versiunile afectate, penalizarea reprezintă mai mult de 10% din valoarea maşinii. Printre modelele puternic afectate se numără Nissan Qashqai 2.0i 140 CP, Ford Transit Kombi, Volkswagen Caravelle 2.0 TDI, Mercedes-Benz Vito 110 CDI BlueEfficiency, Honda CR-V (generatia precedenta), Mazda5, Skoda Superb Combi 1.8 TSI.

    Conform Eurotax Glass însă, puţine modele franţuzeşti sunt afectate de această nouă versiune a legii Bonus/Malus. Astfel, modele precum Citroen Jumper Combi, Peugeot Boxer Combi, Peugeot Expert şi Renault Master Combi sunt afectate de această taxă, penalizarea reprezentând până la 15% din valoarea de achiziţie a acestor modele.

    Se pune întrebarea este legal sau nu acest timbru de mediu?

    Dacă luăm de bune declaraţiile guvernului şi anume că poluatorul plăteşte dacă are maşina veche şi capacitate cilindrică mare, am spune că nu vor schimba nimic faţă de legea 9/2012 în afara denumirii. Principiile rămân şi caracterul ilicit al acesteia rămâne. Am putea fi de acord cu varianta din Germania, unde nu există taxă de mediu, dar există impozit mai mare. Dacă timbrele de mediu care vor fi calculate în funcţie de cantitatea de noxe emisă de autoturism şi va fi plătită de absolut toată lumea care are maşină, anual, împreună cu impozitul pe vehicul ar fi rezonabil. Ideal ar fi să fie eliminate,dar România nu îşi va permite niciodată să scoată această taxă. Se mai poate ataca pentru evitare sau recuperarea timbrului de mediu? Răspunsul nu poate fi decât unul: da.Se mizează pe faptul că românii nu vor ataca aceste decizii în număr mare, ca în 2012, că durează şi că statul va învinge. Procedura de recuperare a aşa numitului timbru de mediu este următoarea. Temeiul rămâne acelaşi: Potrivit art. 90 alin. 1 din Tratatul Comunităţii Europene (T.C.E.), nici un stat nu poate aplica, direct sau indirect, produselor altor state membre, impozite interne de orice natură mai mari decât cele ce se aplică direct sau indirect produselor naţionale.

    Aceste dispoziţii din T.C.E. au rolul de a asigura libera circulaţie a mărfurilor în spaţiul comunitar prin interzicerea oricăror taxe interne discriminatorii faţă de produsele similare din alte state comunitare.
    În contextul aderării României la Uniunea Europeană acesteia îi revenea obligaţia confirmării dispoziţiilor art. 90 din T.C.E. Cu toate acestea taxa de prima înmatriculare prevăzuta prin art. 214 alin. 1-214 alin. 3 Cod Fiscal şi aplicabilă autoturismelor şi autovehiculelor comerciale second-hand la prima înmatriculare a acestora în România constituie o masură discriminatorie a Statului Român faţă de autoturismele second-hand din alte state comunitare în raport cu cele similare din România cărora nu le este impusă o astfel de taxă. în consecinţă taxa de primă înmatriculare impusă autoturismelor şi autovehiculelor second-hand constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 90 din T.C.E. Aşteptăm cu nerăbdare o formă a legii care se anunţă ilegală de acum.

  • Prezentarea per capita în Power Point cu tricolor a făcut din non-ştiri ştiri

    Nu ştiu cu ce impresie au rămas telespectatorii care s-au uitat în această seară la discursul premierului Victor Ponta despre situaţia economică a ţării sau aşa-numită “stare a naţiunii” prin perspectiva bugetului pe 2013, însă pentru mine a fost ca o lecţie de economie şi jurnalism la care lector a fost premierul.

    Avertizând de la începutul discursului că va prezenta principalii indicatori ai bugetului pe 2013 în moneda europeană şi în sume rotunjite, premierul a pus foarte mult accentul în statistici pe cap de locuitor pentru a ilustra ce se află în “Bugetul cetăţeanului român”, titlul fişierului Power Point prezentat în timpul conferinţei de presă la care erau prezenţi peste 40 de jurnalişti, cameramani şi fotografi.
     
    Timp de o oră, premierul a încercat să “traducă” o parte din indicatorii bugetului pe înţelesul cetăţeanului, din care voi prezenta doar câteva statistici care mi-au atras atenţia:
     
    – 7.000 de euro – aceasta este valoarea PIB-ului pe cap de locuitor în 2013;  Produsul Intern Brut, definit de premier ca totalitatea veniturilor din muncă şi din activităţile desfăşurate de toţi românii din ţară, va avea astfel o valoare de 140 de miliarde de euro anul acesta.
    – 2.300 de euro – este suma cu care va contribui la veniturile de la buget fiecare locuitor al României în 2013, valoarea veniturilor totale bugetate fiind de 46 de miliarde de euro.
    – 150 de euro – este suma cu care, la sfârşitul anului 2013, fiecare cetăţean român va fi mai dator statului din cauza deficitului bugetar.
    – 2.500 de euro per capita în 2013 faţă 1.400 de euro în 2008 – aceasta este situaţia pe cap de locutior în ceea ce priveşte datoria publică, care a ajuns la o valoare totală de 51 de miliarde de euro în prezent.
     
    Ca şi cetăţean şi contribuabil, am înţeles din discursul premierului că, vreau – nu vreau, sunt dator statului pentru ce au făcut bunicii mei (datoriile “istorice”) dar şi cei care au condus ţara până acum (datoria publică + datoria generată de împrumuturile de la instituţiile financiare internaţionale în perioada crizei + cheltuielile şi investiţiile nejustificate ale celor care au fost la putere). 
     
    Ca jurnalist la un ziar de business, ştiam deja că “starea naţiunii” din punct de vedere economic nu este prea bună şi mă aşteptam ca, la prima conferinţă de presă pe această temă, parametrii bugetului pe 2013 să fie însoţiţi de măcar câteva măsuri de redresare a economiei concrete, care urmează să se aplice într-o perioadă imediat următoare, alături de un calcul al impactului bugetar pe care l-ar avea acestea. Discursul premierului nu a adus aproape nimic nou în materie de statistici legate de situaţia actuală a economiei româneşti. Însă raportarea per capita – o regulă folosită mai ales în jurnalismul de televiziune, pentru că e mai “friendly” cu telespectatorul – a făcut din non-ştiri ştiri.
     
     

  • Opinie Lilia Dicu: Beneficiile coaching-ului pentru “oamenii-orchestră”, antreprenorii

    Lilia Dicu este daring executive coach şi este doctor în filologie şi deţine un masterat în programare neurolingvistică.

    Cel mai frecvent, antreprenorii îşi doresc de la un coach să îi ajute să îşi crească afacerea din punct de vedere financiar. Însă mărirea business-ului este abia obiectivul final la care ajung antreprenorii care apelează la coaching profesionist. Înainte de a ajunge în acest punct, coaching-ul ajuta antreprenorul să atingă nişte obiective intermediare absolut necesare pentru a ajunge la obiectivul final. Coaching-ul îi ajută să îşi construiască sau să îşi clarifice viziunea, strategia si paşii tactici, îi ajută să urmărească în timp real lucrurile pe care le-au pus pe hartie şi sunt martorii implementării, transformările şi evenimentele întâmplându-se chiar sub ochii lor.

    Aflându-se în procesul de coaching, antreprenorii învaţă să se detaşeze, să priveasca lucrurile dintr-o altă perspectivă, să se uite la competiţie, să vadă ce nu funcţionează în afacerea lor, cum să reinvestească relaţiile, cum să îşi ajute personalul, să se dezvolte şi să “performeze”. Mai ales când vorbim despre organizaţii de tip family business, unde ataşamentul faţă de afacere este cu atât mai mare, cu cât relaţiile personale sunt suprapuse cu cele profesionale. Coaching-ul se dovedeşte extrem de util pentru că le oferă susţinerea necesară să observe cu mai multă claritate felul în care funcţionează şi cum se împleteşte multitudinea de roluri.

    Cel mai des m-am confruntat cu regretul şi remuşcările pe care antreprenorii le proiectează asupra lor în momentul în care revizitează o decizie pe care au luat-o la un moment dat; “dacă ştiam atunci…”, “dacă făceam atunci…” sunt gândurile constante pe care le are un antreprenor. Antreprenorii rareori realizează singuri că decizia pe care au luat-o a fost într-adevăr cea mai potrivită la momentul respectiv, pentru că a fost luată cu resursele şi cunostinţele de care dispuneau în contextul dat. A fi conştient de aceste lucruri înseamnă a analiza toate oportunităţile, a le privi detaşat şi a lua uneori decizii care, indiferent de cât de dureroase se dovedesc, sunt adoptate şi privite ca fiind cele mai bune pentru acel moment. La această conştientizare ajung prin intermediul coaching-ului antreprenorii.

    Coaching-ul pentru antreprenori este, în consecinţă, adaptat nevoilor şi problemelor specifice ale acestora. Chiar dacă antreprenorii îşi permit să fie mai flexibili şi să ia singuri decizii pe care să le aplice imediat, implicarea lor directă în afaceri poate să le creeze şi dificultăţi mai greu de rezolvat tocmai pentru că ei sunt, de obicei, în centrul tuturor lucrurilor. Astfel, ei pot ajunge să neglijeze oamenii din jur sau să nu le ofere susţinerea necesară pentru a creşte foarte repede sau foarte bine, poate pentru că nu le dau spaţiu suficient să îşi gestioneze singuri responsabilităţile sau, pur si simplu, pentru că sunt atât de ataşaţi de ceea ce fac, încât pierd claritatea imaginii de ansamblu.

    Ca şi în alte arii, coaching-ul în zona antreprenorială este, în primul rând, axat pe rezultate specifice, pe nevoia de a obţine cât mai repede aceste rezultate şi pe particularităţile business-ului fiecărui antreprenor. De exemplu, faţa de angajaţii din companiile multinaţionale, antreprenorii au o libertate mai mare de a schimba lucrurile, mai ales când sunt convinşi că schimbarea este necesară pentru succesul business-ului lor. Ceea ce le simplifică foarte mult capacitatea de a îmbrăţişa schimbarea este faptul că nu e nevoie să aştepte ca un întreg sistem să se mişte odată cu ei şi să obţină toate aprobările de la diferitele niveluri pe care le are de obicei o organizaţie multinaţional sau internaţională.

    Totuşi, puţini antreprenori ajung la un coach, pentru că, de obicei, află mai greu că există astfel de profesionişti care îi pot ajuta să ajungă la rezultatele pe care şi le doresc. De ce? Pentru că, spre deosebire de oamenii din multinaţionale, cărora cele mai eficiente instrumente de dezvoltare le sunt puse la dispoziţie în mod planificat, prin alocarea unor bugete considerabile, antreprenorii nu au încă un precedent cunoscut pe scara larga despre cum poate fi utilizat coaching-ul în business-ul antreprenorial. De cele mai multe ori, ei nu au pe cineva care să îi informeze şi să le prezinte opţiunile şi instrumentele de ultimă oră în materie de dezvoltare, iar într-un mediu organizaţional există de obicei o istorie de succes pentru programele de coaching.

    Cu toate acestea, în momentul în care realizează beneficiile coaching-ului, antreprenorii sunt dispuşi să investească în programe de coaching şi se dovedesc a fi printre cei mai pasionaţi şi dedicaţi oameni cu care poate lucra un coach. Astfel, determinarea şi pasiunea îi susţin să ajungă la rezultatele excepţionale pe care ei le doresc.

  • Cum să faci 2 milioane de dolari investind 20.000 de dolari pe bursă şi de ce acest lucru nu este posibil pe bursa de la Bucureşti

    Chris Camillo, un investitor autodidact, a devenit vedetă după ce a făcut 2 milioane de dolari pornind de la o investiţie de 20.000 de dolari şi asta în perioada 2007-2010, care a fost una dintre cele mai dificile din istoria burselor americane. Interesant este că el a reuşit asta realizând doar nouă tranzacţii în decurs de câţiva ani, dar dintre acestea opt i-au adus profituri de trei cifre (peste 100%). “Sunt ca un surfer care caută valul cel mare. Fac doar una sau două investiţii pe an, dar atunci când o fac investesc cu convingere”, a explicat Camillo într-un interviu acordat recent pentru Bloomberg.

    Mai multe pe zf.ro

  • Opinie Adrian Cojocar, redactor ZF: Cum ajutaţi voi (ignoranţii bursei) investitorii să facă mai mulţi bani?

    În lumea financiară preţurile sunt o expresie a cererii şi ofertei, iar când cererea lipseşte preţurile au de suferit.

    Aşa s-a întâmplat şi în cazul bursei, după degringolada lăsată în urmă de criza declanşată în 2008 investitorii şi aşa puţini care mai tranzacţionau acţiuni au fugit lăsând în urmă preţuri cu 70% mai mici. Pe bursă au mai rămas 4.000- 5.000 de investitori activi şi circa 20.000 – 30.000 de investitori de portofoliu la o populaţie de peste 18 milioane a României.

    Asta înseamnă că numai unu din 600 de români investeşte la bursă.

    Mai multe pe zf.ro