BusinessMagazin

Tag: reducere

  • Opinie Cătălin Olteanu: Unităţi de măsură fără rost

    CĂTĂLIN OLTEANU (Director general al FM România)

    Comentam într-una din poveştile mele despre faptul că la aceeaşi viteză, pe o linie de producţie mai scurtă, produsul ajunge la capăt mai repede decât pe una lungă. Nu pare mare scofală dacă o gândeşti logic. Dar viaţa bate filmul…

    Asa că să discutăm despre LMSSBB… sau oricum s-o chema, care a venit de la instruirea pe linie de Lean Manufacturing cu o idee simplă şi fixă: spaţiul liber e Muda (pierdere, în japoneză) şi trebuie eliminat! Fără să se întrebe o secundă care ar fi de fapt câştigul şi care e obiectivul îmbunătăţirii, a mai pus un metru la indicatorul de măsură şi în loc să măsoare câţi metri are de parcurs produsul ca să ajungă la capătul liniei, a început să câştige metri pătraţi de shop floor!

    A făcut omul nişte heijunka, care nu este altceva decât o tehnică pentru reducerea Muda.

    După câteva heijunka am reuşit să ne lăudăm cu aproape 40% spaţiu câştigat în metri pătraţi. Nici nu mai conta faptul că liniile de producţie erau atât de înghesuite încât în loc să câştige productivitate operatorii se înghionteau la greu!
    În momentul în care unul dintre ei ridica mâna ca să facă vreun tip de operaţiune, de cele mai multe ori îi administra un cot vecinului, făcându-l pe celălalt să scape ce avea în mână. Astfel în zona de lucru s-a instalat o veselie totală pigmentată cu vânătăi, produse scăpate pe jos, ciobite etc.

    Uneori se iscau certuri, alteori cereri în căsătorie temporară adresate mamei adversarului din ringul… de la serviciu.

    În înghesuiala generală, singurii care se bucurau erau băieţii, care aveau norocul unui post de producţie pe lângă vreo fată drăguţă, pe care o pipăiau fără niciun fel de jenă, că deh!, linia de producţie ajunsese la un grad de intimitate greu de imaginat.

    Că metrii pătraţi câştigaţi nu foloseau la nimic, pentru că nu prea aveam ce pune pe ei, nici nu mai conta. Dar scăderea de productivitate era mai mult decât evidentă şi totuşi asta era o altă mâncare de peşte, o poveste separată despre cum se pictează indicatorii de performanţă ca să dea bine la raport.

    La un moment dat psihoza s-a numit U-shape. Că e benefic să pui nişte posturi de lucru în formă de U, astfel încât un operator care nu este foarte încărcat să poată presta operaţiuni la două staţii de lucru, sau că este util să aşezi staţiile de lucru în formă de U, astfel încât să câştigi acea viteză de care pomeneam scrie prin toate manualele. Dar să nu fii în stare să citeşti mai mult decât capitolul ăsta şi să începi să crezi că U-shape e un feng shui universal şi care se aplică la orice, deja e altă salată. Mai ales când descopeream că unele linii de producţie aveau tendinţa să se ducă înapoi spre magazia de materii prime în loc să se îndrepte spre magazia de produse finite şi docurile de livrare.

    Evident, dacă vreunul dintre cei neatinşi de virusul U-shape încerca să comenteze ceva, apărea instantaneu comentariul cu „rezistenţa la schimbare“. Se pare că Sensei avea o problemă cu capitolele lungi de prin cărţile de management.

    Astfel că la el orice proiect sărea partea de analiză, implementarea schimbărilor nu ţinea cont de comunicare şi influenţare, iar PDCA (plan–do–check–act) sărea partea cu check, care se înlocuia cu „nu forţa, ia un ciocan mai mare“.

    Probabil că o fi luat de bun bancul acela cu elefantul („Cum bagi un elefant în frigider? Deschizi uşa, bagi elefantul şi închizi uşa“). Noi reuşeam cu succes să băgăm linia de producţie în tramvaiul 2 barat şi mai rămânea loc şi pentru călători în orele de vârf.

    Şi n-ar fi fost aşa de rău, dacă măcar am fi avut cui să subînchiriem metrii pătraţi cu care ne-am ales în urma mirificelor implementări. Mai salvăm din banii cheltuiţi de-a proasta doar ca să batem recordul de popor îndesat pe metru pătrat. Doar că acţiunea nu a fost făcută de dragul de a face un lucru util, ci de a aplica un subcapitol dintr-o carte de management.
     

  • Cum a generat Şcoala Muşat o treime din piaţa avocaturii de business

    După 18 ani de „adolescenţă“ şi şase ani de criză economică, piaţa avocaturii de business a ajuns la un oarecare grad de maturitate, cu multe firme puternice, atât locale cât şi internaţionale, care concurează pentru colaborarea cu investitori şi companii. La vârf, însă, după toţi aceşti ani, dominaţia firmelor locale care s-au înfiinţat în primii ani ai pieţei rămâne constantă.

    Toate clasamentele internaţionale care abordează piaţa avocaturii de business din România – Legal 500, Chambers & Partners sau IFLR 1000 – pun pe primul palier, în fiecare an, aceleaşi nume: Muşat & Asociaţii, Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen (NNDKP), Ţuca Zbârcea & Asociaţii şi Popovici Niţu & Asociaţii, nu neapărat în ordinea asta.

    Pe celelalte paliere, aproximativ o treime din cele mai puternice firme de avocatură din România au fost înfiinţate sau sunt coordonate de oameni care au plecat din Muşat & Asociaţii.

    LA ÎNCEPUT AU FOST DOAR DOI
    Peisajul avocaturii de astăzi are la origine două nume: Gheorghe Muşat şi Ion Nestor. Imediat după Revoluţie, în 1990, cei doi îşi înfiinţau firmele într-un mediu în care România începea să descopere democraţia, economia de piaţă şi statul de drept, iar avocaţii erau în avangarda fenomenului.

    Ulterior, în 1995, au apărut alte două firme care au rămas puternice până în ziua de azi, Stoica & Asociaţii şi Boştină & Asociaţii, însă niciuna dintre acestea nu a avut un parcurs mai marcat de „divorţuri“ decât Muşat & Asociaţii.

    „S-a întâmplat ca prima generaţie de după Revoluţie să fie formată din câţiva avocaţi pasionaţi, înfometaţi de libertate şi devotaţi profesiei, care au preferat să muncească 15 ore pe zi, cu sacrificii personale, pentru a pune bazele firmelor care azi domină piaţa avocaţială“, spune acum Muşat, într-un moment în care, privind în piaţă, vede pe primul şi al doilea palier multe nume de foşti parteneri.

    După primii 10 ani de formare a pieţei avocaturii de business, odată ce economia a început să se consolideze şi investitorii străini au început să se uite în direcţia noastră, următoarea generaţie de avocaţi a observat tendinţa şi a considerat că poate mai mult. Începea să se ascută concurenţa.

    Prima plecare importantă de la Muşat a venit în 2002, când avocaţii Florian Niţu şi Ernest Popovici decideau să recreeze firma Popovici Niţu & Asociaţii, înfiinţată iniţial în 1995. Azi firma este unul dintre liderii pieţei, cu efective de 80 de avocaţi, lucrând preponderent cu fonduri de investiţii.

    În anul următor, avocaţii Dragoş Vilău şi Sorin Mitel îl părăseau pe Muşat pentru a înfiinţa Vilău & Mitel, firmă care s-a scindat anul acesta în Vilău & Asociaţii şi Mitel & Asociaţii. Înainte de scindare, însă, firma celor doi era, şi ea, unul dintre cei mai puternici jucători locali.

    „Am avut întotdeauna una dintre cele mai bune echipe de avocaţi din piaţă. Iar în ceea ce priveşte asociaţii firmei, eu cred că în anii 2001-2003 am avut cel mai puternic parteneriat avocaţial care a existat vreodată în România. Sigur că, între timp, lucrurile s-au aşezat, dar piaţa s-a maturizat şi cu oamenii de atunci“, povesteşte Muşat.

    Pe fundal, în 2000 venea în România firma Linklaters, gigant londonez cu afaceri anuale de peste 1 miliard de euro. Pleca din România după opt ani, fără să fi atacat în mod concret dominaţia firmelor lui Nestor sau Muşat, deşi a fost implicată într-o serie de dosare importante, inclusiv privatizarea Sidex.

    Pentru Muşat, însă, ce a urmat după 2003 a fost o serie de plecări răsunătoare. De-a lungul timpului mai mulţi avocaţi care erau numărul doi în firmă au luat decizia să îşi înfiinţeze propriile firme.

    „Avocaţii care au plecat au simţit nevoia să meargă pe cont propriu, să-şi valorifice capabilităţile antreprenoriale dobândite la «Şcoala Muşat & Asociaţii» şi mulţi dintre ei au reuşit să construiască firme puternice, care în prezent formează elita avocaturii de business din România“, mai spune Muşat, în condiţiile în care nu el a fost cel care a folosit prima oară termenul de „şcoala Muşat“, ci foştii lui colaboratori.

  • Încălzirea globală: occidentalii demonstrează, chinezii poluează

    “MISIUNEA NOASTRĂ ESTE SĂ FACEM CA ACEST MOMENT SĂ DEVINĂ UNUL DECISIV„, A SPUS PRIMARUL NEW YORKULUI, BILL DE BLASIO.

    Uriaşul marş a coincis cu demonstraţiile împotriva poluării care au avut loc la nivel mondial, din Marea Britanie şi până în India şi Australia.

    Organizatorii din Manhattan au spus că peste 500 de autobuze au transportat demonstranţi din afara oraşului, iar poliţia a blocat traficul pentru a face loc sutelor de mii de studenţi, angajaţi, părinţi, oameni de ştiinţă, apicultorilor şi multor altora care s-au alăturat marşului. Între alte celebrităţi participante s-au mai numărat actorii Mark Ruffalo, Edward Norton şi Evangeline Lilly. Ruffalo a spus că s-a aflat acolo pentru copiii săi. ”Vreau să fac tot ce pot pentru a le asigura lumea pe care o merită„, a explicat starul din ”Avengers„.

    Demonstranţii au sunat alarma cu tobe, goarne şi peste 20 de fanfare, în timp ce bisericile din oraş au sunat clopotele. În acest timp, 40.000 de oameni au demonstrat la Londra pentru combaterea încălzirii globale, între ei aflându-se Emma Thompson şi muzicianul Peter Gabriel, în timp ce 10.000 de persoane au mărşăluit în Australia.
     
    IDERII MONDIALI PROMIT UN ACORD MONDIAL PENTRU COMBATEREA SCHIMBĂRILOR CLIMATICE
    După proteste, discursuri şi angajamente din partea companiilor, liderii mondiali au încheiat un summit al Naţiunilor Unite pe tema schimbărilor climatice cu sarcina dificilă de a căuta un acord pentru reducerea emisiilor de dioxid de carbon.

    Preşedintele american Barack Obama şi peste 100 de lideri mondiali au promis să negocieze un acord care să atace problema schimbărilor climatice precum creşterea nivelului oceanelor, intensificarea cicloanelor, inundaţiile record şi valurile de caniculă provocate de poluare.

    ”Sună clopotele de alarmă. Cetăţenii noştri demonstrează. Nu putem să pretindem că nu îi auzim„, a spus Obama în faţa delegaţilor Naţiunilor Unite de la New York.

    Ce nu se ştie încă este cum vor rezolva statele vechile diferende pentru a asigura un acord de reducere a emisiilor poluante până la sfârşitul anului viitor, termenul stabilit. În centrul disputelor se află solicitarea Statelor Unite ca marile ţări în curs de dezvoltare, precum China, India şi Brazilia, să accepte reducerea emisiilor poluante, la fel ca statele dezvoltate. Obama a spus în mod clar că nu va da înapoi în privinţa acestei solicitări.

    Statele aflate în dezvoltare vor ca ţările bogate să plătească miliarde de dolari pentru a le ajuta să dezvolte energia regenerabilă şi să rezolve problemele încălzirii globale. Angajamentele lor au rămas însă în mare parte neîndeplinite, cu toate că preşedintele francez Francois Hollande a promis 1 miliard de dolari, sumă egală cu cea oferită de Germania. Statele Unite nu au făcut încă niciun angajament în acest sens.

    ”Statele Unite au făcut investiţii ambiţioase în energie curată şi reduceri ambiţioase ale emisiilor de carbon. Cer astăzi tuturor ţărilor să ni se alăture, nu anul viitor sau peste doi ani, ci chiar acum, pentru că nicio ţară nu poate răspunde singură acestui pericol global„, a spus Obama.

    Summitul pe tema încălzirii globale de la Adunarea Generală anuală a ONU a avut rolul să pună bazele unui nou tratat pentru combaterea acestui fenomen, care să fie încheiat în decembrie 2015, dar a scos la iveală şi diferenţele majore care divizează ţările în probleme ca despăduririle, poluarea cu carbon şi scurgerile de metan de la exploatările de petrol şi gaze. Astfel, Brazilia a anunţat că nu va semna un angajament de oprire a despăduririlor până în 2030, Statele Unite au decis să nu se alăture unui grup de 73 de state care susţin taxarea emitenţilor de carbon, în timp ce China insistă ca ţările în curs de dezvoltare să fie tratate diferit faţă de statele dezvoltate, chiar dacă Obama a spus că nimeni nu trebuie să fie tratat preferenţial.

    ”Trebuie să înscriem lumea pe o nouă direcţie. Schimbările climatice sunt problema definitorie a epocii noastre. Ne defineşte prezentul. Răspunsul nostru va defini viitorul„, a afirmat liderul ONU, Ban Ki-Moon, în remarcile sale de deschidere a summitului. În unele privinţe, acest summit a răspuns apelului.

  • Ioan Niculae bagă în buzunar toţi banii obţinuţi din reducerea CAS: Vorbim de o frecţie la picior de lemn

    Ioan Niculae, cel mai bogat român şi proprietarul grupului Interagro, cu afaceri în agricultură, energie şi industrie alimentară, a declarat că nu va mări salariile angajaţilor săi ca urmare a reducerii CAS cu cinci puncte procentuale de la 1 octombrie. 

    “Ca idee, e o măsură bună. O gură de oxigen pentru economie. Trebui să fie însă dublată de măsuri de stabilizare a economiei, a industriei, care e în scădere dramatică. Altfel, vorbim doar de frecţie la picior de lemn”, a spus Ioan Niculae, citat de economica.net. Întrebat despre mărirea salariilor ca urmare a reducerii contribuţiei, Niculae a exclus din start această posibilitate.

    Ioan Niculae, proprietarul grupului InterAgro, este singurul român prezent în Topul Forbes al miliardarilor lumii pentru anul 2013, cu o avere estimată la 1,1 miliarde de dolari, pe locul 1.268 în lume, în timp ce Dinu Patriciu, care se găsea anul trecut pe locul 854, a părăsit clasamentul. În ultimul an, el a investit aproape 50 mil. dolari într-o centrală în cogenerare, parte a strategiei pe termen lung de a reduce costurile şi de a începe să vândă energia generată în exces. 

    “Să fim serioşi, noi abia ne străduim să păstrăm masa salarială actuală, la atâţia angajaţi câţi mai avem”, a mai spus Ioan Niculae, citat de aceeaşi sursă.

    Ioan Niculae deţine şi un operator privat de aeronave. Şi-a început activitatea după 1989 la o companie agricolă de stat, apoi s-a lansat pe cont propriu.

    Două dintre cele şase combinate membre sau afiliate companiei Interagro au fost redeschise în septembrie datorită unei conjuncturi favorabile pe piaţa externă, însă alte patru rămân închise, iar şansele să fie repornite sunt destul de mici. Ultimele două fabrici din imperiul industrial al omului de afaceri Ioan Niculae îşi încetaseră activitatea în data de 11 iulie, când Chemgas Slobozia şi Viromet Victoria, singurele fabrici de îngrăşăminte caree mai funcţionau, din cele şase deţinute de Niculae, au fost închise. Amurco Bacău, Nitroporos Făgăraş, Donau Chem Turnu Măgurele şi Azochim Săvineşti sunt închise de mai multe luni. Condecerea Interagro anunţa că toţi cei 6.000 de angajaţi ai fabricilor erau trimişi în şomaj.

  • Ioan Niculae bagă în buzunar toţi banii obţinuţi din reducerea CAS: Vorbim de o frecţie la picior de lemn

    Ioan Niculae, cel mai bogat român şi proprietarul grupului Interagro, cu afaceri în agricultură, energie şi industrie alimentară, a declarat că nu va mări salariile angajaţilor săi ca urmare a reducerii CAS cu cinci puncte procentuale de la 1 octombrie. 

    “Ca idee, e o măsură bună. O gură de oxigen pentru economie. Trebui să fie însă dublată de măsuri de stabilizare a economiei, a industriei, care e în scădere dramatică. Altfel, vorbim doar de frecţie la picior de lemn”, a spus Ioan Niculae, citat de economica.net. Întrebat despre mărirea salariilor ca urmare a reducerii contribuţiei, Niculae a exclus din start această posibilitate.

    Ioan Niculae, proprietarul grupului InterAgro, este singurul român prezent în Topul Forbes al miliardarilor lumii pentru anul 2013, cu o avere estimată la 1,1 miliarde de dolari, pe locul 1.268 în lume, în timp ce Dinu Patriciu, care se găsea anul trecut pe locul 854, a părăsit clasamentul. În ultimul an, el a investit aproape 50 mil. dolari într-o centrală în cogenerare, parte a strategiei pe termen lung de a reduce costurile şi de a începe să vândă energia generată în exces. 

    “Să fim serioşi, noi abia ne străduim să păstrăm masa salarială actuală, la atâţia angajaţi câţi mai avem”, a mai spus Ioan Niculae, citat de aceeaşi sursă.

    Ioan Niculae deţine şi un operator privat de aeronave. Şi-a început activitatea după 1989 la o companie agricolă de stat, apoi s-a lansat pe cont propriu.

    Două dintre cele şase combinate membre sau afiliate companiei Interagro au fost redeschise în septembrie datorită unei conjuncturi favorabile pe piaţa externă, însă alte patru rămân închise, iar şansele să fie repornite sunt destul de mici. Ultimele două fabrici din imperiul industrial al omului de afaceri Ioan Niculae îşi încetaseră activitatea în data de 11 iulie, când Chemgas Slobozia şi Viromet Victoria, singurele fabrici de îngrăşăminte caree mai funcţionau, din cele şase deţinute de Niculae, au fost închise. Amurco Bacău, Nitroporos Făgăraş, Donau Chem Turnu Măgurele şi Azochim Săvineşti sunt închise de mai multe luni. Condecerea Interagro anunţa că toţi cei 6.000 de angajaţi ai fabricilor erau trimişi în şomaj.

  • Compania care îţi dă o sută de mii de dolari ca să demisionezi

    Înţelegerea vine la şase ani după ce compania, ce angajează peste 23.000 de însoţitori de bord, a retras mai multe aeronave, rămânând astfel cu un surplus de personal, relatează Business Insider.

    Sindicatul însoţitorilor de bord din Statele Unite a lăudat măsura, numind-o “fără precedent” în istoria recentă a aviaţiei. “Găsirea unei modalităţi care să fie corectă pentru ambele părţi este un pas înainte în relaţia noastră cu uniunea”, a declarat Mike Bonds, directorul de resurse umane al United Airlines.

    Acţiunile United Airlines s-au tranzacţionat, luni, la preţul de 49,56 dolari pe acţiune.

  • Ministrul pentru Energie: Gazprom a redus cu 5% exporturile de gaze în România, fără o informare oficială

    “Fluxurile de gaze naturale prognnozate a fi livrate din Rusia către România s-au redus vineri cu 5% faţă de ceea ce era planificat. Este vorba de cantităţi mici. Nu am fost informaţi oficial în legătură cu motivul acestei reduceri”, a afirmat Nicolescu.

    El a adăugat că a convocat o şedinţă de analiză la ora 16:00 cu transportatorul de gaze Transgaz şi cu producătorii de gaze OMV Petrom şi Romgaz Mediaş.

    Potrivit ministrului, producţia de gaze zilnică a României este în această perioadă de 30 milioane metri cubi, în timp ce importurile sunt nesemnificative, de 0,5 milioane metri cubi.

    “Am cerut Transgaz să solicite explicaţii de la Gazprom”, a mai spus Nicolescu.

    România consumă anual circa 12,5 miliarde metri cubi de gaze naturale şi produce aproximativ 11 miliarde metri cubi. Diferenţa este importată din Rusia, prin firme intermediare, la preţuri mai mari decât cele ale gazelor produse intern.

     

     

  • Efectele reducerii CAS în economie. Este prima reducere de taxe după cinci ani în care fiscalitatea muncii s-a înăsprit

    România a urcat anul acesta 17 locuri, până pe locul 59 din 144, în clasamentul competitivităţii economice al Forumului Economic Mondial, înaintea unor ţări ca Ungaria, Grecia sau Croaţia, dar după Bulgaria, Letonia sau Polonia. Ceea ce a ridicat-o sunt indicatorii de eficienţă, care arată că România, în termenii Forumului, este o economie în stadiul al doilea de dezvoltare, cel bazat pe eficienţă (primul este cel bazat pe factorii bruţi de producţie), rămânând totuşi departe de stadiul al treilea, cel bazat pe inovaţie. Luaţi la bani mărunţi, indicatorii de eficienţă arată că România stă cel mai bine la capitolul dimensiunii pieţei (locul 45 din 144) şi al maturităţii tehnologice (locul 47), dar cel mai prost la eficienţa pieţei muncii (locul 90), în timp ce principalii factori care stau în calea uşurinţei de a face afaceri sunt accesul slab la finanţare şi ratele impozitării.

    Despre eficienţa pieţei muncii continuă să vorbească investitorii străini şi români care cer periodic atât o liberalizare şi mai mare a condiţiilor de angajare şi concediere, după reforma codului muncii din vremea guvernului Boc, cât şi o scădere a fiscalităţii muncii, care s-a menţinut ani în şir printre cele mai mari din UE. Reducerea CAS era o temă la zi de discuţie încă din 2011, când Mugur Isărescu spunea că dacă şi-ar asuma un risc pentru a stimula economia, acesta ar fi diminuarea CAS, iar Jeffrey Franks de la FMI cerea guvernului Boc să aleagă între creşterea salariilor bugetarilor, mai mulţi bani pentru investiţii sau reducerea CAS, întrucât nu există suficient spaţiu bugetar pentru toate. Atunci, guvernul a ales mărirea bugetului de investiţii pe seama tăierii tuturor celorlalte cheltuieli şi a abţinerii de la orice măsuri de relaxare fiscală după majorarea TVA din 2010. Din 2013 încoace, guvernul Ponta a ales întâi mărirea salariilor şi apoi scăderea CAS, preţul fiind tăierea banilor de investiţii, introducerea taxei pe stâlp şi majorarea accizei la carburanţi.

    În ambele cazuri însă, România a urmat filozofia FMI, care a avut ca unic obiectiv reducerea drastică de la un an la altul a deficitului structural. Într-un bilanţ al relaţiei cu România publicat în primăvara acestui an, FMI a remarcat că programul de ajustare fiscală în cadrul primului acord stand-by s-a bazat în principal pe tăieri de cheltuieli, deşi ar fi putut cuprinde planuri de majorare a veniturilor prin lărgirea bazei de impozitare şi creşterea unor taxe (aşa cum sugerase iniţial FMI) şi că acestea din urmă au început să apară abia din 2013. FMI arăta că nivelurile relativ mici ale datoriei şi deficitului, raportat la alte ţări din UE, ar fi permis României să nu fie atât de concentrată pe ţinta deficitului de 3% din PIB, având în vedere recesiunea, dar autorităţile au insistat să se încadreze în această ţintă până în 2012, ceea ce a amplificat scăderea economiei.

    Am pomenit de FMI pentru că relaţia cu Fondul a fost ruptă de România în 2005 exact în contextul introducerii cotei unice de impozitare, invocată astăzi ca precedent de îndrăzneală fiscală atât de adepţii tăierii CAS (ministrul finanţelor, Ioana Petrescu, care invocă argumentele de atunci, anume că pierderile iniţiale de venituri la buget se vor acoperi din creşterea economică ulterioară), cât şi de opozanţii ei (preşedintele Traian Băsescu, care a preluat constatarea Consiliului Fiscal că după introducerea oricărui stimulent fiscal, gradul de conformare a contribuabililor creşte treptat până la un punct, apoi scade din nou, întrucât dispare efectul de noutate – în cazul cotei unice, gradul de conformare a început să stagneze din 2007 şi s-a deteriorat din 2012 chiar sub nivelurile dinainte de 2005).

    Comparaţia cu anul 2005 nu rezistă însă, întrucât pe atunci România nu era ameninţată de nicio recesiune şi nu avea de încheiat niciun ciclu de consolidare fiscală (dimpotrivă, în 2004 economia crescuse cu peste 8% şi deficitul bugetar era puţin peste 1% din PIB), cu atât mai puţin de vreo conjunctură externă defavorabilă creşterii economice. Astfel încât anul acesta rămâne primul în care România aplică realmente “în orb” măsuri de relaxare fiscală, deja criticate de Consiliul Fiscal pe motiv că impactul lor asupra veniturilor bugetare este subestimat de guvern. În cazul scutirii de impozit a profitului reinvestit de la 1 iulie, CF a calculat un impact de cel puţin 475 mil. lei anul acesta, faţă de 137,5 mil. lei estimat de Finanţe; în cazul scăderii CAS la angajator cu 5 puncte procentuale de la 1 octombrie, impactul calculat de CF ar fi de 1,1 mld. lei la nivelul agregatului de venituri şi la 850 mil. lei impact la nivelul deficitului bugetar.

    Documentul mult aşteptat al Ministerului Finanţelor care estimează impactul reducerii CAS, publicat săptămâna trecută graţie insistenţei Societăţii Academice Române, se bazează şi el tot pe precedente, menţionând că, deşi din 2005 până în 2008 cota de CAS a scăzut de la 50,2% la 43,7%, nivelul încasărilor bugetare ca pondere în PIB s-a menţinut relativ constant, între 9,5% şi 9,6% din PIB, în timp ce în 2009, când CAS a crescut cu 3 puncte procentuale (2 la angajator şi 1 la angajat), încasările la buget din această sumă s-au redus cu 3%. Cum anii 2005-2008 au fost ani de creştere economică, raportarea la trecut nu ajută decât prin prisma faptului, amintit de ministrul Ioana Petrescu în document, că acum impactul pozitiv al tăierii CAS în investiţii sau în majorarea salariilor ar fi potenţat, pentru că inflaţia este mult mai mică decât atunci. Cât priveşte însă scăderea încasărilor din CAS după majorarea ei în 2009, aici într-adevăr am avut de-a face cu o deteriorare imediată a gradului de conformare voluntară a contribuabililor, în contextul crizei, care n-a făcut decât să se accentueze începând din 2011, conform aceluiaşi Consiliu Fiscal.

    Documentul arată că reducerea CAS “poate conduce la o creştere reală a PIB cu cca 0,1-0,2%, cu reflectare directă în îmbunătăţirea productivităţii muncii”. Dacă sumele în plus obţinute de angajatori vor fi folosite pentru crearea de locuri de muncă, ar rezulta un spor de 70.000 de locuri de muncă fiscalizate anual, iar dacă jumătate din sume vor fi folosite pentru investiţii, s-ar recupera anual cca 1,3 mld. lei din creşterea numărului de salariaţi (din CAS, CASS, contribuţii la fondul de şomaj, impozit pe venit). În plus, arată Ioana Petrescu, prin creşterea investiţiilor de capital ar ajunge la bugetul de stat 1,25-1,3 mld. lei prin TVA încasată şi efecte de multiplicare anuală. La acestea se adaugă un posibil efect de reducere a muncii la negru: în cel mai pesimist scenariu, în care tăierea CAS ar fiscaliza numai un sfert (4,75 mld. lei) din evaziunea fiscală a muncii la negru, golul de venituri la buget estimat de Finanţe va fi acoperit fără niciun fel de măsuri suplimentare.

    Scăderea CAS va reduce povara fiscală asupra muncii cu 1,6 puncte procentuale faţă de 2013, la 42,6% din costul forţei de muncă, un nivel care chiar şi aşa va continua să menţină România în topul european din acest punct de vedere şi să menţină şi decalajele din rata implicită de impozitare a muncii (vezi grafic), cu ponderea cea mai mare a CAS la angajator, urmată de CAS la angajat şi de impozitul pe venit, limitat de cota unică la unul dintre cele mai mici niveluri din Europa. Aceasta se explică prin faptul că taxarea consumului şi a muncii, adică din TVA şi CAS, urmate de accize şi impozit pe venit, reprezintă de departe cele mai solide surse de venituri la buget, valoric şi ca pondere în PIB (vezi tabele), în opoziţie nu numai cu taxarea capitalului, adică impozitul pe profit, dar şi cu toate celelalte categorii de taxe pomenite atunci când e vorba de soluţii de compensare pentru o reducere a TVA sau a CAS (proprietate, mediu, energie).

    Nu e numai cazul României: raportul Eurostat din iunie privind tendinţele de impozitare în Europa arată că în ansamblu, statele UE n-au încercat deloc să aplice relaxări fiscale din 2008 încoace, ci au reacţionat la anii de criză menţinând neschimbată rata de impozitare a capitalului şi, în schimb, majorând impozitarea muncii (nu numai contribuţiile sociale, care în majoritatea ţărilor reprezintă peste 2/3 din povara fiscală pe muncă, ci şi impozitul pe venit) şi impozitarea consumului, în special TVA, deşi cu rezultate variabile (Eurostat arată că România, Letonia, Grecia şi Lituania au cele mai mari decalaje dintre rata teoretică şi colectarea veniturilor din TVA).

    Explicaţia pentru aceste tendinţe e simplă – austeritatea: majoritatea statelor au avut nevoie de reduceri ale deficitelor bugetare şi atunci au apelat la singurele surse certe de venituri colectabile inclusiv pe timp de criză, menajând însă companiile, investitorii, spre a evita ca aceştia să plece ori să-şi înceteze activitatea. Pentru noi, raportul Eurostat oferă deci indirect cel puţin o concluzie provizorie: dacă scenariile din documentul Finanţelor ar fi date peste cap de conjunctura proastă din Europa şi programul de reducere a deficitului structural va fi realmente ameninţat, soluţiile cu impact substanţial asupra bugetului nu sunt decât două – majorarea impozitului pe venit (adică renunţarea la cota unică) şi/sau îmbunătăţirea rapidă a colectării TVA.

  • „Viziunea macroeconomică” a unui nepriceput care s-a străduit să priceapă

    Recentele discuţii purtate la cel mai înalt nivel – Preşedinte/ Prim-ministru/ Ministru de finanţe despre oportunitatea reducerii CAS mi-au stârnit curiozitatea pentru un domeniu din care, până acum, nu pricepeam nimic. Aşadar, am apelat la ajutorul unui coleg (răbdător) de la Ziarul financiar şi am aflat următoarele: CAS-ul (Contribuţiile de Asigurări Sociale) sunt un impozit pe care îl plătim împreună noi –  angajaţii şi ei – angajatorii.

    Reducerea CAS-ului (propusă de Guvern şi refuzată de Preşedinte) ar produce oarece dezechilibre în bugetul de pensii. Mai precis, după estimările aceluiaşi Guvern, reducerea CAS ar produce o „gaură” de cca 5 miliarde de lei în bugetul amintit.

    Preşedintele zice că nu-i bine şi că n-avem de unde compensa acest deficit, Guvernul spune că ba nu, e bine, şi precizează şi sursele de unde va face rost nu de 5, ci chiar de 8 miliarde de lei.

    Tot n-am priceput nimic, drept pentru care am apelat din nou la binevoitorul şi răbdătorul meu coleg de la Ziarul Financiar şi i-am cerut lămuriri suplimentare. Cum omul are şi el treabă, mi-a pus la dispoziţie un studiu realizat de Consiliul Fiscal din România, adică de organismul care „trebuie să ofere o opinie independentă despre cât este de sustenabilă politica fiscală şi bugetară pe termen mediu şi lung”.

    Am luat documentul şi m-am pus pe citit. Cifrele disponibile datează din septembrie 2013 şi se referă la anul 2012.

    Din raportul Consiliului Fiscal am aflat, printre altele, că evaziunea fiscală (totală) în România (la nivelul anului 2012, repet) a fost de 13,8% din PIB. Care PIB, la nivelul aceluiaşi an, a fost de 582 miliarde de lei. Am făcut iute o înmulţire şi mi-a dat mai bine de 80 de miliarde de lei. Asta înseamnă ceva peste 17 miliarde de euro evaziune fiscală.

    Aşadar, să recapitulez: cele mai importante persoane din România discută, în contradictoriu, despre cum o să facă (sau n-o să facă) rost de 5 miliarde de lei (pe an) pentru a compensa bugetul din care se face plata pensiilor după ce va fi redus CAS-ul. În timp ce ele discută, în ţara pe care o păstoresc se face evaziune fiscală de 17 miliarde de euro anual. Păi uite, îmi zic, de unde să luăm cele 5 miliarde de lei pe care le căutăm: din cele 17 miliarde de euro dosite de evazionişti. Şi ne mai şi rămâne o căruţă de parale.

    Oarecum dumirit, am revăzut cu ochii minţii celebra întâlnire de la Cotroceni dintre Preşedinte, Primul-ministru şi Ministrul de finanţe. În timp ce oamenii aceştia căutau cu lumânarea 5 miliarde de lei (unii le găseau, iar alţii nu…), prin spatele lor am avut viziunea unor cetăţeni care treceau prin cadru cărând cu greu sacoşe burduşite cu valută. Mai precis sacoşe cu 17 miliarde de euro pe care taman ce le luaseră din bugetul de stat şi zoreau să le îndese în saltelele personale.

    Şi-am mai avut încă o „viziune macroeconomică”: din câte am înţeles eu cu mintea mea puţină, am impresia că România contractează împrumuturi externe pentru a-şi finanţa, în primul rând, evaziunea fiscală. Dar ce pricepe un prost ca mine?…

  • Radu Enache, la BM Storytellers: “Cine a rezistat în 2008 a învăţat cum se poate face o corecţie dramatică”

    Iată discursul lui Radu Enache la BM Storytellers, evenimentul care marchează zece ani de existenţă a revistei Business Magazin:

    2008 a fost anul de referinţă al Continental Hotels, am avut cel mai bun nivel de venituri, cel mai bun grad de ocupare, cea mai bună evaluare a companiei. În ciuda faptului că începuse să se vocifereze despre criză, eram într-o asemenea exuberanţă şi euforie încât eram siguri că pe noi criza nu ne va atinge, deoarece noi suntem expuşi pe zona de trei stele, pe zona economică, şi credeam că doar zona de lux va fi afectată.

    După 2008 a venit însă 2009, cu o corecţie drastică de 26% şi cu toate tarele unei crize legate de concurenţă neloială, distrugerea unui întreg segment de turism prin renunţarea la structurarea industriei pe număr de stele, la care lucrasem atâta timp şi care ajunsese într-un final la nişte standard decente. Nu mai conta nimic în afară de preţ şi de atragerea clientului. În 2008, în Bucureşti, era un revpar (revenue per room – n.r.) situat de la aproape 29 de euro pentru o cameră de 2 stele economic până la o medie de 173 euro pentru o cameră din segmentul upscale. În 2009, în doar câteva luni, s-a ajuns la medii de la 15 euro până la 76 în Bucureşti, aşadar o cădere bruscă, fără o creştere ulterioară care să te ajute să te recuperezi: toată creşterea de 3-4% pe an s-a pierdut din cauza devalorizării cursului, din cauza creşterii costurilor, în special ale celor cu energia, din cauza impactului cu creşterea salariilor, chiar dacă foarte mici.

    Cine a rezistat în această perioadă a învăţat cum se poate face o corecţie dramatică şi cum se poate să ai o reactivitate instantanee la tot ce se întâmplă în lumea de business.

    2008 a fost anul cel mai bun, a fost anul de referinţă, când vreau să mă bucur mă gândesc că poate voi ajunge din nou la business de 27 de milioane de euro, ca în 2008, când aveam şi cu 30% mai puţină capacitate. În toată perioada de criză am deschis hoteluri: unul de cinci stele pe Calea Victoriei, Continentalul din Sibiu l-am făcut Ibis, am deschis Continental Forum vizavi, tot în Sibiu. Pe scurt, am crescut capacitatea şi am scăzut nivelul de business, acum suntem la 22% faţă de 2008, cu mai multă capacitate. Am vândut Continental Gaizer, am făcut sales & lease back pentru a refinanţa businessul şi am făcut hotel Hello, care a fost cea mai mare satisfacţie a mea pe timp de criză; lansarea lui a coincis cu nevoia pieţei, este un brand cinstit de două stele destinat walk-in-ului, este accesat atât de turişti străini, cât şi de români, este chestiunea de două stele spre trei stele care a mers cu un grad de ocupare de peste 75% în fiecare an de criză.

    La începutul anului 2008 am primit o ofertă de vânzare pentru tot lanţul şi am refuzat-o. Atunci am avut şi ocazia să mă întâlnesc cu PPF, care a intrat în acţionariatul nostru, cumpărând un pachet de 30%, care a fost ulterior achizţionat de GED. În 2008, începusem să lucrez şi cu fiul meu în companie, l-am cooptat mult în tot ce înseamnă structurarea finanţărilor şi a fost o unealtă foarte bună în negocierile cu PPF, apoi în vânzarea către GED şi aşa mai departe. Acum coordonează Consiliul de Administraţie şi mă bazez mult pe el şi pe analiza lui.

    Noi am simţit problemele din al doilea trimestru din 2009. Toată lumea se îmbăta cu apă rece, dar din momentul când au văzut că e grav totul s-a redus brusc, nunţile s-au redus de la 500 la 100 de persoane, sejururile s-au redus la o noapte în loc de două, tot ce însemna MICE s-a tăiat de la o zi la alta, nu se mai făceau seminarii, conferinţe, team buildinguri, totul s-a tăiat radical. Ne-am confruntat şi cu un necaz enorm: cumpărasem Continental din Constanţa, dar acesta a fost ulterior retrocedat, iar tribunalul a emis sentinţă definitivă cum că noi trebuie să îl despăgubim pe proprietar, scoţând AVAS din cauză pe chestiuni de procedură, şi am plătit 3,5 milioane de euro pe 6 decembrie 2010. De atunci până acum, am câştigat procesul, dar nu am fost despăgubit, aşa că nu cred că voi recupera banii de la AVAS. Am hotărâre de executare, dar aştept la coadă să execut AVAS şi am numărul de ordine 28.600.

    Oful meu cel mai mare este că în aceeastă perioadă de criză nu s-a făcut nimic pentru îmbunătăţirea mediului de afaceri şi pentru redarea încrederii în mediul de afaceri, s-a lucrat numai la fiscalitate, ne-au împovărat într-un hal fără de hal pentru că guvernul nu reuşeşte să rezolve problema colectării bugetare. Am spus la introducerea impozitului forfetar şi o să repet că nu ai nevoie să introduci taxe suplimentare, ci ai nevoie de colectare bugetară: fă ca oamenii să plătească taxe, TVA, CAS etc. Economia neagră care atinge 18-21% din PIB este groaznică, iar mai ales în turism şi servicii nefiscalizarea este enormă – eu din capul locului sunt dezavantajat, pentru că toţi ceilalţi sunt cu 24% mai ieftini. Am făcut corecţia legii turismului, de opt ani aşteptăm să intre în vigoare şi nu se întâmplă nimic. În tot acest timp, impactul în PIB al turismului este de 1,5%, 2% agregat, la 1,7 milioane de turişti în România.