BusinessMagazin

Tag: activitate

  • Opinie Lavinia Raşca: Cum cresc afacerile antreprenoriale (V)

    de Lavinia Raşca (MEMBRU FONDATOR AL ASEBUSS ŞI DIRECTORUL GENERAL AL EXEC-EDU)

    ”Am ştiut că nu eram la fel ca antreprenorii din categoria lui Bill Gates, care şi-au condus afacerile în perioada de creştere rapidă şi chiar şi după aceea. Nu mă vedeam în fruntea unei companii foarte mari. Eram însă conştientă că pentru a o vinde în condiţii avantajoase pentru mine, unuia dintre liderii  pieţei, era necesar să crească profitabilitatea, cota de piaţă şi, ca urmare, valoarea ei de piaţă„ – mi-a spus ea.

    Şi-a dat seama că, în acest scop, era necesar să se instaureze disciplina în organizaţie şi să păstreze, în acelaşi timp, abordarea antreprenorială, orientată spre oportunităţile din mediu. Se impuneau o strategie explicită, un altfel de leadership decât până atunci şi o execuţie impecabilă a strategiei.

    De aceea, a căutat un director general plin de energie şi de imaginaţie, atent la detalii şi, mai presus de toate, foarte riguros. A luat decizia să-l angajeze după ce a discutat cu el îndelung şi s-a convins că-i poate acorda toată încrederea şi că se vor înţelege bine. El avea o perspectivă proaspătă şi obiectivă asupra activităţii şi a ajutat-o să stabilească strategia de creştere a companiei, înainte să-l numească în funcţie şi să plece în vacanţă, aşa cum am povestit. Noul director general urma să aibă rolul de a institui mecanismele de creştere a valorii adăugate oferite clienţilor, astfel încât veniturile să asigure acoperirea costurilor şi creşterea profitului şi a valorii de piaţă a companiei.
    Strategia de creştere

    Antreprenoarea şi viitorul director general au stabilit împreună din ce motive apelau clienţii la produsele companiei şi ce factori influenţau veniturile, costurile şi profitul. Compania avea două divizii: una de conferinţe, care funcţiona foarte bine, şi una de publicaţii, care era măcinată de conflicte şi înregistra pierderi. Cei doi au decis că divizia de publicaţii urma să fie păstrată în companie, fiind importantă pentru promovarea conferinţelor, dar că avea să fie su-pusă unui proces de restructurare. Ei au evaluat cele trei căi de creştere a unei companii: noi zone geografice, noi pro-duse, şi noi segmente de clienţi, analizând şi făcând modificările necesare în modelul de business şi în strategia operaţională. Au stabilit că numărul conferinţelor din fiecare tip avea să crească, iar conţinutul şi distribuţia revistelor să se îmbunătăţească, zona geografică acoperită fiind mai mare. Au încheiat discuţia stabilind obiectivele SMART, conform strategiei alese.

    Noul director general era conştient că în companie lipsea disciplina managerială – la fel ca în multe companii aflate la începutul etapei de creştere. El şi-a asumat rolul de a face tranziţia de la managementul antreprenorial la manage-mentul profesionist şi de a coordona buna execuţie a sarcinilor impuse de dezvoltarea profitabilă a companiei, core-spunzător strategiei pe care o stabilise antreprenoarea, împreună cu el.

    Încă din primele zile de lucru, s-a întâlnit cu toţi angajaţii, întâi pe rând, apoi în plen. A încercat să afle cum gândesc, a evidenţiat succesele obţinute de companie până atunci, a prezentat pericolele pe care le aducea competiţia în creştere, a explicat strategia de creştere şi necesitatea imperioasă ca organizaţia să se schimbe.
    Nu toţi angajaţii l-au privit cu ochi buni. Cei care lucrau în companie din primele luni după înfiinţare îl considerau un pericol şi un factor destabilizator, nu-l luau în serios pentru că stilul său era total diferit de cel cu care fuseseră obişnuiţi şi nu-i dădeau mari şanse de succes. De altfel, unii îşi puseseră în gând să-l saboteze şi să ”readucă lucrurile la nor-mal„, la întoarcerea antreprenoarei.

    Numai că ei nu ştiau că ea plecase în vacanţă pentru a transmite mesajul că ac-tivitatea urma să fie condusă de noul director general, dar şi pentru că nu se simţea în stare să ia ea măsurile dure, dar necesare, legate de cei care-i fuseseră de mare ajutor la început, dar care deveniseră o frână în creşterea compa-niei, opunându-se trecerii de la managementul antreprenorial la managementul profesionist. Era conştientă că unii din-tre angajaţi nu mai corespundeau cerinţelor impuse de complexitatea mult sporită a activităţii organizaţiei. Îi angajase, cu mulţi ani în urmă, pentru energia, entuziasmul şi flexibilitatea lor, dar şi pentru că bugetul nu-i permisese să anga-jeze alţii, mai competenţi. Făcuseră de toate, la fel ca şi ea, dar acum era nevoie de o altă expertiză. Unii nu o aveau şi nici nu erau dispuşi să înveţe, gândindu-se cu nostalgie la atmosfera de familie, care începea să dispară.

  • Alina Barcaru

     „Pe lângă faptul că era normal să încep să lucrez în compania familiei, a fost o şansă pentru un tânăr absolvent fără experienţă ca mine de a învăţa lucruri noi într-o companie în ascensiune. În timp, lucrurile au evoluat şi implicarea este dublă atunci când între tine şi companie există mai mult decât un contract de muncă. Satisfacţia lucrurilor bine făcute este mai mare atunci când ştii că vei beneficia direct de efectele pe termen lung“, spune Alina Barcaru.

    Managerul mai spune că preluarea conducerii departamentului de logistică, în urmă cu doi ani, a fost cea mai dificilă misiune de până acum. Alinei Bar-caru i se datorează modernizarea depozitelor Farmexim şi coordonarea ariei de logistică din noul sediu de la Baloteşti.

    „Decizia de a mă implica în această arie a adus cu sine o responsabilitate crescută şi multe decizii grele de management, dar şi multe zile departe de familie, nopţi petrecute în depozite, stres şi oboseală acumulate. Este la fel de adevărat că mi-a adus şi multe satisfacţii şi nu regret nimic din aceşti ultimi doi ani. Am trecut într-o etapă superioară a carierei mele“, mai spune posibila viitoare moştenitoare a Farmexim.

  • Angela Roşca, Tax-House: Unii manageri străini cred că românca e în general desemnată să se ocupe de casă şi nu să aibă o carieră de sine stătătoare

    Angela Roşca are 20 de ani de experienţă în consultanţă fiscală locală şi internaţională la TaxHouse, Andersen şi Ernst & Young şi în industrie, la Procter & Gamble. 

    Firma are o echipă 20 de consul-tanţi cu care Angela Roşca lucrează direct, ea colaborând frecvent cu unii dintre cei 400 de parteneri ai Taxand din cele 50 de ţări în care firma are birouri. TaxHouse are circa 300 de clienţi, iar anul trecut a înregistrat o cifră de afaceri de 1,2 milioane de euro.

    În scenariul în care două din trei fotolii manageriale ar fi ocupate de femei, Angela Roşca îşi imaginează „o lume ceva mai tolerantă şi dispusă la dialog, cu ceva mai puţine orgolii şi poate chiar şi mai puţine războaie. Pe scurt, o lume mai «consensuală», căci simt că, măcar în business, femeile caută mai mult consensul decât bărbaţii. Se vede în man-agementul companiilor, în modul de negociere, în preocuparea pentru resurse umane etc. Personal nu am experimentat discriminarea de gen de acest tip, cu mici excepţii trecătoare legate de manageri-bărbaţi străini provenind din culturi în care femeia e în general desemnată să se ocupe de casă şi nu să aibă o carieră sau o profesie de sine stătătoare. Însă văd din ce în ce mai rar în jurul meu astfel de abordări în societatea românească, ceea ce e un semn de normalitate“.

    Angela Roşca este licenţiată a Facultăţii de Relaţii Economice Internaţionale din cadrul ASE (1995) şi a programului de MBA al Institutului de Afaceri şi Administrare Publică al Universităţii Washington, Seattle, SUA (2002). Din 2007, este şi consultant fiscal autorizat de Camera Consultanţilor Fiscali din România.

  • Directoarea de transport a FM România: Discriminarea între bărbaţii şi femeile din business încă este de actualitate

    “Nu sunt vreo feministă şi cred că nu genul este cel care dictează bunul mers al lucrurilor în viaţă. Indepenedent de proporţiile de gen, cred că lumea se construieşte pe un echilibru, care desigur a fost dat încă de la începuturi de un «el» şi o «ea»“, spune Amalia Kovacs.

    După absolvirea Facultăţii de Litere Babeş-Bolyai din Cluj Napoca, şi-a început, povesteşte ea, „periplul activităţii logistice într-o primă fază la Cluj, în cadrul unui producător de carton şi ambalaje din carton ondulat, ca responsabil de expediţii“.

    S-a mutat în Timişoara în 2005 şi a început să lucreze la Valeo, iar trei ani mai târziu s-a alăturat echipei FM Logistic, la început în funcţia de coordonator de transport pe partea de vest a ţării. Amalia Kovacs crede că discriminarea mai este încă un subiect de actualitate, „după cum la fel de bine cred că va rămâne încă pentru mult timp, la fel ca şi discriminarea pe criteriu de religie, rasă ori etnie; e şi ăsta un paradox al societăţii de azi care se cheamă şi se vrea civilizată“.

  • Opinie Lavinia Raşca: Cum cresc afacerile antreprenoriale (III)

    de Lavinia Raşca (MEMBRU FONDATOR AL ASEBUSS ŞI DIRECTORUL GENERAL AL EXEC-EDU)

    Interlocutoarea mea era absolventă de filologie şi a debutat ca profesoară. A demisionat după câţiva ani, fiind nemulţumită de birocraţie şi de lipsa de perspective din învăţământ. Dorind să-şi completeze studiile, a urmat cursuri de business, până ce şi-a cheltuit toţi banii. Atunci s-a hotărât să-şi înfiinţeze o firmă de training, pentru a-i învăţa limbi străine pe oamenii de afaceri. Procesul de vânzare i s-a părut la început împovărător, dar a reuşit să semneze contracte, pentru că a înţeles cum să identifice şi să satisfacă nevoile clienţilor.

    A aflat de la elevii ei, cu care se înţelegea minunat, că trainingul în management era foarte cerut de piaţă, de aceea şi-a luat partener un trainer experimentat şi bine conectat în domeniu, a angajat o asistentă şi a început să organizeze astfel de programe. În paralel, ea continua să predea limbi străine şi se perfecţiona în administrarea afacerii. A căpătat experienţă în marketing, a devenit cunoscută şi a început să câştige bine. Dar ceea ce făcea nu i se mai părea suficient. A început să se gândească serios ce-şi doreşte de la viaţă şi ce i-ar plăcea cu adevărat să facă pentru a câştiga mai mult şi a-şi atinge obiectivele personale îndrăzneţe.

    Aşa i-a venit ideea să intre în zona de publishing. A studiat industria, a găsit revista care i-a plăcut cel mai mult, s-a dus la redacţie să afle detalii despre activitatea ei, iar de acolo a ple-cat cu idei clare şi cu editorul. Avea nevoie de bani pentru noua activitate, de aceea a făcut singură un plan de afaceri. A reuşit, după multe încercări, să obţină un împrumut de la o bancă mică, nouă pe piaţă, unde a convins prin conţinutul business planului şi prin perseverenţa şi realizările de până atunci. A început prin publicarea unei reviste în domeniul resurselor umane, care urma să se susţină din publicitate, fiind distribuită gratuit. Numai că nu au apărut nici pe departe suficiente contracte de publicitate, pentru că firmele nu erau dispuse să-şi plaseze reclamele într-o publicaţie fără renume.

    Când începuse să se gândească cu disperare că nu are cu ce să plătea-scă ratele creditului, angajaţii şi furnizorii, norocul i-a surâs: un fost client, care o aprecia pentru tenacitatea şi pen-tru talentul ei, i-a propus să organizeze o conferinţă de mare anvergură. I-a fost foarte teamă, pentru că organiza-rea cerea bani, iar ea avea de plătit datoriile pentru activitatea anterioară. Dar, cu toate acestea, a acceptat. I-a convins pe toţi să o păsuiască până ce va obţine profitul din organizarea conferinţei, promiţând că nu le va mai rămâne niciodată datoare în viitor (promisiune pe care avea să o respecte cu sfinţenie). A muncit enorm, iar efortul i-a adus profit şi idei. Şi-a dat seama de sinergia dintre reviste şi conferinţe.

    Conferinţele făceau ca renumele revis-telor să crească, pentru că erau citite de un număr mare de participanţi, de aceea companiile deveneau interesate să contracteze spaţiu de publicitate; pe de altă parte, revistele promovau conferinţele exact la publicul lor ţintă, către care erau distribuite gratuit. Compania a început să crească, a devenit profitabilă şi cu timpul a ajuns să pub-lice două reviste (una în zona de resurse umane, cealaltă în IT) şi să organizeze câte două conferinţe anuale, în aceleaşi două domenii de activitate. Curând, numărul de angajaţi a crescut la aproape 50, împărţiţi în cele două divizii – publicaţii şi conferinţe. Antreprenoarea conducea compania, dar şi activitatea de publicare a revistelor. Aceasta din urmă era cea mai dificilă, pentru că apăreau mereu conflicte între cei care asigurau conţinutul editorial şi oamenii de vânzări, care aduceau reclamele.

    Activitatea de conferinţe se desfăşura fără nicio problemă, fiind condusă de prima asistentă a antreprenoarei. Cu toată dezvoltarea interesantă a companiei, ar fi putut fi îmbunătăţite multe lucruri. Una dintre reviste era pe pierdere. În companie erau conflicte. Angajaţii, deşi erau dedicaţi companiei, nu erau întotdeauna foarte eficienţi. Managerii se simţeau suprasolicitaţi, dar nu delegau corect. Ei nu doreau să se introducă proceduri şi un sistem de evaluare a performanţelor, pentru că li se părea că astfel ar fi fost pus în pericol spiritul de companie mică şi prietenoasă, care le plăcea. Rezistenţa la schimbare era mare.

  • Antreprenorul care vrea să facă un milion de euro din cafele vândute la 5 lei

    Radu Savopol a deschis în urmă cu 15 ani un pub în Sinaia, iar, de atunci, lista proiectelor sale a tot crescut. Antreprenorul ţinteşte în următorii doi ani venituri de un milion de euro din noul său proiect, lanţul de cafenele 5 to go.

    “În anii 2000, lumea era foarte circumspectă să apeleze la designeri şi arhitecţi pentru a-şi decora restaurantele sau pub-urile şi mi-am spus atunci – de ce să nu fac eu un pub şi să îl fac aşa cum vreau?“, explică Radu Savopol, de profesie arhitect şi designer de interior, modul cum a decis să se lanseze în afacerile cu pub-uri şi cafenele în urmă cu 15 ani. De atunci, numărul mărcilor de pe cartea lui de vizită, reunite sub umbrela companiei Old Nick Bar, a crescut constant: pub-urile Old Nick din Sinaia şi Bucureşti, cafeneaua La Cafenea din Sinaia, firma de design interior no.9 şi, cel mai recent pariu al antre-prenorului, lanţul de cafenele 5 to go. Dacă pentru pub-urile sale estimează că a ajuns în 2014 la venituri de 600.000 de euro, crede că 5 to go, conceptul prin care vinde cafea şi alte produse sub un preţ unic de 5 lei, îi va aduce, după doi ani de activitate, un milion de euro.

    Traseul antreprenorial inspirat de lipsa de proiecte în zona de arhitectură a început pentru Radu Savopol în 2001, odată cu deschiderea localului Old Nick Pub din Sinaia. Implicarea lui Savopol în afacere a fost totală: pe lângă planurile de afaceri, el s-a ocupat şi de amenajarea localurilor sale, cât şi de conceperea brandurilor. Old Nick, de pildă, locul „unde prietenii se adună să bea nu numai o cafea, cât şi un pahar de alcool“, după cum reiese din descrierea de pe site-ul companiei, este in-spirat de bunicul lui Savopol, devenit personaj central al poveştii afacerii sale. Old Nick este porecla bunicului lui Radu, co-mandant de navă pe distrugătorul Ferdinand, care obişnuia să comande câte două pahare „din cel mai faimos whisky canadian de secară“ într-un local de pe malul Dunării, în amintirea cumnatului său ce se stabilise în Canada.

    Investiţia totală în pub-ul din Sinaia se plasează în intervalul 400.000 – 500.000 de euro, iar o parte din aceasta a fost di-recţionată spre reamenajarea localului, încheiată anul trecut. Old Nick Sinaia, despre care se spune că este cel mai lung pub din România, se întinde pe o suprafaţă de aproximativ 400 de metri pătraţi, poate primi simultan 500 de clienţi şi şi a fost amenajat în baza conceptului pub-urilor londoneze. Amenajarea a fost realizată de firma de arhitectură şi design interior no.9, deţinută tot de Savopol, şi a fost inspirată de o vizită a antreprenorului în Marea Britanie.

    Alegerea staţiunii prahovene pentru primele afaceri a fost, potrivit antreprenorului, „pur întâmplătoare“. A ajuns ca în ultimii 15 ani să îşi petreacă cea mai mare parte a timpului în Sinaia, iar următoarea afacere lansată a fost tot acolo, în 2008. Aceasta s-a concretizat în revitalizarea unei cafenele cu o istorie de 100 de ani, La Cafenea. „Am găsit poze vechi ale cafenelei şi am încercat să o facem în stilul respectiv“, explică el.

    Şi-a extins afacerile în Bucureşti mai întâi tot printr-o cafenea, prima realizată împreună cu importatorul Lavazza pe piaţa locală. Antreprenorul  a fost nevoit să închidă cafeneaua din zona Piaţa Romană după trei ani de activitate odată cu vânzarea spaţiului de către proprietar. În 2011 a revenit în Bucureşti cu marca ce i-a adus noroc: a deschis al doilea pub Old Nick, într-o clădire veche dispusă pe trei niveluri din zona Piaţa Lahovari, în care a investit 150.000 de euro. Dacă Old Nick Sinaia este „axat mai mult pe distracţie“, cu DJ invitaţi şi cu petreceri private, şi funcţionează mai ales de joi până duminică, pub-ul Old Nick din Capitală este diferit şi urmează un concept de restaurant cu muzică live.

    „Am ajuns la maturitate după trei ani de activitate. Ţinând cont de zona bună, intens tranzitată, m-aş fi aşteptat să ajungem la aceasta mai repede“, spune antreprenorul referindu-se la pub-ul din Capitală. Unul dintre motivele pentru care succesul a întârziat să apară a fost lipsa unei terase în primii doi ani de activitate, esenţială pentru genul acesta de afacere din cauza traficului adus pe timp de vară.

    Noul pariu al antreprenorului, lanţul de cafenele 5 to go, se concentrează tot în Bucureşti. „Ne axăm pe Bucureşti la început pentru că trebuie să facem câte un studiu pentru fiecare alt oraş, puterea de cumpărare în provincie este mult mai scăzută decât aici şi am putea constata că 5 lei este poate prea mult pentru un oraş cu 100.000 de locuitori“, explică Savopol. Potrivit antreprenorului, ideea conceptului 5 to go a venit în urmă cu un an de zile, ca rezultat al unui studiu efectuat împreună cu un importator de cafea. Rezultatul acestuia arăta că tendinţele de pe piaţa de cafea de tip take away sunt în creştere.

    Şi, pentru a aduce ceva în plus faţă de restul jucătorilor prezenţi pe piaţa locală, a adăugat componenta de preţ fix. „Piaţa locală s-a stabilizat, iar oamenii ştiu în general ce tip de cafea îşi doresc. După ce am pus pe hârtie şi am făcut un cal-cul pentru 25 de produse, am ajuns la preţul fix de cinci lei“, spune el, adăugând că se adresează tipului de client dispus să aloce un buget mediu pentru o cafea. Deşi asigură 70% din vânzări, preţul de 5 lei nu se aplică exclusiv produselor din cafea, ci şi celor de patiserie sau altor băuturi. În doi ani, Savopol şi-a propus să deschidă între 15 şi 20 de cafenele, dintre care şapte anul acesta. În acest plan, sunt incluse şi până la patru spaţii în sistem de franciză. Investiţiile într-o astfel de loca-ţie variază între 10.000 şi 20.000 de euro şi, potrivit antreprenorului, vor fi amortizate în primul an. „Cafenelele de acest tip devin profitabile după primul an, noi estimăm că anul viitor vom ajunge la venituri de un milion de euro.“

  • Povestea reginelor vinului din România. Un sfert din producţia anuală iese din mâinile lor

     “Când am intrat eu în domeniul vinului erau foarte puţine femei, acum interesul este în creştere“, spune Aurelia Vişinescu, antreprenoarea care a dezvoltat afacerea Domeniile Săhăteni şi este cea mai cunoscută femeie oenolog din România. În plus, pe ansamblu, numărul femeilor în domeniu este în creştere, fiind prezente în toate ramurile industriei vinurilor, de la laboratoare până în departamentele de marketing şi vânzări. Mihaela Tyrel de Poix, proprietara SERVE, spune că i se pare surprinzător că industria vinului este, încă, percepută ca un domeniu al bărbaţilor; „cred că pe ansamblu raportul este de unu la unu“.

    Din punctul său de vedere sunt argumente suficiente pentru ca lumea vinului să fie în egală măsură a bărbaţilor şi a femeilor, de vreme ce peste 70% dintre cumpărătorii de vin din Europa sunt femei, „cel mai adesea ele aleg şi la restaurant şi, în plus, sunt mai bune de-gustătoare decât bărbaţii pentru că au gustul şi mirosul mai fine“. Iar numărul mare al doamnelor din domeniul vinului nu face decât să confirme, arată Mihaela Tyrel de Poix, că „este un domeniu la fel de potrivit pentru femei şi pentru bărbaţi. Şi nici nu suntem în competiţie“.

    Creşterea numărului de femei implicate în acest domeniu este însă un fenomen care se petrece în întreaga lume. De la sfârşitul secolului XIX şi până în prezent femeile s-au implicat tot mai mult în industria vinului. De la prima femeie producător de vin din California, Josephine Tychson, care la 31 de ani, când a rămas văduvă, şi s-a ocupat de una singură de plantarea viei, în 1886, la actriţa Lillie Langtry, care a cumpărat circa 160 de hectare cu viţă-de-vie în 1888 pentru a face cel mai bun vin roşu sec din ţară la Claire Thevenot, care a câştigat concursuri de somelier, este o întreagă poveste.

    Zona somelierilor era rezervată aproape exclusiv bărbaţilor, cel puţin în Marea Britanie, până în urmă cu zece ani, când nu participa nicio femeie. În câţiva ani nu numai că numărul acestora a urcat semnificativ în rândul concurenţilor, dar Claire Thevenot a fost declarată câştigătoarea competiţiei în 2007.

    Cu toate acestea, afacerile din domeniul vinului nu sunt facile, iar investiţiile în domeniu nu sunt o garanţie pen-tru profit. Dimpotrivă, suma cheltuită pentru plantarea unui hectar este de ordinul zecilor de mii de euro, iar profitul nu apare mai repede de 5-6 ani. Ba mai mult, efectul maxim al deciziilor luate acum se vor vedea pe termen lung, de 20 de ani. Care este catalizatorul care a determinat creşterea apetitului antreprenoarelor pentru acest domeniu? Pe de o parte, domeniul este „extrem de interesant, frumos, provocator, poţi avea şansa să performezi foarte bine, să te afirmi, să consturieşti o carieră, într-o slujbă foarte bine plătită pentru oenologi, pentru că totul se învârte în jurul produsului pe care îl construieşti“, arată Aurelia Vişinescu.

    Pe de altă parte, spune Mihaela Tyrel de Poix, „activitatea îmbină foarte multe meserii. În fiecare anotimp, moment al anului, priorităţile se schimbă“. Nu în ultimul rând, pe parcursul ultimilor ani podgorenii au primit o veritabilă gură de oxigen cu aportul de fonduri neram-bursabile obţinute pe proiecte europene pentru plantarea suprafeţelor cu viţă-de-vie. Domeniul a fost campionul atragerii de fonduri; încă de la prima alocare au fost epuizate în întregime, încă înainte de termenul limită.

    Astfel, în ultimii ani, 232 de firme aveau ca obiect de activitate producţia de vin, iar piaţa dă semne bune pe toate planurile. În ciuda faptului că puterea de cumpărare nu dă semne clare de revenire, interesul consumatorilor pentru vinurile din segmente de preţ mediu şi superior este în creştere, la fel ca şi apetitul pentru vinuri roşii, seci şi demiseci, într-o ţară în care în urmă cu 20 de ani balanţa înclina covârşitor în favoarea şpriţurilor, cu vin alb demidulce. În plus, vinurile româneşti câştigă puncte importante şi la capitolul imagine. În ciuda faptului că podgoriile din România plasează ţara pe locul opt în lume în rândul producătorilor, zeci de ani licoarea lui Bachus a plecat peste graniţe vândută la vrac. Mai nou, vinurile româneşti au nume din ce în ce mai cunoscute: Prince Ştirbey Tamaioasa Ro-maneasca Sec 2013 a fost enumerat de The Guardian în rândul celor mai bune vinuri, iar două dintre vinurile SERVE au fost listate în restaurante clasificate cu stele Michelin. Întâmplător sau nu, în conducerea ambelor firme sunt implicate femei. Iată poveştile a nouă antreprenoare implicate în domeniul vinului.

  • Un antreprenor şi-a vândut casa pentru a porni un business nou în România. A ajuns la afaceri de 10 milioane de euro

    Timişoreanul Cristian Oneţiu şi-a început cariera în industria vânzărilor directe la 16 ani, ca să îşi câştige banii ce aveau să îi permită să studieze la facultate. După mai multe încercări nereuşite în zona antreprenoriatului, a pus bazele, în 2005, ale unei afaceri axate pe un sistem de direct sales autentic românesc şi pe produse bio, ce abia intrau pe piaţă la momentul respectiv. Cele două companii pe care le conduce împreună cu fratele său totalizează în prezent afaceri de mai mult de 10 milioane de euro, iar în zece ani vor ajunge la 100, potrivit antreprenorului.

    “Am investit toţi banii, inclusiv pe cei obţinuţi din vânzarea celor două apartamente, deţinute de mine şi de fratele meu, într-o afacere cu produse bio, într-o perioadă în care puţini ştiau ce înseamnă acestea“ – îşi începe Cristian Oneţiu povestea afacerii înfiinţate de el şi fratele său, Dan, în urmă cu un deceniu în Timişoara. În prezent, cei doi conduc două afaceri axate pe distribuţia şi vânzarea de produse fie certificate bio, fie din ingrediente naturale – Life Care Corp., axată pe vânzările directe, şi BioLogistic, companie de import şi distribuţie pentru reţelele de magazine din care fac parte şi lanţuri de retail precum Billa, Mega Image, Kaufland. Life Care Corp., prima lor companie, a devenit una dintre cele mai mari afaceri de vânzări directe din România, cu o cifră de afaceri de 30 de milioane de lei anul trecut, iar firma de import şi distribuţie de produse bio BioLogistic, înfiinţată la câţiva ani după prima, a totalizat anul trecut afaceri de 10 milioane de lei.

    Povestea apartamentelor vândute şi ulterior răscumpărate reprezintă doar o mică parte din aventura antreprenorială a lui Cristian Oneţiu, care spune că a adus cuvântul „bio“ în România, odată cu produsele importate în 2005. A copilărit în Reşiţa şi, pentru a-şi permite să  plece la facultate în Timişoara, a intrat în industria vânzărilor directe încă de la 16 ani. Inspirat de fratele său, Dan, care făcea „tot felul de mici afaceri“,  a început să vândă şi el un produs la mare căutare la vremea respectivă: maşinile de vacuumat alimente.

    „Erau valize care cântăreau aproximativ 30 de kilograme, adică jumătate din greutatea mea. Nu puteam să le transport cu tramvaiul şi luam taxiul, iar la prezentări eram motivat să vând astfel încât să reuşesc să îmi recuperez cel puţin banii de taxi“. Ulterior a vândut şi produsele unei companii axate pe comercializarea cosmeticelor şi suplimentelor alimentare.

    În 1996, la 18 ani, după ce s-a înscris la Facultatea de Psihologie din Timişoara, a fost nevoit să renunţe la afacerile sale din Reşiţa. Timp de un an s-a dedicat exclusiv studiilor, iar apoi, pentru că se obişnuise să aibă venituri suplimentare, „m-am angajat, ca orice tânăr, la corporaţie“, spune el, mai în glumă, mai în serios, referindu-se la primul loc de muncă, într-o companie ce activa în industria tutunului. A lucrat acolo timp de patru ani şi jumătate, ultima poziţie ocupată fiind responsabil în departamentul de marketing pentru partea de vest a ţării.

    În 2002 a decis să ia din nou drumul antreprenoriatului. „Nu am mai suportat rigorile corporaţiei, care deveneau din ce în ce mai mari. Dacă la început aveam o oarecare libertate, ulterior aceasta s-a îngustat atât de mult încât am devenit mici roboţei“, spune Oneţiu.  Revenirea la antreprenoriat s-a legat şi de o pasiune a sa: pentru că îi plăcea să cânte, a deschis un bar de karaoke chiar în cadrul campuslui universitar din Timişoara. „L-am făcut cu gândul de a aduna prieteni în jurul unei mese, unde să începem să cântăm, şi s-a transformat într-o afacere foarte profitabilă. Era un bar mic, dar mereu plin, care funcţiona de luni până luni“, povesteşte el. 

    După trei ani de activitate cu barul, a deschis un alt club, mai mare, iar apoi, fiindcă a încercat să lase afacerea nesupravegheată pentru a nu mai pierde nopţile, aceasta nu a mai funcţionat. „Nu a mai mers pentru că aşa se întâmplă la baruri, este o activitate mult mai lejeră şi predispusă la fraudă.“ Acesta a fost momentul în care a plecat la Bucureşti hotărât să înceapă proiectul la care visa din adolescenţă, propria companie românească de vânzări directe. „Voiam o companie de direct sales fără americănismul specific, o companie românească bazată pe principii româneşti, dar şi cu produse româneşti“, descrie el activitatea firmei Vision Group International, pe care a creat-o în 2004 şi care vindea aproximativ 20 de produse fabricate în România – şam-poane, detergenţi ş.a. Afacerea a falimentat în aproximativ un an, motivele fiind legate, potrivit lui Oneţiu, de lipsa unor standarde de calitate pe care piaţa le cerea. „Dacă produsul pe care îl duceam în casa clientului într-o zi era roz, iar a doua zi, roşiatic, atunci pierdeam încrederea lui.“

    În 2005 a pus bazele Life Care Corp. în Timişoara, o companie ce avea să fie axată pe vânzarea de produse bio, în urma unei investiţii de 300.000 de euro, bani reprezentaţi de fonduri personale şi împrumuturi de la familie şi prieteni, ce au implicat inclusiv vânzarea apartamentului său şi al fratelui.

  • A renunţat la medicină pentru a construi alături de familie o afacere de 60 de milioane de euro

    Lemet este o afacere antreprenorială, fondată în 1991 de Alexandru Rizea, tatăl Adinei Ioenscu, iar în activitatea firmei este implicat şi fratele ei, Adrian Rizea.

    Deşi a profesat iniţial ca medic, Adina Ionescu a ales să se implice în afacerea de familie care tocmai prindea contur.

    „Odată cu compania s-a născut şi adultul din mine. Niciodată n-am avut altă opţiune. Şi dacă o să am, va fi ca şi cum ar trebui să rup din mine o bucată mare. Oricum, a fost foarte natural pentru că iniţial mi-am făcut meseria, adică medicină de întreprindere“, spune Adina Ionescu. În prezent, ea este responsabilă de protecţia mediului, securitate şi sănătate în muncă, de managementul de sistem integrat, dar are în gestiune şi coordonarea activităţii de obţinere a fondurilor nerambursabile.

    Lemet operează reţeaua de magazine Lem’s, pe care a început să o dezvolte în 2008, iar în 2013 a ajuns la o cifră de afaceri de 231 milioane de lei, 1.400 de angajaţi şi hale industriale pe o suprafaţă de peste 35.000 mp, cu o capacitate anuală de 3,5 milioane de panouri prelucrate de tip PAL.

  • A renunţat la pasiunea de-o viaţă pentru un job care să-i asigure un salariu lunar de mii de euro

    Principalele responsabilităţi ale Mihaelei Cojocaru sunt legate de activitatea de subscriere şi vânzare a companiei, de dezvoltarea portofoliului de produse, cât şi de managementul şi dezvoltarea membrilor echipei în cadrul CertAsig, companie de asigurări cu o valoare totală a primelor brute subscrise de 12,8 milioane de euro în 2014 şi cu puncte de lucru în România, Bulgaria şi Turcia. 

    Traseul carierei ei este unul atipic: după ce a absolvit Facultatea de Chimie Industrială în cadrul Universităţii Politehnice din Bucureşti, a lucrat timp de patru ani ca inginer chimist. A urmat apoi o carieră de 18 ani în asigurări, pornind de la funcţia de inspector şi continuând cu poziţiile de director vânzări, director asigurări şi până la funcţia actuală, de director general adjunct.

    Între timp, şi-a completat studiile în cadrul unor cursuri postuniversitare de management bancar şi bursier şi şi-a obţinut doctoratul în Finanţe în cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti, despre care spune că a fost una dintre cele mai mari reuşite în carieră, alături de dezvoltarea companiei CertAsig. În paralel, Cojocaru este şi lector autorizat în cadrul Institutului de Management în Asigurări.

    Mutarea de la o companie multinaţională la compania de asigurări locală CertAsig a fost cel mai dificil moment din cariera ei :  „A trebuit să-mi revizuiesc complet modul de gândire, modul de lucru deprins în companiile mai mari în care lucrasem până atunci şi cu structuri mai complexe şi să mă adaptez unui stil de muncă diferit, în care am fost nevoită să iau mult mai rapid decizii cu impact imediat asupra întregului business“.

    Printre planurile sale de anul acesta se numără creşterea volumului de prime subscrise cu 20%, creşterea profitului, dar şi dezvoltarea portofoliului de produse, atât pe piaţa românească, cât şi pe pieţele din Bulgaria şi Turcia, precum şi prospectarea oportunităţilor de extindere pe alte pieţe din ţările vecine.

    Business Magazin a lansat în 30 martie 2015 cea de-a patra editie a catalogului dedicat celor mai puternice femei din mediul de afaceri romanesc, in 2015. Cititorii pot descoperi povestile celor mai importante 200 de femei din corporatii si din antreprenoriat, selectate din domenii de top ale economiei.