BusinessMagazin

Tag: romania

  • Băsescu: România nu poate utiliza fondurile de coeziune pentru că nu are Master Plan pe Transport

     “România are o mare problemă în ceea ce priveşte utilizarea fondurilor din exerciţiul bugetar 2014-2020, pentru că până la această oră utilizarea fondurilor de coeziune nu este posibilă pentru că Master Planul pe Transporturi nu a fost încă adoptat, aprobat de CE”, a declarat preşedintele Traian Băsescu, înainte de plecarea la Consiliul European.

    “Să sperăm că schimbările de la Transporturi vor face mai eficientă această abordare”, a mai spus şeful statului.

    Premierul Victor Ponta a anunţat, la 16 aprilie, că ministerul de resort a redactat Master Planul pe Transport, care include la acest moment 530 de proiecte, iar documentul va fi lansat în dezbatere publică, procedură la finalul căreia se va cunoaşte exact care sunt proiectele prioritare care pot fi finanţate din fonduri UE.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Nicolescu: Am cerut pentru listarea Electrica să mărim cota acordată retailului la peste 20%

     “Obiectivul privind subscrierea a fost depăşit. 200% subscriere. Azi am cerut sindicatului de intermediere să analizeze posibilitatea, ţinând cont de oferta de pe retail, creşterea procentului acordat retailului, care era de 15%. Intenţia este de a acorda retailului din România peste 20%. Sindicatul de intermediere analizează această propunere. Vorbim despre cea mai mare intenţie de listare de pe piaţa de capital din România petrecută vreodată. Este prima privatizare pe care vrem să o realizăm folosind exclusiv piaţa de capital. Mă satisface nivelul de subscriere, unul confortabil. Majoritarea investitorilor instituţionali provin din România, Polonia, Anglia şi SUA”, a spus Nicolescu.

    La rândul său, Gabriel Dumitraşcu, directorul general al Direcţiei Generale de Privatizare şi Administrare a Participaţiilor Statului în Energie, a declarat că IPO-ul Electrica a generat un răspuns semnificativ al investitorilor, mai ales că în Europa mai erau în derulare 22 de IPO-uri, din care unele au eşuat, cum ar fi Wizz Air, care nu a primit răspuns suficient de la investitori.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Salariaţii cu normă întreagă din România au lucrat anul trecut cele mai multe ore din UE

    Salariaţii cu normă întreagă din România au lucrat anul trecut în medie 2.099 de ore, cel mai mult în rândul ţărilor din UE, în timp ce liber-profesioniştii români, cu 2.024 de ore, se numără printre europenii cu cea mai redusă activitate, potrivit institutului francez Coe-Rexecode.

    România şi Grecia (2.010 ore) sunt singurele două ţări din UE unde numărul de ore lucrate de angajaţii cu normă întreagă a depăşit anul trecut pragul de 2.000 de ore.

    Numărul de ore lucrate în România a scăzut de la 2.103 în anii 2011 şi 2012, arată datele institutului francez de studii economice Coe-Rexecode, obţinute de la Eurostat, biroul de statisitcă al UE.

    România şi Grecia sunt urmate de Ungaria, cu 1.969 de ore în medie pe an, Bulgaria şi Croaţia, cu câte 1.954 ore.

    Ţara cu cel mai redus număr de ore lucrate a fost anul trecut Franţa, cu 1.661 ore, urmată de Finlanda, cu 1.648 de ore şi Suedia, cu 1.685 de ore.

    Potrivit organizaţiei Eurofound, în România, Ungaria, Polonia şi Estonia au înregistrat anul trecut cel mai lung program de lucru agreat colectiv din UE, de 1.840 de ore.

    În ultimii 15 ani, numărul de ore lucrate în medie de un angajat cu normă întreagă din România a scăzut uşor, de la 2.104 ore în 1998 la 2.099 anul trecut. Maximul acestei perioade a fost înregistrat în 2003, când românii au lucrat în medie 2.171 ore.

    Cel mai mare declin din ultimii 15 ani al numărului de ore lucrate a fost înregistrat în Franţa, de 14,8%, urmată de Spania (9,8%), Germania (8,9%), Suedia (8,5%), Italia (7,6%) şi Marea Britanie (3,1%).

    Românii ocupă prima poziţie în UE şi după numărul de ore lucrate pe an de angajaţii part-time, cu 1.272 de ore în medie, urmaţi de unguri, cu 1.146 ore, polonezi, cu 1.074 ore, şi belgieni, cu 1.073 ore. În Bulgaria, angajaţii part-time au lucrat anul trecut în medie 938 de ore.

    Liber-profesioniştii din majoritatea ţărilor europene lucrează semnificative mai mult decât angajaţii cu normă întreagă, doar în România şi alte trei ţări numărul de ore înregistrate anul trecut de această categorie fiind sub cea a angajaţilor.

    Astfel, în România liber-profesioniştii au lucrat anul trecut în medie 2.024 de ore, potrivit Coe-Rexecode. Doar în Bulgaria, cu 1.744 ore, Estonia, cu 2.005 ore, şi Spania, cu 2.015 ore, liber-profesioniştii au avut o activitate mai redusă anul trecut.

    Belgia, cu 2.659 ore, Austria, cu 2.479 ore, şi Germania, cu 2.399 ore, sunt ţările în care persoanele din această categorie au lucrat cel mai mult anul trecut.

  • Românul de 37 de ani care câştigă 300.000 de dolari pe an învăţându-i pe alţii să danseze

    La 37 de ani, Lucian Stănilă este mulţumit. Nu numai că face exact ceea ce-i place, anume să danseze, dar şi câştigă bani buni din asta. Şi-a început afacerea în SUA, iar în luna mai a deschis un studio de dans şi în Bucureşti. Deşi iniţial a ezitat să investească în România, acum este sigur că va mai deschide şi alte studiouri.

    Dansatorii profesionişti se recunosc de la distanţă, mai cu seamă după felul în se mişcă, iar Lucian Stănilă nu face excepţie. Poartă, degajat, papion, iar pe parcursul interviului presară cuvinte englezeşti, urmare a celor 13 ani petrecuţi în SUA. „Visul meu, ca probabil al multor români, a fost să plec din ţară.„ Înainte de a-şi încerca norocul peste hotare, a fost croitor specializat în articole din piele, la Sibiu, dar, completează el, toată viaţa a dansat, părinţii povestesc că încă de la trei ani, printre picioarele lor, la petreceri.

    Pe la 14 ani a început să urmeze cursuri, în cadrul unei mici şcoli din Sibiu, iar profesorul de la acea vreme este acum managerul şcolii de dans Arthur Murray din Bucureşti. „M-a văzut dansând la o petrecere şi m-a chemat la cursurile lui.„ A început cu dansuri de scenă, a participat la multe spectacole, iar apoi a început să înveţe şi dansuri de societate, cum sunt valsul şi rumba. „Visul meu era să dansez şi să ajung în America.„ Nu erau chiar vise deşarte, de vreme ce sora lui lucra în SUA, şi când Lucian Stănilă a împlinit 24 de ani l-a invitat să meargă la ea. La acea vreme probabilitatea de a obţine viză pentru SUA era extrem de mică şi el încadrează „ştampila„ primită pe paşaport în categoria şanselor pe care i le-a oferit viaţa. A plecat din ţară în decembrie 2000 şi, ajuns în Oklahoma, „am avut coşmaruri vreun an că mă trimit înapoi în România”.

    Pentru a-şi câştiga existenţa a avut o serie de slujbe care nu au nicio legătură cu dansul – de la îngrijit grădini până la curăţenie. La un moment dat a participat la o petrecere, la care era prezent şi proprietarul unei şcoli de dans; a ajuns să lucreze pentru el. „Am studiat acolo, am participat la competiţii şi după un an şi ceva destinul a făcut ca la un concurs să fie arbitru un campion mondial la dans, Gary McDonald, care m-a văzut, ne-am împrietenit şi m-a chemat la New York şi să stau la el acasă până îmi fac un rost. Am crezut că visez, pentru că Gary McDonald era idolul meu, pe care îl studiam urmărind casete video.„ Privind în urmă, Lucian Stănilă apreciază că de la plecarea din România parcursul său i-a depăşit aşteptările, a fost ca şi cum „stelele erau aliniate şi nu trebuia decât să muncesc corect„.

    În 2003 a ajuns la studiourile de dans Arthur Murray, o afacere cu o istorie de 103 ani, „şi din momentul în care am intrat pe uşă am fost convins că voi primi o slujbă acolo; m-am îndrăgostit de atmosferă, de energia de acolo, de felul în care m-au tratat oamenii„. Interviul a decurs foarte bine, dar managerul studioului de dans i-a spus că are personalul complet şi nu poate face angajări. Lucian Stănilă i-a propus atunci să lucreze gratuit, ceea ce era de neconceput pentru managerul american; după numai o săptămână i-a oferit o slujbă de profesor în cadrul studioului. După o lună, era hotărât să-şi deschidă propria afacere sub franciza Arthur Murray, iar managerul i-a zis: „Îţi spun exact ce ai de făcut şi te ajutăm„. În circa trei ani a ajuns cel mai bun instructor al studioului, fiind evaluat în funcţie de numărul de cursanţi şi de cel al lecţiilor predate.

    Când ajunge într-un studio de dans, explică Lucian Stănilă, un cursant indică un obiectiv la care vrea să ajungă, iar în funcţie de acesta se stabileşte un plan şi poate ajunge la 50, 100 sau 200 de lecţii. „Sistemul Arthur Murray este aşa de bine pus la punct, încât putem arăta oricui că poate face orice vrea, chiar dacă crede că nu poate deosebi piciorul stâng de cel drept sau că nu are ritm.„ Lecţiile de dans pot fi private, în grupuri sau în varianta de exerciţii pentru petreceri, cursanţii învăţând să se adapteze la orice situaţie în care se dansează.

    După trei ani la Arthur Murray şi-a deschis primul studio, pentru care pregătise 150.000 de dolari, bani proprii şi împrumutaţi, dar cheltuiala s-a dovedit mai mare. Aşa a început practic aventura antreprenorială a lui Lucian Stănilă şi a soţiei sale, Sarah, primul studio fiind deschis în New Jersey. A ales oraşul pentru  spaţiul găsit dar şi pentru că statul se află în rândul primelor zece state americane în ce priveşte nivelul de trai. „S-a dovedit o alegere inspirată.„ De când a deschis primul studio, Stănilă le-a spus tuturor angajaţilor că în primul rând contează ca oamenii care intră în studio să iasă cu zâmbetul pe buze. „Asta este cea mai imporantă satisfacţie„, crede el; cu sau fără ştiinţă, Stănilă se conformează astfel şi legilor din marketing.

    La studioul din New Jersey lucrează acum opt oameni, sunt în jur de 100 de clienţi, iar investiţia s-a amortizat în circa trei ani. Dar, râde acum Lucian Stănilă, ca antreprenor „înveţi mult pe pielea ta – cum se cheltuie banii, cum se păstrează, cum să faci o afacere mai bună decât alta. Nu eram obişnuit să fac calcule, eram doar fericit dacă intră oamenii în studio„. Cei mai mulţi bani, în acest domeniu de activitate, se cheltuiesc pe chirie şi pe pregătirea personalului, urmează costuri cu avocaţii, publicitatea, contabilitatea şi salarizarea.

    „Nu mă gândeam să deschid alt studio, dar a apărut o oportunitate, pentru că nişte francezi doreau să renunţe şi ne-au ales pe noi să ne dea «cheile».„ Al doilea studio este tot în New Jersey. Reţeaua Arthur Murray numără circa 180 de astfel de spaţii în întreaga lume.

  • Emilia Bunea este noul CEO al Metropolitan Life România. Theodor Alexandrescu preia şefia companiei din peninsula Arabă

    Metropolitan Life o numeşte pe Emilia Bunea chief executive officer al Metropolitan Life, începând cu 1 iulie 2014. Emilia Bunea preia această poziţie de la Theodor Alexandrescu, care a condus cu succes operaţiunile MetLife în România timp de nouă ani. Numirea Emiliei Bunea este în curs de aprobare din partea autorităţilor locale, se arată într-un comunicat al companiei.

    Anterior acestei numiri, Emilia Bunea (44 ani) a deţinut funcţia de chief financial officer la ING Group, segmentul ING Asigurări Europa, în sediul central din Amsterdam. Cariera sa cu ING a început în anul 2007, când s-a alăturat ING în poziţia de CFO pentru operaţiunile de asigurări de viaţă şi pensii private, ulterior fiind desemnată CEO al ING Pensii. Anterior experienţei în cadrul ING, Emilia a ocupat poziţii ca director general adjunct şi CFO la Interamerican Group (în prezent Eureko România) în perioada 2000 – 2007 şi roluri executive în cadrul companiilor Capital Securities şi Comtel Rom.

    Emilia Bunea deţine un Executive MBA la Universitatea Washington, Seattle, şi un BA în Inginerie Software la Facultatea de Automatică Bucureşti.

    Theodor Alexandrescu (44 ani), care a condus operaţiunile Metropolitan Life din anul 2005, este numit CEO al Metropolitan Life Golf, cu sediul în Dubai, reprezentând cinci ţări: Kuweit, Quatar, Bahrain, Oman şi Emiratele Arabe Unite. Cariera sa la Metropolitan Life a început în anul 1999, când s-a alăturat echipei în funcţia de sales manager, continuând cu poziţii în diferite arii, ca chief marketing officer şi deputy chief executive officer.

    În timpul carierei sale la Metropolitan Life, Theodor Alexandrescu a pus bazele companiei de pensii private în 2007, a dezvoltat şi a condus Metropolitan Life în poziţii de top în piata din România şi a construit o echipă puternică de profesionişti şi talente. Una dintre realizările majore recente din timpul mandatului său a fost integrarea fostei companii Aviva, achiziţionată în 2012.

  • Reţeta nemţească de management de la Porsche Inter Auto România. Ce planuri are austriacul

    Până acum a lucrat în Europa de Vest, cu mentalităţi şi pieţe occidentale, dar nu oriunde, ci în Viena, unde Estul se întâlneşte cu Vestul. Prea mulţi clienţi din Europa de Est nu a avut în dealerul său, dar asta nu înseamnă că nu a intrat în contact cu aceştia. Pentru prima dată din 1998 încoace, când a fost fondată activitatea de retail a Porsche România, transformată ulterior în compania Porsche Inter Auto în 2007, un austriac a preluat conducerea, după promovarea Danei Cortina în funcţia de director al dealerilor grupului VW din Spania în februarie anul acesta.

    Până în 2011 la conducerea Porsche Inter Auto s-au aflat doi directori, la fel ca şi în cazul Porsche România. Unul reprezenta partea austriacă, Dana Cortina, şi celălalt, Alin Tapalagă, partea română, cel din urmă fiind promovat în acel an ca director al importatorului Porsche Columbia.

    Cu o populaţie de 8,5 milioane de locuitori, Austria are o piaţă auto de peste cinci ori mai mare comparativ cu cea locală şi un salariu mediu net de 2.100 de euro, adică tot de cinci ori mai mare. În plus, România a pierdut aproape 80% din vânzările de maşini noi între 2008 şi 2013, iar Austria a câştigat peste 10% între volumul atins atunci şi cel de anul trecut. „Condiţiile sunt diferite, iar piaţa este mai dură decât cea austriacă. Acest lucru este determinat de perioada lungă de scăderi, de după anul 2009. O astfel de scădere creează condiţii diferite pentru dealeri„, a subliniat noul şef al PIA, care coordonează acum cinci centre auto din care patru în Capitală şi unul în Timişoara, în care sunt comercializate mărcile Audi, VW, Skoda, Seat, Porsche, Lamborghini şi Bentley, pentru ultimele trei fiind importator direct.

    „Piaţa românească va creşte în următorii ani. Vânzările de flote vor avea o evoluţie stabilă, cu o creştere uşoară. Dar totul depinde de clienţii privaţi. Dacă aceştia vor cheltui mai mulţi bani şi vor cumpăra maşini noi, atunci piaţa va creşte. Noi investim, pregătim personalul şi lucrăm la calitate. În plus, semnalele economice din acest an sunt pozitive în România, având în vedere creşterea economică din primul trimestru„, a spus Peter Copetti.

    În opinia sa, secretul unei creşteri sănătoase a pieţei auto stă în clienţii obişnuiţi, nu în firme. „Clienţii, populaţia trebuie să-şi dezvolte din nou încrederea de a cheltui bani, de a consuma.„ Clienţii obişnuiţi sunt însă diferiţi în România, iar atingerea pe piaţa locală a unui target normal în Vest, cum ar fi o a doua maşină în familiile cu venituri medii, se loveşte de o altă diferenţă dintre Austria şi România: companiile vestice cresc în fiecare an salariile datorită presiunilor sindicale, în timp ce în România astfel de creşteri se realizează fie mai greu, fie deloc. „În Austria în fiecare an cresc costurile legate de forţa de muncă cu 5%, fără discuţie, fără a avea noi contracte, iar preţurile cresc. Aici există o presiune mai mare asupra preţurilor şi implicit se pot creşte aşa uşor salariile. Şi în plus, aici nu eşti obligat să creşti salariile. În Vest ai în fiecare an discuţii cu sindicatele şi trebuie să creşti salariile„, a spus şeful PIA. În România, singura companie care negociază deschis salariile cu angajaţii prin intermediul sindicatului este Automobile Dacia, constructorul auto de la Mioveni deţinut de Renault, în timp ce în cazul altor companii din auto şi nu numai, cum ar fi Ford, astfel de discuţii sunt confidenţiale, iar creşterile salariale aproape inexistente.

    În ceea ce priveşte planurile sale pentru asigurarea dezvoltării, şeful PIA spune că este nevoie de fidelizarea clienţilor, nu numai atunci când vine vorba de achiziţia unei maşini noi, ci şi când vine vorba de service, acesta din urmă fiind o sursă importantă de venituri. Spre exemplu, anul trecut 25% din veniturile companiei au fost aduse de service-uri, faţă de 17% în 2012.

    Veniturile postvânzare sunt un subiect foarte important pentru vânzătorii de maşini si presupun construirea unei relaţii între client şi dealer. Relaţia lungă cu piaţa din România şi cu clienţii de aici face parte din planurile lui Copetti pentru noul său job.

    Între 2008 şi 2013, Porsche Inter Auto a fost printre puţinii dealeri de pe piaţa locală care nu numai că au depăşit cifra de afaceri a importatorilor de mărci de volum, dar nu au înregistrat în niciun an pierdere. „Înainte de a veni aici, tot ce ştiam legat de Europa de Est şi România erau cifrele oficiale comunicate. Dar când ajungi aici şi vezi realitatea, întelegi prin ce au trecut oamenii din companie în ultimii ani. Membrii boardului pot citi cifrele şi vedea prezentările, dar nu cred că au realizat ce a făcut echipa de aici„, a spus noul director al Porsche Inter Auto. Trecerea de la un business auto dintr-o ţară cu venituri mari într-una est-europeană, cu venituri reduse, nu pare foarte brutală pentru noul CEO.

  • Privatizare electrică pe bursă. Electrica se vinde ca pâinea caldă

    DUPĂ MONOPOLUL ÎN ENERGIE NUCLEARĂ ŞI CEL ÎN PRODUCŢIA DE GAZE, investitorii de la bursă dar şi românii de rând au acum posibilitatea să devină acţionari la cel mai mare distribuitor de energie prin subscriere la oferta de acţiuni derulată de Electrica. În toamna anului trecut, ofertele de acţiuni derulate de Nuclearelectrica şi Romgaz au strâns 450 milioane de euro de la investitorii locali şi străini.

    „Oferta Electrica este mai atractivă decât cea derulată de Romgaz, pentru că Electrica nu are presiunea reînnoirii rezervelor de resurse, reţelele de distribuţie vor exista şi peste 20 de ani, necesită doar investiţii de întreţinere şi modernizare. În plus, Electrica are profitul reglementat. Este adevărat că nu va avea creşteri spectaculoase ale câştigurilor, ci va avea profituri stabile, şi mai important: are potenţial de a remunera investitorii cu dividende care să aducă un randament de 5-7%, cât este media în sectorul utilităţilor„, spune analistul Mihai Căruntu, şeful departamentului de cercetare la BCR.

    Electrica este un holding format din trei filiale de distribuţie (Distribuţie Muntenia Nord, Distribuţie Transilvania Nord şi Distribuţie Transilvania Sud), o filială de furnizare (Electrica Furnizare) şi două societăţi de servicii – Electrica Serv şi filiala Electrica Servicii Energetice Muntenia.

    COMPANIA ESTE ACUM CONTROLATĂ ÎN PROPORŢIE DE 100% DE STAT. Prin listarea la bursă, statul va renunţa la control şi va rămâne cu o participaţie de 49% din companie. Oferta de vânzare se va derula sub forma unei majorări de capital de 105% (din capitalul actual) la care statul nu va subscrie, iar toţi banii obţinuţi de la investitori vor rămâne la dispoziţia companiei pentru investiţii în reţea.

    Distribuţia de energie este o activitate extrem de profitabilă, companiile din acest sector beneficiind de un cvasimonopol în regiunile unde-şi desfăşoară activitatea, iar activitatea lor este reglementată de stat.

    Ca şi companie de tip holding, Electrica obţine venituri din serviciile de consultanţă şi management pe care le oferă sucursalelor sale şi din dividendele încasate de la acestea. În 2013, Electrica a înregistrat un profit net de 314 milioane de lei şi venituri de 5,2 miliarde de lei, potrivit rezultatelor financiare consolidate.

    Sindicatul de brokeri care intermediază oferta Electrica este format din Citigroup, BRD, Raiffeisen Bank, Société Générale şi Swiss Capital. Brokerii sunt responsabili de atragerea unei cereri de până la un miliard de dolari de la investitorii locali şi străini astfel încât privatizarea să se facă la un preţ bun, iar odată compania listată, cotaţia acţiunii să crească. Într-o notă de fundamentare a proiectului de hotărâre de guvern cu strategia de privatizare Electrica, departamentul pentru Energie a anunţat că „având în vedere dimensiunea estimată a IPO Electrica, cererea necesară ce trebuie generată de sindicat este de 800-1.000 de milioane de dolari (610-770 mil. euro – n.red.)„.

    ATRAGEREA DE INVESTITORI STRĂINI DE CALIBRU ESTE ŞI UNUL DINTRE MOTIVELE PENTRU CARE OFERTA ELECTRICA SE VA DERULA ŞI PE BURSA DE LA LONDRA, UNDE SE VOR TRANZACŢIONA GDR-URI. Oferta Electrica a
    început luni, 16 iunie, şi se va încheia pe 25 iunie. La finalul celei de-a doua zi de desfăşurare a ofertei publice de la Electrica erau subscrise 12,37 milioane de acţiuni dintr-un total de 12,4 milioane puse la dispoziţie micilor investitori de retail, respectiv celor care au subscris mai puţin de 20.000 de acţiuni Electrica la un preţ de 13,5 lei/unitate. Circa 6.300 de investitori au participat în primele două zile la oferta Electrica. Acestora le-a fost alocată 7% din totalul ofertei Electrica.
    PRIMII 10.000 DE INVESTITORI MICI DE RETAIL AU SUBSCRIERILE GARANTATE PÂNĂ LA 1.000 DE ACŢIUNI. Adică un investitor care subscrie 900 de acţiuni în ofertă le va primi garantat la finalul ofertei indiferent cât de mari sunt subscrierile făcute de ceilalţi investitori. La oferta Romgaz derulată anul trecut, un investitor care a subscris 100 de acţiuni a primit la finalul ofertei de 17 ori mai puţine acţiuni.

    GARANTAREA SUBSCRIERILOR ÎN OFERTA ELECTRICA ESTE O DECIZIE BUNĂ. AR FI FOST ŞI MAI BINE DACĂ S-AR FI PROCEDAT LA FEL ŞI LA ROMGAZ. Am participat la oferta Romgaz şi din acţiuni subscrise în valoare de 10.000 de lei am primit acţiuni în valoare de doar 1.000 de lei. La oferta Romgaz am participat pentru că nu am mai vrut să-mi ţin banii la bancă, unde dobânda ajunsese la valori minuscule„, a spus Lucian Pătrăşescu, investitor la oferta Romgaz.
    Preţul din ofertă este cuprins între 11 lei/acţiune şi 13,5 lei/acţiune şi 13,55 dolari – 16,63 dolari per GDR. Valoarea totală a ofertei este de 1,948 mld. lei (443 mil. euro) – 2,39 mld. lei (543 mil. euro).

    Investitorii mici vor face subscrierile la preţul maxim de 13,5 lei/acţiune la unităţile Raiffeisen Bank, BRD şi la cele ale firmei de brokeraj Swiss Capital, dar şi la restul firmelor de brokeraj care au semnat un contract cu cei trei brokeri din consorţiu.
    OFERTA ELECTRICA ESTE ÎMPĂRŢITĂ ÎN TREI TRANŞE: 7% DIN ACŢIUNILE DIN OFERTĂ (un număr de 12,4 milioane de acţiuni) sunt destinate investitorilor mici de retail din România, 8% din acţiuni (un număr de 14,1 milioane de titluri sub formă de acţiuni şi sau GDR-uri) sunt destinate investitorilor mari de retail din România, un procent de 85% din acţiunile oferite (un număr de 150,6 milioane de acţiuni sau GDR-uri) este destinat investitorilor instituţionali.

    O persoană fizică sau juridică care cumpără în ofertă mai mult de 20.000 de acţiuni sau GDR-uri este considerată investitor mare de retail. O persoană fizică sau juridică care subscrie până la 20.000 de acţiuni este considerată investitor mic de retail. Investitorii instituţionali sunt fondurile de investiţii, fondurile de pensii, băncile, potrivit prospectului de ofertă publică iniţială de vânzare acţiuni publicat de Electrica. Investitorii mici şi mari de retail trebuie să subscrie pentru acţiuni la preţul fix de 13,5 lei/acţiune, investitorii mari de retail pot subscrie pentru GDR-uri oferite la preţul fix de 16,63 dolari per GDR. Investitorii instituţionali pot subscrie la orice preţ din cadrul intervalului de preţ de ofertă de 11 lei/acţiune – 13,5 lei/acţiune.

  • Cât a reciclat România în ultimii zece ani?

    “De ce să arunc gunoiul separat? Nu am unde să pun trei coşuri de gunoi în bucătărie. Apoi, nu găsesc nici container chiar lângă bloc şi trebuie să traversez cu pungile.„ Părerea lui Andrei, 28 de ani, este des întâlnită în rândul celor care nu îmbrăţişează sau nu înţeleg colectarea selectivă. Însă de la acelaşi mod de gândire au pornit şi europenii, unde astăzi colectarea este un obicei firesc. „Când am auzit prima oară de colectarea selectivă, m-am întrebat ce folos are. Nu înţelegeam de ce trebuie să schimb felul cum arunc gunoiul. O prietenă îmi spunea că nici măcar nu are loc în casă pentru aşa ceva. A fost ciudat la început, dar acum totul pare firesc şi puţini sunt cei care uită să separe corect hârtiile de sticla şi PET-urile de gunoiul menajer„, spune Martina, care însă nu e româncă, ci locuieşte în nordul Belgiei. Când aude despre situaţia din România, tânăra nu pare deloc uimită, pentru că acelaşi lucru se întâmpla şi în Belgia, dar acum 15-20 de ani. Oricum, nimic nu se poate întâmpla peste noapte, spune ea, în timp ce pocneşte din degete. „Cert e că acum, când te trezeşti cu abţibildul roşu lipit pe sacul de gunoi şi de pe toată strada ţi l-au lăsat în faţa casei numai pe al tău, ai şi o ruşine faţă de vecini şi te apuci să răscoleşti în sac ca să vezi ce ai aruncat greşit.„ Nimeni nu scapă nepedepsit, dat fiind că cei care ridică gunoiul sunt foarte perspicace. Sunt de regulă doi oameni: o fată care se uită atent în sac ca să vadă dacă nu s-a strecurat ceva nepotrivit şi care decide dacă gunoiul pleacă sau rămâne şi un bărbat foarte solid care ridică sacii colectaţi corect în maşina de gunoi. Iar abţibildul roşu lipit pe saci nu e numai o pedeapsă în faţa vecinilor, pentru că, la trei greşeli, sacul rămâne tot în faţa porţii, dar în plus vine şi poliţia cu o amendă de două-trei sute de euro. În România, povestea e abia la început. Percepţia asupra colectării selective nu e foarte clară, iar mulţi români se întreabă, probabil: „Ce câştig dacă nu mai arunc gunoiul la grămadă?”.

    Circuitul ambalajelor în natură

    Ne întoarcem în timp zece ani. Primele semne ale colectării selective apăreau în legislaţia naţională şi se vorbea în premieră în România de obligaţiile de reciclare şi de valorificare a deşeurilor de ambalaje. Noile reguli vizau firmele şi nu populaţia şi au demarat în 2004, ca urmare a formalităţilor de preaderare la Uniunea Europeană prin însuşirea acquis-ului comunitar. Ţinta iniţială era de reciclare a 15% din deşeurile de ambalaje puse pe piaţă de agenţii economici. Procentele au crescut treptat de la an la an, atât pentru cantităţile totale de ambalaje puse pe piaţă, cât şi pentru fiecare tip de material în parte – plastic, metal, hârtie, carton, sticlă şi lemn -, iar pentru anumite ambalaje, precum PET şi aluminiu, au apărut obligaţii specifice introduse pentru producătorii şi importatorii de bunuri ambalate începând cu anul 2011.

    Companiile puteau fie să gestioneze intern responsabilitatea legală, fie să delege atribuţiile unei organizaţii de transfer care să îi îndeplinească obiectivele. Tot atunci, autorităţile locale era obligate prin lege să creeze cadrul pentru respectarea legii. Cunoscând deja procedura similară din afara ţării, multinaţionalele s-au constituit într-o asociaţie ca să creeze o nouă structură având interesul comun de a respecta hotărârea de guvern. Coca-Cola, Pepsi, Brau Union, Mars, Unilever, Argus şi Ball Packaging au fondat în 2004 Eco-Rom Ambalaje, prima organizaţie de transfer de responsabilitate. „Am mers mai întâi la 11 companii de colectare şi toate s-au arătat interesate. La acea vreme încă funcţiona sistemul de tip REMAT. Ei erau autorizaţi să colecteze deşeuri şi singura cerinţă în plus faţă de ceea ce faceţi în prezent este să separaţi deşeurile de ambalaje„, îşi aminteşte Sorin Cristian Popescu, director general al companiei – „nu erau echipamente de sortare, totul se făcea manual„. Pentru efortul pe care îl făceau să colecteze un deşeu, Eco-Rom suporta 20-25% din costuri, deci s-a creat şi un interes suplimentar de a colecta mai mult aceste deşeuri. Şi piaţa de desfacere era alta în urmă cu zece ani. La nivel naţional existau patru reciclatori de sticlă, 13 de hârtie şi circa zece de plastic, iar metalele mergeau către marile combinate siderurgice, majoritatea închise în anii următori. Cât despre operatorii de salubritate, aceştia spun că abia de câţiva ani au început să colecteze separat deşeuri din teren, sortarea făcându-se până în 2009 în propria curte.

    „La începutul sistemului, gunoaiele se ridicau împreună, deşi erau colectate pe compartimente. Cantităţile nesemnificative de deşeuri făceau afacerea neprofitabilă„, spunea anterior Dan Ceauşescu, directorul companiei de salubritate Urban din Bucureşti. Odată ajunse la sediu, acestea erau totuşi triate în vederea reciclării de către angajaţii firmei, fără ca populaţia să ştie. De atunci volumul a crescut, iar acum cantitatea de gunoi justifică din punct de vedere economic existenţa unor fluxuri separate. Cei de la Romprest declară însă că procesul de implementare este încă în curs, aşadar „nu putem spune că este vorba de o cifră de afaceri, ci mai degrabă de costuri, implementarea precolectării şi colectării selective având ca certitudine doar partea de investiţii„.

    Un alt director al unui operator de salubritate, Zoltan Pasztai de la Ecobihor din Oradea, spune că tot procesul colectării ţine şi de percepţia în rândul populaţiei, care nu s-a schimbat mult – „sunt doar 15% care respectă, restul aşteaptă să fie amendaţi ca apoi să intre în sistem„. Din cifra de afaceri a unui operator de salubritate, colectarea şi valorificarea deşeurilor reciclabile pot să atingă 35%.

    În urmă cu zece ani, îndeplinirea obligaţiilor României privind deşeurile de ambalaje era zero. Astăzi, Eco-Rom Ambalaje îndeplineşte 71,5% din obligaţia României în ceea ce priveşte reciclarea deşeurilor de ambalaje, conform Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului. Pe piaţă mai activează alte şapte organizaţii de transfer de responsabilitate care grupează restul de aproape 30%.

    Ileana Dumitru, director juridic şi corporate affairs al Bergenbier, spune că, pentru îndeplinirea obligaţiilor legale de reciclare impuse de UE şi de legislaţia naţională, compania a plătit anul trecut 0,25% din cifra de afaceri, adică sute bune de mii de euro. „Obligaţiile legale ar trebui îndeplinite de toţi subiecţii de drept. Totuşi, companiile îşi pot impune şi propriile ţinte specifice în materie de reciclare, iar apoi să poată capitaliza beneficii de imagine„, spune Dumitru. Ea mai spune că, din evaluările angajaţilor Bergenbier, a reieşit că aceştia tind să fie motivaţi de faptul că o companie este responsabilă şi din punctul de vedere al protecţiei mediului.

    Fireşte, obligaţia producătorilor de ambalaje de a recicla este transformată de către companii într-un instrument de marketing. În cazul îmbuteliatorului Coca-Cola, un exemplu este sticla Dorna, lansată în 2012 ca parte din iniţiativa Coca-Cola HBC de micşorare a cantităţii de materiale folosite la ambalajul apelor companiei. Ambalajele PET ale apelor Dorna şi Dorna Izvorul Alb au fost modificate pentru a fi mai uşoare cu până la 25%, se pot răsuci ocupând astfel mai puţin loc şi, în consecinţă, devin mai uşor de depozitat în vederea reciclării. Anul trecut, fiecare a şasea sticlă de PET pentru produsele CCHBC a fost colectată separat şi reciclată.

    Tatiana Borcan, şefa serviciului de prevenire şi protecţie a mediului din cadrul producătorului de ulei Argus, spune că firmele se pot folosi de tactici care transformă obligativitatea reciclării ambalajelor într-un mod de promovare, precum informaţii legate de impactul deşeurilor de ambalaje după folosirea produsului respectiv, exploatarea minimă a resurselor, efectele pozitive pe care le are un ambalaj reciclat asupra preţului produsului sau crearea de noi locuri de muncă. În medie, 55-60% din ambalajele puse pe piaţă de Argus sunt fabricate din material reciclat. Acest procent reprezintă greutatea paletului de lemn, în general reciclat, şi greutatea ambalajelor produsului. Borcan admite că populaţia tinde să fie oarecum sceptică în ce priveşte cumpărarea unui produs ambalat în material reciclat şi pune această atitudine pe seama slabei informări legate de acest subiect, din care rezultă o nesiguranţă legată de impactul asupra produsului.

    Angajaţii Bergenbier, Coca-Cola HBC şi Argus colectează selectiv gunoiul de la birou de ani buni, însă practica nu a fost adoptată la scară largă în rândul companiilor din România câtă vreme acestea nu au fost stimulate în niciun fel să separe deşeurile. Un moment important în domeniul reciclării a fost atingerea pragului maxim de valorificare a 60% din deşeurile de ambalaje puse pe piaţă în 2013. Pentru anul 2014, obligaţiile legislative se păstrează la nivelul anului precedent. În prezent, există discuţii la nivel european privind creşterea actualelor obligaţii de reciclare începând cu anul 2016.

  • Compania sârbă Rudnap renunţă la licenţa de distribuţie a energiei în România

     “Retragerea licenţei pentru furnizarea de energie electrică acordată societăţii Rudnap SR a fost efectuată la cererea motivată a titlularului de licenţă, motivaţia fiind încetarea activităţii societăţii pe piaţa de energie electrică”, a comunicat ANRE la solicitarea agenţiei MEDIAFAX.

    Licenţa companiei Rudnap a fost retrasă miercuri de comitetul de reglementare al ANRE.

    Rudnap a cumpărat în 2010 energie de la Electrica, pe care a revândut-o la export. Contractul a fost încredinţat direct, fără licitaţie.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Instanţa obligă UPC, Romtelecom şi Digital Cable Systems să introducă în grilele lor Digi 24

     Compania RCS&RDS a dat în judecată, în luna mai, principalii competitori – UPC România, Romtelecom şi Digital Cable Systems -, cerând instanţelor să îi oblige să retransmită televiziunea de ştiri Digi 24, care este deţinută de RCS şi se află în rândul posturilor obligatorii la retransmisie pentru toţi operatorii de cablu, conform pricipiului “must carry”, prevăzut la articolul 82 din Legea audiovizualului.

    Obiectul proceselor este “ordonanţă preşedinţială”, potrivit informaţiilor postate pe Portalul Instanţelor de Judecată. Surse din companiile de cablu au declarat la momentul respectiv, pentru MEDIAFAX, că în aceste procese RCS&RDS a cerut instanţei să îi oblige pe cabliştii săi concurenţi să introducă în grile televiziunea Digi 24.

    Astfel, RCS&RDS a dat în judecată UPC România SRL, pe 15 mai, la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro