BusinessMagazin

Tag: opinie

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Valoarea principiilor

    O valoare-două valori, bune-rele, implicite-explicite. Cam aşa se poate analiza cuvântul „valoare„ ca parte de vorbire. Impactul pe care cuvintele care pot primi eticheta de valori îl au dincolo de ceea ce putem exprima raţional şi rece transcende simplitatea cuvântului. Fericire, integritate, sănătate, respect, armonie, excelenţă, prietenie, încredere, …chiar şi iubire sunt doar câteva exemple de cuvinte care se referă la valori şi care, în viaţa de zi cu zi, vrem, nu vrem, ne urmăresc şi ne generează preocupări, conflicte sau provocări.

    N-am întâlnit niciodată până acum vreun om care să nu aibă principii sau filosofii personale de viaţă. Mai mult, la nivel de principii şi de filosofii, claritatea şi vigilenţa  tuturor oamenilor este maximă, nu ezităm nicio clipă să le apărăm dacă simţim că este ceva ce ni le ameninţă sau ni le pune în dubiu. La fel însă, nu am întâlnit niciun om care atunci când se prezintă să spună care sunt valorile în care el crede. Şansa să spună care îi sunt principiile de viaţă poate fi uşor mai semnificativă, dar, şi în acest caz, un om care punctează fără să i se ceară care sunt principiile lui rareori o face din asertivitate, acest tip de atitudine ascunzând multă dorinţă de dominare, de superioritate sau poate fi o tactică de poziţionare şi de aparent control.

    Care este diferenţa dintre principii şi valori? Despre principii tindem să vorbim, să le numim şi în capul nostru ele fac legătura cu un sistem personal de valori. Despre valori simţim aspiraţional, dar rareori vorbim explicit despre ele. Nu e bine sau rău, pot spune că poate fi mai eficace dacă o facem. Iar principalul motiv pentru care nu o facem nu este pentru că nu ne plac beneficiile eficacităţii personale, ci pentru că încă nu am descoperit, educat şi antrenat organul care are această funcţie.

    Spre exemplu, „eu sunt om de cuvânt şi mă aştept ca toată lumea să fie la fel” este un tip de principiu, oarecum complet, dar ne poate scăpa din vedere că cine simte nevoia să îl afirme o face atunci când are nevoie de integritatea altora vizavi de promisiunile sau angajamentele lor. Singurul motiv pentru care cineva dezvoltă un astfel de principiu este frica de a nu fi dezamăgit, nicidecum din valori ca integritate, respect sau armonie. Dacă doar pentru câteva secunde fiecare dintre noi ne-am gândi la valoarea adevărată din spatele principiului pe care simţim că vrem să îl punem la lucru, strategia de interacţiune cu cei din jur s-ar schimba fundamental. Întâi va fi fundamental complicat, pentru că e un efort suplimentar pentru noi, apoi s-ar schimba fundamental în bine dacă nu chiar în valoarea însăşi în care credem. „Este responsabilitatea mea să mă înconjor de oameni integri, pe care să mă pot baza„ este un principiu mult mai curat şi mai sănătos decât cel anterior.  La fel se întâmplă lucrurile şi în organizaţii. Vrem să promovăm încrederea, dar oamenii mai şi greşesc şi atunci sistemele şi infrastructura în care ne aşezăm să funcţionăm vor avea mai degrabă la bază principii restrictive, care să evite eroarea, nu principii asertive care să scoată maximul din potenţialul oamenilor în condiţiile unei erori acceptate. Culmea, dintr-o filosofie bazată pe eroare zero şansa ca eroarea să fie chiar zero este mai mică decât în situaţia în care ne vom propune să scoatem maximul de potenţial în condiţii de eroare acceptată.

    Spre exemplu, siguranţa este o valoare care reglementează infrastructura de transport, de orice natură ar fi el. Infrastructura şi principiile de funcţionare care pun la lucru valoarea «siguranţă» în industria aeronautică nu ţin cont, în principal, de faptul că piloţii de avion vor greşi, ci de faptul că sunt profesionişti excepţionali care ştiu să gestioneze absolut toate situaţiile critice cunoscute în profesia lor şi, pentru care, la rândul lor, siguranţa este o valoare pe care o trăiesc explicit şi cu maximă responsabilitate. Cumva este un exemplu de antrenament consecvent despre cum valoarea este şi pusă în practică în modul cel mai asertiv şi lucid.

    Dacă întrebăm lumea în organizaţii despre respect, deşi apare cuprins în mai toate seturile de valori care definesc intenţia strategică a unei organizaţii, vom fi puşi în faţa celei mai mari provocări pe care transformarea culturii unei organizaţii o cere: alinierea oamenilor la valorile de organizaţie.

    Dacă doar pe acest cuvânt l-am trece conştient prin toată infrastructura unei organizaţii, de la felul în care se iau deciziile, cum se stabilesc obiectivele, cum participă sau nu angajaţii la ele, cum sunt construite sistemele de conducere a oamenilor, de la recrutare până la managementul performanţei, despre cum sunt definite rolurile sau activităţile pe care un angajat le are de făcut şi, până la felul în care sunt conduşi, procesul în sine este unul transformaţionaţional, nu doar organizaţional, dar şi personal.

    Singurul mod prin care se pot evalua valorile este felul în care ele funcţionează, iar valoarea principiilor este nulă dacă uităm de valoarea pe care o au de susţinut. Deşi, intelectual vorbind, valorile sunt substantive, la nivel principial ele sunt verbe în toată regula.

    IULIANA STAN (OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România)

  • Opinie Henk Paardekooper: De ce nu este o idee bună să aveţi bani cash în portofel

    Şi, puteţi crede sau nu, dar unii oameni susţin că banii nu sunt niciodată în siguranţă atât timp cât sunt depozitaţi într-un cont bancar şi că unicul loc sigur pentru păstrarea economiilor este „la saltea”. Acum, acest lucru poate aduce beneficii pentru cei al căror somn se îmbunătăţeşte câtă vreme dorm pe proprii bani. În orice caz, în afară de acest posibil efect secundar, nu este o idee foarte bună să îţi păstrezi banii în cash.

    xistă numeroase motive pentru care nu este recomandat să păstraţi sume mari în numerar. În primul rând, se pune problema clasică a valorii în timp a banilor. Păstrarea economiilor în cash nu aduce dobândă. În plus, inflaţia nu se opreşte. Cu o rată a inflaţiei de 5% (cât este în prezent rata inflaţiei în cazul României), valoarea reală a economiilor va scădea cu 40% pe o perioadă de zece ani. Chiar dacă rata inflaţiei va înregistra o valoare mai modestă, de 2,5%, ţinta medie oficială a BNR, valoarea economiilor în cash va fi cu 20% mai mică pentru o perioadă de zece ani. Majoritatea oamenilor au tendinţa de a nu realiza şi de a nu se gândi la efectele distrugătoare ale inflaţiei, dar acestea ar însemna o scădere a salariilor cu 20% sau 40% în această perioadă. Majoritatea oamenilor nu ar fi niciodată de acord cu aşa ceva, chiar ar protesta cu hotărâre. Dar, în esenţă, este acelaşi lucru. Evident, depozitarea banilor într-un cont bancar generează dobânzi, iar rata dobânzii curente pentru conturile de depozit deschise în lei este cu mult peste rata inflaţiei.

    În al doilea rând, păstrarea de cash în cantităţi mai mari decât este necesar pentru activităţile zilnice, poate duce la tot felul de complicaţii logistice. Mai întâi de toate, nu este întocmai la îndemână să plătim sume mari în numerar. Plata unei maşini, ca să nu mai vorbim de cea a unui apartament, în numerar, este extrem de dificilă. Luaţi în considerare problemele legate de stocarea, transportul, siguranţa şi numărarea unei cantităţi de cash atât de mari. Iar în îndelunga căutare a celei mai bune ascunzători, aţi putea uita până la urmă unde este aceasta. Şi în cine aţi avea suficientă încredere pentru a divulga acest loc? Există multe poveşti despre drame de familie declanşate atunci când banii tatălui ascunşi în bucătărie au dispărut. Unde i-aţi depozita, pentru cât timp şi cât de des o să verificaţi dacă sunt încă acolo? În ceainic, sub saltea sau îngropaţi în curtea proprie? Nu cred că aş vrea să-mi ştiu banii acolo. De fapt, sunt sigur că nu. Nu aş vrea niciodată să-mi ţin banii în asemenea locuri. Există un motiv pentru care stocarea şi transportul banilor sunt activităţi specializate, care urmează reguli şi reglementări de siguranţă stricte. Iar în multe economii dezvoltate nici nu este permisă plata unor sume mari în numerar. Băncile din toată lumea au o obligaţie legală şi de reglementare pentru a dovedi sursele şi utilizările fondurilor pentru toate plăţile clienţilor lor. Aşa că fiecare plată care trece prin sistemul bancar va fi procesată în momentul în care sursele şi utilizările banilor au fost stabilite, verificate, dovedite şi confirmate cu documente.

    Din cauza lipsei actelor, urmărirea surselor şi utilizării banilor în numerar este mult mai complicată şi este dificil să se depună sume mari de cash în conturi bancare. Organizaţiile criminale fac tot posibilul pentru a depune cash în conturi bancare pentru a-i folosi pentru diverse plăţi. Este ciudat ca deţinătorii de depozite private să urmeze tendinţa opusă bazată pe o percepţie ciudată, potrivit căreia banii în cash sunt mult mai siguri. Pot fi pierduţi. Pot fi furaţi. Pot fi distruşi şi nu pot fi asiguraţi, pe câtă vreme depozitele de până la o sută de mii de euro sunt asigurate în Uniunea Europeană. Şi depozitarea şi transportul sunt complicate şi riscante. Spre exemplu, este interzisă scoaterea echivalentului a peste zece mii de euro în afara ţării fără a declara respectiva sumă la autorităţile vamale. Anumite aeroporturi folosesc câini pentru a căuta banii cash şi de când a izbucnit criza financiară, aceşti „câini de bani” au început să aibă un real succes în descoperirea de cash peste limitele admise, aflat în bagaje. Când este descoperit, posesorul are probleme serioase. Şi câinele nu-l va lăsa să scape!

    Evitaţi complicaţiile. Evitaţi să vă pierdeţi banii. Nu păstraţi mai mulţi bani în numerar decât cei necesari pentru activităţile de zi cu zi. Nu vă asumaţi riscuri. Păstraţi-vă economiile într-un cont bancar. Sunt deja prea mulţi câini pe străzile noastre. Aveţi grijă să nu vină şi după banii voştri.

    Henk Paardekooper este preşedinte şi CEO al RBS România. Opiniile exprimate în acest articol reprezintă opiniile personale ale autorului şi nu angajează în niciun fel instituţiile cu care acesta este asociat.

  • Ba să generalizăm!

    Veţi fi citit, sau veţi citi în acest număr al revistei, mărturia unui om de afaceri exasperat de situaţia în care se află: a pierdut în jur de şase milioane de euro pentru că mulţi dintre partenerii săi de afaceri au ales calea insolvabilităţii pentru a ieşi dintr-o afacere, ba, mai mult, cu destul de mulţi bani în buzunar. „Cheltuiesc bani, câştig procesele, ei au primit marfa, au încasat banii şi eu nu i-am mai văzut. Peste 90% dintre insolvenţe sunt planificate”, spune Ovidiu Buluc.

    Pe vremea lui Ceauşescu circula un banc despre muncitorul de la fabrica de biciclete care tot fura piese de la fabrică, în speranţa că îşi va putea construi o bicicletă gratis acasă, dar, ce să vezi, oricum ar fi montat piesele, îi ieşea o mitralieră. Parafrazând bancul, de o bună bucată de vreme tot repet, şi am martori, cu mult înainte de a citi păţaniile domnului Buluc, că putem încerca, noi, românii, de nenumărate ori să pornim o afacere de care să fim mândri şi pe care eventul să o lăsăm moştenire nepoţilor, de ieşit iese o mică, sau mai mare, găinărie. Este aceasta o generalizare care nedreptăţeşte, ştiu, o sumedenie de oameni care au pornit afaceri corecte şi ingenioase, care au luptat cu taxe, mediu neprielnic, presiuni politice sau cu sărăcia generalizată (altă generalizare?!). Dar, şi nu pot evita asta, mă uit la cronica insolvenţelor, la jocurile de culise, la declaraţii, anunţuri, efecte şi reacţii şi nu pot să nu generalizez.

    Voi continua, dar înainte de asta trebuie să vorbesc despre pictor: mărturisesc că nu ştiam de Ambrogio Lorenzetti şi că l-am descoperit întâmplător. Dar, după ce l-am descoperit, Lorenzetti a pus oraşul italian Siena pe lista de „must„; intenţia exista oricum, pentru că este acolo o vestită cursă de cai, dar fresca pictorului despre buna şi proasta guvernare a sporit dorinţa. Pentru că Lorenzetti a împodobit, pe la 1300, pereţii Palazzo Pubblico cu „Allegoria ed Effetti del Buono e del Cattivo Governo„ – alegoria bunei şi relei guvernări, adică o suită de fresce despre efectele bunei şi proastei guvernări asupra oraşului, orăşenilor, câmpului şi ţăranilor, asupra vieţii oamenilor. Nişte generalizări adică, prin care, cumva naiv, dar de bună-credinţă, pictorul le aduce aminte potentaţilor republicii locale de rostul lor pe pământ şi de efectele pe care deciziile lor le au asupra cetăţenilor. Este poate una dintre primele încer-cări de a politiza arta, în sensul bun al cuvântului şi un lucru care merită admirat.

    Fac legătura între potentaţi şi starea de fapt a lucrurilor – sărăcie, hoţie, indiferenţă – pentru că fac parte din acelaşi angrenaj social şi sunt legate strict şi direct proporţional. Pe de altă parte, şi societatea în sine are doza ei de implicare şi vinovăţie, iar aici „a generaliza” are un rost.

    Să generalizăm dară! Şi dacă ne vom enerva când vom constata că un oarecare generalizează nedreptăţind, să ne gândin că acolo se ascunde un sâmbure de adevăr. Am făcut un test: mai ţineţi minte campania aceea de influenţare a percepţiei Google despre români? Am probat acum pe mai multe calculatoare şi IP-uri şi la „romanians are„ mi-au apărut, la loc de frunte, o sumedenie de generalizări: ugly, crazy, stupid, mean, scum, rude. Enervant, nu?

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Viciul şi virtutea încrederii

    Cum sunt oamenii care au încredere implicită în alţi oameni şi cum sunt cei a căror încredere trebuie câştigată? Care sunt diferenţele dintre cele două categorii? Care sunt riscurile sau pierderile pentru fiecare dintre cele două poziţionări? Care dintre cele două atitudini livrează performanţă şi care este mecanismul prin care aceasta se produce?

    Performanţa în organizaţii este în strânsă legătură cu motivaţia, iar principalele surse de alimentare a motivaţiei sunt semnificaţia a ceea ce fac şi sentimentul oamenilor de încredere în sine şi în cei din jur. Dacă semnificaţia ţine de conţinutul a ceea ce este de făcut, încrederea ţine de conexiunile umane care se creează într-o organizaţie. Astfel, un mediu în care încrederea în oameni este implicită este un mediu liber, tonic, de învăţare şi de asumare, pe când un mediu în care oamenii au de câştigat încrederea altor oameni este un mediu rigid, stresant, dominat de frică. Omul a cărui încredere trebuie câştigată este un om dezamăgit sau nemulţumit de lume din principiu şi care translatează toate nemulţumirile personale asupra celor din jur. Omul care dă încredere celor din jur caută ce este mai bun în fiecare om şi ştie că acolo este baza pe care încrederea se poate construi. Încrederea este despre reciprocitate, pe când lipsa de încredere este unilaterală.

    Încrederea scoate ce este mai bun din oameni, lipsa de încredere scoate ce este mai rău sau, în cel mai fericit caz, scoate un bun minimal şi securizator. Încrederea în oameni îmi deschide perspective noi, pot ajunge să descopăr calităţi, talente, vocaţii sau abordări noi, pe când lipsa de încredere mă ţine doar în propria perspectivă. A avea încredere în oameni ţine de curaj, pe când a aştepta ca oamenii să îţi câştige încrederea ţine de frică. Curajul inspiră, iar frica blochează, curajul este despre împreună cu ceilalţi, pe când frica este doar despre mine.

    Mediul creat de oamenii a căror încredere vor să le fie câştigată este unul antiseptic în care oamenii sunt greşiţi, răi sau anormali dacă nu se comportă conform scenariului. Mai devreme sau mai târziu nu va mai fi nimeni dornic să le câştige încrederea şi rămân destul de izolaţi. Mediul creat de cei care au încredere în oameni este unul firesc, de colaborare, de descoperire, de creştere. Încrederea dată este un credit cu şansă mai mare să fie onorat, pe când lipsa de încredere este o intruziune cu şanse mari să fie plătită înapoi în acelaşi fel. Şansa să fiu dezamăgită de cineva căruia nu îi acord încredere este mult mai mare decât şansa să fiu dezamăgită de cineva căruia îi acord încredere. Mecanismul dezamăgirii este destul de simplu: având încredere, chiar şi în cazul unui insucces, ştiu cum pot evalua corect situaţia data viitoare, dar neavând încredere îmi alimentez convingerea că nu pot avea încredere în lume şi voi rămâne în acelaşi mecanism cu predictibilitate mare ce-i drept, dar extrem de toxic.

    Mesajul pozitiv pentru toată lumea în legătură cu încrederea este că aceasta este o convingere dobândită şi nu înnăscută, deci poate fi schimbată. Măcar din curiozitate putem testa dacă ne dezamăgesc mai mult oamenii în care avem încre-dere sau cei în care nu avem încredere din capul locului. Fiind dobândită, înseamnă că nevoia de încredere există în fiecare dintre noi, doar că la un moment dat am făcut alegerea de a o da  sau de a o lua. Pentru că atunci când nu dau încredere cuiva, practic, ceea ce fac este că iau din încrederea lui ca să îl forţez să şi-o ia înapoi. Este un joc uşor nedrept şi inegal pentru că se mizează doar pe resursele şi bunurile celuilalt. Egalitatea apare atunci când, pentru a primi resursele celuilalt (disponibilitatea, competenţa, responsabilitatea, implicarea sunt posibile exemple de resurse), eu pun pe masă încrederea că el ştie cum să le folosească optim.

    IULIANA STAN (OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România)

  • Opinie Oana Gorbănescu, Ernst&Young Romania: O meserie redescoperită. Câtă nevoie avem de scriitori?

    Avalanşa care a urmat a transformat rapid informaţia în „zgomot„, iar pe noi în cititori (sau scriitori?) cu normă întreagă. Am învăţat să scanăm titlurile, să citim în diagonală, să tastăm mai repede decât scriem şi, în general, să tratăm orice conţinut ca pe o pagină de tabloid: ce spun titlurile? Unde e povestea? Uite o poză! Gata, trecem mai departe!

    Înţelegerea dimensiunii este însă importantă: doar în 2012, conform pingdom.com, au fost transmise 144 miliarde de e-mail-uri în fiecare zi, 51 de milioane de pagini web s-au adăugat la cele 583 de milioane deja existente, iar numărul cumulat al blog-urilor Tumblr şi WordPress a depăşit 147 milioane. Numărul zilnic al tweet-urilor a ajuns la o medie de 175 de milioane, iar cel al like-urilor pe Facebook la 2,7 miliarde. 7 petabytes de poze (cât ar însemna asta?) sunt adăugate pe Facebook în fiecare lună, în timp ce pe Instagram se încarcă 58 de poze pe secundă!

    În tot acest spaţiu virtual, care seamănă din ce în ce mai mult cu o galaxie informaţională, o singură cifră spune totul: 1,2 trilioane de căutări pe Google în 2012. Într-o zi obişnuită de 24 de ore, relevanţa si simplitatea au devenit criterii esenţiale pentru ca orice să fie citit. Este o realitate sintetizată cel mai bine de tweet: un mesaj de 140 de caractere, care „trăieşte„ doar câteva minute. Dar câţi dintre noi scriem simplu şi relevant? Câţi dintre noi ştim măcar să facem aşa ceva? Când vreodată pe parcursul formării noastre ne-a învăţat cineva să fim elocvenţi? Poate doar acei puţini care au ales o facultate umanistă unde au luat în serios cursul de retorică…

    Google a schimbat recent regulile SEO prin renumitul algoritm Penguin, care declasează paginile cu conţinut irelevant. Iar reţelele sociale se redefinesc în mod continuu pentru a răspunde criteriilor de relevanţă. Dacă intri de curiozitate pe orice platformă internaţională de freelancing, vei descoperi peste 150.000 de „scriitori„ care îşi oferă serviciile. Sute de mii de job-uri sunt anunţate zilnic de persoane fizice, companii mai mari sau mai mici care strigă în cor: Urgent: SEO writers needed. Cele mai recente statistici publicate de Elance arată o creştere în medie de peste 75% a cererii pentru servicii de marketing digital, adică, în esenţă, dezvoltarea şi diseminarea conţinutului online.

    Există în prezent o supra-expunere şi o reconfigurare a meseriilor creative de tot felul. Nimic surprinzător pentru aceste timpuri. Însă revalorizarea profesiei de scriitor, cu toate declinările ei actuale în editor, copywriter, content manager, este fără precedent. Practic, fiecare dintre noi trebuie să-şi optimizeze modul în care scrie pentru a răspunde criteriilor actuale de relevanţă şi simplitate. Dacă nu reuşim acest lucru, ne vom alătura cât de curând mulţimii de voci care strigă la fiecare colţ al internetului: Urgent: avem nevoie de scriitori!

    Despre noi înşine, ce putem face este să avem curajul să ne dăm seama când suntem în plin demers de raţionalizare şi să ne oprim. Un bun barometru ne pot fi cei pe care îi percepem ca fiind mai înţelepţi decât noi în problema care ne preocupă.

    Despre alţii, ce putem face este să vedem cum resimţim energia care vine dinspre ei în raport cu noi şi să decidem în mod lucid şi obiectiv dacă şi cât vrem să ne uzăm. Răgazul aduce totdeauna claritatea de care avem nevoie.

    Oana Gorbănescu este CORPORATE COMMUNICATION OFFICER AL ERNST & YOUNG ROMÂNIA.

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Raţiunea raţionalizării

    Una dintre magiile vieţii, aşa cum o înţeleg eu, şi la nivel organizaţional şi la nivel personal, este principiul adevărului subiectiv: fiecare om are adevărul lui. A înţelege, nu doar a cunoaşte, adevărul subiectiv al celor cu care interacţionăm ne dă cea mai mare forţă interioară posibilă. Este singurul principiu care poate reduce la zero numărul conflictelor dintre oameni. Nu reduce însă suferinţa şi nu vindecă rănile pe care diferitele adevăruri le pot produce, însă, trăind asumat adevărurile subiective ale celor din jurul nostru, devenim mai puternici şi nici nu intrăm pe tărâmul mlăştinos al conflictelor.

    Cu toţii, fără excepţie, avem pretenţia că suntem raţionali. Şi suntem, dar doar în interiorul propriilor convingeri şi al propriei realităţi. Devenim iraţionali atunci când ne scapă faptul că şi cei din jurul nostru pot avea convingeri, chiar altele decât cele pe care le avem noi.

    Interesant este că nu cantitatea sau diversitatea convingerilor contează, ci cât închidem sau cât deschidem cu acele convingeri un interlocutor. Atunci când universul convingerilor noastre invită interlocutorul să participe, evident, vorbim despre un demers curat şi raţional, pe când în situaţia în care interlocutorul este sau se simte îndepărtat, avem de-a face cu un demers de tipul raţionalizării.

    În mod hilar, cel care raţionalizează are impresia că este raţional şi îşi pune energia în a-şi demonstra raţionalitatea. Pentru cine însă are răbdare să privească raţional demonstraţia va vedea cât de iraţional este cel care raţionalizează.

    În primul rând ştim că interlocutorul este raţional dacă nu simţim că procesul lui de gândire ne consumă şi nu ne uzează fie energia, fie emoţia, ci, dimpotrivă, simţim că vrem şi că putem construi în interiorul acelui demers raţional. Într-un proces raţional este loc totdeauna de opinii, de păreri, de alternative, de soluţii. 

    Dacă interlocutorul raţionalizează, senzaţia pe care o avem este aceea că vrea să ne convingă de ceva, raţionalizarea este un proces care te fură şi care te consumă şi pe baza căruia nu se poate construi nimic. Evident că cel care raţionalizează trăieşte şi el într-un adevăr subiectiv, dar, spre deosebire de adevărul subiectiv al raţionalului, el nu dă acces, ci doar închide uşi cu pretenţia de bună intenţie reciproc benefică.

    Raţionalizarea privează interlocutorii de unul dintre cele mai importante instrumente ale gândirii: liberul arbitru. Gândirea raţională însă nu poate funcţiona în absenţa liberului arbitru al tuturor celor implicaţi. Gândirea raţională include, raţionalizarea exclude. A fi raţional este despre ceilalţi, a raţionaliza este doar despre sine. A fi raţional înseamnă a fi înţelept, a raţionaliza
    înseam-nă a fi inteligent. Raţionalizarea hrăneşte conflictele, pe când gândirea raţională scoate ce este mai bun din situaţiile cu potenţial conflictual. Raţionalizarea este despre iraţionalitate, pe când gândirea raţională este despre secvenţialitate logică. Raţionalitatea este despre maturitate şi expunere, pe când raţionalizarea este despre nerăbdare şi despre frică.

    Astfel, diferenţa dintre raţiune şi raţionalizare ţine de subiectivitatea cu care tratăm o problemă. Când suntem subiectivi nu putem fi raţionali. Când suntem obiectivi, iar obiectivitatea nu înseamnă detaşare, ci mai degrabă includere, suntem de fapt lucizi, autonomi, spontani, în contact cu noi înşine şi cu capacitatea de a ne adapta la orice vine către noi. Atunci când suntem subiectivi, adică excludem opinii, păreri, nevoi, suntem de fapt anxioşi şi frustraţi în legătură cu problema la care ne referim. Mai mult, nu există vreo problemă, ci există scenarii şi variante fără conţinut despre posibile probleme.

    Despre noi înşine, ce putem face este să avem curajul să ne dăm seama când suntem în plin demers de raţionalizare şi să ne oprim. Un bun barometru ne pot fi cei pe care îi percepem ca fiind mai înţelepţi decât noi în problema care ne preocupă.

    Despre alţii, ce putem face este să vedem cum resimţim energia care vine dinspre ei în raport cu noi şi să decidem în mod lucid şi obiectiv dacă şi cât vrem să ne uzăm. Răgazul aduce totdeauna claritatea de care avem nevoie.

    IULIANA STAN (OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România)

  • Opinie Doru Lionăchescu, Capital Partners – Lecţia cipriotă: băncile trebuie lăsate să moară

     Lăsând la o parte frustrarea datorată calităţii discutabile a actualilor politicieni de vârf ai Europei – probabil cea mai slabă generaţie de decidenţi pe care i-a avut continentul în ultima jumătate de secol – soluţia degajată luni pentru Cipru marchează prima victorie consistentă a bunului-simţ economic împotriva protecţiei nemeritate de care s-a bucurat până acum sistemul bancar european.

    Constatarea tristă a lui Ronald Reagan că politicienii nu reacţionează la argumente logice, ci exclusiv la presiunea opiniei publice s-a adeverit din păcate şi acum: a fost nevoie de oprobiul unanim al analiştilor şi comentatorilor lumii, a trebuit să iasă ciprioţii în stradă, a fost nevoie de actul de mare demnitate al Parlamentului cipriot de a refuza planul iniţial al troicii pentru ca sinistra birocraţie bruxelleză să realizeze dimensiunea himalayană a prostiei pe care a fost cât pe aici să o impună unui Cipru abandonat şi îngenuncheat.

     Ceea ce oricărui om cu mintea acasă i se părea de bun-simţ – şi anume că băncile care şi-au asumat riscuri trebuie să plătească pentru aceste decizii şi că e aberant ca o instituţie ca UE, care se pretinde civilizată, să-şi renege propria garanţie necondiţionată acordată micilor depunători – a presupus sforţări monumentale din partea politicienilor europeni. Dificultatea cu care s-a ajuns în final la o soluţie evidentă de la bun început şi riscurile enorme la care politicienii europeni au arătat ca sunt dispuşi să expună continentul doar pentru a proteja băncile, arată cât de puternic e lobby-ul bancar şi cât de îndatoraţi le sunt oamenii politici bancherilor, fie ei centrali sau comerciali. Până lunea trecută, politicienii de frunte ai Europei păreau gata să sacrifice interesul public şi să compromită fatal întregul sistem economic european numai şi numai din dorinţa de a proteja băncile într-un mod incalificabil. Cifrele spun totul: întregul sistem bancar cipriot abia ar ocupa locul 12 între băncile germane: pentru a salva un astfel de pigmeu financiar, „genialii“ noştri conducători actuali au fost capabili să gândească o variantă care ar fi subminat complet încrederea cetăţenilor, fundamentul funcţionării economiilor moderne.

    Din fericire, în binecunoscutul stil hei-rupist bruxellez, cu ochii cârpiţi de somn şi buimaci de neodihnă, în ceasul al doisprezecelea UE şi la fel de superficialul FMI au ajuns la un acord cu Cipru care măcar nu îşi bate joc de principiile economiei de piaţă: depunătorii garantaţi sunt protejaţi, acţionarii şi ceilalţi creditori negarantaţi ai băncilor insolvente – inclusiv depunătorii mari – suportă pierderile. În mod cert, deşi incomparabil mai bună decât variantele anterior propuse de UE, soluţia actuală nu va rezolva problema cipriotă; micuţa insulă se va confrunta cu o perioadă îndelungată de recesiune cruntă, nivelul de viaţă va scădea dramatic, statutul său de centru financiar este probabil compromis definitiv. Societatea cipriotă va trebui să se reinventeze – în sau în afara UE – dacă nu, riscă să revină la păstorit.

    Soluţia agreată în final pentru Cipru mi-a reamintit un dialog informal recent cu premierul unei ţări nordice, ţară care face parte din nucleul dur, germanic, al Europei şi, totodată, o indiscutabilă performeră economică în criză. Reproduc succint, subscriu necondiţiont şi subliniez cu tuşă groasă principiile de guvernare exprimate de acesta:

    Unu: băncile nu trebuie ajutate de stat. Ele trebuie lăsate să falimenteze sau, în cel mai rău caz, trebuie naţionalizate temporar, restructurate şi re-privatizate cât se poate de repede.

    Doi: companiile cu probleme, indiferent cum le cheamă, nu trebuie salvate de guvern. Ajutorul statului merge numai la angajaţii companiilor, acolo unde este cazul. Conceptul de companie strategică e o minciună politicianistă.

    Trei: Pachetele de asistenţă socială trebuie reduse constant şi sistematic până devin sustenabile economic pe termen lung. Cu mici excepţii, Europa trăieşte cu mult peste posibilităţi, iar politicienii care ascund această realitate propriului electorat îşi condamnă ţările la sărăcie perpetuă.

    Ideile de mai sus sunt valoroase nu numai în sine: ele conturează şi un nou mod, mai pragmatic şi mai ne-complexat, de abordare a viitorului Europei. Nu mai există niciun dubiu că astăzi unicul decident în UE este blocul hanseatic al ţărilor nordice coordonate de Germania. S-a dovedit clar în chestiunea Ciprului, după cum a fost evident şi în problema aderării noastre la Schengen. Interesele, temerile şi idiosincraziile Germaniei trebuie analizate continuu, înţelese şi incluse în strategiile naţionale. Altfel, după testarea soluţiei cipriote, pentru multe ţări din flancul sudic, inclusiv pentru România, costul politic şi economic al apartenenţei la UE va fi din ce în ce mai mare.

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Lărgimea îngustimii

    Mi-a luat apoi o jumătate din viaţa de până acum ca să înţeleg că şi calitatea unei relaţii dintre două persoane nu poate fi mai mare decât contribuţia cea mai scăzută a uneia dintre părţi. Singura excepţie este asumarea părţii din urmă că o relaţie mai bună nu depinde de toleranţa părţii care contribuie superior, ci de asumarea faptului că îmbunătăţirea calităţii relaţiei depinde doar de partea care contribuie mai puţin. Nu vorbesc despre contribuţii materiale, ci despre calităţile psihice, morale, etice, energetice, intelectuale sau aspiraţionale ale oamenilor.

    Probabil că în organizaţii, dacă ar fi înţeles şi gestionat acest fenomen, nu ar mai apărea conflictele sau ar putea fi soluţionate incredibil de uşor. Rezolvarea conflictelor nu este despre tehnici raţionale sau despre pilule magice, ci tocmai despre cele mai “nimerite” abordări emoţionale. Un prim pas este identificarea contribuţiei părţilor din punct de vedere calitativ la conflict. Adică lipsa de toleranţă a unui geniu este un mare minus pe când toleranţa unui om de inteligenţă medie este un mare plus, dorinţa de a rezolva lucrurile este un mare plus pe când dorinţa de a avea dreptate este un mare minus, lipsa de chef şi de interes este un mare minus pe când curiozitatea este un mare plus… Conţinutul conflictului nici nu mai are vreo importanţă, vitală este poziţionarea aspiraţiilor pe care părţile le au. La fel stă treaba şi în relaţiile de prietenie: conţinutul ciondănelilor este ultimul subiect care trebuie mediat, ci calitatea participărilor individuale din punct de vedere al caracterului şi al valorilor. Deşi la nivel de valori sau aspiraţii oamenii au şanse mai mari să se potrivească, o pondere semnificativă o aduc caracterul şi intenţia. Putem să ne dorim cu toţii fericire, unii cu preţul propriului efort, alţii prin eforturi făcute de alţii – astfel putem face foarte simplu diferenţa dintre un caracter corect şi unul… uşor adaptabil.

    Din acelaşi motiv şefii se plâng de subordonaţi, iar subordonaţii de oricine depinde de vreo părticică din munca lor. Astfel că relaţiile dintre oamenii care muncesc împreună în organizaţii nu au cum să fie mai bune decât cei care sunt mai puţin interesaţi, iar prieteniile dintre oameni nu pot fi mai bune calitativ decât cel mai puţin interesat sau motivat de evoluţia sau calitatea acelei relaţii. Aparent cel motivat ar trebui să îl tragă după el pe cel mai puţin motivat, însă, aproape fără excepţie, se întâmplă cam invers: cel mai puţin interesat “contribuie” activ şi cu determinare mai mare la scăderea calităţii relaţiei din care face parte, personală sau organizaţională.

    Ce face ca unele relaţii de muncă sau de prietenie să fie fabuloase? Cel mai adesea calităţile şi motivaţiile puse în slujba acelei relaţii, nu defectele sau nemulţumirile care apar în acea relaţie. Cu alte cuvinte, nemulţumirile din mediul organizaţional pot avea un tratament extrem de simplu şi acesta este cu siguranţă secretul celor mai buni lideri: să scoată de la oameni tot ce au mai bun şi în toată cantitatea în care acest bun există în oameni. Este un exerciţiu de mare fineţe şi de meticulozitate care livrează performanţă. Performanţa este despre ce ai pe când potenţialul este despre ce poţi construi sau poţi deveni şi aici este singurul loc în care liderii îşi merită salariul, iar oamenii împliniţi prin relaţiile cu cei din jur îşi merită fericirea.

    Ce rămâne de făcut este ca fiecare om implicat într-o relaţie, organizaţională, personală sau de orice natură ar fi ea, să îşi evalueze corect poziţionarea, să o testeze împreună cu părţile implicate şi să pretindă de la ceilalţi lucruri doar până la nivelul la care ei pot gestiona graniţele relaţiei în care se află. Dacă graniţele noastre sunt uneori în spaţii mai largi decât ale celor cu care interacţionăm, singura şansă este să căutăm beneficiile şi lărgimea spaţiului mai îngust, nu să lungim singuri şi la nesfârşit graniţe pe care nu vrea nimeni să le lărgească.

    IULIANA STAN (OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România)

  • Opinie Iustin Paraschiv, proprietar al grupului de firme Carmistin

    Nu este vorba de cineva din interior care îşi doreşte discreditatrea industriei agro-alimentare româneşti şi nici grupuri de interese din afara ţării care intenţionează acest lucru.Este vorba despre un pahar în care a picat şi ultima picatură, iar acum dă pe afară.Epidemia de controale cu care ne confruntăm acum este una mai mult decât benefică industriei romanesti. Controalele vor ajuta la curatarea, la asanarea industriei agro-alimentare romanesti. O actiune care trebuia de mult initiata si continuata asiduu, pana la eliminarea din lantul de productie a celor care nu respecta legea. Evident ca acestia exista. Este vorba despre cei care vor sa ajunga foarte repede la profituri substantiale.

    Pe de alta parte, organele de control au privit diferentiat marile lanturi de magazine, fata de retailul mic, insa cu totul nejustificat. Este o realitate faptul ca hipermarketurile sunt mult mai rar verificate de organele de control, cu toate ca aici s-au descoperit acum probleme. Si nu este de mirare.
    Presiunea pe care acestea o pun pe pretul la care cumpara si vor sa vanda produsele agro-alimentare, si nu numai, impinge o serie de producatori mici sau producatori care se confrunta cu probleme in business sa mearga pana la limita legii sau chiar sa o incalce. Aici apar probleme pe partea de etichetare, sunt probleme si de alta natura, dupa cum am vazut.

    Este adevarat ca sistemul de control din zona alimentara este imbatranit, vedem de mai bine de 10-15 ani aceiasi oameni. Mi-ar placea sa vad si specialisti tineri, insa acum ei sunt o „rara avis”. Autoritatile stiu spre exemplu despre mafia pietelor, insa s-a facut prea putin pentru o asanare in acest domeniu a infractionalitatii.

    Cum sa ne asteptam ca un magazin care vinde carne si care apartine unui medic veterinar sa fie sanctionat la un eventual control de un coleg al acestuia?
    O alta sursa de probleme este implicarea celor platiti de stat sa faca aceste controale in businessuri de productie sau retail – direct sau prin interpusi. Am atras atentia in nenumarate randuri asupra acestor probleme prin asociatiile din care firmele grupului nostru fac parte, insa lucrurile au ramas, in mare parte, nerezolvate.

    Prin asociatiile de producatori putem face un dosar complet al acestor nereguli care lovesc direct in afacerile sanatoase.  Este total incorect sa investesti milioane de euro intr-o afacere pe care o conduci dupa legile momentului si sa te confrunti cu probleme de concurenta din partea unui „garajist” care proceseaza carnea in conditii cu totul mizere, doar pentru ca acesta nu se teme de consecintele unui eventual control.
    Problema carnii de cal

    Mai bine de 80-90 de procente din productia Pajo Holding a mers anul trecut la export. Vorbim de peste 4500 de animale, exportate in viu. Asta pentru ca in Romania pretul oferit producatorilor pentru carnea de vita este in medie cu 30 de procente mai mic decat costurile de productie.

    Aceasta discutie deschide o adevarata Cutie a Pandorei pentru ca pretul este artificial tinut atat de jos din cauza inlocuirii carnii de vita cu carne din alta specie. Prin asociatiile de profil noi am atras de nenumarate ori atentia organelor de control asupra acestor aspecte.

    Iata care a fost procesul care a stat la baza distrugerii pretului carnii de vita: odata cu campania de scarificare a cailor bolnavi de Anemie Infectioasa Ecvina, statul a oferit despagubiri persoanelor care isi sacrificau animalele bolnave. Prin urmare, cei care isi duceau caii la sacrificat nu erau interesati sa obtina un pret corect pe calul vandut la abator pentru ca statul oricum il despagubea pentru animal.

    Astfel, abatoarele care s-au ocupat cu sacrificarea acestor cai au intrat in posesia unor cantitati enorme de carne de cal la preturi derizorii, poate chiar de 10 ori mai mici decat pretul carnii de vita.Organele de control trebuie sa controleze acum, chiar daca este post factum, daca acesti cai au fost sacrificati in conditiile prevazute de lege – carnea trebuie procesata la temperaturi ridicate – cum si cui au fost vandute aceste cantitati de carne. Oricum, din aceasta afacere statul si consumatorul au iesit in pierdere.Hypermarket vs. producatori

    De mai bine de 2 ani producatorii din Romania se confrunta cu mari probleme privind profitabilitatea. Asta din cauza presiunii pe pret exercitate de lanturile de magazine. Odata intrati in acest cerc vicios – ai pret mic vinzi, esti pe raft dar vinzi aproape in pierdere; altfel,  daca nu vinzi, trebuie sa inchizi afacerea – sunt producatori care forteaza limitele legii pentru a putea supravietui, incalcand normele in vigoare. Unii trec de-a dreptul in zona penala. Evident, sunt si marii producatori care apeleaza la solutii alternative, lanturi proprii de retail etc. oricum, este cu totul neprofitabil sa intri in astfel de jocuri.

    Poti risca totul.Asadar, controalele care au scos la suprafata nereguli in lanturile magazinelor importante trebuie sa nu inceteze pentru ca aici pot aparea mari surprize. Autoritatie trebuie sa isi extinda controalele aici. DSVSA-urile se pare ca acum au trecut serios la treaba. Trebuie sa continue pana se curata aceasta industri, o industrie in care s-a investit mult, o industrie in care jucatorii onesti, cu strategii sanatoase de business au standarde de calitate peste media europeana.

    Despre Grupul Carmistin
    Grupul de firme Carmistin apartine familiei Paraschiv si activeaza in domeniul agro-zootehnic, trading  şi retail. Grupul de firme al Familiei Paraschiv numara peste 2000 de angajaţi si este format din companii lideri de piata de segmentele unde activeaza, precum: Ana şi Cornel, Carmistin, Avicarvil, Ladrisi Grup, Pajo Holding etc.
     

  • Opinie Dragoş Damian: Reindustrializez patria! Cine mai vine alături?

    Dragoş Damian este CEO al companiei farmaceutice Terapia-Ranbaxy şi preşedintele Asociaţiei Producătorilor de Medicamente Generice din România.

    Dupa-amiaza a fost mai dificil pentru omul de executie din mine. Asta pentru ca, participand la discutiile prilejuite de lansarea raportului SAR (ca de obicei exceptional), am asistat la o dezbatere stufoasa de analiza macroeconomica si politica fiscal-monetara, dificil de inteles pentru nespecialisti si rupta de realitatea concreta a problemelor omului de operatiuni – au participat la ea intre politicieni, analisti si consultanti de ieri si de azi care ne convingeau ca obiectivul comun este sa facem ca sa fie bine ca sa nu fie rau.

    Nu eram pregatit, venind din linia frontului reindustrializarii, sa asist la inca o discutie politizata despre reforme strcuturale, deficite macro, imprumuturi de pe pietele valutare internationale, despre daca sunt bune sau nu acordul cu FMI sau regionalizarea sau aderarea la zona Euro.

    Breaking news este ca nu se mai gaseste personal calificat pentru operatiuni industriale – dezindustrializarea Romaniei a dus la disparitia interesului dezvoltarii oamenilor pentru astfel de activitati. Dar avem o discutie supramediatizata despre clasa 0 sau clasa 1.

    Realitatea dureroasa este industria chimica este profund vulnerabilizata prin inchiderea combinatelor chimice de stat – exista furnizori comuni care risca sa intre sau au intrat deja in insolventa, gasirea altora va costa mai mult. Dar discutam la televizor despre cum industria chimica din Romania va deveni ceva mai ceva.

    Tragedia multor operatiuni este ca asteapta peste un an pentru a primi o bursa modesta de 2-3 milioane de Euro din fonduri europene pe axa POS-CCE – proiectele stagneaza astfel iar fructul activitatilor de R&D de exemplu va aparea doar peste 3-4 ani, adica foarte tarziu. Dar inca avem dilema daca atragem 40 sau 46 de miliarde de Euro.

    Adevarul teribil este ca multe sectoare sunt de 3 ani intr-un blocaj financiar-fiscal tot mai greu de administrat. Banii pe bunurile si serviciile contractate se incaseaza uneori la peste un an si simultan apar taxe noi care obliga la amanarea de proiecte industriale. Dar aflam ca emisiunile de bond-uri de pe pietele internationale sunt un mare succes.

    Informatia frustranta este ca in fiecare zi Romania transpune in legislatie mult prea repede directive europene care inca sunt in faza de discutii cu industria din tarile din vest (sau de exemplu, pe care Polonia pur si simplu le respinge) si fara sa realizeze ca fara o rationalizare corecta a termenelor sau chiar a prevederilor din regulamente ne decompetitivizam industria. Dar angajatii ministerelor sustin ca trebuie sa ne respectam obligatiile fata de parteneri, desi suntem in zeci de proceduri de infringement tocmai pentru nu o facem.

    Suferinta exportatorilor este ca mediul diplomatic asista prea putin expansiunea economiei in straintate, mai ales in tarile emergente, in vreme ce ambasadele din Bucuresti au prioritate zero stabilirea de contacte comerciale. Dar, din ce vedem in fiecare zi, nu ducem lipsa de dezbateri de diplomatia politica.

    Imi doresc sincer ca politicienii, oficialii si consultantii sa revina mai aproape de economia reala si sa fie conectati cu problemele concrete cum ar fi cele de mai sus ale noastre, celor din operatiuni. Fara indoiala ca pe termen mediu sunt importante temele strategice cum ar fi finantarea deficitelor, politicile publice si prioritatile sectoriale. Dar pentru cel care astazi, pune umarul sa reindustrializeze patria sunt mai importante masurile tactice debirocratizante si deciziile politice mai curajoase.