BusinessMagazin

Tag: opinie

  • Opinie Iuliana Stan: Păcatul specialiştilor

    IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

    Specialiştii sunt o specie aparte şi unică. Oamenii organizaţionali sunt cu toţii specialişti, unii mai buni decât alţii. Atunci când uită însă care este scopul pe care specializarea lor îl serveşte, ambiţia lor se mută în a-şi convinge colegii cât de pricepuţi sunt şi valoarea interacţiunilor tinde spre zero, iar energia este toată consumată în demonstraţie. Niciodată nu vom spune că ne place sau nu de cineva pentru că este atât de priceput sau de nepriceput la ceva, ci pentru felul cum se comportă ca om. Caracterul este cel care face oamenii mai mult sau mai puţin plăcuţi, nicidecum instrumentele din dotare.

    A fi specialist este un instrument, nu un scop în sine sau o trăsătură de caracter. Instrumentele ajută, participă şi susţin scopurile. Când te pricepi la ceva, te pui în slujba celor care au nevoie de competenţa ta sau în slujba scopului pe care competenţa îl poate servi, nu te chinui să convingi lumea despre cât de importantă, unică şi de nelipsit este specializarea pe care o ai. Culmea, vorbim despre oameni deştepţi, supercompetenţi, dar care nu au viziunea întregului la care sunt parte.

    Singurul întreg, dincolo de care însă nu prea mai zăresc nimic, este persoana lor.  Cel mult mai pot apărea în ceaţă alte persoane, dar scopurile sau ideile lor nici măcar nu se vor zări. Nu au nici vreo urmă de empatie, măcar atât cât să se întrebe ce aud ceilalţi de fapt, ci doar vorbesc cât să se asigure că nu mai lasă loc altor păreri sau întrebări. Li se pare că dacă ocupă spaţiul vorbind sau manifestându-se cu superioritate (pe care o confundă adesea cu autoritatea) îi vor cuceri pe cei din jur. Dacă o fac astfel, va fi o cucerire ca de redută, cu efort şi victime cel mai adesea. Cealaltă cale de cucerire este prin atragere, prin seducerea auditoriului şi prin folosirea de tehnici de vânzare. Efortul este dublu, poate chiar triplu, dar este durabil, şi, mai mult, este energizant.


    Din păcate, specialiştii sunt antrenaţi mai mult în specializarea pe care o au decât sunt antrenaţi în a-şi vinde competenţa. A fi un bun vânzător este, din punctul de vedere al specialiştilor, o competenţă derizorie. Or, a fi un bun vânzător este competenţa fără de care nicio competenţă nu rămâne nevalorizată.

    Este interesant că specializarea aceasta este mai mult decât un păcat organizaţional, este şi unul foarte personal. Toţi avem impresia că ştim foarte bine, cel mai bine de fapt, ce este bun pentru noi înşine, şi, pe cale de consecinţă, insistăm ca şi alţii să facă la fel pentru că le va fi bine şi lor. Nu ne gândim că poate alţii, doar pentru că sunt alţii, au alte nevoi şi alte viziuni asupra vieţii sau cel puţin asupra felului de a face lucrurile. Ne mai scapă din vedere şi că fiecare face cât de bine poate, orice ar face, chiar dacă aparent pare să depună un efort minimal sau, tot aparent, ni se pare că este greşit demersul pe care unii oameni îl aleg. Din afară, orice fac alţii poate fi îmbunătăţit sau schimbat.

    Este o atitudine cam ca a soacrelor care ştiu ele ce este cel mai bine, din principiu, iar principiul sunt ele însele. Cam aşa sunt şi specialiştii vocali, un fel de soacre organizaţionale care generează cu uşurinţă nevroze organizaţionale. Sau, politic spus, conflicte. În realitate sunt cicăleli în toată regula şi manifestări citeţe de neîncredere, de poziţionare şi de dihotomizare. Domesticirea specialiştilor se poate face doar pe calea scopului şi din aproape în aproape. Ei, de la sine, nu vor face niciun efort de a-şi îmblânzi demersul, pot fi doar îmblânziţi de interlocutorii care interacţionează cu ei şi care au nevoie de expertiza lor.

    Specialiştii nu suportă faptul că alţii nu înţeleg tot implicitul din mintea lor, dar, cu răbdare, cerând argumente, ignorându-le demonstraţia şi păstrând focusul pe scop, devin participativi. Este important pentru ei să nu se simtă ameninţaţi la nivel de competenţă, pentru că acolo, până la urmă, este terenul de unde ei îşi pot culege gloria cu uşurinţă. Deşi aparent ei protejează profesia pe care o reprezintă, îşi protejează de fapt slăbiciunile. Se comportă astfel având în minte ideea că, făcându-şi demonstraţia, vor fi percepuţi ca fiind superiori, şi este adevărat, se cred inferiori la nivel profund, dar sunt inferiori doar în raport cu procesul lor de devenire pe care şi-l frânează singuri.

  • Exerciţii de impozitare

    N-am spus istorioara degeaba, are o legătură cu ce voi spune în continuare. Dar, înainte de orice, să trasăm ordonata şi abscisa textului: înţeleg că proiectul de buget al anului viitor nu se închide cu 5 – 6 miliarde de lei. De aici îndârjirea cu care premierul Ponta, şi nu numai, anunţă tot soiul de exerciţii de impozitare – pe piscine, pe locuri de parcare, prin eliminarea nuştiucăror excepţii. Ca un soi de exerciţiu am prins a mă gândi şi eu la mai multe posibilităţi de dobândire a sumei de bani necesari închiderii T-ului domnului Gherghina de la Finanţe.

    Pentru facilitatea exerciţiului, să convertim cele 5-6 miliarde de lei într-un miliard de euro. Pentru restul de 200-300 de milioane de euro să admitem că există posibilitatea ca premierul şi fruntaşii guvernamentali să îi impună aparatului de stat să fure ceva mai puţin. Ceva mai puţin furt ar asigura, sunt convins, nu numai echilibrul bugetului, ci şi ceva kilometri de autostradă în plus, plus ceva şcoli şi spitale, sau ceva medicamente pentru bolnavi.

    În legătură cu miliardul; uite, ce-ar fi ca prima măsură să fie lichidarea analfabetismului? The World Literacy Foundation estimează că neştiinţa de carte costă o naţiune cam 2% din PIB în fiecare an; o valoare uluitoare, dar fezabilă dacă e să ne gândim mai bine, iar la PIB-ul românesc ar fi chiar dublul sumei de care domnul Gherghina are nevoie. Şi România are destui neştiutori de carte, dovediţi sau nu, sute de mii de oameni care nu ştiu să citească şi să scrie şi milioane de oameni care nu pot înţelege un text scris.

    Pagube de un miliard de euro apar în fiecare an de pe urma celor peste un milion de hectare de teren care rămân nelucrate. Punct.

    Am mai putea câştiga miliardul acela dacă oamenii legii ar prinde vreo 1.000 de corupţi, fiecare cu câte o şpagă de un milion de euro. Scenariul pare SF, la fel cum este şi povestea cu analfabetismul, dar gândiţi-vă de câte şpăgi de un milion de euro aţi auzit în ultima vreme, la ce nivel şi, iarăşi, veţi vedea că este de fapt plauzibil.

    Chemaţi acasă românii plecaţi din ţară în ultimii 20 de ani şi veţi/vom câştiga mai mult de un miliard de euro. De mai bine de două decenii România pierde câte un cetăţean la fiecare patru minute; mulţi dintre ei muncitori calificaţi, medici, ingineri, artişti, oameni în putere; cineva estima la un moment dat pierderile induse de plecarea acestora la 40 – 50 de miliarde de euro. Dacă un milion dintre ei s-ar întoarce acasă, cred că ar avea puterea de a schimba în bine ţara asta, obişnuiţi fiind cu rigori care ne lipsesc în mod uzual. Ar porni mici sau mari afaceri, ar schimba mentalităţi, ar cere servicii de calitate şi ar oferi competenţe pe care acum le plătim cu bani grei. Şi cel mai mare investitor străin din România, căpşunarul, s-ar transforma în cel mai mare investitor român.

    O să mai pomenesc doar în treacăt de câştigurile care ar rezulta din eliminarea unei câtimi din economia informală, estimată între 20 şi 30% din PIB; este un subiect care a tot fost pomenit. La fel de pomenită este şi îmbunătăţirea colectării, de care am vorbit şi săptămâna trecută: România pierde peste 10 miliarde de euro pe an din TVA neîncasat – faţă de media Uniunii Europene, de 20%, la noi procentul este dublu şi mai bine, de circa 48%. La vecinii bulgari TVA pierdut este mult sub media europeană, doar 15%.

    Soluţia creşterii taxelor şi impozitelor pentru umplerea golurilor bugetului a fost practicată de mai toate guvernele, indiferent de culoare şi de orientare; o uniformitate în gândire cumva înspăimântătoare în lipsa ei de raţiune. 

    Aşa că vă prezint un tablou interesant, frumos, dar cumva înspăimântător în uniformitatea lui: îi aparţine Laviniei Fontana (1552 – 1614), prima doamnă a picturii mondiale, şi este portretul Biancăi degli Utili Maselli şi a şase dintre copiii săi.

  • Opinie Iuliana Stan: Bun simţ

    IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

    Motivul pentru care se întâmplă aşa este pentru că efectele acestor cuvinte nu se întâmplă pur şi simplu şi nu ajunge nici să vorbim contemplativ despre ele, deoarece este o întreagă ştiinţă personală în spatele lor. Această ştiinţă personală este dusă la rang de artă pentru fiecare dintre noi. Nu există niciun om în lumea asta care să nu ştie ce înseamnă fericirea sau bunul simţ pentru el însuşi, aşa cum nu există nici prea mulţi oameni care să înţeleagă că propria definiţie a fericirii sau a bunului simţ nu înseamnă nimic sau înseamnă prea puţin pentru restul oamenilor din lumea asta. Bunul simţ este atât de normal pentru fiecare dintre noi, ştim atât de bine ce este de bun simţ atât pentru noi, cât şi pentru alţii, încât abia când ne trezim în faţa efectelor produse de aceste cuvinte ne dăm seama cât de puţin înţelegem despre ele sau cât de puţin facem explicit fiecare dintre noi în legătură cu ele.

    Nu am întâlnit niciodată oameni care să spună despre ei înşişi că nu au bun simţ sau să spună că au puţin sau să şi-l pună măcar un pic sub semnul întrebării. În ciuda acestei observaţii, vedem cu uşurinţă multă lipsă de bun simţ în jurul nostru. Bunul simţ nu este doar despre conduită, despre ce să faci şi despre ce să nu faci din punctul de vedere al etichetei, ci este despre eticheta morală. Aflăm că nu este bine să minţim sau să furăm, dar nu ne învaţă nimeni de ce. Ni se spune instituţionalizat să nu minţim, dar învăţăm de la viaţă că minţind ne putem proteja. Şi atunci ce devine mai important: să nu mint pentru că nu este bine sau să mă protejez?

    Învăţăm deprinderi tehnice, repetăm până când executăm cu virtuozitate, dar la deprinderile morale învăţăm după ureche, dacă avem noroc. Se vorbeşte în ştiinţa conducerii despre modele – despre cele morale este vorba, nicidecum despre cele de execuţie. Pentru că nu face nimeni diferenţa aceasta simplă, învăţăm ce vedem, nu ce este în spatele a ceea ce vedem, şi atunci învăţarea este extrem de superficială, chiar dăunătoare, dacă modelul este unul fără ţinută morală. Bunul simţ are două coordonate extrem de importante care, dacă nu sunt corelate absolut întotdeauna, produc cu uşurinţă efectele lipsei de bun simţ. Este vorba despre eu şi despre ceilalţi. Eu fără ceilalţi sau doar ceilalţi fără mine sfârşesc în frustrare şi, implicit, în fisuri morale de la uşoare – ca amoralitatea – la unele mai complexe – imorale chiar.

    Uşor paradoxal, chiar dacă preocuparea pentru sine sau pentru ceilalţi este mică, atât timp cât este egală, produce mai mult bun simţ decât preocuparea lipsită de echilibru dintre cele două. Este mai puţin gravă preocuparea în exces faţă de ceilalţi, dar în acest caz riscul de a se produce efecte de lipsă de bun simţ apare la ceilalţi. Atunci când centrarea este exclusiv pe sine, despre lipsa de bun simţ se poate vorbi şi de o parte, şi de alta. Echilibrul între preocuparea pentru sine şi preocuparea pentru ceilalţi livrează bun simţ.

    Bunul simţ este atât de implicit încât nimeni nu vorbeşte despre el, sau atunci când o facem este doar pentru a scoate în evidenţă lipsa lui, nicidecum manifestarea lui. Despre noi înşine nu ne gândim vreodată că am putea produce percepţia de lipsă de bun simţ, pe când, despre alţii, ştim exact în câteva secunde dacă şi cât bun simţ au. 

    Bunul simţ apare atunci când oamenii se văd atât cât sunt, când îşi reglează aşteptările unii de la ceilalţi şi când îşi definesc aspiraţiile împreună. Alinierea aspiraţiilor este un proces de devenire, de bun simţ. Dacă din ecuaţie scăpăm din vedere aspiraţiile celorlalţi sau minimizăm efectele beneficiilor pe care alinierea le poate aduce, vom ajunge foarte repede să vorbim sau să ne plângem de lipsă de bun simţ.

    Bunul simţ este un proces de devenire, nu este o informaţie sau o calitate a cuiva. Este ceva ce nu se termină niciodată, odată începută preocuparea. Dar, dacă nu începem să avem activă această preocupare, avem impresia cu toţii că ştim ce este bunul simţ, atât pentru noi, cât şi pentru alţii.

  • Consiliul fiscal, despre rectificarea bugetară: Ratarea obiectivului iniţial de deficit bugetar, probabil inevitabilă. Perspectivele pentru bugetul din 2014 au fost alterate

    Ratarea obiectivului iniţial de deficit ESA 95 de 2,4% din PIB este probabil inevitabilă. Este însă esenţial ca rezultatul execuţie bugetare 2013 să asigure încadrarea în limita a 3% din PIB statuată de Pactul de Stabilitate şi Creştere astfel încât să poată fi evitată declanşarea unei noi proceduri de deficit excesiv, consideră Consiliul fiscal în opinia cu privire la proiectul celei de-a doua rectificări bugetare pe anul curent.

    Cea de-a doua rectificare bugetară din acest an este pe agenda de lucru a şedinţei de astăzi a guvernului şi va fi aprobată prin ordonanţă de urgenţă, potrivit ordinii de zi a şedinţei.

    Proiectul de rectificare prevede o reducere a veniturilor estimate ale bugetului general consolidat cu 3,4 miliarde de lei (comparativ cu parametrii aprobaţi în contextul primei rectificări bugetare) şi a cheltuielilor cu 2,2 miliarde de lei, ţinta de deficit bugetar fiind revizuită în creştere la 15,9 miliarde de lei (mai mare cu 1,2 miliarde lei, echivalentul a 0,2 puncte procentuale din PIB, faţă de prima rectificare din vară), respectiv 2,54% din PIB.

    Pe partea de acumulare, cea mai mare revizuire în scădere în veniturile bugetului consolidat se înregistrează la nivelul veniturilor nefiscale, adică veniturile din activitatea companiilor statului (-1,65 mld. lei, respectiv 0,2% la PIB). Revizuirea cumulată la nivelul veniturilor fiscale (-1,8 mld. lei) are drept surse principale estimarea unor încasări mai mici la nivelul accizelor (- 901 mil. lei), urmate de TVA (-365 mil. lei) şi impozitul pe venitul persoanelor fizice (-308 mil. lei).

    Potrivit calculelor Consiliului fiscal, eliminând influenţa schemelor de compensare în lanţ a arieratelor bugetare (în sumă de 2,12 mld. lei), diminuarea cheltuielilor totale este cauzată în principal reducerilor operate la nivelul achiziţiilor de bunuri şi servicii (-744 mil. lei), asistenţei sociale (-556 milioane lei), utilizării rezervelor existente la nivelul cuantumului bugetat al cheltuielilor cu dobânzile (-477 milioane lei), reducerii componenţei alte transferuri (- 446 mil. lei), precum şi diminuării cheltuielilor aferente programelor cu finanţare din fonduri externe nerambursabile (-287 mil. lei lei).

    Cheltuielile de investiţii (care cuprind cheltuielile de capital, cheltuielile aferente programelor cu finanţare rambursabilă, proiecte cu finanţare din fonduri externe nerambursabile postaderare şi alte transferuri de natura investiţiilor), scad la rectificare cu -1,2 mld. lei faţă de nivelul aferent rectificării bugetare anterioare.

    Consiliul fiscal spune, în opinia sa, că are, în continuare, rezerve serioase cu privire la posibilitatea de a realiza ţinta de final de an pentru veniturile din fondurile europene post-aderare, în condiţiile în care, cu trei luni înainte de finele acestuia, nivelul intrărilor (5 mld. lei) reprezintă mai puţin de jumătate din suma estimată pentru întreg anul (12,1 mld. lei), iar estimările guvernamentale cu privire la performanţa de absorbţie au fost sistematic mai mari decât realizările.

    “Dincolo de impactul asupra rezultatului execuţiei bugetare din acest an, revizuirea substanţială a estimărilor de venituri bugetare alterează substanţial perspectivele pentru bugetul aferent anului 2014, orice proiecţie având în mod necesar drept punct de plecare realizările curente.

    “În consecinţă sunt necesare măsuri discreţionare suplimentare semnificative pentru a asigura încadrarea în limitele plafonului de deficit bugetar pentru anul viitor (cu atât mai mult cu cât veniturile bugetare din anii 2012 şi 2013 au fost afectate favorabil de încasările temporare din închirierea benzilor de frecvenţă către operatorii de telefonie mobilă)”, arată Consiliul fiscal în opinia cu privire la ce-a de-a doua rectificare bugetară din 2013.

  • Miniştrii de Finanţe din Uniunea Europeană caută un compromis pentru uniunea bancară

     Întâlnirile de luni, între miniştrii din zona euro, şi de marţi, cu colegii din celelalte 11 state UE, vor fi consacrate parţial viitoarei autorităţi unice de decizie în sectorul bancar.

    Un acord va permite furnizarea de lichidităţi băncilor aflate în dificultate fără a pune în pericol tot sistemul şi fără contribuţia fondurilor publice. Acordul va implica ţările din zona euro şi alte state comunitare care vor dori să participe.

    Este necesar ca un compromis să fie realizat până la sfârşitul acestui an, astfel încât să existe posibilitatea ca textul legislativ să fie adoptat înainte de încheierea mandatului actualului Parlament European, valabil până în martie.

    Mai multe obiecţii au fost formulate faţă de o propunere prezentată în luna iulie de Comisia Europeană, venite în special din Germania.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • OPINIE VIOLETA LUCA, CEO FLANCO:Mobilitate şi interconectivitate, cuvintele de ordine la IFA Berlin 2013

    IFA Berlin, pe numele său complet Internationale Funkausstellung, dă tonul, în fiecare an, în materie de  tehnologie şi telecomunicaţii în Europa. Cei mai mari producători îşi prezintă aici tehnologiile disponibile în prezent sau cele aflate încă în stadiul de proiect, într-un mod interactiv şi spectaculos. Iar lucrurile se întâmplă cu repeziciune: spre exemplu, dacă la începutul anului, la CES din Las Vegas, conţinutul pentru televizoarele 4K, de calitate cinematografică, nu era încă disponibil, la IFA am văzut primele soluţii, ceea ce va grăbi adopţia noilor tehnologii – cameră foto, internet streaming.

    Chiar dacă la IFA vorbim de tendinţele la nivel global, multe dintre acestea confirmă propriile observaţii şi schimbări pe care le-am remarcat în România în prima jumătate a acestui an, pe segmentul de produse IT şi telecom. Marii producători pun accent pe uşurinţa în utilizare, pe mobilitate, pe sharing şi pe interconectivitate între familiile proprii de produse, ducând treptat la  materializarea conceptului de casă inteligentă. Iar tocmai acest apetit al cumpărătorilor către mobilitate şi integrare l-am remarcat şi în România.

    Tabletele şi telefoanele smart sunt, de departe, vedetele, fiind prezente acum în portofoliul majorităţii producătorilor. Modelele de tablete care se pot converti în laptopuri, tabletele cu sistem de operare Windows 8, precum şi soluţiile audio – căşti, sisteme audio surround şi mobile – conturează tabloul noutăţilor pe care le vom vedea în perioada următoare, tot mai des, la marile branduri din IT. Avântul segmentului tabletelor este confirmat şi în România.

    Multifuncţionalitatea şi utilitatea sunt cuvintele definitorii: graniţa dintre smartphone şi tabletă devine tot mai fină, la fel ca şi cea dintre laptop, tabletă şi PC. Apar produse cu funcţionalităţi multiple, cum este tabletop PC-ul, care poate fi soluţia de divertisment pentru întreaga familie, dar care, la fel de bine, poate fi folosit şi la birou pentru prezentări, afişare de informaţii şi o uşurinţă mai mare în a folosi anumite aplicaţii.

    Modelele convertibile răspund aceleiaşi nevoi de a ne adapta la ritmul alert în care trăim. Ne trebuie produse „cameleonice„, care să ne ajute să rezolvăm cât mai multe probleme din mers, iar în alt context să poată îndeplini funcţia de entertainment prin navigare pe internet, comunicare pe reţelele sociale, videoclipuri sau jocuri.

    Companiile răspund cererii tot mai accentuate către mobilitate cu produse noi – de exemplu, ochelarii 3D de la Sony permit accesarea de conţinut pe echipamente mobile.
    În categoria televizoare, schimbarea faţă de anul trecut este considerabilă. În 2012 smart TV-ul a fost în centrul atenţiei, în timp ce acum accentul se pune pe ultra HD şi pe televizoarele OLED (organic light-emitting diode) cu ecran curbat.

    Mult mai eficiente energetic, acestea au şi alte caracteristici admirabile, redefinind întreaga experienţă vizuală pe care o avem în faţa unui televizor: creează iluzia încântătoare a unui ecran plutitor, iar culorile îşi păstrează acurateţea şi claritatea incredibilă, indiferent de lumina ambientului sau de unghiul de vizualizare.
    Chiar dacă poate părea că produsele prezentate la IFA Berlin fac parte dintr-un tablou îndepărtat, ele sunt disponibile acum şi nu vor întârzia să apară şi în România.

    VIOLETA LUCA (CEO FLANCO)

  • Opinie Oana Gorbănescu, Ernst&Young România: Cât de mult ne mai ajută limba română în afaceri

    Putem compara romgleza cu fenomenul de la sfârşitul secolului XIX, ilustrat comic de Vasile Alecsandri prin personajul Coana Chiriţa. La acel moment, limba română experimenta un import masiv de cuvinte din limba franceză, care a atras atunci, ca şi acum, numeroase critici şi ironii. Ambele manifestări au un lucru esenţial în comun: fiecare dintre ele a urmat unei perioade de ardere a etapelor pentru reintegrarea României în cultura vest-europeană. Saltul cultural a creat de fiecare dată un vid lingvistic ce nu a putut fi gestionat decât prin importul lexical din culturile de referinţă. Limba este elementul structural al oricărei civilizaţii care modelează toate produsele acesteia, dar asta înseamnă în acelaşi timp că nu are flexibilitatea şi supleţea de a se adapta peste noapte la schimbări economice şi politico-administrative fundamentale.

    Mai concret, la momentul tranziţiei la economia de piaţă şi la cultura de consum, limbii române îi lipsea un exerciţiu capitalist de 50 de ani, iar asta se vede astăzi nu doar în limbajul de afaceri al românilor, dar şi în cel al tinerilor care au crescut cu produsele media americane. Am auzit un fermier din Neamţ intervievat la televizor vorbind în mijlocul ogorului despre target-ul producţiei de porumb la hectar şi am zâmbit. Dacă unii termeni din limbajul de afaceri al limbii noastre sunt fie prea lungi, prea formali, fie pur şi simplu inexistenţi, alte cuvinte din vocabularul limbii noastre sunt însă fixate într-o logică părăsită odată cu economia centralizată. Să luăm exemplul cuvântului „pontaj„, abandonat pentru englezescul „time-sheet„, care este nu doar mai greu de pronunţat, dar şi mai lung, însă are avantajul că nu aminteşte nici de intrarea muncitorilor pe banda de producţie, nici de insolita condică ce dispărea după doar câteva minute de întârziere. Iar acesta este cazul mai multor cuvinte româneşti, altfel perfect adecvate pentru a echivala termenii din limba engleză în faţa cărora au pierdut teren.

    Însă nu este suficient să ridicăm din umeri şi să concluzionăm că „limba noastră nu mai funcţionează„. Este prea puţin pentru a explica sau justifica formele hilare pe care le ia uneori limbajul în birourile din România. Privind către contextul în care comunicăm, trebuie să recunoaştem gradul de contagiune a limbii engleze în întreaga lume, ea devenind practic limba universală în afaceri odată cu globalizarea. În România, ca şi în alte ţări, importul termenilor de specialitate din limba engleză a fost accelerat de prezenţa companiilor multinaţionale. Corporatiştii sunt cei care trebuie să jongleze în fiecare zi cu limba română, în care execută, şi limba engleză, în care raportează. Folosirea anumitor termeni din limba engleză înseamnă adeziunea la cultura organizaţională a companiei prin conformarea la limbajul său. Dacă adăugăm la asta inerţia, comoditatea sau oboseala de zi cu zi, dar şi uşurinţa cu care putem spune ceva incomod doar folosind altă limbă, începem să căpătăm o imagine mai nuanţată a mecanismului care generează acele expresii bizare ce ne revoltă şi ne amuză deopotrivă.

    Indiferent de legile sau regulile pe care le-am născoci pentru a o proteja, limba română va continua să se transforme pentru a servi în viaţa de zi cu zi nu doar poeţilor şi academicienilor, ci tuturor profesiilor şi categoriilor sociale. Oricât de tristă este această transformare, ea nu face decât să reflecte realitatea noastră cotidiană şi registrul în care trăim şi muncim. Totuşi, folosirea limbii române este un act individual care are un impact direct asupra imaginii noastre, iar aici responsabilitatea ne aparţine în totalitate. Câţi dintre termenii englezeşti pe care îi folosim în fiecare zi sunt de fapt necesari şi de neînlocuit şi unde este graniţa între adecvat şi ridicol? Pentru fiecare dintre noi şi dintre interlocutorii noştri, această graniţă este diferită în funcţie de educaţie, experienţă şi preferinţe. Un singur lucru rămâne cu siguranţă safe pentru brand-ul nostru personal: folosirea corectă şi responsabilă a limbii române.

    Oana Gorbănescu este CORPORATE COMMUNICATION OFFICER AL ERNST & YOUNG ROMÂNIA.

  • Peter Eckstein: Să arăţi biciul unei ţări vecine pentru că un lider spune trăsnăi, nu este de bun augur

     “Eu văd cele întâmplate şi reacţiile prin prisma statului de drept. Cred că posibilitatea de a călători a cetăţenilor statelor UE este un drept neîngrădit. La fel, dreptul la opinie nu poate fi luat niciunui cetăţean”, a declarat, luni, corespondentului MEDIAFAX, fostul consilier prezidenţial şi fostul senator UDMR Eckstein Kovacs Peter.

    Acesta a spus că afirmaţiile liderului Jobbik, Vona Gabor, sunt dezavuate de UDMR şi de Guvernul de la Budapesta.

    “În aceste condiţii, a arăta biciul unei ţări vecine şi membre UE, să fie pusă la punct pentru că un lider al opoziţiei spune trăsnăi, nu cred că este de bun augur. Să faci răspunzător Guvernul din Ungaria faţă de cele spuse de Vona Gabor mi se pare excesiv şi neeuropean. Dacă ai o problemă cu un vecin, discuţi cu el. Dreptul preşedintelui Traian Băsescu de a avea o opinie şi de a lua o poziţie nu îl contestă nimeni, dar felul în care a făcut-o mi s-a părut nediplomatic”, a spus Eckstein.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Opinie Oana Igrişan, ARPIM: Când inovaţia în medicină depăşeşte inovaţia în IT

    Oana-Martha Igrişan este director de comunicare al Asociaţiei Române a Producătorilor Internaţionali de Medicamente (ARPIM).

    Tehnologia este palpabilă, beneficiile unui smart TV sunt numeroase şi sunt o bucurie pentru orice utilizator, telefonul 4G este mai bun decât 3G, iar tableta este un upgrade la care mulţi nu ne gândeam, dar de care suntem convinşi că avem acum nevoie.

    Din păcate, inovaţia în medicină nu este considerată atât de palpabilă, dar lipsa ei este resimţită mai ales de unii pacienţii pentru care, de multe ori, tratamentele inovatoare reprezintă singura şansă de viaţă.

    Şi totuşi cum este posibilă inovaţia în medicină? Producătorii de medicamente investesc aproximativ 1 mld. de Euro într-un proces care durează peste 10 ani şi care începe prin identificarea unei molecule din peste 5000 cercetate, care poate avea potenţial de a se transforma în medicament. Acest proces se poate finaliza, sau nu, prin descoperirea unui tratament nou pentru o anumită afecţiune. Tratamentul descoperit trece prin numeroase studii clinice, este supus aprobării organismelor internaţionale, europene şi naţionale şi astfel ajunge la pacient.

    Medicamentele inovatoare au proprietatea unică de a aduce îmbunătăţiri considerabile vieţii unui pacient. Sunt tratamente mai eficiente, cu mai puţine efecte adverse, care, odată administrate, presupun o perioadă mai scurtă de spitalizare şi ulterior de recuperare. Este important pentru pacienţi să beneficieze de cele mai noi tratamente, este important să ştie că în cazul în care se vor îmbolnăvi vor avea la îndemână toate mijloacele pentru a se trata şi chiar a se vindeca.

    Din păcate, pacienţii români deocamdată nu au această siguranţă. Pentru ca un medicament inovator să fie accesibil pacienţilor este necesar ca acesta să fie introdus pe lista medicamentelor compensate şi gratuite. În România, ultima actualizare a listei a avut loc în anul 2008 cu molecule propuse la nivelul anului 2007. Au trecut de atunci 6 ani, timp în care pacienţii români nu au putut beneficia de tratamente inovatoare, la acelaşi nivel cu ceilalţi pacienţi europeni. Pacienţii români au nevoie de medicamente inovatoare compensate, iar autorităţile dau semne că răspund acestei nevoi şi promit că în curând cele peste 80 de molecule de ultimă generaţie care sunt pe lista vor fi accesibile pacienţilor.

    Este important ca această actualizare să se facă periodic, căci progresele la nivel mondial au atins deja cifre record. În anul 2012, numai la nivelul SUA au fost aprobate 43 de noi terapii, cel mai mare număr înregistrat în ultimul deceniu. De asemenea, în continuare sunt în cercetare şi dezvoltare în SUA peste 5000 de terapii, dintre care 3000 sunt destinate bolnavilor de cancer, 750 de terapii noi au potenţial de a trata varii forme ale infecţiilor, 610 sunt dezvoltate pentru domeniul neurologiei şi peste 450 sunt destinate bolilor cardiovasculare. Deci medicamente salvatoare de vieţi există, trebuie doar ca acestea să devină accesibile şi pacienţilor români, cu atât mai mult cu cât chiar producătorii de medicamente vor acoperi costurile aferente deschiderii listei prin taxa clawback.

    Actualizarea listei medicamentelor compensate şi accesul pacienţilor la tratamente inovatoare trebuie privite în contextul actual al sistemului de sănătate românesc. În continuare putem vorbi de un sistem subfinanţat, cu 4,4% din PIB alocat sănătăţii România aflându-se printre ultimele ţări la nivel european. De asemenea, în ceea ce priveşte taxa clawback producătorii şi autorităţile discută despre nevoia unui mecanism sustenabil care să fie în favoarea tuturor părţilor implicate.

    Luând în considerare toate acestea se naşte o întrebare. Se va alinia sistemul de sănătate românesc la cel european? Vor avea şi pacienţii români acces la aceleaşi terapii inovatoare ca pacienţii europeni şi în acelaşi timp atât de scurt? Speranţa noastră este că da, mai ales că autorităţile discută despre o reformă globală în sănătate ale cărei obiective vizează creşterea eficienţei investiţiilor în domeniul sănătăţii, sporirea eficienţei serviciilor medicale şi îmbunătăţirea rezultatelor finale ale sistemului de sănătate. Astfel şi pacienţii români, treptat vor ajunge să se bucure şi de inovaţia în medicină, nu doar de cea tehnologică.

  • Opinie Dragoş Pătroi:Între legea forţei şi forţa legii în relaţiile fisc – contribuabili

    Până la o limită, pot înţelege chiar şi dorinţa inspectorilor fiscali de a stabili, cu orice preţ, debite suplimentare în sarcina contribuabililor; probabil aşa îşi dovedesc eficienţa în faţa şefilor şi pot fi feriţi de eventuale disponibilizări în cazul unor restructurări viitoare (care, apropo, se anunţă destul de ample la nivelul direcţiilor judeţene ale finanţelor publice, odată cu procesul de regionalizare şi de înfiinţare a Direcţiei de Antifraudă Fiscală).

    Nu pot însă înţelege cum deducerea TVA s-a transformat dintr-un drept legal şi legitim al contribuabililor mai mult
    într-o obligaţie a acestora de a-şi proba şi justifica bunele practici în materie fiscală. Asta deoarece organele fiscale le anulează acest drept, invocând – în baza unor criterii şi aprecieri, de regulă, pur subiective – existenţa unor practici frauduloase pe „circuit„.

    Fără a se ţine însă cont de înde-plinirea condiţiilor de fond şi de formă, reglementate de Codul fiscal în vederea exercitării dreptului de deducere, sau de jurisprudenţa comunitară din domeniu. Ceea ce mi se pare însă cu adevărat relevant privind atitudinea abuzivă a fiscului este faptul că această anulare a dreptului de deducere la nivel de TVA nu este structurată, de multe ori, pe niciun fel de analize corelative care să ofere măcar indicii privind participarea conştienţă şi voluntară a contribuabilului supus inspecţiei fiscale la mecanismul de fraudare al taxei.

    În condiţiile în care, pe fond, tocmai acesta ar trebui să fie argumentul forte al fiscului, respectiv să probeze dacă contribuabilul supus inspecţiei fiscale este sau nu parte directă a unei tranzacţii fictive, pentru a putea fi incidente în cauză prevederile Legii nr. 241/2005 privind combaterea evaziunii fiscale. Nu mai vorbesc de situaţia hilară în care un contribuabil este înscris în lista contribuabililor inactivi, dar – în consecinţă – organul fiscal „uită„ să-i anuleze şi validitatea codului de TVA, deşi legislaţia fiscală impune „din oficiu„ această obligativitate a organelor fiscale.

    Astfel, dacă un alt contribuabil face o achiziţie de la cel menţionat anterior şi îl verifică, pe site-ul ANAF, numai din punctul de vedere al validităţii codului de TVA – pornind de la premisa că organele fiscale îşi fac treaba şi, dacă are cod valid de TVA, înseamnă că nu e inactiv – ulterior, pe parcursul unei inspecţii fiscale, va suporta consecinţele legale privind neadmiterea la deductibilitate fiscală a taxei aferente. Ce consecinţă suportă fiscul? Da, aţi ghicit, niciuna, au „uitat„ şi ei, ce să facă…

    În opinia mea, multe din stările conflictuale care apar în raporturile dintre fisc şi contribuabili se datorează limitelor, extrem de largi şi interpretabile, ale deja celebrului art.11 din Codul fiscal, ce oferă organelor fiscale prerogativele de a reîncadra substanţa economică a unei tranzacţii şi, pe cale de consecinţă, de a interveni asupra bazelor de impunere declarate de contribuabil, în situaţiile în care se apreciază că există neconcordanţe între substanţa economică a operaţiunilor efectuate de contribuabil şi calificarea juridică şi fiscală a acestora. Nu neg necesitatea existenţei procedurilor de autoritate – structurate pe dreptul de apreciere al organelor fiscale, în direcţia cuantificării relevanţei stărilor de fapt fiscale şi, eventual, atribuirii unei noi dimensiuni a acesteia – care se împart în trei mari categorii: ajustare, recalificare şi estimare.

    Susţin însă că, indiferent de operaţiunea la care ne raportăm, demersurile organelor fiscale trebuie să se circumscrie, din punct de vedere procedural, strict limitelor impuse de prevederile Titlului III Cap. III Cod procedură fiscală, referitoare la administrarea şi aprecierea probelor în domeniul fiscal şi nicidecum să se structureze pe practici neunitare sau subiective ale celor aflaţi, la un moment dat, în control.

    Spre exemplu, în cazul aplicării procedurii de stabilire a bazelor de impunere prin estimare, problema esenţială cred că rezidă în aria lor de aplicabilitate. În perversitatea lor subtilă, aparent nevinovată, textele de lege fac trimitere la situaţia în care „evidenţele fiscale şi contabile sunt incorecte…„. Adică, cum vine asta? Şi cu metodele clasice de control ce mai facem? Deci, te sustragi sau nu verificărilor fiscale, nu mai contează, ai greşit, organul fiscal poate aplica stabilirea bazelor de impunere prin estimare.

    Asta îmi aduce aminte de celebra baladă populară Mioriţa şi de soarta baciului moldovean! Referitor la operaţiunea de recalificare, şi aceasta comportă discuţii ample – în special, prin prisma implicaţiilor fiscale majore – privind posibilitatea practică de recalificare a unui contract de asociere în participaţiune în contract de închiriere sau din activitate independentă în activitate dependentă (iar aici am în vedere, în principal, convenţia civilă vs. contractul de muncă).

    Desigur, ar mai fi foarte multe de spus… Ceea ce trebuie să înţeleagă organele fiscale atunci când îi spun nonşalant contribuabilului – fără argumente! – să conteste dacă nu-i convine, este că, pe lângă contestaţia administrativă şi, ulterior, acţiunea în instanţă, contribuabilul poate să formuleze şi sesizare penală pentru abuz în serviciu. Şi să solicite, în civil, şi daune materiale direct în nume personal celor aflaţi în control!

    DRAGOŞ PĂTROI (consultant fiscal, cadru universitar asociat ASE Bucureşti)