BusinessMagazin

Tag: international

  • S-a sfarsit petrecerea

    La un moment dat, Alexis Hall avea peste 50 de perechi de pantofi si posete create de designeri. Niciodata nu i-a trecut prin cap directoarei de relatii media de 39 de ani din Glasgow ca datoria ei de 31.500 de lire sterline (39.800 de euro) va ajunge o problema. “Era atat de usor sa iei credite, incat aproape ca erai tentat sa crezi ca lucrurile sunt cadou de la magazin”, spune ea. “Nu-ti dai seama ca sunt bani adevarati pana cand nu te asezi si nu-ti faci bilantul contabil, si atunci ai un soc.”

    Deteriorarea economiei americane si faptul ca multi americani sunt coplesiti de datorii se afla acum in centrul atentiei, insa britanicii s-au dovedit inca mai nechibzuiti cand a fost vorba sa ia credite.

    Rezerva Federala din Washington a redus ratele dobanzilor intr-un efort de a mai atenua blocajul din zona creditelor; in schimb, cresterile dobanzii de referinta practicate anul trecut de Banca Angliei s-au strecurat in piata ipotecara exact in momentul in care preturile imobiliarelor au inceput sa scada si bancile au devenit tot mai reticente in a acorda imprumuturi. Pana acum, indatorarea a fost mai mult benefica pentru Marea Britanie. Pofta de consum a alimentat cresterea economica, iar guvernul s-a imprumutat masiv in ultimii ani pentru a investi in infrastructura, educatie si sanatate, dand nastere unui cerc virtuos: cheltuielile guvernamentale au dus la crearea de locuri de munca, ceea ce a dus la cresterea increderii consumatorilor si la un consum sporit care, in schimb, a stimulat cresterea economica.

    Economistii spun ca relatia Marii Britanii cu indatorarea este complexa, dar ca aceasta din urma a evoluat mai mult in acord cu ceea ce s-a intamplat in SUA decat conform cu tendintele europene. Ca si in Statele Unite, un boom imobiliar care a tinut un deceniu si o crestere economica puternica au impulsionat increderea consumatorilor, creand o impresie de bogatie aproape necunoscuta in tari precum Germania si Italia. “Din punct de vedere cultural, poate si din cauza infrangerii suferite in razboi, germanii raman mai reticenti cu privire la imprumuturi, iar bancile sunt adesea detinute de stat, obtinand o parte mai mica din profit din activitatile de creditare”, spune Alistair Milne, profesor la Cass Business School din Londra. Peste Canalul Manecii, multi dintre britanicii mai tineri nu au trait niciodata intr-o perioada de crestere economica lenta, asa incat putini dintre ei sunt in stare sa simta nevoia de a fi retinuti cu privire la imprumuturi, ca sa nu mai vorbim ca nu sunt tentati sa economiseasca. “Deviza tuturor este: cheltuieste acum, gandeste mai tarziu”, spune Jason Butler, consilier la Bloomsbury Financial Planning. “E mai usor sa iei un imprumut sau sa-ti faci un card de credit decat sa recurgi la un instrument bancar de economisire.”

    Un adult britanic are in medie 2,8 credite sau carduri de credit, mai mult decat orice alta tara din Europa. Tot mai multi se imprumuta ca sa plateasca pentru concedii, mobila, chiar si pentru operatii de chirurgie estetica. Ca urmare, britanicii cheltuiesc mai mult decat castiga, ceea ce i-a dus la un raport imprumuturi/venituri pe gospodarie de 1,62, comparativ cu 1,42 in Statele Unite si 1,09 in Germania.

    Pentru generatia parintilor ei, spune Alexis Hall, a avea alte datorii in afara unei ipoteci era “o rusine”, o recunoastere a faptului ca traiai dincolo de posibilitatile tale. Creditele se obtineau si ele mai greu. Situatia s-a schimbat la sfarsitul anilor ‘90, cand creditorii americani, inclusiv Citigroup si CapitalOne, au intrat pe piata britanica cu o galerie de noi produse de creditare. Competitia acerba dintre banci a insemnat ca potentialii clienti au inceput sa fie bombardati cu reclame si oferte de credite si carduri de credit cu dobanda redusa sau chiar fara dobanda.

    In vreme ce autoritatile britanice de reglementare financiara au privit de pe margine explozia creditului de consum, institutiile similare din Germania si Franta au fost mai restrictive. Ca urmare, piata britanica a devenit cea mai mare si cea mai sofisticata din Europa. Cererea de credite a luat avant si pe seama scumpirilor din sectorul imobiliar si a dobanzilor relativ reduse de la sfarsitul anilor ‘90 si inceputul acestui deceniu. Cei care nu aveau o casa s-au grabit sa intre in lumea proprietarilor bucurosi sa vada cum preturile proprietatilor lor s-au triplat. Pe continent, tendinta a fost exact pe dos. Preturile la case si terenuri abia s-au clintit in cele mai multe state europene, in special pentru ca pietele au fost acolo mai reglementate, a existat un stoc mai mare de locuinte neocupate, iar practica inchirierii a fost mai populara. Liz Bingham, director de restructurare la Ernst & Young din Londra, explica obsesia detinerii de proprietati prin “mentalitatea insulara” a britanicilor. Pamantul este aici vazut ca un bun finit si un activ valoros. “Boom-ul imobiliar i-a facut automat pe oameni sa se simta mai bogati decat erau si ei au inceput sa foloseasca averea imobiliara aproape ca pe un cont bancar din care pot face retrageri de fiecare data cand au nevoie sa cumpere o masina noua”, spune Bingham.

  • SUA, China si Japonia primele state din lume in functie de puterea de cumparare

    China s-a mentinut pe pozitia a doua, in pofida unei revizuiri in scadere a estimarilor Bancii Mondiale privind paritatea puterii de cumparare.

    Amanunte pe www.mediafax.ro

  • SUA, China si Japonia primele state din lume in functie de puterea de cumparare

    China s-a mentinut pe pozitia a doua, in pofida unei revizuiri in scadere a estimarilor Bancii Mondiale privind paritatea puterii de cumparare.

    Amanunte pe www.mediafax.ro

  • Ghidul unui blogger incepator

    Site-ul lui Mark Cuban, blogmaverick.com, este unul dintre primele 1.000 de bloguri, potrivit motorului de cautare Technorati. Mii de oameni citesc in fiecare zi postarile lui Cuban. Daca el poate, de ce n-ar putea si alti oameni ultraocupati?

    “Nu va faceti blog ca sa va castigati existenta din el”, a avertizat Cuban intr-un e-mail. Cu toate acestea, el si alti bloggeri de top care au ocupatii foarte solicitante sunt de acord ca majoritatea oamenilor pot atrage audienta pe internet. Caci indiferent daca cineva isi face blog ca sa faca niste bani, sa influenteze opinia publica sau doar ca sa-si satisfaca egoul, scopul este atragerea unei audiente cat mai mari.

    Iata ce spun cativa bloggeri de succes, care au si cariere de succes in afara blogosferei, despre modurile in care poate avea loc intrarea in industria blogging-ului.

    1. Nu va asteptati sa va imbogatiti. Puteti sa va puneti pe blog bannere publicitare de la Google sau de la AdBrite. Trebuie doar sa va inregistrati pe unul dintre aceste servicii de publicitate online si sa puneti pe blog o sectiune de cod HTML. Multe dintre aceste reclame vor fi adecvate pentru publicul vostru tinta, iar serviciul va va alimenta contul de fiecare data cand un utilizator da clic pe una dintre reclame. Daca suma trece de un anumit prag, 100 de dolari in cazul Google, primiti un cec. Dar Philip Kaplan, presedinte de produse la AdBrite, avertizeaza ca doar unul din sase bloggeri atrage cel putin 500 de afisari pe zi. In acest ritm se pot castiga cel mult 45 de dolari pe luna, chiar daca site-ul este plin de bannere cat o pagina. Kaplan estimeaza ca doar 3% din site-urile active obtin mai mult de 1.000 de dolari din publicitate. “In trei luni si jumatate am strans 9,47 dolari”, se plange un blogger, Ted Dziuba, care si-a scos reclamele automate de pe site-ul lui, Uncov.com.

    2. Scrieti despre ce va doriti sa scrieti, cu cuvintele voastre. Dziuba, un inginer de software de la Persai, un serviciu online de filtrare a stirilor, a inceput sa scrie pe blog din frustrare fata de aplicatiile tip web 2.0 mult laudate, insa pline de erori. Uncov.com a devenit un magnet pentru initiatii cu plangeri similare si a ridicat – desi neintentionat – si notorietatea Persai. Mii de cititori ai Uncov s-au inscris pentru un test al serviciului Persai. In cele din urma au bagat de seama si advertiserii. “Cand am inceput sa am 2.000-3.000 de afisari zilnic, advertiserii au inceput sa vina la mine”, spune el. Unii dintre ei l-au contactat direct chiar cu oferte de 750 de dolari pe luna pentru a le afisa reclamele.

    Cuban indeamna “sa scrieti pe blog despre ce va pasioneaza. Nu scrieti despre ce credeti ca vrea sa citeasca publicul vostru. Scrieti pentru ca aveti ceva ce va doriti cu adevarat sa impartasiti cu ceilalti”.

    3. Faceti loc in programul vostru scrierii de mesaje pe blog. “Intai aveti grija de celelalte lucruri din viata voastra”, spune Glenn Reynolds, profesor de drept la Universitatea Tennessee, care posteaza cu regularitate in timpul zilei pe site-ul lui, Instapundit.com. Volumul si regularitatea informatiilor publicate au ajutat la transformarea site-ului lui de opinii politice intr-unul dintre cele mai populare de pe internet. “Blogul este cel mai bine folosit atunci cand ii faceti loc in micile intervale de timp liber care va raman intre perioadele mai mari de lucru”, spune el. Reynolds posteaza mesaje intre doua cursuri, cand face o pauza in redactarea unor articole juridice si in timpul liber petrecut acasa.

    Decideti-va sa puneti mesajul pe site! Obstacolul care ii opreste pe multi care-si doresc sa fie bloggeri este frica de a da clic pe butonul “Publica”. Xeni Jardin, care impleteste cariera de blogger la site-ul de stiri de fapt divers BoingBoing.com cu cariera de jurnalist freeelance, rezista impulsului de a slefui exprimarea de pe blog la fel ca pe aceea din cazul unui script radio.

    “Nu va tineti pentru voi ideile, gandindu-va ca trebuie sa fiti la fel de maturi, completi si exhaustivi ca si cum ati fi o revista sau un articol de ziar”, spune ea. “Blogurile sunt tot timpul in miscare”. Bloggerii BoingBoing.com sunt renumiti pentru ca se intorc la postarile mai vechi ca sa le actualizeze, sa adauge noi informatii si sa elimine erorile.

    4. Mentineti un ritm constant. Bloggerii au pareri diferite cu privire la cat de des ar trebui sa posteze. Reynolds si Jardin posteaza de cateva ori pe zi. Cuban si Dziuba lasa si cate o saptamana fara sa publice nimic. Ceea ce conteaza, spun ei, este sa stabilesti un ritm serios pentru cititori, astfel incat sa stie ca se pot bizui pe tine sa le dai ceva nou de citit la anumite intervale. De asemenea, nu exista o lungime standard pentru postarile de pe blog, dar cele mai de succes site-uri par sa aiba propriile formate, la fel ca si cele mai profesioniste publicatii. Reynolds depaseste rar doua sau trei randuri pentru un post. Postarile de pe BoingBoing.com au cate unul-trei paragrafe, tot timpul insotite de o poza. Blogmaverick.com al lui Cuban are postari care se pot intinde si pe un intreg ecran.

  • Bear Stearns trebuia lasata sa cada

    Ne vom trezi cu o moneda si mai slabita, o inflatie galopanta, o continuare a agoniei din ultimul an a bancilor si a firmelor de brokeraj? Sau toate cele de mai sus.

    Tineti aproape, pentru ca vom afla in curand. Si n-o sa fie deloc placut. Cand au fost de acord sa garanteze o linie de credit care sa permita JP Morgan sa preia controlul Bear Stearns, Rezerva Federala (Fed) a admis ca nu trebuie lasata sa dea faliment nicio firma importanta cu un portofoliu de obligatiuni ipotecare sau imprumuturi acordate emitentilor de ipoteci. A fost cel mai explicit semn al doctrinei salvarii pe care tinde s-o imbratiseze Fed si care a fortat deja pana acum mariajul dintre Bank of America si Countrywide Financial.

    Dar de ce trebuia salvata banca Bear Stearns? Beneficiarul acestei rascumparari, va amintiti, a jucat adesea in zonele gri ale Wall Street-ului, avand o abordare dura si agresiva. Pana cand au intervenit organismele de supraveghere in 1996, Bear Stearns a fost libera sa furnizeze bilanturile sale contabile si situatia financiara catre doua obscure firme de brokeraj, Stratton Oakmont si A.R. Baron, albind tranzactiile dubioase cu actiuni.

    Si ca unul dintre cei mai mari jucatori din afacerile cu obligatiuni ipotecare de pe Wall Street, Bear a oferit linii de credit generoase unor creditori ipotecari de pe piata secundara cu renume de stalpi ai societatii, ca New Century (acum in faliment). Bear detine si EMC Mortgage Servicing, unul dintre cei mai agresivi dealeri de obligatiuni ipotecare secundare de pe piata.

    Scaderea valorii contabile a obligatiunilor tip Alt-A pe care le-a subscris Bear arata si ca practicile sale de creditare au fost foarte relaxate in timpul boom-ului imobiliar. In februarie, potrivit datelor culese de Bloomberg, 15% din aceste imprumuturi din cadrul portofoliului de obligatiuni subscrise de Bear aveau intarzieri la plata mai mari de 60 de zile sau erau deja in faza de executare a ipotecii. Pentru comparatie, valoarea medie a acestui indicator pe ansamblul pietei este de 8,4%.

    Sa nu uitam ca Bear Stearns a pierdut vara trecuta miliarde din banii clientilor sai, dupa ce doua din fondurile sale speculative care investisera masiv in obligatiuni ipotecare s-au prabusit. Si compania a incercat sa bage pe gatul publicului propriile obligatiuni toxice pe care le detinea, intr-o oferta initiala de actiuni a unei companii numita Everquest Financial. Din fericire, aceasta nu s-a mai realizat in cele din urma.

    Amintiti-va si ca, in 1998, cand fondul de investitii Long Term Capital Management a cerut sa Fed sa-l salveze de la faliment, Bear Stearns a refuzat sa raspunda apelului bancii centrale. Jimmy Cayne, directorul executiv de atunci al companiei, le-a spus celor de la Rezerva Federala sa plimbe ursul.

    Si totusi, Bear Stearns, asemanata de unii cu versiunea moderna a Drexel Burnham Lambert, banca de investitii care a falimentat in anii ‘80 dupa ce a riscat cu obligatiuni neperformante, este salvata. Dar deznodamantul diferit al cazurilor lor arata ca suntem intr-o situatie cu mult diferita si mai periculoasa decat cea de la sfarsitul anilor ‘80.

    “De ce sa nu facem un exemplu din Bear Stearns, acesti baieti nemilosi, fara scrupule?” intreaba William A. Fleckenstein, presedinte al Fleckenstein Capital din Issaquah, Washington si coautor al cartii “Baloanele lui Greenspan: epoca ignorantei la Rezerva Federala”. “Acum e cel mai bun moment sa dam un exemplu, dar celor de la Fed nu le pasa. Suntem o Tara a Salvarii.”

    Si chiar asta suntem. Dupa ani de zile in care nu le-am permis niciuneia dintre institutiile noastre financiare sa se prabuseasca, ele au ajuns uriase, astfel incat nimeni nu mai poate fi lasat sa se scufunde sub valuri. Altfel, tsunami-ul ar matura fondurile speculative, bancile si alte firme de brokeraj. Daca Bear Stearns s-ar prabusi, spre exemplu, aceasta ar insemna o vanzare masiva de obligatiuni ipotecare si de alte active pe o piata care e deocamdata inghetata si in care cumparatorii nu se arata. Un asemenea val de vanzari ar forta celelalte institutii care au in portofolii aceleasi tipuri de obligatiuni sa-si lichideze pozitiile, ceea ce in final ar genera mai multe falimente.

  • Kosovo mai merge de mana cu parintii

    Bekim Kuqi (33 de ani) a infruntat cu curaj razboiul civil, exilul, bombele care cadeau peste fabricile lui si explozia unei masini incarcate cu explozibil intr-unul dintre magazinele sale. Asa ca spune ca e pregatit sa infrunte si provocarea de a face afaceri in proaspat independentul Kosovo.

    De ani intregi, reteaua electrica a fost atat de nesigura, incat asigurarea iluminatului la magazine a fost mereu o lupta zilnica, care-l obliga pe Kuqi sa cheltuiasca in jur de 1.000 de dolari pe zi pentru generatoare de rezerva. Chiar si asa, cumparatorii sunt nevoiti sa se descurce cu luminile palpaind. Si dat fiind ca venitul lunar mediu este aici cam de 220 de dolari pe luna, el se plange ca majoritatea clientilor isi permit doar o Coca-Cola la unul dintre restaurantele din magazinele sale. “Imi pun nadejdea in Dumnezeu”, spune Kuqi si adauga: “adesea ma gandesc ca statul aici cere un sacrificiu prea mare si ca ar trebui sa plec. Dar aici e locul meu”.

    La mai putin de o luna dupa ce conducerea etnicilor albanezi din Kosovo si-a declarat independenta fata de Serbia, cu sprijinul Statelor Unite si al Uniunii Europene, Pristina continua sa freamate de multimile care impanzesc noile cafenele sic si mall-urile. Dar aceste semne superficiale de succes economic mascheaza incertitudinile unei natiuni proaspat nascute, a carei existenta nu este recunoscuta de Serbia, Rusia si alte state europene.

    Chiar daca Kosovo poate sa depaseasca aceste obstacole politice, economia i-a fost atat de afectata de razboi, incat noul stat este nevoit sa importe chiar si produse de baza, ca laptele sau painea. Organizatia Transparency International claseaza Kosovo pe pozitia a patra in randul celor mai corupte economii, dupa cele din Camerun, Cambodgia si Albania. Daca va reusi sa ajunga o economie competitiva, va arata ca poate ajunge un stat de sine statator, care poate stabiliza regiunea balcanica; in caz contrar, va ramane un orfan sarac adoptat de Occident.

    Fostul lider iugoslav Slobodan Milosevici a refuzat autonomia Kosovo in 1989 si i-a reprimat dur pe etnicii albanezi care constituie majoritatea populatiei. Unii dintre ei au ajuns in cele din urma la rebeliune armata. NATO a intervenit in 1999 ca sa opreasca riposta violenta a lui Milosevici la adresa rebelilor si in ultimii opt ani aceasta regiune izolata predominant musulmana a fost administrata de Natiunile Unite.

    Pentru viitorul apropiat, spun analistii occidentali, economia Kosovo va ramane dependenta de ajutoarele straine, cu securitatea asigurata de cei 16.000 de militari NATO si cu guvernarea sub supravegherea unei misiuni a Uniunii Europene care va prelua mandatul de la Natiunile Unite. “S-ar putea sa fie nevoie de cel putin 10 ani pana cand Kosovo va reusi sa stea pe picioarele sale”, spune Joost Lagendijk, raportorul pentru Kosovo din partea Parlamentului European. “Kosovo este o tara agricola saraca, unde livrarile de energie sunt sporadice, domnia legii trebuie protejata si economia o ia aproape de la zero.”

    Vanzarea ca fier vechi a masinilor scoase din uz este principala activitate de export din Kosovo. Infrastructura este deficitara, oamenii de afaceri se plang ca mita este o obisnuinta, iar somajul este in jur de 50%, potrivit oficialilor guvernamentali. “De ani de zile ne-am obisnuit sa folosim lipsa de independenta ca scuza pentru orice”, spune Shpend Ahmeti, un economist care conduce Institutul pentru Studii Avansate, o organizatie cu sediul la Pristina. “Acum, ca avem independenta, trebuie sa aratam ca meritam sa fim o tara si ca suntem in stare sa cream o economie viabila.” Pentru aceasta, spun economistii, Kosovo trebuie sa incurajeze industria locala; importurile sunt in valoare de 1,9 miliarde de dolari anual, insa exporturile abia daca ajung la 130 de milioane.

    Succesul noului stat va depinde si de indrazneala unor antreprenori precum Kuqi, care vine dintr-o familie de tarani. Kuqi a inceput cu vanzarea de haine la un chiosc in orasul lui natal, Suva Reka, o asezare mica industriala din sudul provinciei. Afacerea a crescut repede. Dar in timpul razboiului dintre etnicii albanezi si sarbi din 1998-1999, fabricile lui au fost incendiate si el a fost nevoit sa se refugieze in Albania.

    S-a intors in Kosovo in 2000 si si-a reluat afacerile; patru ani mai tarziu, potrivit politiei, un rival invidios a detonat o masina incarcata cu explozibil in cel mai mare magazin al sau. Astazi, Kuqi are 13 magazine si malluri in toata provincia, pe care le-a construit folosind forta de munca ieftina a locului. “Oamenii de aici sunt dispusi sa munceasca mult”, spune el.

  • Arabii vor sa construiasca primul oras ecologic din lume

    Ei si-au propus sa ridice in Emiratele Arabe Unite primul oras din lume in intregime ecologic.

    Pana la finalizarea proiectului este insa cale lunga si, se pare ca, preocupati de proiectele viitorului, emirii arabi uita de prezent. Acum, Golful Persic este o zona extrem de poluata.

    Click aici pentru mai multe amunte

  • Epoca dinozaurilor

    Demisiile subite ale lui E. Stanley O’Neal de la Merrill Lynch si Charles O. Prince III de la Citi in ultimele saptamani, ca urmare a unor pierderi de peste 15 miliarde de dolari la companiile lor, n-au facut doar sa arate cat de nepregatit era Wall Street-ul pentru o prabusire a pietei; au aratat si cat de greu e sa tii fraiele unor asemenea colosi financiari.

    „De la cel mai mic pana la cel mai mare, oamenii se intreaba daca nu cumva companiile lor sunt prea mari, rigide si fara o tinta clara“, spune Jeffrey A. Sonnenfeld, decan principal asociat pentru programe executive la Scoala de Management de la Yale. Pe Wall Street, adauga el, marimea naste pericole speciale. „E greu sa ramai deasupra riscurilor intr-un asemenea business rasfirat.“

    Roy Smith, fost partener la Goldman Sachs si acum profesor de finante la New York University, face trimitere la foarte diferitele experiente ale Citigroup si ale fostului sau angajator in timpul recentei crize a creditelor ipotecare secundare. Pierderile de la Goldman, observa el, au fost doar o farama din cele ale Citigroup, chiar daca ambele companii erau active in aceleasi afaceri. „Probabil fiindca Goldman are 30.000 de angajati, iar Citigroup are de zece ori mai multi“, spune el. „Prin urmare, cei dintai sunt capabili sa se concentreze pe numarul mai mic de lucruri pe care le fac.“

    Nu numai companiile financiare sunt puse in fata dilemelor. La o zi dupa ce Prince si-a dat demisia, Richard D. Parsons, directorul executiv al unei alte companii rezultate dintr-o megafuziune, Time Warner, a anuntat si el ca se va retrage la sfarsitul anului. Cotatia actiunilor Time Warner este aceeasi ca in urma cu cinci ani, cand Parsons i-a succedat lui Gerald M. Levin, cel care a supervizat fuziunea cu AOL, considerata printre cele mai mari – dar si cele mai dezastruoase – tranzactii de acest fel facute vreodata. Totusi, Parsons va ramane presedinte.

    In timpul mandatului sau, Parsons s-a zbatut sa ofere motivatii rationale pentru ca activitati diverse cum sunt publishing-ul, televiziunea prin cablu si productia de film sa faca parte din aceeasi companie. Si Citigroup opereaza in peste 100 de tari, are in jur de 307.000 de angajati si ofera o gama intinsa de servicii, de la carduri de credit (numai in Statele Unite sunt 120 de milioane de conturi) la servicii bancare, acordare de ipoteci si management de active.

    „Conceptul Citigroup si Time Warner de companii unitare este chestionabil“, spune William W. George, fostul director executiv al producatorului de dispozitive medicale Medtronic, care preda la Harvard Business School. „Poate ca a fost prea extins ceea ce s-a pus laolalta.“

    Bineinteles, la fel cum moda vine si trece, asa s-a intamplat si cu modelul preferat de organizare pentru corporatiile americane. In anii ’60 si ’70, conglomerate ca ITT si GulfAWestern erau la moda. Dar in anii ’80, investitorii au inceput sa se planga de performantele scazute si de lipsa evidenta de sinergie (GulfAWestern avea de toate, de la plantatii de trestie de zahar la studiouri de film), iar conglomeratele au fost destructurate.

    Pana la sfarsitul anilor ’90 si prima parte a acestui deceniu, se parea ca totusi conglomeratul cunoaste un reviriment. Acum, odata cu plecarile lui Parsons, Prince si O’Neal, intrebarea daca marimea conteaza la corporatiile americane este din nou subiect de dezbatere. „Suntem la un punct de inflexiune“, spune Sonnenfeld. „Daca economia slabeste, e foarte probabil ca acesti giganti sa se sparga.“

    Inca nu se stie daca modelul companiei supradimensionate va intra intr-un con de umbra, dar cu siguranta directorii vor dori sa reexamineze una dintre principalele ratiuni care il sustin – diversificarea. Teoria, cel putin, era ca pierderile dintr-o anumita parte vor fi compensate de castigurile din alta parte intr-o companie diversificata. Aceasta plasa de siguranta in mod evident n-a functionat pentru Citigroup.

    Orice s-ar intampla, este evident ca investitorii isi pierd rabdarea cu directorii executivi care nu aduc rezultate. Un studiu pentru 2.500 de companii de top din toata lumea, facut de firma de consultanta Booz Allen Hamilton, a descoperit ca rata de inlocuire in randul directorilor executivi a crescut cu 59% intre 1995 si 2006. In aceeasi perioada, potrivit sondajului, plecarile nu de bunavoie din functii de top au crescut. In 1995, una din opt plecari nu a fost voluntara; in 2006, raportul ajunsese la una din trei.

    O explicatie pentru aceasta tendinta, spune Steven Wheeler, vicepresedinte principal al Booz Allen, nu este neaparat marimea, ci complexitatea. „Capacitatea de a conduce si de a face schimbari intr-o divizie nu inseamna automat ca omul respectiv are capacitatea de a face acelasi lucru si pentru o alta divizie; or, in calitate de CEO esti responsabil de intreaga afacere“, spune el. Alti experti insista ca problema nu este marimea sau complexitatea, ci talentul fiecarui director executiv si al echipei sale. Si asa ceva este tocmai ce lipseste la Merrill si Citigroup, dupa cum spune Noel M. Tichy, o autoritate in management la Universitatea din Michigan si coautor al noului volum „Judecata: cum liderii castigatori iau marile decizii“. Marile companii, spune el, sunt in special vulnerabile daca nu-si rezerva timpul necesar ca sa-i formeze si sa-i antreneze pe viitorii directori executivi. „Din cauza asta se ajunge la secarea pepinierei de conducatori“, spune el. „Merrill si Citi nu au investit niciodata in aceste pepiniere.“

    Cat despre complexitate, Tichy sustine ca General Electric a prosperat chiar daca a avut o gama de businessuri foarte variata, de la motoare de avioane la finantari sau dispozitive de iluminat. In parte, spune el, aceasta e din cauza ca Jeffrey Immelt, directorul executiv, petrece in fiecare an cate 25 de zile ocupandu-se de planuri de succesiune si cultivandu-i pe viitorii lideri ai GE. „GE este cu mult mai complex si decat Merrill si decat Citigroup“, spune Tichy. „Sa nu-mi spuna mie cineva ca problema e ca ori sunt prea mari, ori sunt prea complecsi. Variabila cea mai importanta este aici talentul.“

    Traducere si adaptare: Mihai Mitrica

  • Cel mai mare bancher din lume

    Fred the Shred“ („Fred Bucatica“) a si inceput sa-si ascuta ghearele, scria Forbes saptamana trecuta, referindu-se la planul lui Sir Fred Goodwin, directorul executiv al Royal Bank of Scotland, de a smulge pentru banca lui o halca de aproape 40% din activele ABN Amro, cea mai consistenta dintre cele trei parti in care va fi separata acum banca olandeza. Limbajul articolului, amintind de o vanatoare sangeroasa, nu e specific doar Forbes, fiind de regasit si la alte publicatii, indiferent daca acestea sunt sau nu incantate de perspectiva hacuirii ABN Amro. Insusi Rijkman Groenink, fostul CEO al ABN Amro, a folosit cuvinte tari atunci cand si-a anuntat demisia, spunand ca pleaca fiindca nu vrea sa fie „calaul“ bancii lui.

    Nu e de mirare ca in mediul bancar, unde rezerva in exprimare e regula, au aparut asemenea formulari. Ceea ce se intampla in aceste zile, odata cu oficializarea preluarii ABN Amro de catre consortiul format din Royal Bank of Scotland (RBS), Fortis si Banco Santander, care urmeaza sa-si imparta intre ele banca olandeza, e fara precedent in istoria sistemului bancar mondial, si nu numai prin amploarea tranzactiei, cea mai mare inregistrata pana acum (102 miliarde de dolari, adica aproape 72 de miliarde de euro), dublu fata de cele 58 de miliarde date in 2004 de JP Morgan Chase pentru Bank One. ABN Amro, a 13-a banca din lume, e o institutie fara de care e greu de gandit istoria Olandei. Infiintata in 1824 de regele William, cu denumirea de Societatea Comerciala Neerlandeza, actuala (inca) ABN a avut un rol important in redresarea industriei si a comertului olandez dupa anexarea tarii la Franta in timpul lui Napoleon, devenind banca statului si principalul administrator al marfurilor livrate de coloniile asiatice ñ ceai, cafea, cauciuc, zahar. Iar „Amro“ vine de la marea fuziune din 1964 intre Rotterdam Bank si Amsterdam Bank, care avea sa fie urmara de alianta cu ABN in 1991. In ultimii 20 de ani, banca olandeza a devenit globala, stabilindu-si capete de pod importante in America de Nord (prin divizia LaSalle), America de Sud (Banco Real din Brazilia) si cu perspective de a se extinde si in Asia (Prime Bank din Pakistan).

    Problema a fost insa, dupa cum se stie, ca banca a devenit vulnerabila la o eventuala preluare, din cauza rezultatelor sub asteptari pe 2006 – 4,8 miliarde de euro profit net numai de pe urma vanzarilor de active si 1,2 miliarde de euro provizioane pentru credite neperformante. Intr-un fel, modul cum ABN Amro a pledat anii trecuti pentru fuziuni bancare transfrontaliere si s-a luptat cu protectionismul italian pe parcursul campaniei de preluare a banca Antonveneta s-a razbunat, odata ce pretendentii sai au fost cu totii straini sau cu componenta straina – un grup britanic (Barclays), unul scotian (RBS) , unul olandezo-belgian (Fortis) si unul spaniol (Santander).

    N-ar fi fost insa rau din punctul de vedere al ABN daca Barclays ar fi avut castig de cauza, iar aceasta s-a vazut clar : ar fi fost un raport „win-win“, o fuziune rezonabila pentru ambele parti si binevenita intr-o perioada de mare incertitudine pentru pietele financiare. In schimb, preluarea ABN de catre consortiul RBS are cel putin un element ilogic, din moment ce initial RBS voise sa cumpere ABN tocmai pentru divizia LaSalle din SUA, prin intermediul careia sa se extinda pe piata americana. Ulterior, dupa ce ABN a vandut divizia LaSalle catre Bank of America, tocmai ca sa scape de pretendentii nedoriti, RBS si-a urmat insa intentiile, ba chiar a plusat la oferta financiara. Ceea ce i-a determinat pe actionari si conducerea bancii olandeze sa accepte oferta scotienilor, chit ca ea implica divizarea bancii, a fost doar suma mai mare oferita de RBS fata de Barclays. Iar aceasta suma a crescut, pe parcursul verii, exclusiv datorita fluctuatiilor pietei. Barclays, care propusese o preluare bazata numai pe schimb de actiuni, si-a vazut diminuata oferta de efectele crizei de pe piata americana a creditelor ipotecare, pentru ca actiunile bancii englezesti au fost si ele afectate de criza. In schimb, RBS, care propusese o solutie mixta, numerar plus schimb de actiuni, a fost avantajata de evolutia Barclays si nu i-a ramas decat sa speculeze situatia dupa cum a vrut.

    Cel ce va profita cel mai mult de aceasta vara norocoasa este „Fred Bucatica“, Sir Fred Goodwin, despre care publicatia Times a inceput deja sa se intrebe, mai in gluma, mai in serios, daca nu cumva el e cel mai mare bancher din lume. Sau daca nu cumva, dimpotriva, tocmai a terminat o tranzactie care o sa-l termine ea pe el. Extrem de discret, concis in discutii, suparator de tacut, scotianul incapatanat in varsta de 49 de ani s-a remarcat pana acum mai curand printr-o abordare de moda veche a afacerilor. A reintrodus pentru clienti „dialogul cu sucursala“, vazand ca in general clientii de banci s-au cam saturat sa vorbeasca la telefon doar cu computerele, a mentinut o disciplina de fier in banca, cu concedii putine pentru directori si un stil de lucru auster, singurul lux fiind birourile victoriene de la sediul RBS de langa Edinburgh.

    Nimeni nu stie pe ce si-ar cheltui Sir Fred pachetul salarial de 3,99 milioane de lire (aproape 6 milioane de euro), pentru ca nu e genul care sa-si afiseze bogatia in public; s-ar zice chiar mai curand ca bogatia lui adevarata sta in prestigiul afacerilor initiate de el. Fostul contabil care a ajuns bancher aproape din intamplare, in 1995, fiindca lucra la o firma de audit cu clienti din mediul bancar, a inceput tare: din primul an dupa ce a fost recrutat sa conduca RBS, in 2000, a dat lovitura cu achizitia NatWest, o banca de trei ori mai mare decat RBS, in urma unei oferte de peste 35 de miliarde de euro. Tranzactia a fost vazuta drept una dintre cele mai reusite miscari pe piata bancara, desi a atras dupa sine pierderea a 18.000 de slujbe. Acum, presa speculeaza deja asupra celor probabil 19.000 de slujbe care se vor pierde dupa cumpararea ABN Amro, si e si acesta unul dintre sensurile metaforelor cinegetice, cu gheare si satare, folosite in legatura cu soarta bancii olandeze. Pe de alta parte insa, analistii se intreaba daca nu cumva de data aceasta „Fred Bucatica“ a exagerat, in primul rand pentru ca a platit mult prea mult pentru niste active dintre care mult-dorita LaSalle nici nu mai facea parte. Sir Fred Goodwin a replicat ca „aceia care castiga platesc intr-adevar mai mult decat cei ce nu castiga“, adaugand ca raspunsul cel mai bun pentru sceptici vor fi cifrele.

    E greu de spus insa cand vor aparea acele cifre; integrarea NatWest in RBS a durat trei ani, si atunci n-a fost vorba de un astfel de proces, fara precedent, de divizare in trei a unei banci si impartire a ei la trei proprietari. Replica lui Goodwin, retorica, a fi fost ca a invatat din experienta NatWest ca trebuie sa-i implice mai mult pe „colegii nostri“ (cei de la ABN, in cazul de fata) in efortul de restructurare. In al doilea rand, investitorii si clientii vor fi greu de convins, mai ales in lumina crizei creditelor (din martie pana acum, actiunile RBS au cazut cu 20%, capitalizarea bancii fiind de circa 75 de miliarde de euro), ca pretul platit pentru ABN va fi fructificat prin economiile de costuri de 1,8 miliarde de euro asteptate de pe urma restructurarii.

    Gratie partii care-i revine din ABN, RBS va deveni numarul 1 in Europa pe serviciile bancare pentru corporatii si pentru institutii financiare si numarul 5 in Asia-Pacific, pastrandu-si pozitia a doua in topul bancilor europene in ansamblu, dupa HSBC. Dar exista temerea ca Goodwin, cu 23 de achizitii la activ din 2000 pana acum, nu e calauzit decat de lacomie si de niste ambitii imperialiste haotice, nu de un plan chibzuit de dezvoltare, care sa tina cont de riscurile asimilarii unei parti dintr-o ABN deja afectata de criza creditelor. Unii investitori au decis deja sa-si vanda participatiile la RBS, intrebandu-se „nu daca Goodwin a platit exagerat, ci daca a platit ingrozitor de exagerat“. Dar se vede ca riscul a devenit in ziua de azi o premisa obligatorie a faimei, si cu cat riscurile asumate sunt mai mari, cu atat creste statura bancherului dispus sa si le asume. Ne-am putea imagina oare vreun bancher dispus la riscuri mai nebunesti decat Sir Fred Goodwin? Deocamdata nu-si probabil asta ar trebui sa fie de ajuns ca sa-i credem pe cei de la Times cand il numesc cel mai mare bancher din lume. Cu conditia, evident, sa nu fim olandezi si sa nu-l pricepem pe Bernard Wientjes, seful organizatiei patronale olandeze VNO-NCW, care spunea, stupefiat ca tot ce a insemnat banca ABN Amro va disparea acum sub satarul scotienilor: „Sper un singur lucru, ca socul va fi atat de mare, incat nu se va mai repeta asa ceva niciodata“.