BusinessMagazin

Tag: international

  • Şomajul aproape că a dispărut din Europa. Să ne bucurăm?

    Şomajul, practic, a dispărut, scăzând sub 7% din populaţia activă în zona euro, la cel mai redus nivel din ultimii treizeci de ani. Cu toate acestea, productivitatea stagnează. Cum este posibil acest lucru? Revista franceză Alternatives Economiques a căutat răspunsuri şi a găsit ceva tulburător.

    Nu cu mult timp în urmă toţi ochii erau aţintiţi asupra cifrelor despre şomaj. Era barometrul politic suprem, verificat de toţi aleşii care căutau să atragă voturile concetăţenilor lor. În Franţa, mandatul de cinci ani al fostului preşedinte François Hollande a fost cadenţat de ritmul constant în care era pusă această întrebare cvasiexistenţială: va reuşi politicianul să-şi îndeplinească promisiunea de a inversa curba şomajului?

    O dată ce răspunsul care a venit a fost afirmativ, suspansul s-a disipat şi chestiunea a dispărut de pe radar. Dacă nimeni nu mai este îngrijorat în legătură cu şomajul acum este pentru că ştirile din Europa sunt de fapt destul de bune. „Recuperarea din criza produsă de pandemie a fost în mare parte în formă de V, iar principalii indicatori de performanţă pe piaţa muncii sunt la cele mai bune niveluri de la începutul secolului”, relatează Eurofound. „Poate pentru prima dată într-o generaţie, lipsa forţei de muncă mai degrabă decât şomajul – adică oferta de muncă mai degrabă decât cererea – este preocuparea politică cea mai presantă.”

    Constatarea era făcută în vara anului trecut. De atunci, rata şomajului s-a dus în jos şi mai mult, de la 6,7% la 6,5% în martie. În UE,  indicatorul este de doar 6%. Vârful din 2020, când economiile erau blocate, este acum istorie. „Criza COVID a fost o recesiune extrem de rapidă. Scăderile economice rapide din timpul blocajelor au fost urmate de recuperări abrupte”, explică cercetătorul german Enzo Weber de la institutul IAB. Chiar şi efectele colapsului din 2008 s-au disipat – aceasta ca medie la nivelul zonei euro. Ţările din sudul Europei, care au suferit din plin impactul crizei economice globale şi a celei a datoriilor suverane, au rămas cu sechele. Există încă diferenţe semnificative între ţări, în special între Spania şi Grecia, pe de o parte, acestea continuând să înregistreze rate ale şomajului de peste 12% anul trecut, şi Polonia sau Cehia, pe de altă parte, cu un şomaj extrem de redus, de sub 3%. Iarna trecută a adus îmbunătăţiri şi în economiile sudice.

    Numărul locurilor de muncă din Uniunea Europeană atinge de fapt niveluri record: la sfârşitul anului 2022, această cifră era cu 3,7 milioane mai mare decât la sfârşitul lui 2019, chiar înainte de criza COVID. Rata de ocupare, adică ponderea persoanelor care muncesc, bate şi ea recorduri, în ciuda unei uşoare scăderi în trimestrul trei din 2022: 75% la finalul anului trecut în UE, faţă de 73% în 2021 şi 72% cu un an mai înainte. 75% este cel mai bun rezultat de când Eurostat a început să facă astfel de măsurători, adică din 2009.

    „În Grecia, rata şomajului a scăzut chiar dramatic în ultimii patru ani. Şi în Italia perspectivele sunt încurajatoare.  Cererea de forţă de muncă a revenit de mult timp la nivelurile de dinainte de pandemie, cu aproximativ 500.000 de locuri de muncă vacante în ianuarie 2023, cu 14% mai mult decât în 2019”, confirmă Cristina Tajani, preşedinte şi CEO al Anpal Servizi SPA, Agenţia Naţională Italiană pentru Politici Active pe Piaţa Muncii.

    În general, şomajul este mai scăzut astăzi decât înainte de pandemie. În ceea ce priveşte ocuparea deplină a forţei de muncă, aceasta este deja o realitate în mai mult de 10 state membre ale UE unde rata şomajului este sub 5%, pragul general acceptat de economişti pentru acordarea acestui Sfânt Graal economic. În Europa de Est, doar România şi Slovacia fac excepţie. Spre exemplu, Bulgaria, considerată cea mai săracă ţară din Uniune, avea în martie o rată a şomajului de doar 3,7%. Cehia se distinge cu nivelul cel mai mic, de 2,6%, dar aceasta este o performanţă slabă dacă e comparată cu rezultatele de anul trecut – 2,3% în martie 2022.

    Reducerea definiţiei ocupării depline doar la rata şomajului este prea simplistă. După cum explică economistul francez Eric Heyer: „Pentru ca această scădere a şomajului să fie cu adevărat virtuoasă, trebuie să fie însoţită de o creştere a ratei de ocupare. Dacă nu este aşa, poate însemna că un anumit număr de oameni, descurajaţi, au părăsit piaţa muncii, scăzând astfel artificial rata şomajului”. Această condiţie pare să fie îndeplinită în Europa: scăderea şomajului este într-adevăr însoţită de o creştere a ratei de ocupare.

    Numărul locurilor de muncă din Uniunea Europeană atinge de fapt niveluri record: la sfârşitul anului 2022, această cifră era cu 3,7 milioane mai mare decât la sfârşitul lui 2019, chiar înainte de criza COVID. Rata de ocupare, adică ponderea persoanelor care muncesc, bate şi ea recorduri, în ciuda unei uşoare scăderi în trimestrul trei din 2022: 75% la finalul anului trecut în UE, faţă de 73% în 2021 şi 72% cu un an mai înainte. 75% este cel mai bun rezultat de când Eurostat a început să facă astfel de măsurători, adică din 2009.  „Aţi putea spune că ne apropiem de ocuparea completă a forţei de muncă”, spune economistul francez Florence Pisani, director de cercetare economică la Candriam. „Dacă ne uităm la rata de ocupare în rândul grupei de vârstă 25-54 de ani, adică nucleul populaţiei de vârstă activă, este foarte mare în Germania (88%), dar acest lucru este valabil şi în restul zonei euro, cu cote mai mari decât în 2007, înainte de criza financiară. Piaţa muncii este îngustă”. La acest capitol, România se poate compara mai degrabă cu ţările sudice decât cu Polonia sau campioanele Ungaria, Slovenia şi Portugalia.

    Pe scurt, toţi indicatorii sunt pe verde, inclusiv şomajul pe termen lung şi ocuparea. Ce ar putea explica o astfel de aliniere a planetelor? Primul element important este demografia. În 2021, populaţia cu vârsta cuprinsă între 15 şi 64 de ani a scăzut cu 0,6% în zona euro şi cu 0,7% în Uniunea Europeană. Acest fenomen este deosebit de marcat în Italia şi Slovenia (-1,9%), dar şi în Polonia (-1,2%), Germania (-0,5%) şi Franţa (-0,3%).

    „În anii 1980, populaţia în vârstă de muncă a crescut destul de puternic, cu 0,7 puncte procentuale în fiecare an”, explică Eric Heyer. „Pentru a reduce şomajul a trebuit să creăm mai multe locuri de muncă. Cu o populaţie în scădere sau stagnare, este mult mai simplu: trebuie create mai puţine locuri de muncă.” Pe lângă acest fenomen, există o tendinţă descendentă a creşterii productivităţii. Cu alte cuvinte, cantitatea de muncă necesară pentru a produce un bun sau un serviciu scade mai lent decât înainte. Acest lucru facilitează crearea de locuri de muncă: dacă un angajator doreşte să crească producţia, nu se poate baza doar pe eficienţa sporită a angajaţilor săi, ci trebuie să-şi sporească forţa de muncă prin recrutare. Acolo unde o parte din creştere a fost absorbită anterior de accelerarea creşterii productivităţii, această dinamică s-a oprit şi acum pentru mai puţină creştere e nevoie de mai multe locuri de muncă. „Pentru a rezuma”, adaugă Heyer, „avem nevoie de mai puţine locuri de muncă pentru a reduce şomajul şi pentru mai puţină creştere e nevoie de mai multe locuri de muncă. Aceasta înseamnă că, în general, este nevoie de mult mai puţină creştere pentru  reducerea şomajului. Şi acest lucru este valabil pentru toate ţările europene.”

    Într-adevăr, performanţa puternică a pieţei muncii contrastează cu cea a activităţii economice, care rămâne lentă în zona euro. Peste această încetinire se suprapune o deteriorare şi mai accentuată decât înainte a creşterilor de productivitate, care au devenit chiar negative în multe ţări europene. Când productivitatea nu doar că încetineşte, ci scade, efectul este şi mai puternic”, spune Eric Heyer. „Acest lucru este ceea ce ne-a permis să creăm o mulţime de locuri de muncă în ultima perioadă.” Această observaţie este împărtăşită de economistul Patrick Artus. După cum explică el: „Scăderea productivităţii muncii are avantajul de a determina companiile să creeze o mulţime de locuri de muncă pentru a compensa. Acest lucru este cu atât mai bun cu cât rata şomajului la persoanele mai puţin calificate este cea care scade cel mai mult şi rata de ocupare în rândul persoanelor mai puţin calificate care creşte cel mai mult când sunt create atât de multe locuri de muncă”. În zona euro, rata şomajului a celor fără studii superioare este în continuare de două ori mai mare decât media, dar a scăzut brusc de la sfârşitul pandemiei. „Dar acest lucru nu poate fi sustenabil”, avertizează Eric Heyer. „Nu putem rămâne prea mult timp cu creşteri negative de productivitate. Vom reveni la creşteri reale, poate mai mici decât înainte de criză, dar va exista totuşi o creştere a nivelului de productivitate.” Acesta este unul dintre motivele pentru care OFCE, un centru francez de cercetare economică, anticipează revenirea şomajului în 2023 în aproape toate ţările europene. Deteriorarea bruscă a productivităţii rămâne un mister pentru majoritatea economiştilor. În absenţa unei perspective largi, este greu de văzut clar, mai ales când există mai multe prejudecăţi statistice. De exemplu, de la criza COVID, munca nedeclarată a scăzut. Pentru a primi ajutor în perioada pandemiei, angajatorii au fost încurajaţi să îşi declare toţi angajaţii. Acest lucru sugerează că productivitatea a fost slab măsurată înainte de COVID şi nu neapărat că a scăzut acum.

    Numărul locurilor de muncă din Uniunea Europeană atinge de fapt niveluri record: la sfârşitul anului 2022, această cifră era cu 3,7 milioane mai mare decât la sfârşitul lui 2019, chiar înainte de criza COVID. Rata de ocupare, adică ponderea persoanelor care muncesc, bate şi ea recorduri, în ciuda unei uşoare scăderi în trimestrul trei din 2022: 75% la finalul anului trecut în UE, faţă de 73% în 2021 şi 72% cu un an mai înainte. 75% este cel mai bun rezultat de când Eurostat a început să facă astfel de măsurători, adică din 2009.

    Acelaşi lucru este valabil şi pentru lucrătorii detaşaţi, al căror număr a scăzut semnificativ: când un muncitor polonez era detaşat în Franţa, producea în Franţa, dar locul de muncă nu era declarat în acea ţară. Astăzi, muncitorul francez care l-a înlocuit nu este mai puţin productiv decât polonezul, dar angajarea lui este înregistrată în Franţa. Acest lucru denaturează comparaţiile cu perioada anterioară crizei. Creşterea bruscă a numărului de ucenici în Franţa a jucat şi ea un rol: aceştia sunt angajaţi mai puţin productivi decât ceilalţi, dar angajarea lor a fost foarte puternic subvenţionată.

    „Se poate imagina şi că munca la distanţă a fost mai puţin eficientă decât se aştepta, că măsurile profilactice puse în aplicare de guverne pentru a contracara pandemia au ajuns să reducă productivitatea sau chiar că sensul muncii s-a evaporat, dăunând productivităţii pe cap de locuitor”, spune Eric Heyer. “ Se poate ca acest lucru să fi jucat un rol, dar după toate probabilităţile nu este ceea ce explică scăderea bruscă a productivităţii. Sunt în joc şi alte elemente care sunt mult mai ciclice şi care vor dispărea în viitor.” De exemplu, ascensiunea „companiilor zombi” ca urmare a pandemiei, adică a firmelor care ar fi trebuit să se prăbuşească, dar care supravieţuiesc artificial, datorită în special subvenţiilor.

    Acest fenomen poate fi observat în toate ţările dezvoltate, aşa cum a arătat Banca Reglementărilor Internaţionale (BRI). Într-adevăr, au existat mult mai puţine falimente în afaceri în timpul crizei COVID decât în alte momente grele. Sprijinul guvernului a permis companiilor cu valoare adăugată scăzută să supravieţuiască şi astfel să-şi păstreze angajaţii. Această reţinere a forţei de muncă de către companiile care ar fi trebuit să dea faliment reduce productivitatea, dar doar într-un mod foarte ciclic. „Odată cu rambursarea împrumuturilor garantate de stat sau cu încetarea ajutorului, ceea ce trebuia să se întâmple în 2021 sau 2022 se va întâmpla în 2023: treptat, ar trebui să vedem creşterea numărului de falimente în afaceri”, spune Eric Heyer.

    Mai mult, nu numai companiile zombi reţin angajaţii. Companiile aflate pe un teren mai ferm preferă şi ele să-şi păstreze angajaţii, chiar dacă nu fac nimic cu ei deocamdată. De ce fac asta? Deoarece condicile cu comenzi sunt pline până la refuz în toată Europa. Înainte de criză, producătorii estimau că aceste comenzi le asigurau o medie de trei luni de producţie. Astăzi termenul este de peste şase luni. Dar companiile nu produc, din cauza problemelor de aprovizionare. Acesta este principalul obstacol în calea activităţii, dificultăţile de recrutare fiind pe locul doi. Dar chiar şi atunci când nu pot produce din cauza pieselor lipsă, îşi păstrează angajaţii. Ele nu vor să fie lipsite de forţă de muncă atunci când lanţurile de aprovizionare revin la normal.

    Există şi o mulţime de demisii, care pot lua diferite forme. Pe de o parte, a existat „Marea Demisioneală” anglo-saxonă, cu muncitorii din Marea Britanie şi Statele Unite renunţând definitiv la muncă. În aceste ţări, ratele de activitate sunt mai mici decât înainte de criză. Pe de altă parte, există „marea rotaţie” în stil francez, care se vede şi în Spania, unde şi angajaţii îşi dau demisia, dar doar pentru a-şi găsi un loc de muncă altundeva. Cu toate acestea, rata mare de demisie este concentrată în rândul noilor angajaţi: cei care tocmai au fost angajaţi şi pleacă câteva luni mai târziu. Acum este inflaţie.

    Un alt obstacol în calea productivităţii îl reprezintă ratele de absenţă. “Au crescut brusc odată cu criza de sănătate, ceea ce este normal, dar odată cu disponibilitatea vaccinurilor ne aşteptam să scadă la nivelul lor anterioare crizei. Nu este cazul, în special în Franţa”, spune Eric Heyer. Confruntate cu absenţe repetate, companiile şi-au constituit o mică rezervă de înlocuitori şi nu îşi folosesc pe deplin forţa de muncă.

    Există şi o mulţime de demisii, care pot lua diferite forme. Pe de o parte, a existat „Marea Demisioneală” anglo-saxonă, cu muncitorii din Marea Britanie şi Statele Unite renunţând definitiv la muncă. În aceste ţări, ratele de activitate sunt mai mici decât înainte de criză. Pe de altă parte, există „marea rotaţie” în stil francez, care se vede şi în Spania, unde şi angajaţii îşi dau demisia, dar doar pentru a-şi găsi un loc de muncă altundeva. Cu toate acestea, rata mare de demisie este concentrată în rândul noilor angajaţi: cei care tocmai au fost angajaţi şi pleacă câteva luni mai târziu. Acum este inflaţie. Marea Britanie a devenit cel mai sărac stat bogat. În câteva economii europene explozia preţurilor îi forţează pe mulţi să caute un al doilea loc de muncă sau ceve de lucru suplimentar pentru a putea acoperi costurile prea mari.

    Florence Pisani, economista de la Candriam, are alte idei. „Am văzut o scădere a productivităţii în toate ţările din zona euro din 2016 încoace, cu mult înainte de criza COVID. Este o problemă mai structurală”, spune ea. „În realitate, există inegalităţi puternice între companii în ceea ce priveşte productivitatea. Unele companii sunt foarte productive, altele deloc. Multe IMM-uri se chinuie să obţină creşteri de productivitate. Un studiu recent al McKinsey din Statele Unite arată că aceasta este parţial şi o problemă geografică: companiile productive tind să se aglomereze în huburi cu toată infrastructura necesară, crescând inegalităţile între regiuni.”

    Florence anticipează o încetinire a creării de locuri de muncă în zona euro, care va fi accentuată de politica monetară mai restrictivă a BCE. Totuşi, şomajul nu va creşte neapărat, din cauza scăderii populaţiei în vârstă de muncă din Europa, care va deveni mai pronunţată. Italia este un exemplu: conform Istat, până în 2030 populaţia de vârstă activă a ţării va fi scăzut cu 1,98 milioane de persoane. „Rămân incertitudini macroeconomice puternice, comune tuturor ţărilor europene, precum inflaţia, modificările costurilor materiilor prime, PIB-ul naţional şi global”, explică Cristina Tajani. „Dar în Italia, problema majoră rămâne declinul demografic, care, pentru prima dată de când curba natalităţii a început să scadă, are un impact direct pe piaţa muncii. Iar peninsula italiană este departe de a fi singura ţară afectată.”   

  • Cum au ajuns ajutoarele financiare oferite de Uniunea Europeană să fie mană cerească pentru oligarhi şi politicieni corupţi, care au furat pământurile de la cei care ar fi trebuit de fapt să fie ajutaţi cu aceşti bani

    Uniunea Europeană cheltuie zeci de miliarde de euro pe an pentru a subvenţiona agricultura, o ramură a economiei vitală, dar vulnerabilă şi la schimbările climatice, şi la concurenţa din ţările mai ieftine sau mai norocoase din punctul de vedere al climei sau al capriciilor naturii. Însă o parte din aceşti bani sunt ademenitori pentru oamenii puternici, îi îmbogăţesc pe politicieni şi finanţează afaceri corupte, scrie The New York Times.

    În vremea comunismului, ţăranii lucrau câmpurile care se întind pe kilometri întregi în judeţul dintre Budapesta şi lacul Balaton, culegând grâu şi porumb pentru un guvern care le furase pământul. Astăzi, copiii lor trudesc pentru noi stăpâni, un grup de oligarhi şi patroni politici care şi-au însuşit pământul prin înţelegeri opace cu conducătorii Ungariei democratice. Ei au creat o variantă modernă a sistemului feudal, oferind locuri de muncă şi ajutor celor care se conformează şi pedepsindu-i pe răzvrătiţi. Aceşti baroni ai pământului, după cum s-a dovedit, sunt finanţaţi şi chiar încurajaţi de Uniunea Europeană.

    Blocul comunitar plăteşte într-un an obişnuit 65 de miliarde de euro ca subvenţii agricole menite să sprijine fermierii şi să ţină în viaţă comunităţile rurale. Dar în Ungaria şi în cea mai mare parte a Europei Centrale şi de Est, o bună parte din bani se îndreaptă către cei deja puternici sau cu relaţii politice. Fostul premier al Cehiei, Andrej Babiš, încă încasa zeci de milioane de euro în subvenţii în al doilea an de mandat, 2018 când, pentru a putea guverna a trebuit să se alieze cu un partid cu orientări comuniste.

    Babiš a fost investigat pentru fraudă cu subvenţii de poliţia cehă şi de OLAF, biroul antifraudă al UE, pentru a fi achitat de acuzaţii în 2023 de o instanţă din Praga, dar nu definitiv.  Subvenţiile au finanţat acapararea de terenuri în stil mafiot în Slovacia şi Bulgaria.  Programul agricol al Europei, un mecanism care a contribuit la formarea Uniunii Europene, este acum exploatat de aceleaşi forţe antidemocratice care ameninţă blocul din interior. Acest lucru se datorează faptului că guvernele din Europa Centrală şi de Est, multe conduse de populişti, au libertate mare în privinţa modului în care sunt distribuite subvenţiile finanţate de contribuabilii din întreaga Europă, chiar dacă întregul sistem este învăluit în secret.

    O investigaţie a New York Times desfăşurată în nouă ţări în anul 2019 a scos la iveală un sistem de subvenţii care este în mod deliberat opac, subminează grav obiectivele de mediu ale Uniunii Europene şi este deformat de corupţie şi de conflicte de interese. Maşinăria birocratică europeană de la Bruxelles permite această corupţie grosolană, deoarece confruntarea cu ea ar însemna schimbarea unui program care ajută la menţinerea unei uniuni precare. Liderii europeni nu se înţeleg între ei în privinţa multor lucruri, dar cu toţii se bazează pe subvenţii generoase şi pe o mare discreţie în a le cheltui. Înlăturarea acestui sistem pentru a elimina abuzurile din noile state membre ale UE ar perturba ordinea politică şi economică de pe tot continentul.

    Blocul comunitar plăteşte într-un an obişnuit 65 de miliarde de euro ca subvenţii agricole menite să sprijine fermierii şi să ţină în viaţă comunităţile rurale. Dar în Ungaria şi în cea mai mare parte a Europei Centrale şi de Est, o bună parte din bani se îndreaptă către cei deja puternici sau cu relaţii politice.

    Acesta este motivul pentru care când pregăteşte reforme Bruxelles-ul nu  pune accentul pe eliminarea corupţiei sau pe înăsprirea controalelor. În schimb, tendinţa este de a acorda liderilor naţionali mai multă autoritate asupra modului în care cheltuiesc banii – cu ignorarea obiecţiilor auditorilor interni. Programul pentru agricultură a fost mult timp cel mai greu element din bugetul central al Uniunii Europene, reprezentând 40% din cheltuieli. Este unul dintre cele mai mari programe de subvenţii din lume.

    Cu toate acestea, unii europarlamentari de la Bruxelles, care legiferează şi votează cu privire la politica agricolă, recunosc că adesea nu au idee unde se duc banii. Un loc în care aceştia se duc este judeţul Fejer, casa premierului populist al Ungariei Viktor Orban. O icoană pentru extrema dreaptă a Europei şi un critic dur al Bruxelles-ului şi al valorilor corupte europene, Orban acceptă bucuros banii Uniunii Europene. Ancheta NYT a constatat că fondurile europene pentru subvenţii agricole care ajung în Ungaria intră într-un sistem de patronaj care îmbogăţeşte prietenii şi familia premierului Orban, protejează interesele politice şi pedepseşte rivali:  aproximativ 500 de hectare de teren de la stat au fost vândute ginerelui lui Orban şi membrilor familiei sale; peste 1.500 de ha de pământ de la stat i-au revenit omului de afaceri, oligarhului şi prietenului din copilărie al lui Orban, Lorinc Meszaros, şi familiei acestuia; aproape 400 de ha de teren de la stat au fost vândute lui Janos Flier, un partener de afaceri al soţiei lui Orban. Alte suprafeţe semnificative au fost vândute unui avocat din Budapesta şi membrilor familiei sale. Proprietarii închiriază o parte din terenuri domnului Meszaros. Cei care controlează terenurile se califică pentru milioane de euro în subvenţii de la Uniunea Europeană. „Este un sistem absolut corupt”, a spus Jozsef Angyan, care a fost cândva subsecretarul pentru dezvoltare rurală al lui Orban. Patronajul la vedere din judeţul Fejer nu ar fi trebuit să se întâmple. Încă din primele zile ale Uniunii Europene, politica agricolă a avut o importanţă specială ca sistem imuabil pentru sporirea bunăstării publice. În Statele Unite, securitatea socială sau Medicare sunt probabil cele mai apropiate echivalente, dar niciuna dintre ele nu este o prevedere sacră înscrisă în documentele fondatoare ale naţiunii. Uniunea Europeană cheltuieşte de trei ori mai mult decât Statele Unite pentru subvenţii agricole în fiecare an, dar pe măsură ce sistemul s-a extins, responsabilitatea nu a mai ţinut pasul. Guvernele naţionale publică unele informaţii despre destinatarii banilor, dar cei mai mari beneficiari se ascund în spatele unor structuri complexe de proprietate. Şi deşi fermierii sunt plătiţi, parţial, în funcţie de suprafeţele deţinute, datele despre proprietate sunt păstrate secrete, ceea ce face mai dificilă urmărirea acaparărilor de terenuri şi a corupţiei. Uniunea Europeană menţine o bază de date, dar, invocând dificultatea de a descărca informaţiile solicitate, a refuzat să furnizeze pentru NYT o copie. Ca răspuns, ziarul american şi-a compilat propria bază de date care, deşi incompletă, a completat informaţiile disponibile public privind acordarea subvenţiilor. NYT s-a concentrat mai mult pe Ungaria şi a reuşit să verifice tranzacţii cu terenuri de care a beneficiat un grup select de persoane de pe scena politică, a vizitat ferme din mai multe ţări şi a folosit înregistrările guvernamentale pentru a determina subvenţiile primite de unii dintre cei mai mari dintre beneficiari. Ancheta s-a bazat, de asemenea, pe munca depusă de jurnaliştii maghiari în ciuda represiunii din mass-media din partea guvernului lui Orban. Concluzia este că subvenţiile agricole au contribuit la formarea bazei pentru Uniunea Europeană modernă. Dar astăzi ele ajută la susţinerea unui fel de feudalism modern în care micii fermieri sunt îndatoraţi faţă de baronii latifundiari conectaţi politic. Trăsătura centrală a programului este că oamenii sunt plătiţi în funcţie de suprafaţa de pământ pe care o cultivă. Sistemul ar trebui să-i ajute pe fermierii harnici şi să stabilizeze aprovizionarea cu alimente a Europei. Dar în ţările din fostul bloc comunist, unde guvernul era stăpânul majorităţii terenurilor  agricole, lideri precum premierul Ungariei au scos la licitaţie terenuri pentru aliaţii politici şi chiar membri ai familiei. Şi subvenţiile se duc acolo unde este pământul. Chiar dacă Uniunea Europeană descrie programul de subvenţii ca fiind o plasă de siguranţă esenţială pentru fermierii harnici, studiile au arătat în mod repetat că 80% din bani merg către cei mai mari 20% dintre beneficiari. Şi unii dintre cei de la vârf au folosit aceşti bani pentru a acumula şi mai multă putere politică. În Bulgaria, subvenţiile au adus bunăstare elitei agricole. Academia Bulgară de Ştiinţe a constatat că 75% din principalul tip de subvenţie agricolă europeană din ţară ajunge la aproximativ 100 de entităţi. În 2019, autorităţile au efectuat raiduri în toată ţara care au scos la iveală legăturile corupte dintre oficialii guvernamentali şi oamenii de afaceri din agricultură. Unul dintre cei mai mari producători de făină din ţară a fost acuzat de fraudă în legătură cu subvenţiile. Aproape un sfert dintre fermierii care au aplicat în acel an pentru subvenţii nu au primit banii pentru că au încercat diverse scheme de fraudă, potrivit Radio Bulgaria. O anchetă a EURACTIV Bulgaria din 2020 a arătat cum sute de hectare de teren agricol din jurul satului Dabovo sunt cultivate cu soia, dar numai în acte, iar proprietarii primeau subvenţii. Investigaţii, inclusiv din partea autorităţilor, au continuat şi continuă şi se lasă cu arestări. În Slovacia, procurorul general a recunoscut existenţa unei „mafii agricole”. Micii fermieri au raportat că au fost bătuţi şi extorcaţi pentru terenuri valoroase pentru subvenţiile pe care le primesc. Un jurnalist, Jan Kuciak, a fost ucis în 2018 în timp ce investiga mafioţii italieni care s-au infiltrat în industria fermelor, au profitat de subvenţii şi au construit relaţii cu politicieni puternici. În ciuda acestor fapte, reformele propuse sunt adesea diluate sau eliminate la Bruxelles şi în multe alte capitale europene.

    Concluzia este că subvenţiile agricole au contribuit la formarea bazei pentru Uniunea Europeană modernă. Dar astăzi ele ajută la susţinerea unui fel de feudalism modern în care micii fermieri sunt îndatoraţi faţă de baronii latifundiari conectaţi politic. Trăsătura centrală a programului este că oamenii sunt plătiţi în funcţie de suprafaţa de pământ pe care o cultivă. Sistemul ar trebui să-i ajute pe fermierii harnici şi să stabilizeze aprovizionarea cu alimente a Europei.

    Oficialii Uniunii Europene au respins un raport din 2015 care recomanda înăsprirea regulilor subvenţiilor agricole ca o garanţie împotriva acaparării terenurilor din Europa Centrală şi de Est. Parlamentul European a respins un proiect de lege care ar fi interzis politicienilor să beneficieze de subvenţiile pe care le administrează. Iar oficialii de rang înalt resping sugestiile că undeva cineva ar frauda. „Avem un sistem aproape etanş”, a spus Rudolf Mögele, unul dintre cei mai mari oficiali din domeniul agriculturii din Europa. Ceea ce nu se spune este că, în timp ce auditurile pot surprinde incidente de fraudă veritabilă, eliminarea conflictelor de interese şi a corupţiei legalizate este mult mai dificilă. Uniunea Europeană se amestecă rareori în treburile naţionale, acordând libertate de acţiune liderilor aleşi. Iar puţini lideri au încercat o exploatare atât de vastă şi evidentă a sistemului de subvenţii precum Orban în Ungaria. La mitinguri, el a lansat mesajul că Bruxelles-ul vrea să elimine ajutorul pentru ferme şi în schimb foloseşte banii pentru a aduce migranţi, iar numai el poate opri aceste planuri. Fermierii care critică guvernul sau sistemul de patronaj spun că li s-au refuzat granturi sau s-au confruntat cu audituri surpriză şi inspecţii de mediu neobişnuite, ceea ce echivalează cu o campanie sofisticată de intimidare care aduce aminte de era comunistă. „Nu este ca atunci când venea o maşină după tine noaptea şi te lua”, a povestit Istvan Teichel, care cultivă un mic teren în judeţul natal al lui Orban. „Acum este ceva mai profund.”   

  • Se pregăteşte dipariţia dolarului american. Cum a început China să distrugă puterea dolarului şi care sunt ţările care se alătură

    În timp ce preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, pregătea o vizită istorică în China, cu gândul de a-l convinge pe liderul chinez, Xi Jinping, să-şi tempereze prietenia cu Putin, un colos francez, TotalEnergies, şi o companie chinezească finalizau prima tranzacţie cu gaze naturale lichefiate în yuani din istorie. Ce înseamnă aceasta?

    Francezii au explicat că tranzacţionarea în moneda chineză a fost cerută de cumpărător, compania chinezească China National Offshore Oil Company. Este un amănunt care arată două tendinţe: pe de o parte, şi premierul german Olaf Scholz a făcut un cadou Chinei anul trecut – o parte din portul de marfă Hamburg – înainte de a-l vizita pe Xi Jinping la el acasă, iar pe de alta acordul de vânzare de GNL în yuani înseamnă că francezii au acceptat înlocuirea dolarului, moneda folosită în mod normal în astfel de tranzacţii, cu moneda Chinei.

    Cu alte cuvinte, TotalEnergies participă la ceea ce a devenit cunoscut ca dedolarizare. Astfel, Franţa se alătură Rusiei, Iranului, Indiei, Arabiei Saudite şi altor economii mari emergente sau certate cu Occidentul care caută să reducă importanţa dolarului în tranzacţiile internaţionale, fie din motive ce ţin de rivalitatea cu SUA şi geopolitică, fie din nevoia de diversificare pentru reducerea dependenţei de moneda americană. Dedolarizarea are sens mai ales în condiţiile actuale, când preţurile ridicate ale petrolului şi dolarul puternic devin un amestec nociv deoarece cele mai multe state cumpără ţiţei folosind dolari, un efort care creează inflaţie şi creşte costul vieţii. În prezent, dedolarizarea are mai ales forma internaţionalizării yuanului.  Iar viteza fenomenului creşte.

    Brazilia şi China au încheiat un acord pentru a renunţa la dolarul american în favoarea propriilor monede în tranzacţiile comerciale, scrie Modern Diplomacy. Acordul va permite Chinei, a doua economie ca mărime a lumii, şi Braziliei, una dintre cele mai mari economii emergente, să efectueze tranzacţii comerciale şi financiare în mod direct, schimbând yuani cu reali – sau invers – în loc să îşi convertească mai întâi monedele în dolari americani. Agenţia braziliană de promovare a comerţului şi a investiţiilor (ApexBrasil) a anunţat că noul aranjament este de aşteptat să „reducă costurile, să promoveze şi mai mult comerţul bilateral şi să faciliteze investiţiile”. Mutarea făcută s-ar justifica  şi prin faptul că China este cel mai mare partener comercial al Braziliei, reprezentând mai mult de o cincime din totalul importurilor, Statele Unite fiind pe locul doi. China, cu apetitul ei uriaş pentru mâncare, este, de asemenea, cea mai mare piaţă de export a Braziliei, reprezentând mai mult de o treime din toate exporturile. China a depăşit Statele Unite ca principal partener comercial al Braziliei în 2009. Astăzi, Brazilia este cel mai mare beneficiar al investiţiilor chineze în America Latină, banii ducându-se în special pe dezvoltarea infrastructurii de transport de electricitate de înaltă tensiune şi pe extracţia petrolului.

    Preşedintele brazilian, Luiz da Silva, care a depus jurământul în ianuarie, a decis să consolideze legăturile cu Beijingul după o perioadă de relaţii dificile sub predecesorul său, Jair Bolsonaro, care a folosit o retorică anti-China pentru a atrage alegători şi poate pentru a-şi cimenta prietenia cu fostul preşedinte american Donald Trump. De altfel, Bolsonaro este cunoscut şi ca Trump de la Tropice. Recent, Indonezia a găzduit o întâlnire oficială a tuturor miniştrilor de finanţe şi guvernatorilor băncilor centrale din ASEAN, Asociaţia Naţiunilor din Sud-Estul Asiei, unde s-a discutat despre reducerea dependenţei de dolarul american, de euro, yen şi lira sterlină în tranzacţiile financiare şi trecerea la decontări în monedele locale. În cadrul şedinţei s-au discutat eforturile de reducere a dependenţei de principalele valute internaţionale prin scheme de tranzacţii în monedă locală (LCT). Aceasta este o extensie a schemei anterioare de decontare în monedă locală (LCS), care a început deja să fie implementată între membrii ASEAN. Aceasta înseamnă că un sistem de plăţi digitale transfrontaliere ASEAN va fi extins şi va permite statelor membre să utilizeze monedele locale pentru comerţ internaţional. Un acord privind o astfel de cooperare a fost stabilit între Indonezia, Malaysia, Singapore, Filipine şi Thailanda în noiembrie 2022. În acest context, autoritatea de reglementare bancară din Indonezia a anunţat pe 27 martie că Banca Indoneziei se pregăteşte să introducă propriul sistem de plăţi intern.

     

    Preşedintele indonezian, Joko Widodo, a îndemnat administraţiile regionale să înceapă să folosească cardurile de credit emise de băncile locale şi să înceteze treptat să mai folosească sistemele de plată străine. El a spus că Indonezia trebuie să se ferească de perturbările geopolitice, invocând sancţiunile care vizează sectorul financiar al Rusiei impuse de SUA, UE şi aliaţii acestora pentru a o forţa să-şi retragă armata din Ucraina. Prin urmare, îndepărtarea de sistemele de plată occidentale este necesară pentru a proteja tranzacţiile de „posibile repercusiuni geopolitice”, a spus Widodo. Dintre naţiunile ASEAN, doar Singapore a impus sancţiuni Rusiei, în timp ce toate celelalte naţiuni continuă să facă comerţ cu ţara care a atacat Ucraina. China, aflată în plină ofensivă pentru extinderea influenţei comerciale şi politice, ceea ce nu poate face decât atacând supremaţia SUA, insistă acolo unde influenţa americană  este vulnerabilă. Irakul pare că alege yuanul ca monedă pentru plata importurilor din China. Banca centrală irakiană a anunţat în februarie că intenţionează să permită ca mărfurile aduse din China să fie decontate în moneda chineză, potrivit Reuters. Ar fi o premieră, deoarece până acum importurile din China erau plătite cu dolari. Arabia Saudită,  cel mai mare exportator de petrol din lume şi cel mai puternic stat din Orientul Mijlociu, a decis să adere ca partener de dialog la Organizaţia de Cooperare Shanghai (SCO) condusă de China. SCO este o alianţă politică, de securitate şi comercială creată în 2001 pentru a contracara influenţa occidentală. Printre membrii săi se numără China, Rusia, India, Pakistan şi patru ţări din Asia Centrală. Mai mult, China şi Arabia Saudită au semnat acorduri majore pentru petrol. Printr-unul,  gigantul petrolier de stat Saudi Aramco va prelua o participaţie în valoare de 3,6 miliarde de dolari la Rongsheng Petrochemical pentru a-şi spori prezenţa în China. De asemenea, cele două ţări au convenit să construiască o rafinărie integrată şi un complex petrochimic în nord-estul Chinei. „Arabia Saudită pare să se întoarcă spre Beijing şi să se îndepărteze de Occident”, apreciază Jason Tuvey, economistul-şef adjunct al pieţelor emergente Capital Economics. „Această manevră a alimentat discuţii că saudiţii ar accepta şi yuanul pentru vânzările sale de petrol către China, aşa-numitul petroyuan.” Însă avansul petroyuanului cel mai probabil se va împotmoli în nisipurile statelor din Golf, deoarece nu este în interesul acestora să-şi schimbe avuţia pe bani chinezeşti. 

     

     

    Când preşedintele Chinei, Xi Jinping, s-a întâlnit cu regele Arabiei Saudite în decembrie anul trecut, s-a vorbit mult despre relaţiile tot mai apropiate în toate domeniile dintre cele două naţiuni, dar nu s-a spus nimic despre ideea intens vehiculată ca saudiţii să-şi vândă petrolul în yuani. Dar de ce ar face-o? Dolarul este convertibil fără restricţii, yuanul nu este, aminteşte Bloomberg. Apoi dolarul este lichid, yuanul nu. Cu dolari se pot face achiziţii şi tranzacţii oriunde, cu yuani, doar din China. Însă libertatea pe care o oferă dolarul poate fi îngrădită de SUA. Unul dintre scopurile dedolarizării este tocmai ieşirea din spaţiul financiar supravegheat de Washington. Propaganda chineză spune că tot mai multe economii încearcă să înlocuiască sistemul SWIFT, creat de băncile americane şi europene pentru a face transferurile de bani cât mai sigure posibil,  cu servicii mai echitabile şi mai ieftine pentru a evita constrângerea monetară din partea SUA, sancţiunile ample impuse de SUA asupra Rusiei arătând clar cum Washingtonul poate transforma dolarul în armă. Rezerva Federală americană a aplicat o politică monetară ultralaxă agresivă după izbucnirea pandemiei de COVID-19 în 2020.  Profitând de hegemonia dolarului, SUA au inundat lumea cu măsuri masive de stimulare şi apoi au recurs la cea mai rapidă înăsprire a politicii monetare din ultimele decenii pentru a stopa inflaţia ridicată, tulburând grav pieţele financiare mondiale. Drept urmare, multe economii în curs de dezvoltare care exportă materii prime şi se împrumută în dolari se confruntă cu pericole create de dolarul puternic, inclusiv inflaţie, deprecierea monedei locale şi ieşiri de capital. În schimb, cursul de schimb al yuanului este mult mai stabil, menţinându-se la aproximativ 7 unităţi pentru un dolar, în ciuda înăspririi politicii monetare mai rapide din SUA, şi asigurând costuri mai mici pentru ţările care au nevoie să se împrumute. Această nevoie transformă China în creditor internaţional, sau mai degrabă o forţează să accepte această transformare deoarece ţările cu probleme de finanţare sunt adesea clienţi ai iniţiativei sale Belt and Road, de expansiune a influenţei economice şi comerciale a Beijingului prin construirea de infrastructură. Până acum, singura cucerire notabilă a yuanului este Rusia. Moneda chinezească a înlocuit dolarul drept cea mai tranzacţionată valută acolo.  

  • Dedolarizarea lumii şi ascensiunea yuanului: asistăm la începutul sfârşitului pntru era hegemoniei monedei americane?

    În timp ce preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, pregătea o vizită istorică în China, cu gândul de a-l convinge pe liderul chinez, Xi Jinping, să-şi tempereze prietenia cu Putin, un colos francez, TotalEnergies, şi o companie chinezească finalizau prima tranzacţie cu gaze naturale lichefiate în yuani din istorie. Ce înseamnă aceasta?

    Francezii au explicat că tranzacţionarea în moneda chineză a fost cerută de cumpărător, compania chinezească China National Offshore Oil Company. Este un amănunt care arată două tendinţe: pe de o parte, şi premierul german Olaf Scholz a făcut un cadou Chinei anul trecut – o parte din portul de marfă Hamburg – înainte de a-l vizita pe Xi Jinping la el acasă, iar pe de alta acordul de vânzare de GNL în yuani înseamnă că francezii au acceptat înlocuirea dolarului, moneda folosită în mod normal în astfel de tranzacţii, cu moneda Chinei.

    Cu alte cuvinte, TotalEnergies participă la ceea ce a devenit cunoscut ca dedolarizare. Astfel, Franţa se alătură Rusiei, Iranului, Indiei, Arabiei Saudite şi altor economii mari emergente sau certate cu Occidentul care caută să reducă importanţa dolarului în tranzacţiile internaţionale, fie din motive ce ţin de rivalitatea cu SUA şi geopolitică, fie din nevoia de diversificare pentru reducerea dependenţei de moneda americană. Dedolarizarea are sens mai ales în condiţiile actuale, când preţurile ridicate ale petrolului şi dolarul puternic devin un amestec nociv deoarece cele mai multe state cumpără ţiţei folosind dolari, un efort care creează inflaţie şi creşte costul vieţii. În prezent, dedolarizarea are mai ales forma internaţionalizării yuanului.  Iar viteza fenomenului creşte.

    Brazilia şi China au încheiat un acord pentru a renunţa la dolarul american în favoarea propriilor monede în tranzacţiile comerciale, scrie Modern Diplomacy. Acordul va permite Chinei, a doua economie ca mărime a lumii, şi Braziliei, una dintre cele mai mari economii emergente, să efectueze tranzacţii comerciale şi financiare în mod direct, schimbând yuani cu reali – sau invers – în loc să îşi convertească mai întâi monedele în dolari americani. Agenţia braziliană de promovare a comerţului şi a investiţiilor (ApexBrasil) a anunţat că noul aranjament este de aşteptat să „reducă costurile, să promoveze şi mai mult comerţul bilateral şi să faciliteze investiţiile”. Mutarea făcută s-ar justifica  şi prin faptul că China este cel mai mare partener comercial al Braziliei, reprezentând mai mult de o cincime din totalul importurilor, Statele Unite fiind pe locul doi. China, cu apetitul ei uriaş pentru mâncare, este, de asemenea, cea mai mare piaţă de export a Braziliei, reprezentând mai mult de o treime din toate exporturile. China a depăşit Statele Unite ca principal partener comercial al Braziliei în 2009. Astăzi, Brazilia este cel mai mare beneficiar al investiţiilor chineze în America Latină, banii ducându-se în special pe dezvoltarea infrastructurii de transport de electricitate de înaltă tensiune şi pe extracţia petrolului.

    Preşedintele brazilian, Luiz da Silva, care a depus jurământul în ianuarie, a decis să consolideze legăturile cu Beijingul după o perioadă de relaţii dificile sub predecesorul său, Jair Bolsonaro, care a folosit o retorică anti-China pentru a atrage alegători şi poate pentru a-şi cimenta prietenia cu fostul preşedinte american Donald Trump. De altfel, Bolsonaro este cunoscut şi ca Trump de la Tropice. Recent, Indonezia a găzduit o întâlnire oficială a tuturor miniştrilor de finanţe şi guvernatorilor băncilor centrale din ASEAN, Asociaţia Naţiunilor din Sud-Estul Asiei, unde s-a discutat despre reducerea dependenţei de dolarul american, de euro, yen şi lira sterlină în tranzacţiile financiare şi trecerea la decontări în monedele locale. În cadrul şedinţei s-au discutat eforturile de reducere a dependenţei de principalele valute internaţionale prin scheme de tranzacţii în monedă locală (LCT). Aceasta este o extensie a schemei anterioare de decontare în monedă locală (LCS), care a început deja să fie implementată între membrii ASEAN. Aceasta înseamnă că un sistem de plăţi digitale transfrontaliere ASEAN va fi extins şi va permite statelor membre să utilizeze monedele locale pentru comerţ internaţional. Un acord privind o astfel de cooperare a fost stabilit între Indonezia, Malaysia, Singapore, Filipine şi Thailanda în noiembrie 2022. În acest context, autoritatea de reglementare bancară din Indonezia a anunţat pe 27 martie că Banca Indoneziei se pregăteşte să introducă propriul sistem de plăţi intern.

     

    Preşedintele indonezian, Joko Widodo, a îndemnat administraţiile regionale să înceapă să folosească cardurile de credit emise de băncile locale şi să înceteze treptat să mai folosească sistemele de plată străine. El a spus că Indonezia trebuie să se ferească de perturbările geopolitice, invocând sancţiunile care vizează sectorul financiar al Rusiei impuse de SUA, UE şi aliaţii acestora pentru a o forţa să-şi retragă armata din Ucraina. Prin urmare, îndepărtarea de sistemele de plată occidentale este necesară pentru a proteja tranzacţiile de „posibile repercusiuni geopolitice”, a spus Widodo. Dintre naţiunile ASEAN, doar Singapore a impus sancţiuni Rusiei, în timp ce toate celelalte naţiuni continuă să facă comerţ cu ţara care a atacat Ucraina. China, aflată în plină ofensivă pentru extinderea influenţei comerciale şi politice, ceea ce nu poate face decât atacând supremaţia SUA, insistă acolo unde influenţa americană  este vulnerabilă. Irakul pare că alege yuanul ca monedă pentru plata importurilor din China. Banca centrală irakiană a anunţat în februarie că intenţionează să permită ca mărfurile aduse din China să fie decontate în moneda chineză, potrivit Reuters. Ar fi o premieră, deoarece până acum importurile din China erau plătite cu dolari. Arabia Saudită,  cel mai mare exportator de petrol din lume şi cel mai puternic stat din Orientul Mijlociu, a decis să adere ca partener de dialog la Organizaţia de Cooperare Shanghai (SCO) condusă de China. SCO este o alianţă politică, de securitate şi comercială creată în 2001 pentru a contracara influenţa occidentală. Printre membrii săi se numără China, Rusia, India, Pakistan şi patru ţări din Asia Centrală. Mai mult, China şi Arabia Saudită au semnat acorduri majore pentru petrol. Printr-unul,  gigantul petrolier de stat Saudi Aramco va prelua o participaţie în valoare de 3,6 miliarde de dolari la Rongsheng Petrochemical pentru a-şi spori prezenţa în China. De asemenea, cele două ţări au convenit să construiască o rafinărie integrată şi un complex petrochimic în nord-estul Chinei. „Arabia Saudită pare să se întoarcă spre Beijing şi să se îndepărteze de Occident”, apreciază Jason Tuvey, economistul-şef adjunct al pieţelor emergente Capital Economics. „Această manevră a alimentat discuţii că saudiţii ar accepta şi yuanul pentru vânzările sale de petrol către China, aşa-numitul petroyuan.” Însă avansul petroyuanului cel mai probabil se va împotmoli în nisipurile statelor din Golf, deoarece nu este în interesul acestora să-şi schimbe avuţia pe bani chinezeşti. 

     

     

    Când preşedintele Chinei, Xi Jinping, s-a întâlnit cu regele Arabiei Saudite în decembrie anul trecut, s-a vorbit mult despre relaţiile tot mai apropiate în toate domeniile dintre cele două naţiuni, dar nu s-a spus nimic despre ideea intens vehiculată ca saudiţii să-şi vândă petrolul în yuani. Dar de ce ar face-o? Dolarul este convertibil fără restricţii, yuanul nu este, aminteşte Bloomberg. Apoi dolarul este lichid, yuanul nu. Cu dolari se pot face achiziţii şi tranzacţii oriunde, cu yuani, doar din China. Însă libertatea pe care o oferă dolarul poate fi îngrădită de SUA. Unul dintre scopurile dedolarizării este tocmai ieşirea din spaţiul financiar supravegheat de Washington. Propaganda chineză spune că tot mai multe economii încearcă să înlocuiască sistemul SWIFT, creat de băncile americane şi europene pentru a face transferurile de bani cât mai sigure posibil,  cu servicii mai echitabile şi mai ieftine pentru a evita constrângerea monetară din partea SUA, sancţiunile ample impuse de SUA asupra Rusiei arătând clar cum Washingtonul poate transforma dolarul în armă. Rezerva Federală americană a aplicat o politică monetară ultralaxă agresivă după izbucnirea pandemiei de COVID-19 în 2020.  Profitând de hegemonia dolarului, SUA au inundat lumea cu măsuri masive de stimulare şi apoi au recurs la cea mai rapidă înăsprire a politicii monetare din ultimele decenii pentru a stopa inflaţia ridicată, tulburând grav pieţele financiare mondiale. Drept urmare, multe economii în curs de dezvoltare care exportă materii prime şi se împrumută în dolari se confruntă cu pericole create de dolarul puternic, inclusiv inflaţie, deprecierea monedei locale şi ieşiri de capital. În schimb, cursul de schimb al yuanului este mult mai stabil, menţinându-se la aproximativ 7 unităţi pentru un dolar, în ciuda înăspririi politicii monetare mai rapide din SUA, şi asigurând costuri mai mici pentru ţările care au nevoie să se împrumute. Această nevoie transformă China în creditor internaţional, sau mai degrabă o forţează să accepte această transformare deoarece ţările cu probleme de finanţare sunt adesea clienţi ai iniţiativei sale Belt and Road, de expansiune a influenţei economice şi comerciale a Beijingului prin construirea de infrastructură. Până acum, singura cucerire notabilă a yuanului este Rusia. Moneda chinezească a înlocuit dolarul drept cea mai tranzacţionată valută acolo.  

  • Care este ţara ce este este pe locul doi la exportul de produse agricole şi cel mai mare exportator de carne din Europa. „Credem că putem face mult mai bine decât natura”

    Strigătul de mobilizare s-a dat în urmă cu două decenii, când creşteau îngrijorările cu privire la capacitatea Olandei de a-şi hrăni cei 17 milioane de locuitori: ar fi trebuit să producă de două ori mai multă hrană folosind doar jumătate din resurse.

    Ţara, care nu este printre cele mai mari ca întindere din Europa, nu numai că a realizat această ispravă, dar a devenit şi al doilea cel mai mare exportator de produse agricole la nivel mondial, având în faţă doar Statele Unite, scrie The Washington Post. Poate şi mai important în vremuri de încălzire globală: este printre cei mai mari exportatori de tehnologie agricolă şi alimentară. Olandezii sunt pionierii cărnii artificiale, de cultură celulară, ai agriculturii pe verticală, ai tehnologiei seminţelor şi ai roboticii de muls şi recoltare – fiind lider în inovaţii care se concentrează pe scăderea consumului de apă, precum şi pe reducerea emisiilor de dioxid de carbon şi metan, gazele cu efect de seră.

    Olanda produce 4 milioane de vaci, 13 milioane de porci şi 104 milioane de pui anual şi este cel mai mare exportator de carne din Europa. Dar exportă şi legume  către o mare parte din Europa de Vest şi chiar şi la celălalt capăt al continentului. Ţara are aproape 100 km pătraţi de teren acoperit cu  sere. Aceste culturi, care folosesc mai puţine îngrăşăminte şi apă, pot produce pe o unitate de teren ceea ce livrează 10 unităţi de teren cu agricultură tradiţională. Fermele olandeze folosesc doar doi litri de apă pentru a produce o jumătate de kilogram de roşii, în timp ce media globală este de peste 100 de litri.

    Mai mult de jumătate din teritoriul Olandei este folosit pentru agricultură. Olandezii spun adesea că obsesia lor cu producţia de alimente s-a născut din foametea îngrozitoare pe care a trăit-o ţara în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Dar s-ar putea spune şi că preocuparea pentru mâncare a început în secolul al XVII-lea, când olandezii se aflau în centrul comerţului mondial cu condimente.

    Rolul lor central în explorarea alimentară este indiscutabilă: cinci din primele 20 de afaceri agroalimentare ca mărime — Nestlé, Coca-Cola, Unilever, Cargill şi Kraft Heinz — au centre de cercetare şi dezvoltare majore în Olanda.

    Cu suprafaţa de teren cultivabil limitată şi cu un climat ploios, olandezii au devenit stăpâni ai eficienţei. Există şi provocări: industria serelor a înflorit când  energia era ieftină, iar acum în Europa energia este orice numai ieftină nu. Şi practicile agricole intensive ale ţării sunt, de asemenea, în pericol. O coaliţie guvernamentală conservatoare s-a angajat să reducă la jumătate emisiile de azot până în 2030, ceea ce ar necesita o diminuare dramatică a numărului de animale crescute de fermieri. Aceştia protestează.

    Companiile olandeze sunt furnizorii de top ai lumii de seminţe pentru plante ornamentale şi legume. Există o zonă în nord-vest numită Valea Seminţelor, la nord de Amsterdam, unde sunt în continuă dezvoltare noi soiuri de legume şi flori. Enza Zaden are sediul acolo.

    În trei generaţii, Enza Zaden a evoluat dintr-un magazin de seminţe deţinut de o familie într-un lider mondial de piaţă în înmulţirea plantelor leguminoase, cu peste 2.500 de angajaţi şi 45 de subsidiare în 25 de ţări.

    „Credem că putem face mult mai bine decât natura”

    Jaap Mazereeuw, directorul general al Enza Zaden, spune că compania cheltuieşte 100 de milioane de euro anual pentru cercetare, introducând aproximativ 150 de noi soiuri de legume în fiecare an.

    „Suntem în mare măsură o companie de cercetare”, a spus el. „Odată cu schimbările climatice, vedem că vremea devine mai extremă. Ne uităm la soiuri rezistente, la seminţe pentru fermele ecologice, precum şi la soiuri care sunt mai tolerante la sare pentru locurile în care calitatea apei nu este bună. Trebuie să găsim soluţii pentru fermierii de subzistenţă, dar şi pentru fermierii la scară mare, pentru toată lumea.”

    Compania produce seminţe pentru toate zonele climatice, pentru cultivarea în aer liber, precum şi în interior.

    „Avem aici propria noastră fermă de interior unde dezvoltăm soiurile viitorului, culturi care pot creşte rapid şi pot fi recoltate rapid: salată verde, ierburi, plante crescute pentru frunze. Genetica poate fi îmbunătăţită, la fel şi întreaga tehnologie – agricultura de interior va deveni mai ieftină. Industria încă îşi trăieşte copilăria”, a spus Mazereeuw.

    Peste 12 miliarde de salate sunt cultivate în fiecare an din seminţele de la Enza Zaden, dar la începutul anilor 1960 a fost roşia cea care a pus cu adevărat compania pe harta lumii – şi poate ceea ce, la rândul său, a pus Olanda pe harta roşiilor. Serele din ţară produc aproape un milion de tone de roşii pe an, exporturile totalizând aproximativ 2 miliarde de dolari anual.

    „Există un nou virus al roşiilor şi recent am găsit rezistenţa la acel virus în banca noastră de seminţe”, a spus Mazereeuw. Compania îşi stochează seminţele într-un seif cu temperatură controlată – numit bancă de seminţe – pentru a păstra diversitatea genetică, dar pentru că seminţele nu rămân viabile pentru totdeauna, fiecare soi depozitat trebuie să fie crescut şi acele seminţe, la rândul lor, salvate. Totul este de o importanţă vitală, a spus Mazereeuw: „Dacă vorbim despre hrană sau haine sau energie sau creşterea animalelor – totul începe cu plantele”.

    Natura poate fi brutală. Poate fi prea mult soare. Sau nu suficient. Gângănii pot ataca recoltele. Ploaia îneacă seminţele.

    „Credem că putem face mult mai bine decât natura”, a spus Eelco Ockers, directorul executiv al PlantLab, care dezvoltă şi operează ferme de interior personalizate în întreaga lume – sisteme pe care le numesc „unităţi de producţie a plantelor”. Fermierii care practică agricultura pe verticală de interior renunţă la energia gratuită a soarelui pentru lumina electrică, mult mai scumpă, dar avantajul este că pot controla mult mai uşor fiecare variabilă pentru a obţine un randament consistent şi de încredere, a spus Ockers.

    Cei trei fondatori au creat primul lor prototip în 2008 şi au lansat compania în 2010, ajutând proprietarii olandezi de sere şi agricultorii de interior să mărească producţia cu lumini LED chiar şi atunci când tehnologia era la început. Ei au un sistem prin care culturi suficiente pentru a hrăni zilnic 100.000 de locuitori cu aproape jumătate de kilogram de legume proaspete pentru fiecare pot fi cultivate pe o suprafaţă comparabilă cu cea a două terenuri de fotbal.

    Anul trecut, PlantLab a primit 50 de milioane de euro în capital de investiţii pentru a deschide în afara Olandei mai multe centre de producţie pentru legume fără pesticide sau erbicide la scară largă, foarte aproape de consumatorii săi. Scopul companiei este să se extindă mai pe scară largă în Statele Unite, Asia şi America Latină în următorii cinci ani. Centrul de cercetare şi dezvoltare al PlantLab din Den Bosch este cel mai mare din sectorul mondial al agriculturii verticale şi utilizează LED-uri cu spectru limitat de lumină şi tăvi de producţie stivuite din plastic, iar plantele cresc în vermiculite, un substrat special, cu rădăcinile în apă. „Nimic nu este recoltat manual, nimic nu este atins de mâna omului”, a spus Ockers. Apa este recirculată, ceea ce înseamnă că nu se pierde apă în procesul de creştere. Deocamdată, sistemul este cel mai eficient pentru cultivarea verdeţurilor cu frunze, ierburilor şi roşiilor, dar permite şi  creşterea  castraveţilor, dovleceilor şi a tuturor tipurilor de fructe de pădure. Şi prin limitarea timpului dintre recoltare şi consum, a spus Ockers, risipa de alimente este redusă la minimum, iar densitatea nutrienţilor este mult mai mare decât la culturile tradiţionale.

    „Dacă te-ai născut în oraşul de sticlă vei vrea să lucrezi în oraşul sticlei”, a spus Kees van Veen. Deşi pare începutul unui roman ştiinţifico-fantastic, el vorbeşte despre Westland, aproape de Rotterdam, unde 80% din terenul agricol este acoperit de sere din sticlă. El şi prietenul său Philip van Antwerpen nu au rămas în oraşul de sticlă, părăsind Westland şi pornind în 1997 Agro Care la aproximativ o oră de condus spre sud, într-o zonă aproape de mare, cu multe ore de soare, ierni blânde şi veri care nu sunt prea fierbinţi. În 25 de ani, au ajuns să aibă 2.600 mp de culturi de roşii sub sticlă şi 1.500 de angajaţi. Scopul lor este să dubleze suprafaţa până în 2030.

    Compania a fost unul dintre primii cultivatori de roşii care au completat lumina naturală cu lumină artificială şi a devenit unul dintre cei mai mari producători de roşii din Europa, livrând aproape 90.000 de tone pe an, acum cu ferme şi în Maroc şi Tunisia. Aceste două ţări exportă în Europa, dar şi în Africa.

    Lăstarii de tomate sunt cultivaţi în pungi mici de substrat de vată minerală, material folosit la izolarea caselor, în care nutrienţii sunt introduşi cu ajutorul apei.

    Realizările companiei îmbunătăţeşte şi reputaţia roşiilor olandeze – acestea sunt bine cunoscute pentru fructul tare, fără aromă, recoltat când e verde. În 2000, Agro Care a început folosirea de lumini deasupra roşiilor şi recoltarea de pe lujer când fructele sunt complet coapte. Un sfert dintre roşii rămân în Olanda, în timp ce restul sunt expediate în toată Europa.

    Din cauza nevoilor intensive de energie electrică, Agro Care şi-a deschis propria companie mică de energie. Dioxidul de carbon generat este folosit ca nutrient pentru culturi, introdus în sere prin ventilatoare uriaşe, unde este transformat în oxigen de către plante. Rezultatul este o eficienţă de 99% şi mult mai puţin dioxid de carbon eliberat în atmosferă.

    „Trebuie să reducem decalajul dintre ceea ce facem ca fermieri şi ceea ce îşi doresc oamenii”

    Olanda este cel mai mare exportator de carne din Uniunea Europeană şi, în 2020, a exportat carne de porc, vită şi pasăre în valoare de 8,8 miliarde de euro, în principal în Germania (vită şi vită), Marea Britanie (păsări) şi China (carne de porc). Vion Food Group are 12 ferme de producţie de porci. Patru dintre acestea sunt în Olanda şi opt în Germania. Compania sacrifică 15 milioane de porci şi aproape 1 milion de vaci anual – adică mai mult de jumătate din toţi porcii din Olanda şi aproape 40% din efectivul total de porci din Germania. Boxtel, un oraş din sudul Olandei, găzduieşte cel mai mare abator pentru porci al Vion, care trimite acolo 20.000 de porci pe zi. Vion foloseşte inteligenţa artificială pentru a detecta şi semnala semne de cruzime faţă de animale şi pentru a minimiza stresul animalelor. În multe unităţi de sacrificare din SUA, aglomeraţia şi nivelurile ridicate de zgomot pot creşte frica animalelor, iar animalele sunt frecvent ucise prin electrocutare, ceea ce mulţi experţi spun că este mai dureros.

    Porcii sunt sacrificaţi când au 175 de zile şi cântăresc aproximativ 120 de kilograme. La sosirea cu camionul de la fermele regionale, 80 de porci sunt mânaţi pe o platformă şi în unitate, iar un medic veterinar verifică dacă există animale bolnave sau rănite. Animalele sunt conduse în zona de sacrificare, unde sunt sedate de monoxid de carbon. Odată ce animalele sunt anesteziate, sunt atârnate de picioare şi ucise rapid prin înjunghiere.

    Se prelevează probe de sânge pentru a verifica starea de sănătate a animalelor, apoi carcasele sunt scufundate într-o baie fierbinte pentru îndepărtarea perilor, ce rămâne fiind ars la temperatură ridicată (care ucide şi bacteriile). Porcii sunt tăiaţi în jumătate longitudinal şi apoi răciţi rapid.

    De acolo, animalele sunt procesate, în cea mai mare parte manual. Organele interne sunt vândute în China, iar pentru hrana pentru animale de companie, slănina este adesea vândută în Italia. Coastele îşi pot găsi drumul către marile lanţuri de restaurante din Statele Unite.

    Kipster este un producător de ouă care are ca scop îmbunătăţirea bunăstării animalelor, combaterea risipei alimentare şi producerea de ouă certificate neutre din punctul de vedere al carbonului. Fermele încorporează lumină naturală şi aer proaspăt, iar puii nu cresc în cuşti şi îşi urmează instinctele şi natura animală. Şi, într-o abatere de la practica globală de a ucide puii masculi care sunt irelevanţi în afacerile cu ouă, la Kipster cocoşii sunt crescuţi pentru carne.

    Puii Kipster sunt hrăniţi în întregime cu deşeuri alimentare de la supermarketuri şi de la producătorii de alimente, şi mai puţin cu furaje. Circa 30% din producţia mondială de cereale este pentru hrana animalelor, dar „prefer să folosesc toate terenurile arabile pentru a produce cereale pentru oameni”, a spus directorul general Ruud Zanders.

    „Trebuie să reducem decalajul dintre ceea ce facem ca fermieri şi ceea ce îşi doresc oamenii”, adică hrană produsă mai etic şi durabil, a spus afaceristul.

    Kipster a fost lansată de patru antreprenori în 2017 şi are acum trei ferme în Olanda, precum şi o fermă în North Manchester, SUA, de la care retailerul Kroger cumpără toate ouăle Kipster. Anul acesta numărul de ferme din SUA ar trebui să ajungă la  patru, fiecare conţinând 24.000 de păsări, şi fiecare dintre facilităţi să fie deschisă publicului pentru ca acesta să poată vedea cum sunt crescute animalele.

    Fermele au grădini interioare cu luminatoare la înălţime, copaci, trunchiuri de copaci pentru căţărare şi teren pentru ciugulit (păsărilor nu li se taie ciocul). Cu emisii zero, energia fermelor este generată de panouri solare. Zanders foloseşte pui Dekalb White — o rasă calmă şi sociabilă. Păsările albe şi ouăle albe au o amprentă de carbon cu 5% mai mică decât păsările colorate şi ouăle maro (păsările maro sunt puţin mai mari şi mănâncă mai mult, iar păsările şi ouăle albe reflectă soarele mai eficient). Păsările adulte masculi şi femelele aflate la sfârşitul productivităţii sunt folosite în principal pentru chiftele vândute în Europa de lanţul de magazine Lidl, care cumpără, de asemenea, toate ouăle Kipster din Olanda.

    Conceptul a fost dezvoltat cu contribuţii atât din partea Societăţii Olandeze pentru Prevenirea Cruzimii Faţă de Animale, cât şi a Universităţii Wageningen pentru a maximiza bunăstarea animalelor şi pentru a asigura flexibilitatea şi scalabilitatea. Cu o construcţie modulară uşor de asamblat, a explicat Zanders, modelul Kipster este replicabil şi potrivit pentru agricultura urbană.

    În 2021, exporturile agricole olandeze au stabilit un record, ajungând la 105 miliarde de euro, potrivit Wageningen Economic Research and Statistics. Această creştere a fost atribuită preţurilor mai mari şi volumului crescut. Din 1995, volumul producţiei agricole şi animale din Olanda a crescut cu 20% fără a fi majorat semnificativ consumul de gaze naturale şi cu o utilizare redusă a îngrăşămintelor.

    Din exporturile din 2021, 12 miliarde de euro au reprezentat produse de horticultură ornamentală (flori, plante, bulbi şi produse de pepinieră), dar următoarea categorie agricolă profitabilă au fost fructele şi legumele, urmată de carne şi lactate. Un sfert din totalul exporturilor agricole au mers către Germania, iar următoarele trei pieţe ca mărime au fost Belgia, Franţa şi Marea Britanie, ceapa şi roşiile fiind în fruntea listei exporturilor.

    Dominanţa în creştere a exporturilor este parţial atribuită resurselor financiare alocate cercetării şi dezvoltării, care s-au triplat în ultimele trei decenii, concentrându-se pe creşterea randamentului în acelaşi timp cu scăderea dependenţei de energie, apă şi alte inputuri (serele ţării au eliminat aproape  total pesticidele). 
     

     

  • Cum a reuşit să ţină în frâu economia Ucrainei Serhi Nikolaiciuk, viceguvernatorul Băncii Naţionale a Ucrainei, dintr-o cameră îngustă de patru metri pătraţi

    Serhi Nikolaiciuk s-a trezit devreme în ziua aceea. La telefonul care suna isteric era mama sa, plecată în străinătate. Zborul ei înapoi la Kiev fusese anulat, iar de la ştiri a aflat că tancuri ruseşti au trecut graniţa. Era pe 24 februarie 2022. Câteva minute mai târziu, traversând un oraş panicat, Serhi era în drum spre birou pentru o întâlnire de urgenţă. Aşa a început un an în care el şi colegii săi – mai obişnuiţi să supravegheze băncile şi să ia la ţintă inflaţia din paşnice săli de consiliu decât să dezbată în celule de război – au învăţat să conducă o economie sub asediu, trăgând pârghiile de politică monetară din buncăre şi locaţii secrete cu tot atâta speranţă pe cât credinţă. Serhi este viceguvernatorul Băncii Naţionale a Ucrainei, scrie Bloomberg.

    „Am avut mai multe sentimente amestecate: unul a fost frica pentru familia mea, iar al doilea a fost un imens simţ al responsabilităţii”, îşi aminteşte tânărul bancher de doar 41 de ani. „Mi-am dat seama că se întâmplă ceva cu adevărat oribil şi că menţinerea sistemului financiar pe linia de plutire va fi provocarea vieţii mele.”

    A fost un an dificil pentru toţi cei care iau decizii de politică monetară, fie că este vorba de bănci centrale mari ca Fed sau BCE, fie de instituţii mărunte, având în vedere inflaţia necruţătoare şi ameninţarea recesiunii. Dar astfel de probleme pălesc în comparaţie cu impulsul de a fugi dintr-un oraş asediat, cu a evalua ratele dobânzilor din adăposturi secrete şi cu a negocia un împrumut dintr-un buncăr antirachetă. Serhi şi colegii săi au devenit bancherii din buncăre (bankers in bunkers), un sugestiv joc de cuvinte făcut de Bloomberg pentru a arăta cum este viaţa pe timp de asediu şi război a celor care conduc banca centrală ucraineană.

    Banca Naţională de la Kiev avea deja o misiune destul de grea în a ghida o economie dependentă de ajutor extern prin dispute politice interne şi corupţie endemică. Aceste provocări au fost înlocuite cu a trăi şi munci sub ameninţarea bombelor şi asasinilor, cu a se asigura că evenimentele de pe frontul unui război fără final la orizont nu întunecă judecăţi.

    În timp ce Vladimir Putin încerca să zdrobească ordinea mondială de după Războiul Rece cu un război fulger, consiliul de administraţie al băncii centrale ucrainene şi mai mulţi şefi de departament s-au adunat în prima zi a invaziei în palatul în stil renascentist rusesc, cu roşu şi gri, din cartierul guvernamental al capitalei. Sarcina iniţială a fost aprobarea rapidă a Decretului nr. 18, o listă de 16 măsuri de urgenţă pentru a preveni panica, a consolida sistemul bancar şi a impune controale de capital.

    Documentul, a cărui formulare a fost finalizată rapid într-un grup de brainstorming, includea o limită zilnică de 100.000 grivne (2.708 dolari) pentru retragerile de numerar pentru gospodării, o interdicţie de retragere a valutei şi îngheţarea cursului de schimb oficial. La ora 10 dimineaţa actul era în vigoare. „Următorul pas a fost să ne asigurăm că sistemul de tranzacţii continuă să funcţioneze”, povesteşte Katerina Rojkova, prim-viceguvernatoare în vârstă de 50 de ani. „Eram concentrată total – nu simţeam nicio teamă”, a adăugat ea. Aveau cu ce să pornească la drum. Prima invazie rusească, din 2014, în care Rusia a anexat Crimeea, a provocat Ucrainei o criză financiară acută. Dar apoi economia s-a reechilibrat, iar banca centrală şi-a construit rezerve valutare de peste 27,5 miliarde de dolari, a spus viceguvernatoarea. „De data aceasta, am avut un amortizor care includea rezerve valutare şi sustenabilitatea financiară şi le-am folosit.”

    Apoi a venit rândul efortului de război: banca a creat un cont pentru donaţii către armată şi a coordonat chiar şi livrarea de camioane blindate de transport de numerar de la băncile comerciale către armată.

    După aceea, totul s-a oprit. Invazia lui Putin a dat peste cap economia, întrerupând liniile de aprovizionare. A închis industrii întregi, deoarece milioane de ucraineni au fugit din zonele de luptă pentru a căuta siguranţă în vestul Ucrainei sau în străinătate. Rojkova şi-a amintit cum se grăbea printr-un Kiev pustiu, printre capcane metalice pentru tancuri şi cratere fumegânde produse de rachete.

    „Asta pe fondul veştilor despre ocuparea oraşelor ucrainene precum Mariupol şi Melitopol. Se întâmplau lucruri oribile”, a spus Rojkova. „Realizezi că nu se întâmplă undeva departe, ci că este aproape de tine şi ştii asta nu din ziare, ci îţi spun propriile simţuri.”

    Preşedintele Volodimir Zelenski şi anturajul său au câştigat preţuire internaţională – precum şi mai multe runde de ajutor militar – pentru rezistenţa lor în faţa Rusiei, ca şi soldaţii ucraineni din prima linie. Dar între vârful guvernamental şi rezistenţa ucrainenilor de rând, acţiunile oamenilor de la banca centrală şi ale birocraţilor de stat sunt cele care au reuşit să menţină ţara funcţională. Uşor nu a fost şi nu este pentru nimeni. Povestea recentă din The Times, cu primele zile de război ale preşedintelui Zelenski, când ucigaşii paraşutaţi de Rusia în Kiev pentru a-l elimina au ajuns la distanţă de câteva minute de mers de palatul prezidenţial, este grăitoare.

    În timp ce forţele ruse atacau Kievul, pe 3 martie consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a amânat o decizie de politică monetară, îngheţând rata cheie la 10%. A spus că va reveni la activităţi mai normale, cum ar fi ajustarea inflaţiei şi un curs de schimb flotant, după ce Ucraina va fi „eliberată de invadatorii ruşi”.

    Următoarea mişcare a venit pe 2 iunie, când dobânda a fost urcată la 25%, un salt imens, disperat. Banca a spus că a trebuit să dubleze costurile de împrumut pentru a susţine moneda, a stabiliza economia şi a stopa accelerarea inflaţiei.

    În acelaşi timp, a recunoscut că instrumentele obişnuite de politică monetară şi-au pierdut eficienţa din cauza războiului, care a pus pe drumuri peste o treime din ucraineni şi a blocat afaceri. Mai mult, invazia a făcut ca sarcina oricărui economist de a încerca să previzioneze viitorul prin intermediul unor indicatori tehnici precum şomajul şi vânzările cu amănuntul să fie aproape imposibilă. Chiar şi în ţările care se bucură de pace o astfel de misiune pare să ţină mai degrabă de darul ghicitului decât de vreo ştiinţă exactă, aceasta tot din cauza incertitudinilor create de război, dar şi a inflaţiei şi perturbărilor de pe lanţurile de aprovizionare.

    Dobânda de referinţă este astăzi la acelaşi nivel, cu hrivna ancorată de dolar după ce banca a trebuit să o devalorizeze cu 20% în iulie pentru a-şi proteja rezervele de valută.

    O altă problemă care subminează politica monetară este o dispută cu ministerul de finanţe. În timp ce banca centrală a majorat ratele dobânzilor, ministerul a refuzat să le egaleze la vânzarea de obligaţiuni  pentru a evita plata unor costuri mult mai mari. Rezultatul este că creditorii preferă să-şi parcheze fondurile în exces în certificatele de depozit cu randament mai ridicat ale băncii centrale în loc să împrumute guvernul la preţuri mai aproape de ratele pieţei.

     

    „Costul unei greşeli, date fiind circumstanţele, a crescut”, a declarat AndriI PişnIi, guvernatorul băncii centrale, într-un interviu în decembrie făcut în timp ce sirenele de raid aerian sunau la Kiev. „Acest lucru mă face să petrec mai mult timp cu analizarea şi gândirea deciziilor decât atunci când era pace.”

     

    Acea pace a dispărut într-o clipă. Nikolaiciuk şi-a avertizat prietenii că totul indică spre o invazie şi să fie pregătiţi. Toţi cei din banca centrală au fost informaţi şi s-au pregătit – bagaje pline cu lucruri esenţiale lângă uşă şi planuri de evacuare din Kiev, dacă era necesar.

    Cu toate acestea, a fost un şoc când s-a întâmplat, a spus el. „Chiar dacă am dat sfaturi tuturor, nu eram deloc pregătit”, a spus el râzând la cină la un restaurant din capitală.

    Banca a evacuat personalul, într-o operaţiune care a durat 18 ore, într-o locaţie nedezvăluită din vestul Ucrainei. Ulterior, echipa s-a mutat la Lvov, un oraş aproape de graniţa cu Polonia. Zelenski n-a părăsit Kievul. În primele zile de invazie a rămas acolo, baricadat în palatul prezidenţial, alături de prieteni şi aliaţi, în timp ce gărzile sale se luptau pe străzile oraşului cu paraşutiştii ruşi trimişi să răstoarne guvernul. Abia după îndepărtarea acestui pericol a acceptat să-şi mute cartierul general într-un buncăr, părăsit uneori pentru a vizita trupele de pe front sau cartierele bombardate, spre exasperarea gărzilor personale. Războiul a fost ceva nou şi şocant şi pentru el. Dacă Nikolaiciuk se aştepta la o invazie, preşedintele a crezut până în ultima clipă că nu există acest pericol.

    Între timp, pentru echipa băncii centrale au fost multe momente în adăposturi, departe de masa din lemn masiv lăcuit din sala lor obişnuită de consiliu de la sediul principal. În martie, o alarmă de raid aerian a întrerupt o convorbire crucială pentru obţinerea unui acord de ajutor de urgenţă de 1,4 miliarde de dolari de la Fondul Monetar Internaţional. Oficialii ucraineni s-au refugiat în subteran pentru siguranţă.

    „Consiliul s-a reunit în faţa unui laptop într-o cameră îngustă de patru metri pătraţi şi aşa au continuat consultările”, a spus Nikolaiciuk. „Cred că echipa FMI a fost impresionată.”
     

    A fost loc şi pentru o nouă formă de afişare a solidarităţii profesionale. Fostul guvernator Kirilo Şevcenko şi-a supărat colegii şi a atras critici din partea lui Zelenski şi a FMI pentru stilul său autoritar şi pentru că a descurajat personalul reformator.

    Rojkova a spus că au reuşit să lase dezacordul deoparte citând o frază din „Cartea junglei” a lui Rudyard Kipling: Duşmanii nu se luptă la băltoacele cu apă în vremuri de secetă. „Acum vom avea un armistiţiu pentru apă”, povesteşte Rojkova că i-a spus lui Şevcenko. „Când războiul se va fi terminat, ne vom întoarce pe fostele noastre poziţii.”

    Asta nu s-a întâmplat, totuşi. Şevcenko a fost acuzat de deturnare de fonduri de la o bancă de stat pe care a condus-o cândva. El a demisionat şi a fost înlocuit de Pişnii în octombrie, după care a părăsit Ucraina.

    Un an mai târziu, economia este devastată de război. Bilanţul final al anului 2022 include o scădere de peste 30% a Produsului Intern Brut, inflaţie ce depăşeşte 26% şi o bancă centrală care-şi topeşte rezervele. Pe măsură ce conflictul a căpătat alte dimensiuni, la fel s-au schimbat şi îngrijorările băncii centrale. În ciuda unei campanii de atacuri cu rachete şi drone împotriva infrastructurii civile, inclusiv a reţelei energetice, ucrainenii sunt acum obişnuiţi cu bombardamentele şi cu avertismentele de raiduri aeriene, ignorând adesea adăposturile.

    La banca centrală, teama de bombardament sau că ucrainenii care fug de război vor declanşa un exod al capitalului din bănci a fost înlocuită cu îngrijorarea că întreruperile curentului ar putea paraliza băncile. Rata creditelor neperformante din sistemul bancar a atins 37% şi va mai creşte deoarece  războiul a distrus sursele de venit ale multora. Mulţi clienţi ai băncilor sunt plecaţi din ţară, iar creditele nu mai sunt o prioritate atunci când pe primul loc este supravieţuirea. Cum sfârşitul războiului nu pare aproape, există temeri că băncile vor rămâne fără bani şi nu vor mai avea cu ce credita economia când va reveni pacea. Ucraina încă aşteaptă jumătate din ajutorul financiar promis de Vest. Este vorba de 33 de miliarde de euro. Pentru comparaţie, guvernul SUA a cheltuit 50 de miliarde de dolari pentru a scoate General Motors din falimentul în care compania auto a intrat în 2009. Peste 30 de miliarde de euro au costat doar bailouturile a două companii financiare irlandeze doborâte de criza datoriilor suverane.

    Pentru a-şi ţine personalul în siguranţă – şi pregătit – banca centrală are acum un adăpost bine echipat sub centrul Kievului, care include spaţii de locuit pentru familii, astfel încât angajaţii esenţiali să poată rămâne peste noapte.

    În timp ce ucrainenii caută modalităţi de a ajuta la efortul de a-i scoate pe ruşi din ţară, Nikolaiciuk este recunoscător că are un scop clar definit departe de negura războiului. „A fost un mare avantaj să avem această misiune”, a spus el. „Trebuie să fii concentrat pe a lua decizii în cel mai eficient mod. Aceasta este contribuţia ta la rezistenţa ţării şi la victoria care va veni.”  

  • Traficul pe Aeroportul Internaţional Cluj-Napoca a decolat în primul trimestru. Aeroportul bifează o creştere de 80% faţă de aceeaşi perioadă din 2022

    Traficul pe Aeroportul Internaţional Cluj-Napoca a crescut cu 80% în primul trimestru al anului comparativ cu perioada similară din 2022.

    Potrivit unui comunicat al Aeroportului Internaţional Cluj, în primul trimestru din 2023 traficul de pasageri a fost de aproximativ 600.000, în creştere cu 6% faţă de trimestrul I al anului 2019, care a reprezentat cel mai bun din istoria aeroportului clujean, şi în creştere cu 80% faţă de trimestrul I al anului 2022.

    De asemenea, în cursul lunii mai a acestui an se estimează atingerea pragului de 1 milion de pasageri transportaţi de pe aeroportul clujean, cu lună mai devreme decât în anul precedent.

    Pasagerii Aeroportului Internaţional Cluj au în acest moment posibilitatea de a călători spre aproximativ 50 de destinaţii oferite de către 9 operatori aerieni, iar pe parcursul sezonului de vară se va depăşi pragul de 65 de destinaţii operate de pe aeroportul clujean.

    Creşterea traficului de pasageri este susţinută în programul de vară 2023 de lansarea/reluarea a 11 rute şi începerea operaţiunilor pentru o nouă companie aeriană, respectiv AirConnect care operează în prezent zboruri spre Budapesta, iar din 22 iunie 2023 va conecta Clujul de litoralul Mării Negre, prin zborurile spre Constanţa, operate cu 2 frecvenţe săptămânale, în fiecare joi şi duminică.

    De asemenea, compania aeriană Aeroexpress Regional îşi prelungeşte perioada de operare a zborurilor spre capitala Ungariei, Budapesta, până la finalul lunii august 2023.

    Odată cu începerea sezonului de vară 2023, compania aeriană Ryanair a demarat noi zboruri spre 3 destinaţii din 3 ţări europene, respectiv Bruxelles Charleroi (Belgia), Milano-Bergamo (Italia) şi Paris Beauvais (Franţa), extinzându-şi astfel la 5 numărul destinaţiilor disponibile de pe Aeroportul Internaţional Cluj, alături de zborurile spre Dublin şi Londra Stansted.

    Sezonul de vară 2023 aduce o conectivitate sporită pentru mai multe rute cu plecare de la Cluj-Napoca, spre marile capitale sau oraşe europene de interes: Bucureşti (35 zboruri/săptămână), Londra Luton/Stansted (21 zboruri/săptămână), Milano-Bergamo (17-18 zboruri/săptămână), Munchen (14 zboruri/săptămână), Frankfurt Main/Hahn (13 zboruri/săptămână), Paris Beauvais (11 zboruri/săptămână), Bruxelles Charleroi (11 zboruri/săptămână), Istanbul şi Barcelona (7 zboruri/săptămână), Varşovia şi Budapesta (6 zboruri/săptămână).

    Operatorul aerian Wizz Air va adăuga în sezonul de vară 2023 încă 6 rute care vor fi operate în completarea celor 34 de rute aflate deja în reţeaua de rute a aeroportul clujean. O premieră absolută din partea companiei o reprezintă noua rută spre Antalya (Turcia) care va fi operată din 18 mai 2023, cu 2 zboruri săptămânale, joi şi duminică.

    Malta (Malta) s-a reluat de luni, cu 2 şi chiar 3 zboruri săptămânale în zilele de luni, joi şi vineri. De asemenea, compania va relua operarea zborurilor pe destinaţiile de vacanţă extrem de apreciate din Grecia – Corfu, din 12 iunie 2023 (Lu şi Vi), Creta Chania din 13 iunie 2023 (Ma şi Sâ) şi Zakynthos din 15 iunie 2023 (Jo si Du) şi Spania – Palma de Mallorca din 14 iunie (Mi şi Du).

    Pentru călătoriile cu conexiuni prin cele mai mari hub-uri Europene, compania aeriană Lufthansa va menţine operaţiunile de zbor spre Munchen cu 14 frecvenţe săptămânale, iar pe parcursul sezonului de vară va dubla numărul zborurilor disponibile spre Frankfurt Main (Germania), de la 6 la 12 zboruri saptămânale.

    De asemenea, compania Turkish Airlines va creşte cu 3 frecvenţe numărul zborurilor disponibile spre Istanbul (Turcia), având astfel zboruri zilnice spre această destinaţie de pe aeroportul clujean.

    Operatorul Lot Polish Airlines a crescut cu 2 frecvenţe săptămânale numărul zborurilor regulate disponibile spre Varşovia (Polonia), operându-se astfel până la 6 zboruri săptămânale în sezonul de vară 2023 de pe Aeroportul Internaţional Cluj.

    Compania Tarom oferă oportunităţi de călătorie spre Bucureşti prin zborurile operate cu 25 frecvenţe săptămânale în sezonul de vară 2023, iar compania aeriană HiSky oferă şi ea o alternativă la zborurile spre capitala României, Bucureşti, menţinând operarea cu 10-11 frecvenţe săptămânale de pe aeroportul clujean.

    O creştere semnificativă înregistrează şi destinaţia Tel Aviv, pentru care în sezonul de vară 2023, compania HiSky dublează frecvenţele de la 1 la 2 zboruri săptămânale.

    Referitor la zborurile charter, destinaţia Hurghada (Egipt) a fost operată pe durata întregului sezon de iarnă şi va continua odată cu sezonul de vară 2023 când vor fi demarate şi alte zboruri charter, spre destinaţii însorite şi inedite de vacanţă din Egipt (Hurghada, Sharm El-Sheikh), Grecia (Creta-Chania, Creta-Heraklion, Rhodos, Zakynthos), Turcia (Antalya, Bodrum), Spania (Palma de Mallorca) şi Tunisia (Monastir).

  • Cum a ajuns Olanda fermierul viitorului, care luptă cu încălzirea globală şi creşte găini fericite hrănind în acelaşi timp mai multe continente

    Strigătul de mobilizare s-a dat în urmă cu două decenii, când creşteau îngrijorările cu privire la capacitatea Olandei de a-şi hrăni cei 17 milioane de locuitori: ar fi trebuit să producă de două ori mai multă hrană folosind doar jumătate din resurse.

     

    Ţara, care nu este printre cele mai mari ca întindere din Europa, nu numai că a realizat această ispravă, dar a devenit şi al doilea cel mai mare exportator de produse agricole la nivel mondial, având în faţă doar Statele Unite, scrie The Washington Post. Poate şi mai important în vremuri de încălzire globală: este printre cei mai mari exportatori de tehnologie agricolă şi alimentară. Olandezii sunt pionierii cărnii artificiale, de cultură celulară, ai agriculturii pe verticală, ai tehnologiei seminţelor şi ai roboticii de muls şi recoltare – fiind lider în inovaţii care se concentrează pe scăderea consumului de apă, precum şi pe reducerea emisiilor de dioxid de carbon şi metan, gazele cu efect de seră.

    Olanda produce 4 milioane de vaci, 13 milioane de porci şi 104 milioane de pui anual şi este cel mai mare exportator de carne din Europa. Dar exportă şi legume  către o mare parte din Europa de Vest şi chiar şi la celălalt capăt al continentului. Ţara are aproape 100 km pătraţi de teren acoperit cu  sere. Aceste culturi, care folosesc mai puţine îngrăşăminte şi apă, pot produce pe o unitate de teren ceea ce livrează 10 unităţi de teren cu agricultură tradiţională. Fermele olandeze folosesc doar doi litri de apă pentru a produce o jumătate de kilogram de roşii, în timp ce media globală este de peste 100 de litri.

    Mai mult de jumătate din teritoriul Olandei este folosit pentru agricultură. Olandezii spun adesea că obsesia lor cu producţia de alimente s-a născut din foametea îngrozitoare pe care a trăit-o ţara în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Dar s-ar putea spune şi că preocuparea pentru mâncare a început în secolul al XVII-lea, când olandezii se aflau în centrul comerţului mondial cu condimente.

    Rolul lor central în explorarea alimentară este indiscutabilă: cinci din primele 20 de afaceri agroalimentare ca mărime — Nestlé, Coca-Cola, Unilever, Cargill şi Kraft Heinz — au centre de cercetare şi dezvoltare majore în Olanda.

    Cu suprafaţa de teren cultivabil limitată şi cu un climat ploios, olandezii au devenit stăpâni ai eficienţei. Există şi provocări: industria serelor a înflorit când  energia era ieftină, iar acum în Europa energia este orice numai ieftină nu. Şi practicile agricole intensive ale ţării sunt, de asemenea, în pericol. O coaliţie guvernamentală conservatoare s-a angajat să reducă la jumătate emisiile de azot până în 2030, ceea ce ar necesita o diminuare dramatică a numărului de animale crescute de fermieri. Aceştia protestează.

    Companiile olandeze sunt furnizorii de top ai lumii de seminţe pentru plante ornamentale şi legume. Există o zonă în nord-vest numită Valea Seminţelor, la nord de Amsterdam, unde sunt în continuă dezvoltare noi soiuri de legume şi flori. Enza Zaden are sediul acolo.

    În trei generaţii, Enza Zaden a evoluat dintr-un magazin de seminţe deţinut de o familie într-un lider mondial de piaţă în înmulţirea plantelor leguminoase, cu peste 2.500 de angajaţi şi 45 de subsidiare în 25 de ţări.

    „Credem că putem face mult mai bine decât natura”

    Jaap Mazereeuw, directorul general al Enza Zaden, spune că compania cheltuieşte 100 de milioane de euro anual pentru cercetare, introducând aproximativ 150 de noi soiuri de legume în fiecare an.

    „Suntem în mare măsură o companie de cercetare”, a spus el. „Odată cu schimbările climatice, vedem că vremea devine mai extremă. Ne uităm la soiuri rezistente, la seminţe pentru fermele ecologice, precum şi la soiuri care sunt mai tolerante la sare pentru locurile în care calitatea apei nu este bună. Trebuie să găsim soluţii pentru fermierii de subzistenţă, dar şi pentru fermierii la scară mare, pentru toată lumea.”

    Compania produce seminţe pentru toate zonele climatice, pentru cultivarea în aer liber, precum şi în interior.

    „Avem aici propria noastră fermă de interior unde dezvoltăm soiurile viitorului, culturi care pot creşte rapid şi pot fi recoltate rapid: salată verde, ierburi, plante crescute pentru frunze. Genetica poate fi îmbunătăţită, la fel şi întreaga tehnologie – agricultura de interior va deveni mai ieftină. Industria încă îşi trăieşte copilăria”, a spus Mazereeuw.

    Peste 12 miliarde de salate sunt cultivate în fiecare an din seminţele de la Enza Zaden, dar la începutul anilor 1960 a fost roşia cea care a pus cu adevărat compania pe harta lumii – şi poate ceea ce, la rândul său, a pus Olanda pe harta roşiilor. Serele din ţară produc aproape un milion de tone de roşii pe an, exporturile totalizând aproximativ 2 miliarde de dolari anual.

    „Există un nou virus al roşiilor şi recent am găsit rezistenţa la acel virus în banca noastră de seminţe”, a spus Mazereeuw. Compania îşi stochează seminţele într-un seif cu temperatură controlată – numit bancă de seminţe – pentru a păstra diversitatea genetică, dar pentru că seminţele nu rămân viabile pentru totdeauna, fiecare soi depozitat trebuie să fie crescut şi acele seminţe, la rândul lor, salvate. Totul este de o importanţă vitală, a spus Mazereeuw: „Dacă vorbim despre hrană sau haine sau energie sau creşterea animalelor – totul începe cu plantele”.

    Natura poate fi brutală. Poate fi prea mult soare. Sau nu suficient. Gângănii pot ataca recoltele. Ploaia îneacă seminţele.

    „Credem că putem face mult mai bine decât natura”, a spus Eelco Ockers, directorul executiv al PlantLab, care dezvoltă şi operează ferme de interior personalizate în întreaga lume – sisteme pe care le numesc „unităţi de producţie a plantelor”. Fermierii care practică agricultura pe verticală de interior renunţă la energia gratuită a soarelui pentru lumina electrică, mult mai scumpă, dar avantajul este că pot controla mult mai uşor fiecare variabilă pentru a obţine un randament consistent şi de încredere, a spus Ockers.

    Cei trei fondatori au creat primul lor prototip în 2008 şi au lansat compania în 2010, ajutând proprietarii olandezi de sere şi agricultorii de interior să mărească producţia cu lumini LED chiar şi atunci când tehnologia era la început. Ei au un sistem prin care culturi suficiente pentru a hrăni zilnic 100.000 de locuitori cu aproape jumătate de kilogram de legume proaspete pentru fiecare pot fi cultivate pe o suprafaţă comparabilă cu cea a două terenuri de fotbal.

    Anul trecut, PlantLab a primit 50 de milioane de euro în capital de investiţii pentru a deschide în afara Olandei mai multe centre de producţie pentru legume fără pesticide sau erbicide la scară largă, foarte aproape de consumatorii săi. Scopul companiei este să se extindă mai pe scară largă în Statele Unite, Asia şi America Latină în următorii cinci ani. Centrul de cercetare şi dezvoltare al PlantLab din Den Bosch este cel mai mare din sectorul mondial al agriculturii verticale şi utilizează LED-uri cu spectru limitat de lumină şi tăvi de producţie stivuite din plastic, iar plantele cresc în vermiculite, un substrat special, cu rădăcinile în apă. „Nimic nu este recoltat manual, nimic nu este atins de mâna omului”, a spus Ockers. Apa este recirculată, ceea ce înseamnă că nu se pierde apă în procesul de creştere. Deocamdată, sistemul este cel mai eficient pentru cultivarea verdeţurilor cu frunze, ierburilor şi roşiilor, dar permite şi  creşterea  castraveţilor, dovleceilor şi a tuturor tipurilor de fructe de pădure. Şi prin limitarea timpului dintre recoltare şi consum, a spus Ockers, risipa de alimente este redusă la minimum, iar densitatea nutrienţilor este mult mai mare decât la culturile tradiţionale.

    „Dacă te-ai născut în oraşul de sticlă vei vrea să lucrezi în oraşul sticlei”, a spus Kees van Veen. Deşi pare începutul unui roman ştiinţifico-fantastic, el vorbeşte despre Westland, aproape de Rotterdam, unde 80% din terenul agricol este acoperit de sere din sticlă. El şi prietenul său Philip van Antwerpen nu au rămas în oraşul de sticlă, părăsind Westland şi pornind în 1997 Agro Care la aproximativ o oră de condus spre sud, într-o zonă aproape de mare, cu multe ore de soare, ierni blânde şi veri care nu sunt prea fierbinţi. În 25 de ani, au ajuns să aibă 2.600 mp de culturi de roşii sub sticlă şi 1.500 de angajaţi. Scopul lor este să dubleze suprafaţa până în 2030.

    Compania a fost unul dintre primii cultivatori de roşii care au completat lumina naturală cu lumină artificială şi a devenit unul dintre cei mai mari producători de roşii din Europa, livrând aproape 90.000 de tone pe an, acum cu ferme şi în Maroc şi Tunisia. Aceste două ţări exportă în Europa, dar şi în Africa.

    Lăstarii de tomate sunt cultivaţi în pungi mici de substrat de vată minerală, material folosit la izolarea caselor, în care nutrienţii sunt introduşi cu ajutorul apei.

    Realizările companiei îmbunătăţeşte şi reputaţia roşiilor olandeze – acestea sunt bine cunoscute pentru fructul tare, fără aromă, recoltat când e verde. În 2000, Agro Care a început folosirea de lumini deasupra roşiilor şi recoltarea de pe lujer când fructele sunt complet coapte. Un sfert dintre roşii rămân în Olanda, în timp ce restul sunt expediate în toată Europa.

    Din cauza nevoilor intensive de energie electrică, Agro Care şi-a deschis propria companie mică de energie. Dioxidul de carbon generat este folosit ca nutrient pentru culturi, introdus în sere prin ventilatoare uriaşe, unde este transformat în oxigen de către plante. Rezultatul este o eficienţă de 99% şi mult mai puţin dioxid de carbon eliberat în atmosferă.

    „Trebuie să reducem decalajul dintre ceea ce facem ca fermieri şi ceea ce îşi doresc oamenii”

    Olanda este cel mai mare exportator de carne din Uniunea Europeană şi, în 2020, a exportat carne de porc, vită şi pasăre în valoare de 8,8 miliarde de euro, în principal în Germania (vită şi vită), Marea Britanie (păsări) şi China (carne de porc). Vion Food Group are 12 ferme de producţie de porci. Patru dintre acestea sunt în Olanda şi opt în Germania. Compania sacrifică 15 milioane de porci şi aproape 1 milion de vaci anual – adică mai mult de jumătate din toţi porcii din Olanda şi aproape 40% din efectivul total de porci din Germania. Boxtel, un oraş din sudul Olandei, găzduieşte cel mai mare abator pentru porci al Vion, care trimite acolo 20.000 de porci pe zi. Vion foloseşte inteligenţa artificială pentru a detecta şi semnala semne de cruzime faţă de animale şi pentru a minimiza stresul animalelor. În multe unităţi de sacrificare din SUA, aglomeraţia şi nivelurile ridicate de zgomot pot creşte frica animalelor, iar animalele sunt frecvent ucise prin electrocutare, ceea ce mulţi experţi spun că este mai dureros.

    Porcii sunt sacrificaţi când au 175 de zile şi cântăresc aproximativ 120 de kilograme. La sosirea cu camionul de la fermele regionale, 80 de porci sunt mânaţi pe o platformă şi în unitate, iar un medic veterinar verifică dacă există animale bolnave sau rănite. Animalele sunt conduse în zona de sacrificare, unde sunt sedate de monoxid de carbon. Odată ce animalele sunt anesteziate, sunt atârnate de picioare şi ucise rapid prin înjunghiere.

    Se prelevează probe de sânge pentru a verifica starea de sănătate a animalelor, apoi carcasele sunt scufundate într-o baie fierbinte pentru îndepărtarea perilor, ce rămâne fiind ars la temperatură ridicată (care ucide şi bacteriile). Porcii sunt tăiaţi în jumătate longitudinal şi apoi răciţi rapid.

    De acolo, animalele sunt procesate, în cea mai mare parte manual. Organele interne sunt vândute în China, iar pentru hrana pentru animale de companie, slănina este adesea vândută în Italia. Coastele îşi pot găsi drumul către marile lanţuri de restaurante din Statele Unite.

    Kipster este un producător de ouă care are ca scop îmbunătăţirea bunăstării animalelor, combaterea risipei alimentare şi producerea de ouă certificate neutre din punctul de vedere al carbonului. Fermele încorporează lumină naturală şi aer proaspăt, iar puii nu cresc în cuşti şi îşi urmează instinctele şi natura animală. Şi, într-o abatere de la practica globală de a ucide puii masculi care sunt irelevanţi în afacerile cu ouă, la Kipster cocoşii sunt crescuţi pentru carne.

    Puii Kipster sunt hrăniţi în întregime cu deşeuri alimentare de la supermarketuri şi de la producătorii de alimente, şi mai puţin cu furaje. Circa 30% din producţia mondială de cereale este pentru hrana animalelor, dar „prefer să folosesc toate terenurile arabile pentru a produce cereale pentru oameni”, a spus directorul general Ruud Zanders.

    „Trebuie să reducem decalajul dintre ceea ce facem ca fermieri şi ceea ce îşi doresc oamenii”, adică hrană produsă mai etic şi durabil, a spus afaceristul.

    Kipster a fost lansată de patru antreprenori în 2017 şi are acum trei ferme în Olanda, precum şi o fermă în North Manchester, SUA, de la care retailerul Kroger cumpără toate ouăle Kipster. Anul acesta numărul de ferme din SUA ar trebui să ajungă la  patru, fiecare conţinând 24.000 de păsări, şi fiecare dintre facilităţi să fie deschisă publicului pentru ca acesta să poată vedea cum sunt crescute animalele.

    Fermele au grădini interioare cu luminatoare la înălţime, copaci, trunchiuri de copaci pentru căţărare şi teren pentru ciugulit (păsărilor nu li se taie ciocul). Cu emisii zero, energia fermelor este generată de panouri solare. Zanders foloseşte pui Dekalb White — o rasă calmă şi sociabilă. Păsările albe şi ouăle albe au o amprentă de carbon cu 5% mai mică decât păsările colorate şi ouăle maro (păsările maro sunt puţin mai mari şi mănâncă mai mult, iar păsările şi ouăle albe reflectă soarele mai eficient). Păsările adulte masculi şi femelele aflate la sfârşitul productivităţii sunt folosite în principal pentru chiftele vândute în Europa de lanţul de magazine Lidl, care cumpără, de asemenea, toate ouăle Kipster din Olanda.

    Conceptul a fost dezvoltat cu contribuţii atât din partea Societăţii Olandeze pentru Prevenirea Cruzimii Faţă de Animale, cât şi a Universităţii Wageningen pentru a maximiza bunăstarea animalelor şi pentru a asigura flexibilitatea şi scalabilitatea. Cu o construcţie modulară uşor de asamblat, a explicat Zanders, modelul Kipster este replicabil şi potrivit pentru agricultura urbană.

    În 2021, exporturile agricole olandeze au stabilit un record, ajungând la 105 miliarde de euro, potrivit Wageningen Economic Research and Statistics. Această creştere a fost atribuită preţurilor mai mari şi volumului crescut. Din 1995, volumul producţiei agricole şi animale din Olanda a crescut cu 20% fără a fi majorat semnificativ consumul de gaze naturale şi cu o utilizare redusă a îngrăşămintelor.

    Din exporturile din 2021, 12 miliarde de euro au reprezentat produse de horticultură ornamentală (flori, plante, bulbi şi produse de pepinieră), dar următoarea categorie agricolă profitabilă au fost fructele şi legumele, urmată de carne şi lactate. Un sfert din totalul exporturilor agricole au mers către Germania, iar următoarele trei pieţe ca mărime au fost Belgia, Franţa şi Marea Britanie, ceapa şi roşiile fiind în fruntea listei exporturilor.

    Dominanţa în creştere a exporturilor este parţial atribuită resurselor financiare alocate cercetării şi dezvoltării, care s-au triplat în ultimele trei decenii, concentrându-se pe creşterea randamentului în acelaşi timp cu scăderea dependenţei de energie, apă şi alte inputuri (serele ţării au eliminat aproape  total pesticidele). 
     

     

  • Care este businessul pe care îl poate începe oricine şi care este văzut de unul dintre cei mai puternici manageri din lume drept o super afacere, în care el ar investi în orice moment

    Aşa cum hârtia igienică a devenit simbolul panicii şi al cumpărăturilor iraţionale în vremea pandemiei de COVID-19, tot aşa cândva banalul ou este simbolul inflaţiei scăpate de sub control şi al defecţiunilor din sistem. Dar şi o cale de refulare a angoasei consumatorului, dovadă fiind multitudinea de meme care au ca subiect scumpirea oului.

    Dar şi teoriile conspiraţiei care explică de ce s-au scumpit ouăle. A investi în găini pare o idee neobişnuită, însă ea îi aparţine lui Russ Koesterich, manager de portofoliu la BlackRock. În perioade cu pieţe volatile, investitorii au căutat întotdeauna alternative la acţiuni sau obligaţiuni pentru a-şi proteja capitalul şi pentru a face chiar profit.  Koesterich a venit cu propunerea ca răspuns la o întrebare pusă de Bloomberg mai multor manageri de investiţii: pe ce aţi paria 10.000 de dolari chiar acum? Dar de ce găini?

    Strategul de la BlackRock argumentează că în timp ce inflaţia a devenit o realitate nedorită pentru fiecare categorie de bunuri, puţine materii prime s-au scumpit la fel de rapid ca ouăle. În ultimul an, în SUA preţurile acestora au crescut mai mult decât cele ale oricăror alte categorii de produse alimentare.

    Chiar şi în raport cu alte bunuri de necesitate, creşterea preţurilor ouălor a fost extremă. De exemplu, tarifele şi facturile la energie, care la un moment dat au ameninţat să tragă economia globală în recesiune, s-au potolit. Cotaţiile petrolului şi gazelor naturale sunt ambele mai mici decât erau acum un an. Şi, în timp ce creşterea preţurilor ouălor a fost exacerbată de o epidemie deosebit de gravă de gripă aviară, scumpirile produselor agricole reaminteşte o lege importantă a economiei: toată lumea trebuie să mănânce, orice-ar fi.

    Faptul că găinile fac parte din recomandările de investiţii al unui manager profesionist de bani de la BlackRock subliniază cât de valoroase sunt ouăle în zilele noastre, scrie revista Quartz. În SUA acestea erau în decembrie cu 60% mai scumpe decât în urmă cu un an. Creşterea preţurilor ouălor este mult mai rapidă decât inflaţia generală la alimente, de doar 10,4%. Motivele pentru care omleta riscă să rămână doar pe meniurile de lux sunt cunoscute şi simple, ţinând de forţele pieţei. Însă este destul loc şi pentru teorii ale conspiraţiei sau pentru ceva mai… sinistru. Preţurile ouălor sunt ridicate în mare parte din cauza unei epidemii de gripă aviară fără sfârşit care afectează cea mai mare parte din SUA şi părţi ale Europei, forţând fermierii să omoare sute de mii de păsări pentru a controla boala.

    Obligaţia de a sacrifica animalele la o scară atât de mare a redus oferta, ceea ce a condus la creşterea preţului ouălor. Numai în SUA gripa aviară a infectat anul trecut peste 10% dintre găinile ouătoare ale ţării. Aceasta este o mare problemă, deoarece pentru mulţi americani şi pentru mulţi oameni din întreaga lume, ouăle sunt o parte esenţială a dietei – un veritabil superaliment şi o sursă importantă de proteine – care are puţini, dacă nu chiar deloc, înlocuitori comparabili. Aceasta înseamnă că va exista cerere chiar şi la preţuri mari. Oamenii vor mânca în continuare ouă şi vor înghiţi şi preţurile mai mari. „Cererea de ouă nu este foarte sensibilă la schimbările de preţ”, explică Wendong Zhang, economist agricol şi profesor asistent de economie aplicată şi politică la Universitatea Cornell. Va scădea preţul ouălor? Zhang apreciază că un producător ar avea nevoie de aproximativ patru până la şase luni pentru a-şi reconstrui oferta de ouă. „Nu există nicio şansă să revedem anul acesta preţurile foarte scăzute de la mijlocul anului trecut”, a spus el.

    Dar există şi speranţă. Preţurile cu ridicata pentru o cutie de ouă au început să revină la realitate, potrivit unui raport al Departamentului Agriculturii din SUA din 27 ianuarie, dar va dura până când preţurile mai mici vor ajunge şi  la magazinul alimentar de la colţ. De asemenea, contractele futures pentru ouă nu se mai tranzacţionează la cote maxime, semnalând că unii investitori se aşteaptă ca preţurile să scadă. Prin urmare, cine are de gând să cumpere găini trebuie să se grăbească. Şi dacă tot investeşte în păsări, recomandat ar fi să cumpere şi pământ.

    În ultimii ani, valoarea terenurilor agricole a crescut, iar astfel de investiţii tind să aducă recompense în timpul recesiunilor. Din 1991 şi până în prezent, investiţiile în acest tip de terenuri au avut un randament mediu anual de 11%, mai mare decât acţiunile sau activele imobiliare în aceeaşi perioadă. Acest lucru ajută şi la a explica de ce Bill Gates continuă să cumpere terenuri agricole. Controlând mâncarea, controlează omenirea, nu? Acum este timpul pentru a intra pe tărâmul conspiraţiilor. În SUA şi în alte părţi ale lumii utilizatori ai reţelelor de socializare spun că au găsit un nou vinovat pentru preţurile în creştere vertiginoasă ale ouălor: hrana pentru găini, scrie Fortune. Teoria a luat avânt pe Facebook, TikTok şi Twitter în ultimele săptămâni, oamenii arătând că găinile lor au încetat să mai facă ouă şi speculând că furajele comune pentru păsări sunt cauza. Unii au făcut un pas mai departe sugerând că producătorii de furaje folosesc intenţionat pentru produsele lor formule care opresc producţia de ouă la curte pentru a forţa oamenii de rând să cumpere ouă la preţuri umflate.

    CITITI AICI MATERIALUL INTEGRAL

  • Coruptia, nepăsarea şi incompetenţa ucid. Turcia a suferit şi înainte de cutremuri din cauza dezastrelor naturale şi oamenii au murit pentru că statul corupt nu a luat măsurile necesare

    Februarie 2022. Orăşenii din Isparta, Turcia, au rămas fără curent electric timp de câteva săptămâni după ce oraşul lor a fost lovit de viscol. Nu a fost un simplu dezastru natural. Luminile nu ar fi rămas stinse atât de mult ŞI OAMENII N-AR FI MURIT dacă n-ar fi fost incompetenţa din managementul utilităţilor publice, sector controlat de apropiaţi ai partidului de guvernământ. În Turcia lui  Erdogan, privatizările înseamnă corupţie şi colaps în infrastructură. Vor veni multe alte crize, scria anul trecut chiar din această ţară Erin O’Brien, jurnalistă freelancer. Nu putea şti atunci cât de multă dreptate avea. Povestea ei a fost publicată de revista Jacobin.

    Mevlüt Özil s-a oprit şi şi-a aprins gânditor o ţigară înainte de a răspunde la ultima întrebare despre viaţa din oraş. Biroul era scufundat în întuneric. Toată strada de sub fereastră era acum un abis de cerneală. Isparta devenea un loc întunecat, tăcut, pe măsură ce reţeaua electrică ceda. Fostul profesor devenit preşedinte de ONG, întreprinzător şi susţinător al unui partid de opoziţie a pufăit scurt şi a zâmbit: „Ei bine, gata, s-a oprit din nou curentul”.

    În urmă cu două săptămâni o furtună istorică de zăpadă acoperise acest mic oraş turcesc, suprasolicitând acoperişurile prea şubrede şi acoperind liniile electrice cu gheaţă şi zăpadă atât de multă încât acestea s-au rupt. De două săptămâni locuitorii rezistau fără căldură sau apă curentă în iarna extremă. În frigul şi întunericul biroului său, Özil s-a oprit din râs şi a aprins lanterna telefonului mobil, proiectându-şi lumina pe faţa serioasă: „Se pare că încă n-au reparat”, a spus el.

    Isparta este un oraş de munte, la doar o oră şi jumătate de plajele Antalyei de pe coasta Mediteranei. Înconjurat din toate părţile de primării conduse de opoziţie, este un bastion al partidul conservator Justiţie şi Dezvoltare (AKP) într-o regiune care, altfel, votează în general împotriva guvernului condus de Recep Tayyip Erdogan. La alegerile locale din 2019, Isparta a votat în proporţie de 38% pentru AKP şi de 31% pentru Partidul Mişcarea Naţională (MHP), un aliat al AKP. Ironic, emblema partidului lui Erdogan este un bec aprins.

    Unul dintre proiectele de căpătâi ale AKP a fost privatizarea serviciilor publice, companiile de utilităţi ale Ispartei fiind vândute în numele eficienţei unor holdinguri private cu legături guvernul. Cu toate acestea, viscolul din februarie şi eşecul guvernului de a reacţiona eficient demonstrează cum vânzarea de servicii a degradat chiar şi infrastructura de bază.

    Furtuna de zăpadă a început devreme în dimineaţa zilei de 3 februarie. Potrivit localnicilor, a coborât rapid de pe munte. Oraşul primeşte ceva zăpadă în fiecare an datorită altitudinii ridicate la care se află, dar acum a fost diferit: o  astfel de furtună de zăpadă nu a mai fost din 2003.

    A nins toată dimineaţa şi după-amiaza. Oraşul a continuat o vreme să fie alimentat cu electricitate, dar zăpada a acoperit oraşul, groasă şi lipicioasă. Drumurile care duceau prin munţi în Isparta au fost închise, lăsând locuitorii în imposibilitatea de a intra sau ieşi.

    Brusc, în jurul orei 16, s-a întrerupt curentul. Locuitorii, obişnuiţi cu deficienţele infrastructurii îmbătrânite a oraşului, au crezut că lumina va reveni după câteva ore. Dar când s-a lăsat noaptea, s-a lăsat şi întunericul.

    În oraş, ca în multe locuri din Turcia, majoritatea caselor din zonele urbane se bazează pe încălzitoare electrice cu apă numite kombis. Pana de curent a însemnat că aceste dispozitive nu au mai putut funcţiona. Pompele electrice de apă, esenţiale pentru infrastructura agricolă din zonele exterioare ale Ispartei, s-au oprit şi ele. În mijlocul unei furtuni de zăpadă, la temperaturi scăzute record, locuitorii au rămas fără încălzire, fără apă caldă şi, în unele cazuri, fără apă deloc.

    umina dimineţii zilei de 4 februarie a dezvăluit cât de mari erau pagubele. În timpul furtunii, zăpada a acoperit stâlpi electrici care datau din anii 1980, făcându-i incapabili să transmită electricitate prin cele trei cabluri pe care le susţineau. În alte locuri, gheaţa a acoperit firele vechi şi uzate care pur şi simplu s-au rupt. Alte linii electrice erau împovărate cu straturi de gheaţă şi zăpadă atât de groase încât stâlpii de electricitate vechi, ruginiţi, s-au îndoit până la pământ.

    Cei care aveau sobe cu cărbune au fost norocoşi. Pana de curent a continuat a doua, apoi a treia zi, dar ei şi-au putut încălzi casele cu lemne şi resturi. Locuitori precum Özil, care se bazau în întregime pe electricitate, nu puteau decât să aştepte zgribuliţi în pături şi să  privească cum se scurge apa din frigiderele rămase fără curent.

    În unele sate periferice, lumina a revenit abia după zece zile. În Yalvaç, o comună aflată la o oră şi jumătate distanţă de centrul oraşului, un bătrân pe nume Ramazan Namli a murit îngheţat în casa lui. Nu avea căldură şi locuia singur, departe de rude. Cauza morţii a fost înregistrată oficial ca şoc hipotermic; AKP a negat că decesul a avut legătură cu furtuna, iar presa proguvernamentală a insistat că bătrânul a murit în urma unui atac de cord.

    În altă parte, rapoartele despre mame tinere care fierbeau apă pentru a-şi ţine bebeluşii şi copiii la căldură au inundat birourile Partidului Popular Republican (CHP) şi ale Partidului Iyi (Partidul Bun). Pacienţii care se bazau pe aparatele de  oxigen au fost în cea mai disperată situaţie, la fel ca fermierii blocaţi pe câmpurile lor, incapabili să-şi aducă animalele acasă de la păşune. Şeful Iyi, Hasan Buyukcan, a spus că telefonul lui a sunat fără oprire, cu oameni cerând ajutor. El bănuieşte că au existat mai multe decese care au avut legătură cu pana de curent, în special în rândul bătrânilor şi bolnavilor, dar niciunul nu a fost raportat oficial ca rezultat al căderii reţelei de electricitate.

    Pagubele au fost mari. Acoperişurile a zeci de case s-au prăbuşit sub greutatea zăpezii, iar copacii şi crengile doborâte au blocat străzile. Una din pieţele centrale ale oraşului, cunoscută sub numele de Piaţa Rusă, a fost zdrobită de jumătatea de metru de zăpadă care s-a adunat deasupra ei. Dacă zăpada ar fi căzut o zi mai târziu, în ziua de târg, ar fi făcut ca structura să se prăbuşească peste sute de cumpărători.

    Pe măsură ce pagubele se adunau, politicienii şi votanţii opoziţiei au ieşit atât în stradă, cât şi pe reţelele de socializare pentru a protesta. Dar indiferent de nuanţa politică, o întrebare agita spiritele: unde sunt autorităţile?

    Pe parcursul primei zile de ninsoare, administraţia locală condusă de AKP a păstrat tăcerea. La patru ore după ce s-a întrerupt curentul, la multe ore după ce drumurile au fost închise, partidul a convocat o masă rotundă de urgenţă pentru a analiza situaţia. Cu toate acestea, membrii locali ai principalului partid de opoziţie nu au fost invitaţi. „Ar fi putut aduna diferitele componente ale societăţii acestui oraş în jurul mese”, a comentat liderul local al CHP Yalim Halici, „Am fi putut fi acolo unde era nevoie de noi. Am fi putut aduce servicii din alte oraşe ale CHP pentru cetăţenii noştri din Isparta.”

    Cu toate acestea, Halici spune că administraţia locală a refuzat să recunoască amploarea crizei şi a încercat să suprime discuţiile despre aceasta. De asemenea, AKP nu a votat pentru a declara regiunea drept zonă de dezastru, ceea ce ar fi cerut acţiuni mai serioase.

    Într-un videoclip difuzat pe 5 februarie, când curentul era întrerupt de aproape două zile, primarul Ispartei, Şükrü Başdeğirmen, a spus că zăpada ar trebui văzută ca o binecuvântare – bereket în turcă. Deoarece ţara suferă de secetă, această zăpadă va ajuta Isparta. Câteva zile de chin pentru o vară îmbelşugată.

    Adevărul este că repararea reţelei electrice nu ţinea de puterea guvernului local. În mai 2013, Isparta a încheiat un acord cu Akdeniz Electric Distribution (AEDAS) şi cu CK Akdeniz Electric pentru a privatiza sistemul de distribuţie a energiei electrice din oraş. La acea vreme, administraţia locală condusă de AKP a spus că acordul va eficientiza alimentarea cu energie şi va permite investiţiile în infrastructură.

    Ambele companii au fost înfiinţate în aceeaşi lună – mai 2013 – şi fiecare era deţinută de Cengiz Holding Company şi de conglomeratul Kolin Construction Company. Cengiz şi Kolin sunt amândouă strâns legate de guvernul lui Erdogan – sunt două dintre cele „cinci mari” holdinguri care au pus stăpânire pe economia turcă în două decenii de guvernare AKP. Patronii lor fac parte din „gaşca celor cinci”. Sunt regii betoanelor şi ai proiectelor de infrastructură.

    Afaceri precum cea încheiată de CK Akdeniz, AEDAS şi primăria condusă de AKP sunt numite ihale în turcă, sau licitaţii. Când Erdogan şi partidul său au ajuns la putere în 2002, au încheiat un acord cu Fondul Monetar Internaţional pentru a privatiza părţi mari ale economiei pentru a salva Turcia de inflaţia galopantă şi de o criză financiară. AKP a promovat privatizarea ca un mijloc de modernizare.

    Cu toate acestea, în cele două decenii care au trecut, privatizarea contractelor guvernamentale a devenit un mijloc principal de îmbogăţire a persoanelor şi companiilor apropiate lui Erdogan şi susţinătorilor acestuia. Pe lângă Kolin şi Cengiz, Limak, Kalyon şi MNG sunt holdingurile care au primit cele mai multe licitaţii. De asemenea, toate sunt conduse de oameni legaţi de alianţa de guvernământ AKP-MHP, făcând atât companiile, cât şi pe cei care le conduc extrem de bogaţi.

    CEO-ul Cengiz Holding, Mehmet Cengiz, este prieten apropiat cu Erdogan şi unul dintre cei mai bogaţi bărbaţi din Turcia, în mare parte ca urmare a acestor licitaţii. Potrivit Forbes, Cengiz avea o avere de 550 de milioane de dolari în 2021. Cu toate acestea, Pandora Papers a dezvăluit că afaceristul şi-a ascuns marea majoritate a averii în Insulele Virgine. Un raport al Băncii Mondiale publicat în 2021 arată că Cengiz Holding a primit licitaţii de peste 42,1 miliarde de dolari între 2002 şi 2020, sub autoritatea AKP.

    ifrele opoziţiei au arătat că multe dintre aceste licitaţii sunt acordate la valori ale proiectelor mult mai mari decât cele reale. Totuşi, aşa cum arată catastrofa de la Isparta, puţine dintre ele produc rezultatele promise. Potrivit lui Halici, singurul lucru construit în oraş de când AKP a venit la putere a fost un nou spital public. „În afară de asta, ei nu au mai făcut nimic”, a spus el. „În anul 2022, un oraş întreg este în criză şi traumatizat.”

    Buyukcan spune că în ciuda presupusei investiţii din partea acestor companii private bine plătite, oraşul nu a reuşit să ia măsuri de precauţie pentru caz de furtună, deşi prognozele meteorologice au prezis zilele de ninsoare din timp. Cu doar trei zile înainte de dezastru, municipalitatea a semnat un contract cu o altă companie deţinută de Cengiz, BEDA Enerji, pentru a externaliza „răspunsul în caz de defecţiune” la sistemele electrice din Isparta. Acordul a fost în valoare de aproape 9 milioane de lire turceşti (aproximativ 600.000 dolari). În ciuda acestui fapt, compania a rămas fără reacţie zile întregi.

    Mehmet Cengiz este în consiliul de administraţie al BEDA, iar fiica sa, Zeynep Cengiz Şekeralp, este unul dintre partenerii companiei.

    Eşecul unei astfel de privatizări este vizibil cu mult dincolo de Isparta.

    Licitaţiile sunt în miezul megaproiectelor AKP, cum ar fi noul aeroport din Istanbul. În 2013, guvernul a acordat contractul pentru facilitate, în valoare de 29 de miliarde de dolari, unui parteneriat al companiilor Cengiz, Kolin, Limak, Mapa şi Kalyon. Cengiz este una dintre firmele care deţine drepturi de operare pentru aeroport până în 2043.

    furtună puternică de zăpadă la începutul anului trecut a arătat şi acolo eşecul proiectului, lăudat a fi de dezvoltare. Când un viscol a lovit Istanbulul, zborurile au fost anulate zile întregi, sute de pasageri au fost blocaţi în aeroport, iar avioanele au stat îngheţate pe piste. Aeroportul, la fel ca Isparta, nu avea suficiente echipamente şi echipaje pentru a curăţa pistele şi a aduce aeronavele la adăpost. Doar după ce zăpada s-a topit, funcţionarea normală a putut reveni, dar încet.

    Singura autostradă către aeroport, construită tot de un antreprenor privat, nu a fost curăţată zile întregi după ninsori, forţând pasagerii să rămână în aeroport.

    Acesta nu este singurul exemplu binecunoscut. După un accident de tren în 2018 în oraşul Corlu, în care şi-au pierdut viaţa douăzeci şi opt de persoane, inclusiv mai mulţi copii, a fost dezvăluit că tronsonul de cale ferată pe care trenul a deraiat nu fusese întreţinut din cauza unei lacune în licitaţie.

    După viscolul din Isparta, Serkan Tumay a fost nevoit să-şi ţină frizeria din centrul oraşului închisă timp de două zile. Drumul din faţa magazinului său, unde îşi usucă prosoapele şi bea ceai cu clienţii şi prietenii, a rămas acoperit de gheaţă zile întregi. Tumay este din Diyarbakir, în sud-estul ţării, şi s-a mutat cu familia în Isparta când era adult tânăr. La fel ca la mulţi din oraş, afacerea lui suferea deja din cauza creşterii preţului la energie electrică şi a inflaţiei record. Când viscolul a lovit, nici el, nici clienţii săi nu au putut ajunge la frizerie. Plus că a trebuit să aibă grijă de fiul cel mic, a cărui şcoală a fost închisă timp de o săptămână.

    Când şi-a redeschis în sfârşit afacerea, a observat o schimbare în atitudinea clienţilor. Bărbaţii cărora le tunde părul şi barba provin din toate spectrele politice, dar în acele zile încă îngheţate de după furtună, când multe din satele vecine oraşului încă nu aveau curent, mai toţi aveau ceva în comun: erau supăraţi. Mai ales pe autorităţi. “Nu poţi privi la drumurile îngheţate şi la copacii căzuţi şi la un oraş în beznă şi să crezi că guvernul face o treabă bună”, a spus el.

    Când oraşele învecinate Antalya şi Burdur, controlate de opoziţia CHP, au vrut să trimită ajutor sub formă de vehicule de deszăpezit şi generatoare, ofertele au fost respinse. Primarul din Burdur, Ali Orkun Ercengiz, spune că atunci când l-a sunat pe primarul Başdeğirmen, politicianul AKP i-a răspuns că oraşul nu are nevoie de ajutor şi că drumurile au fost curăţate şi electricitatea restabilită. 

    Primăria din Antalya a trimis un camion de distribuţie, de alimente care a fost întors din drum. Primarul Ispartei a spus că nu este nevoie.

    Iarna trecută oamenii se temeau că un asemenea dezastru se va întâmpla din nou. Liderii opoziţiei considerau că dacă se menţine sistemul actual de privatizări şi licitaţii, un alt dezastru este inevitabil.

    Şeful sindicatului inginerilor electrici din Isparta, Güner Merdan, a explicat că trebuie făcute investiţii. Liniile electrice trebuie duse în subteran, iar standardele de construcţie trebuie actualizate pentru a reflecta condiţiile climatice actuale. Multe dintre clădiri – precum piaţa care s-a prăbuşit – au fost construite pe standarde dezvoltate în urmă cu treizeci de ani, fără tehnologie modernă şi culegere de date, a declarat Caner Ataseven, şeful sindicatului de arhitectură a oraşului.

    Dar aceste investiţii sunt costisitoare – şi sunt probabil neatractive pentru un guvern care se confruntă deja cu o criză economică istorică, scria anul trecut Erin O’Brien. Săptămânile de după dezastrul din Isparta nu au arătat o schimbare a cursului faţă de sistemul ihale. La doar câteva zile după furtuna de zăpadă, pe 8 februarie, Cengiz Holding a primit o licitaţie în valoare de 1 milion de euro pentru un proiect de autostradă în România. De asemenea, nicio companie nu a fost trasă la răspundere pentru ce s-a întâmplat în Isparta, unde oamenii au primit facturi la energie cu preţurile noi, mai mari, imediat după revenirea electricităţii.

    Pentru oamenii din Isparta, toate acestea erau semne ale  inevitabilităţii mai multor dezastre, atât în oraş, cât şi în toată ţara. O nouă furtună de zăpadă, pe 2 martie, a confirmat această teamă. Electricitatea s-a oprit din nou. Unii oameni au trăit fără căldură, apă sau lumină timp de peste o săptămână pentru a doua oară într-o lună. „Acest tip de criză poate apărea oriunde în Turcia, unde controalele necesare nu sunt implementate şi companiile nu sunt instruite corespunzător”, a spus Buyukcan, de la Iyi. „Dacă nu în Isparta, se va întâmpla în altă parte.” În februarie 2023, două cutremure puternice au devastat una dintre cele mai sărace regiuni ale Turciei. Mii de clădiri, unele foarte noi, s-au prăbuşit. Turcia are experienţa cutremurelor şi totuşi mii de oameni au pierit. Unii au murit pentru că nicio autoritate nu a venit să-i salveze. În revista Foreign Policy este povestea unui băiat care şi-a dezgropat singur din ruine tatăl, dar n-a putut să ridice un bloc de beton sub care erau prinse picioarele bătrânului. Tatăl a murit după 24 de ore de agonie, sub privirile băiatului care aştepta în zadar un ajutor promis. Vina a căzut asupra unor dezvoltatori. Isparta, departe de oraşele distruse, adăposteşte acum o  parte din victimele cutremurelor.