BusinessMagazin

Tag: opinie

  • Un gând de Sărbători de la Răzvan Mureşan, redactor Business Magazin

    Îmi doresc ca Moş Crăciun să aducă României în 2014 un singur lucru: curaj. Curaj să ne recunoaştem propriile greşeli, curaj să nu ne mai fie ruşine să admitem că avem pierderi, că disponibilizăm angajaţi sau că dăm faliment, curaj să spunem că, dincolo de atât de uzitatul cuvânt “potenţial”, România nu e cel mai propice loc pentru a face business, curaj să observăm că o pondere covârşitoare din venitul nostru lunar pleacă la companii cu acţionariat străin, curaj să renunţăm la nemulţumiri şi să facem schimbările pe care le dorim, curaj să votăm la alegeri şi să ieşim din mentalitatea dăunătoare “nu mă interesează politica”.

    Vă mulţumesc că ne citiţi şi vă promit că la anul vom avea curajul să fim mai buni!

    Răzvan Mureşan este redactor al revistei Business Magazin din iulie 2009.

  • Aceeaşi părere în business

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Competitivitate şi rivalitate

    IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

    Unul dintre primele gânduri care le trec oamenilor prin minte atunci când se gândesc la cuvântul competitivitate este să asocieze cuvântul cu lumea sportului. Acolo nu se poate fără competitivitate, zic ei, deci competitivitatea este bună – zic tot ei.

    Nu se gândeşte nimeni să asocieze competitivitatea cu „capra vecinului„ sau cu „cel care rămâne ultimul e prost„, cum îşi mai spun copiii când se iau la întrecere, chipurile ca să se încurajeze unii pe alţii. Nu se gândeşte nimeni nici la clasamentele în care sunt listaţi vânzătorii din echipele de vânzări şi cifrele realizate de ei. Sau la comparaţiile pe care, vrând-nevrând, managerii le fac în echipele pe care le conduc, mirându-se public că dacă x poate, y de ce nu poate?

    Cuvântul competitivitate este văzut doar în gloria şi fala lui, nicidecum în toxicitatea lui. Facem totul ca să fim competitivi, să fim învingători! Orice situaţie este o redută de cucerit, nicidecum un prilej de depăşit limite sau de dezvoltare sau de inovare, sau de învăţare sau de stabilit standarde de excelenţă.

    Oamenii caută să genereze strategii noi de competitivitate, care ar trebui să mărească productivităţi, să genereze entuziasm sau să motiveze mai bine oamenii. Ca de obicei, intenţia este bună, implementarea ne doboară.
    Culmea, aceste strategii sunt inventate fie de câştigători absoluţi, fie de oameni care nu au participat vreodată în viaţa lor la astfel de întreceri, dar le-au privit din afară şi li s-a părut că cei care se întrec sunt foarte determinaţi să o facă şi să şi câştige.
    Cuvântul competiţie, aşa cum este asociat de mintea noastră cu sportul, se uită doar la dimensiunea glamuroasă, la cea a podiumului. Pentru că nu suntem noi cei care nu urcăm pe podium şi nu facem decât efortul de a urmări comod competiţiile, ni se pare că e bine să te întreci. Ce este în sufletul celor care ratează podiumul sau care au coloana făcută praf de la antrenamente şi niciodată nu urcă pe podium nu ne preocupă. Bătălia ucigătoare din sufletele celor care se „bat„ ca să nu fie ultimii este iarăşi un subiect care ar putea fi extrem de trist şi nu o asociem cu termenii competitivitate sau pierdere. Ne scapă cu mare uşurinţă din vedere faptul că, dacă scopul în sine este competitivitatea, nu doar un prilej de dezvoltare, ea vine la pachet şi cu pierzători, nu doar cu câştigători, iar podiumul are prea puţine locuri în comparaţie cu numărul celor care aspiră la el.

    Un campion de profesie are impresia că ceea ce l-a făcut pe el un luptător sau un câştigător se aplică tuturor oamenilor. El crede că, dacă el a reuşit, şi alţii vor reuşi. Este adevărat, însă oamenii care reuşesc, adevăraţii învingători, reuşesc datorită propriilor convingeri, nu datorită unor scheme de succes propuse de alţii.

    Intenţia bună care are la bază nobilul spirit competitiv şi fair-playul se transformă într-o mare rivalitate pe nebăgate de seamă. Oricine a fost listat vreodată într-un clasament simte ce fel de energie produce acesta: primii şi ultimii se bucură sau se oftică, iar cei de la mijloc sunt oarecum indiferenţi. Deşi se bucură, al doilea suferă că nu e primul, al treilea suferă că nu este al doilea, penultimul este fericit că nu este el ultimul, poate este chiar la fel de fericit cum este şi primul. Este acest fel de fericire sustenabilă? Livrează ea performanţă de vreun fel?

    Momentul când competitivitatea are stimuli interni este singurul în care ea este valoroasă, utilă şi generează performanţă. Provocarea pentru a genera performanţă prin competitivitate ar trebui să ţină cont de faptul că strategia ar trebui să fie despre generarea şi întreţinerea motivaţiei interne, nu despre campionate infantile, motivate doar de rivalităţi. Sportivii caută să îşi depăşească propriile performanţe în principal, iar cei cu care concurează le oferă repere, nu le sunt rivali. Sigur că şi în sport există dimensiunea paranoică a rivalităţii, dar dacă ne uităm la campionii care au şi înţelepciune, se vede clar că motivaţia lor a venit numai şi numai din forţa interioară, nu din vreo luptă împotriva celorlalţi.

    Creşterea de la o performanţă la alta, autodepăşirile de la o etapă la alta, dezvoltarea în linie cu un set de valori vor genera energia bună pe care competitivitatea o promite. În acest fel competitivitatea generează creştere şi sustenabilitate, altminteri, scăpată de sub control, generează rivalitate, toxine şi volatilitate.

  • Bulă nu are cont pe Facebook

    Şi, chiar dacă siturile cu bancuri care umplu spaţiul româneasc al internetului au categorie separata cu Bulă, personajul pare să fi ieşit din atenţia publică. Iar eu îl vreau înapoi; Bulă nu a vorbit niciodată romgleză, a fost mai anticomunist decât mulţi revoluţionari de astăzi şi mi s-a părut mereu un personaj logic, cu replici de bun simţ, fie ele cât de parşive sau fără perdea. Nu cred că vreun politician din ziua de astăzi l-ar fi păcălit pe Bulă cu oareşce promisiuni, şi nu cred că s-ar fi lăsat cumpărat cu găleţi, zahăr sau rachiu. Sincer mioritic, Bulă a fost un sprijin pentru români în cele mai grele vremuri şi cred că ne-ar fi ajutat, cu atât mai mult, astazi. Iar astazi nu l-am gasit nici pe Facebook, unde pare a se refugia toata lumea – o să mă fac că n-am văzut nişte profitori bolborosiţi care încercau să se asocieze cu marele nume.

    Serios acum, cum să fie limba română cool, dacă nu-i adăugăm umorul, înţelepciunea, trăinicia lui Bulă? (şi sper să nu se găsească vreun nefericit care să mă atenţioneze în privinţa folosirii lui “cool” în contextul dat). El nu a fost niciodată şef, politician, politruc sau supus; dacă vrem să fim la fel, poate că ar trebui să încercăm să-i semănăm. Demersul minunat al colegilor mei de a regăsi limba română, de a propune texte, oameni, idei şi cuvinte ar trebui completat de fiecare dintre noi, zi de zi, cu acţiuni potrivite păstrării unei identităţi naţionale.

    Asta poate suna pretenţios şi preţios, dar în mintea mea nu-i aşa şi o să explic în continuare ce şi cum, folosind nişte texte mai noi sau mai vechi.

    Emblematic este pentru România personajul de tip “eu sunt prea deştept/ocupat/grăbit/leneş şi nu-mi mai pasă de limba română” cu extinderea firească, dacă îi atragi atenţia cuiva: “…care-i problema ta?! bine că esti tu deştept!…” în materie de scris şi exprimare publică, pe internet dar şi în emisiuni de televiziune sau la radio. {i nu este vorba aici de rigoare nătângă, pentru că îmi place să cred că sunt colocvial şi neaoş şi îmi plac jocurile de cuvinte, ba ştiu şi aprob până şi chestia aceea cu “limba cea dinamică şi vie, care se schimbă şi se adaptează”. Dar există, cred, nişte limite, elastice, personale, dar limite: găsesc, pentru vorbirea curentă, mult mai firească exprimarea cu “download” dacât cu “descărcat”, dar nefirească folosirea lui “a aplica” pentru o slujbă, în locul lui “a solicita”; “aplicaţi aici” înseamnă, în imaginaţia mea, un ins uns cu clei care încearcă să se lipească de perete.

    Un alt presonaj emblematic este Persoana Importantă. Persoana Importantă este prea ocupată, pentru că a fi Important îţi mănâncă o groază de timp şi energie, astfel  încât relaţionează cu tine cu juma de gură şi cu emisfera nededicată, aşa că ia orice metaforă sau glumiţa pe care o emiţi într-un mod cât se poate de concret, drept dovadă de oarece idioţenie şi răspunde ca atare – îngăduitor-condescendent şi fără să zică nimic, că oricum par să nu pricep. Ba îşi îngăduie şi Dumnealui o glumiţă, pe care în fraza următoare mi-o şi explică, să nu se irosească cumva. Este o chestie care în general nu mă deranjează foarte rău, ba chiar mă amuză un pic, pentru că activitatea de a trata condescendent/explica poantele/bate câmpii presupun că implică un mai mare consum de Creier Important decât a fi pur şi simplu sincer/direct/amuzant/onest în răspunsuri. Dar răul e făcut.

    Şi vă mai propun cel mai urât cuvânt din limba română. Este “trudă”. Aici o să citez din mine, pentru că am mai scris despre asta; daca sunteţi singur, pronunţaţi-l cu voce tare: truda. Daca sunteţi în public, pronunţaţi-l tare şi clar, în gând. Accentuaţi acum un pic r-ul – trrrruda. Are ceva de şmirghel, abraziv. Trrruda. E deja istovitor, nu? Eu, cel puţin, când îl pronunţ aşa am impresia că scad în înălţime. Trudă este atunci când celui ce face nu-i place ceea ce face; ori, la naiba, nu facem/faceţi mult prea mulţi asta?!

  • Opinie Dragoş Damian: Un alt tip de patriotism

    Dragoş Damian este CEO al companiei farmaceutice Terapia-Ranbaxy şi preşedintele Asociaţiei Producătorilor de Medicamente Generice din România.

    Cinci companii emblematice despre care suntem cu totii mandri, din cinci domenii diferite, cu capitaluri diferite, care vorbesc cu respect despre Romania, indiferent ca le este tara de origine sau de adoptie.

    Si lista poate continua, pentru ca multinationalele care au decis sa investeasca in Romania au nevoie de alt tip de avantaj competitiv, iar patriotismul economic care te face sa cumperi ceva fabricat la tine in tara este cel care rezoneaza peste tot in lume (si am chiar senzatia ca in Romania, oarecum paradoxal, de multe ori investitorii industriali sunt cei care fac eforturi neobisnuit de mari pentru a ne reda increderea in noi si a incuraja patriotismul in general, raportat la eforturile cliseiste ale clasei politice, la cele comerciale ale mass-mediei sau la cele cvasi-inexistente din sistemul de invatamant). Si asta pentru ca intre producator si consumator exista o cauzalitate circulara demonstrata. Astfel, investitiile facute intr-o tara, rasplatesc intr-o mare masura si increderea consumatorului reluand astfel ciclul economic, creand locuri de munca directe si indirecte, platind taxe si impozite care sunt bani pentru sanatate, educatie, cultura, exportand, devenind un ambasador al tarii pe toate meridianele. Si de ce sa nu admitem, in fond si la urma urmei suprematia industriala a tarilor avasate tehnologic se bazeaza, in afara de inovatie, de accesul la resurse si de doze ingenioase de protectionism, si pe inflacararea consumerismului patriotic.

    Scriam in urma cu doi ani in Ziarul Financiar despre invizibila reactie in lant care se creeaza dupa ce cumperi de pe raftul unui magazin ceva fabricat in Romania. Cred si acum ca si atunci cu mare convingere ca evolutia economica a Romaniei se bazeaza pe un consumator instruit, cu valori comerciale clare, care intelege ca are in cele din urma o misiune patriotica sa utilizeze ceva caruia i se da valoare adaugata in tara, atunci cand exista alternativa. Si asta indiferent daca acel ceva este inventat, creat sau fabricat la noi si indiferent daca vine din atelierul modest al unui artist autodidact sau de pe liniile industriale ale unei gigant multinational instalat intr-un parc tehnologic romanesc.

    Ce este de facut pentru a intari cultura de consumator patriot a romanului, una dintre cheile evolutiei pe termen lung a economiei? Ce este de facut pentru ca atunci cand copii nostri, intrebati fiind “De ce iubesti Romania?” sa raspunda si “Pentru ca are o economie puternica!” ?

    Mediul de afaceri, indiferent de capital, trebuie sa investeasca serios in a demonta stereotipul distructiv ca fabricat in Romania este slab calitativ (probabil ca economia Romaniei este cu cinci ani in urma tocmai pentru ca persista aceasta aberatie).

    Autoritatile locale trebuie sa catalizeze modele comunitare de sustinere a investitiilor locale (cum e banner-ul din centrul Sibiului) si sa insiste ca scolile sa aibe ore de educatie economica.

    Autoritatile centrale sa ia (a cata oara) exemplu de la cele poloneze, care au o campanie institutionala foarte reusita care promoveaza in primul rand competenta resursei umane.

    Si nu in ultimul rand, inca un lucru trebuie facut in ciclul economic teribil de complicat in care inca ne aflam. Sa salutam mai des cu cele mai inalte onoruri ale tarii nu numai oamenii de stat sau oamenii de stiinta, ci si oamenii de afaceri, dand un exemplu. Fie ca sunt conducatori ai unor multinationale sau antreprenori romani, sunt multi cei care lucreaza in Romania in prima linie a (re) industrializarii care merita o medalie pentru ca ne redau, in felul lor, increderea intr-o Romanie puternica.

  • Opinie Mihaela Feodorof: Familia de la muncă

    MIHAELA FEODOROF (EXECUTIVE COACH, YOURWAY COUNSELING)

    Din poziţia de specialist în resurse umane, am pus umărul la consolidarea unei culturi organizaţionale, având mereu în minte sloganul „Oamenii urmează oameni”. Deseori, am cântărit în balanţă mai degrabă relaţiile profesionale nocive, punând în plan secund toate avantajele industriei sau ale contextului economic în conturarea acestei culturi.

    Din perspectiva consultantului am fericita ocazie să particip la poveştile altor companii din diferite industrii care îşi definesc culturi organizaţionale bazate pe propriile sisteme de valori. De ce am trăit mereu însă cu sentimentul că poveştile reale se scriu şi mai bine din „papucii„ consultantului? Deoarece clientul nu are de ce să se ascundă după deget şi trebuie să-l ajuţi să-şi dezvolte afacerea cu zâmbetul pe buze. La finalul exerciţiului, proba este mulţumirea din ochii angajaţilor, nu numai ai acţionarilor!

    Şi care CEO, GM sau antreprenor nu şi-ar dori să întâlnească la intrarea în companie privirile senine ale membrilor echipei?

    Cum sunt într-o relaţie comodă cu imaginaţia, am făcut rapid paralela dintre familie şi organizaţie. Cele două arii ale vieţii noastre se aseamănă mai mult decât am bănui la prima vedere, oricât de surprinzător ar părea. Îmi vine în minte imaginea unui tablou de familie: bunici, copii, nepoţi, mătuşi, unchi şi verişori. Fiecare diferit, unic, dar împreună o familie, un sistem care funcţionează şi în care ne simţim „acasă”, adică în siguranţă. Ca şi în cadrul organizaţiilor, în familie există reguli, o ierarhie, responsabiliăţi, principii şi valori. În funcţie de climatul familial, membrii săi se pot dezvolta şi creşte armonios sau, dimpotrivă, sistemul va deveni defectuos.

    Fiecare dintre noi intrăm în mediul organizaţional cu un bagaj de valori – fie transmise de familia noastră, fie impuse de societate, sau pe care le-am adoptat pe parcursul vieţii. Atât cât se poate asimila, organizaţia din care faci parte este familia cu care împărtăşeşti, sau aşa ar fi firesc, aceleaşi valori. Atunci când felul tău de a fi este congruent cu ceea ce se întâmplă şi la locul de muncă, zâmbetul îţi va defini ziua încă de dimineaţă. Pe măsură ce lucrurile care-ţi sunt date să le faci ca angajat sunt împotriva firii tale, trăirile îţi vor lăsa urme pe chip, dar, mai ales, în interiorul tău. Cine se mai aşteaptă ca în această situaţie randamentul să fie unul ridicat probabil că are ceva provocări privind indicatorii de performanţă cu ajutorul cărora măsoară rezultatele businessului. Eu mă simt norocoasă atunci când mă aflu în preajma clienţilor cu care am aceeaşi viziune. Munca mea devine din ce în ce mai plăcută în pofida efortului pe care-l depunem de ambele părţi.
    Dar cum ajungi la rezultatele dorite?

    Mulţumită clientului care mi-a împărtăşit aşteptările sale printr-o metaforă (NB. Delivering happiness – Tony Hsieh), vă invit să faceţi cunoştinţă cu fericita familie Zappos şi valorile lor.

    1. Oferă UAU prin servicii (uimeşte-ţi clienţii).
    2. Îmbrăţişează şi încurajează schimbarea.
    3. Creează distracţie şi puţină ciudăţenie.
    4. Fii aventuros, creativ şi cu mintea deschisă.
    5. Continuă să te dezvolţi şi să înveţi.
    6. Construieşte relaţii deschise şi oneste prin comunicare.
    7. Construieşte o echipă pozitivă şi un spirit familial.
    8. Fă mai mult cu mai puţin (fă cât poţi de multe cu resurse limitate).
    9. Fii pasionat şi hotărât.
    10. Fii umil (modest).

    Când astfel de valori cimentează relaţiile dintre coechipieri şi angajator, construcţia are o fundaţie solidă. În familie, cu orice divergenţe inerente, găseşti mereu sprijin, un spaţiu de încredere şi confort pe care atunci când eşti „în lumea largă„ nu-l ai.

    Întorcându-ne la organizaţie, este familia cu care munceşti, locul în care din punct de vedere profesional competenţele îţi sunt probate; am convingerea că, atunci când te simţi în siguranţă, performanţele devin vizibile. 

    N-am auzit încă pe nimeni să spună că schimbarea este un proces facil. Dar am trăit de câteva ori satisfacţia rezultatelor obţinute la finalul poveştii, oricum s-a numit ea: dezvoltare organizaţională, reorganizare sau eficientizare de resurse.

    Nu numai cifrele adunate în celebrele excel-uri au dat sentimentul împlinirii profesionale. Privirea aceea prin care oamenii îţi mulţumesc, peste cuvinte, că ai fost alături de ei susţinându-i să-şi depăşească limitele este bonusul nepreţuit pentru care mă dedic în orice proiect. În finalul poveştii mele vă invit să aruncaţi o privire către relaţiile din organizaţia voastră şi, continuând paralela deschisă, să vă daţi singuri răspunsul dacă aceasta este familia cu care vă face plăcere să vă revedeţi sau, mai degrabă, alegeţi să vizitaţi nişte prieteni.

  • Opinie Rucsandra Hurezeanu: Femei în lumea bărbaţilor

    În acelaşi sens, un articol faimos din New York Magazine vorbea de faptul că cercetătorii care studiază comportamentul celor din finanţe au declarat că volatilitatea Wall Street este dată de o anumită substanţă chimică din corp. Şi cum majoritatea traderilor şi a executivilor din finanţe sunt bărbaţi, substanţa în cauză nu e alta decât testosteronul. Avem aşadar (şi) o altă explicaţie a situaţiei care ridică o întrebare: oare cum ar fi arătat criza dacă în poziţiile-cheie de executivi ai băncilor sau în consiliile de administraţie ar fi existat mai multe femei?

    Comunităţile umane şi instituţiile au valorizat excesiv dintotdeauna trăsături „masculine” ca agresivitatea, ambiţia şi competitivitatea. Politica, dar şi afacerile cereau aceste calităţi de la liderii lor. Cu câteva decenii în urmă, într-o lume dominată de bărbaţi, singurele femei care ajungeau în funcţii de putere în stat sau în companii erau considerate mai dure decât cei mai duri bărbaţi. Golda Meir în Israel, Indira Gandhi în India sau Margaret Thatcher în Marea Britanie sunt numai câteva exemple. Dacă Margaret Thatcher a fost supranumită Doamna de Fier, despre Indira Gandhi se spunea că era singurul bărbat din propriul cabinet.

    Astăzi vedem clar o creştere a importanţei valorilor „feminine” în conducerea companiilor: compasiunea, grija, cooperarea, comunicarea. Femeile-lider de astăzi par confortabile cu propria feminitate, recunoscând şi apreciind cu înţelepciune grija pentru ceilalţi în stilul lor de conducere. O organizaţie condusă autoritar cu oameni motivaţi şi conduşi de frică este inerent mai puţin capabilă de inovaţii şi creativitate. Oamenii temători şi stresaţi sunt hipervigilenţi, defensivi şi preocupaţi de ei înşişi.

    Statistic, femeile au acces la educaţie la fel ca bărbaţii şi, astfel, au ajuns să echilibreze balanţa reprezentării de gen în domenii ca educaţia, avocatura, medicina sau afacerile. Cu toate astea, companiile foarte mari sunt în continuare conduse mai mult de bărbaţi. În Fortune 500, doar 15% din companii apar ca fiind conduse de femei.

    Mama mea a fost printre primele femei antreprenoare din România. În 1990 a deschis prima farmacie privată din oraş şi printre primele din ţară, atunci când toată lumea spunea „Încă nu e momentul„. Afacerea s-a dovedit a fi de succes şi s-a extins la firme de distribuţie şi producţie de medicamente. Pornind de la zero, fără resurse materiale sau relaţii politice, a demonstrat că, dacă ea a reuşit, oricine poate reuşi. Având modelul mamei mele, m-am considerat întotdeauna foarte norocoasă. După o experienţă de şapte ani în industria farmaceutică am creat Ivatherm, prima şi singura companie românească de dermatocosmetice. Datorită suportului ei moral şi financiar, schimbarea nu mi s-a părut nici riscantă, nici dramatică, ci foarte firească.

    Îmi amintesc amuzată de prima mea întâlnire cu grupul de cercetători francezi cu care urma să lucrez pentru primele noastre produse cosmetice. Întâlnirea a durat o zi întreagă, în care am lucrat cu briefurile de marketing pregătite pentru alegerea texturilor, a parfumurilor şi a ingredienţilor activi. Văzând ca iau toate deciziile pe loc, unul din colaboratorii mei francezi m-a întrebat: „Tu eşti Ivatherm?”. Adică: „Tu singură te angajezi să creezi această marcă, să promovezi şi să vinzi aceste produse?”. Am răspuns ferm că da. „Succes!”, mi-au spus ei pe jumătate cu admiraţie, pe jumătate cu neîncredere. Mi-a trecut prin minte ideea că dacă aş fi fost bărbat nu mi-ar fi pus această întrebare.

    În următorii ani, micul laborator al cercetătorilor francezi din Paris s-a diversificat prin crearea propriei lor mărci de cosmetice, Novexpert. Eram foarte curioasă să aflu cât de uşor sau cât de greu este astăzi în Franţa să lansezi şi să dezvolţi o nouă marcă de produse cosmetice de farmacie. După un an de zile, întrebându-i de performanţa pe piaţă a mărcii Novexpert, am aflat că erau prezenţi doar în 100 de farmacii franceze. „Dar tu, în câte farmacii eşti prezentă?„ m-au întrebat ei. „În 1.000″, am spun eu cu jumătate de glas. Dintr-o dată nu mai eram fata mamei care se joacă de-a cremele, ci un antreprenor cu performanţe mai mari decât ale lor.

    Lumea afacerilor nu mai este astăzi rezervată bărbaţilor. Tu eşti ceea ce CREZI CĂ EŞTI, restul sunt poveşti în capul altora.

    Rucsandra Hurezeanu este fondatorul Ivatherm.

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Real-fiction

    IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

    Scopul, şi al unora, şi al altora, este minimizarea efortului şi maximizarea rezultatelor. Cum să îi facem pe oameni să muncească mai mult, plătindu-i mai puţin?, se întreabă organizaţiile, sau cum să muncim mai puţin, pe bani mai mulţi? se întreabă oamenii din ele. Conducătorii de organizaţii au adesea impresia că munca lor este una de convingere persuasivă sau de control, nu una de atragere, de îmbiere şi de vânzare. Treaba lor este să lase energia să circule şi să o anime, nu să înţepenească şi mai mult mediul organizaţional care este oricum un construct steril.

    Fiecare are în taler perspectiva proprie şi cel mai adesea scapă din vedere sau anulează complet şi cealaltă perspectivă. Culmea, şi perspectiva nălucilor organizaţionale este creată tot de nişte oameni, dar, culmea, oamenii ţin cont cu uşurinţă de orice, mai puţin de oameni. Sau, mai corect spus, oamenii ţin cont de oamenii de la care au un interes considerat superior, restul este tranzacţie.

    Este o normă, nu o normalitate, faptul că se întâmplă astfel. Adesea această perspectivă care pune mereu omul pe primul plan este considerată pufoasă şi cocoloşitoare. Dar unde altundeva este locul omului dacă nu într-un prim plan, cu toate interesele lui care îl fac să fie fiinţă reală, cu trăiri, mirări, ambiţii, drame, poveşti, experienţe? Omul îmi livrează până la urmă scopul. Este minunat să poţi gândi ce poţi face cu oamenii, dar este o mare prostie să nu ţii cont de ei, indiferent cum sunt ei. Mai mult, dacă nu ţii cont aşa cum este în capul lor că trebuie să se ţină cont de ei, niciodată nu vor participa cu mai mult decât minimul necesar supravieţuirii lor în organizaţii. De fapt, este cel mai greu să ţii cont de oameni în diversitatea lor şi doar experienţa şi smerenia te învaţă cum se face. Iar oamenii nu sunt doar cei care muncesc, ci şi cei care gândesc sau cei care au privilegiul să îi adune pe toţi laolalată. Mai mult, cu cât oamenii sunt pe niveluri mai joase în organizaţie, cu atât mai mult vor forţa şi abuza sistemul, cu atât mai mult cu cât sunt mai bine controlaţi sau înregimentaţi. Pentru că ei ştiu că este un rol de care organizaţia depinde şi pentru că pot. Iar, la nivelul lor, a putea este tot ce au.

    Este vorba de logică simplă, nu de sentiment sau de cocoloşeală. Astfel, dacă omul nu simte că ceea ce primeşte este un maxim, de ce el ar da la rândul lui vreun maxim? De ce chiar dacă primeşte maxim, el dă mai puţin înapoi?

    În acest punct, se vede dacă organizaţiile îşi fac bine treaba, prin conducătorii lor, pentru că acolo unde oamenii pot aprecia valoarea care vine dinspre organizaţie către ei, acolo ei vor da valoare înapoi. Iarăşi, nu spun că organizaţiile trebuie să dea vreun mare tot, ci minimal să aibă măcar înţelepciunea să ambaleze şi să vândă ceea ce au de dat, şi pentru înăuntru la fel de mult ca pentru afară. Că se poate totdeauna şi cu alţi oameni, totdeauna se poate orice cu oricine, însă rodarea asigură trainicia, nu exaltarea şi noile începuturi permanente.

    Dacă mai ţinem cont, peste toate acestea, şi de realitatea socială a nesemnificaţiei noastre în economia generală a lumii şi a lumii organizaţionale, ar însemna să fim naivi şi să pierdem un mare privilegiu: acela de a ne amuza de cât de mici suntem în comparaţie cu cât de mari şi de importanţi ne închipuim că suntem.

  • Austeritatea, pe jilţuri aurite

    Nimic neobişnuit, repet, omul este european, iar europenii au luat în braţe povestea asta cu austeritatea şi o flutură pe oriunde şi oricum, cu încăpăţânare. Şi, în pofida oricăror critici, rezultate sau contraatrgumente, Cameron a mai adăugat nişte vorbe despre un stat mai flexibil şi mai eficient, dar bănuiesc că asta este numai diplomaţie şi, poate, un picuţ de umor englezesc subtil. Colegii de la Business Insider au remarcat decorul în care premierul britanic şi-a rostit cuvântarea – la Lord Mayor’s Banquet în City-ul londonez, înconjurat de jilţuri aurite, alături de personaje ultra-elegante, la o masă plină de cristaluri şi argintărie fină. Nu sunt ipocrit preluând povestea, omul trebuie să îşi ţină rangul, iar societatea britanică este mult mai formală decât sunt obişnuiţi americanii sau românii. Dar, pe de altă parte, poate că este momentul, într-o lume a comunicării instant, pe mii de canale mai mult sau mai puţin convenţionale, ca oamenii politici să fie din ce în ce mai atenţi cu imaginea şi cu vorbele lor.

    În aceeaşi zi în care David Cameron vorbea despre austeritate, preşedintele şi prim-ministrul din România aveau dispute serioase, dar nu pe teme de austeritate, de infrastructură, de sănătate, de educaţie sau de dezvoltare economică, ci pe tema nu ştiu cărui teren cumpărat. Morga românească, departe de cea britanică, includea tot soiul de apelative dintre care plagiator este cel mai benign. În acest timp lucrătorii din sănătate ameninţă cu greva generală pe termen nelimitat, studenţii şi elevii sunt în stradă, 111.000 de firme, cu afaceri de zece miliarde de euro, îşi întrerup activitatea şi peste 18.000 de companii au intrat în insolvenţă în primele nouă luni ale anului.

    Şi mai adaug: conform angajamentelor Executivului faţă de FMI, falimentul personal, o lege pe care, pur şi simplu privind în jur, o socot esenţială, nu va fi legiferat; proiectele de infrastructură nu-şi vor primi finanţarea nici anul viitor; taxele locale pentru persoane fizice pot creşte după bunul plac al primarilor; sectorul public va fi în continuare ajustat (cine vede aici doar economii, greşeşte profund, sectorul public înseamnă şi consum, şi putere de cumpărare, şi, finalmente, PIB); CFR Marfă va fi nu restructurat, ci pur şi simplu vândut la fier vechi; veţi găsi mai multe detalii în presă.

    A rămas sărmana agricultură să ne pună coroniţa celei mai puternice creşteri economice din UE în T3. Inutil de comentat, când pleci de jos un dâmb pare un munte.

    Austeritatea lui David Cameron, a Angelei Merkel sau a FMI a devenit o afacere, un panaceu care pară că reglează, repară şi vindecă. Vor fi apărând specialişti în austeritate, care să lămurească cum să trăieşti făcând fotosinteză şi cum pot trăi companiile cu o singură tastatură la trei computere şi cu producţia în China. Noile mŞŢanuale de afaceri vor fi „Cum să scapi din capcana bogăţiei: fii auster!” şi „Zece mituri despre austeritate: cu burta goală ai mintea mai limpede”. Paul Krugman, laureat al Premiului Nobel pentru economie, ne-ar lămuri deja că securitatea socială este o schemă Ponzi.
    Greşit. Climatul de austeritate cu care bat câmpii liderii politici, fie ei din Europa sau de pe malurile Dâmboviţei, este doar o altă prostie, de pus lângă „too big to fail”.

    Cultura sărăciei înseamnă pentru mine ideea de a împărţi oamenii în duşi de nas şi ducători de nas, în fraieri şi şmecheri. Mai înseamnă eliminarea egalităţii şanselor, idolatrizările gratuite şi folosirea de manipulări grosolane. Mulţumirea de a supravieţui, şi nu vorbesc aici despre satul românesc, ci chiar despre companii.

    Şi, pentru că lumea tocmai a aflat că au existat nişte inşi pe nume Lucian Freud şi Francis Bacon, vă prezint un tablou al primului, intitulat „Benefits Supervisor Sleeping„. Pictat în 1995, tabloul îmi evocă, nu ştiu de ce, austeritatea odihnindu-se; cu puţin efort ne putem închipui şi că jilţul este aurit.

  • Cred că enervăm cumplit pe cineva

    Şi nu numai că laptele nu va mai curge, dar în curând, probabil, se va opri şi mierea; asta după ce apicultorii vor fi impozitaţi pentru sistarea activităţii. Un studiu al Consiliului Concurenţei arată că pentru cele mai multe alimente de bază raportul dintre produsele naţionale şi cele provenite din import continuă să fie unul supraunitar, dar că produsele din import câştigă teren. Laptele dulce de consum şi uleiul de floarea-soarelui au înregistrat cele mai mari modificări în această direcţie, arată raportul. Majoritatea produselor importate din categoriile selectate provin, ca şi în perioada anterioară, din ţări ale Uniunii Europene. Produsele analizate au fost laptele dulce de consum, ouăle de găină, carnea de porc, carnea de pasăre, uleiul de floarea-soarelui, pâinea, mezelurile şi vinul. Dacă în aceste cazuri consumul din magazine este asigurat în proporţie 63-88% de produse provenite din România, în cazul legumelor şi fructelor situaţia este inversă. Astfel, doar în cazul verzei şi al cireşelor vânzările sunt acoperite în proporţie de peste 50% din producţie autohtonă, în rest ponderea legumelor şi fructelor provenite din România în totalul vânzărilor magazinelor se situează între 4% în cazul fasolei boabe şi 41% la ceapă uscată.

    Reţineţi: 4% în cazul fasolei boabe. Cu alte cuvinte, mâncarea naţională, fasolea cu cârnaţi, cu care o să sărbătorim apropiatul 1 Decembrie, are 96 de şanse din 100 să nu fie chiar naţională, fiind ea cultivată aiurea în lume, de oameni mai determinaţi, care îşi cunosc şi posibilităţile şi interesele. Aş adăuga acest mic amănunt atât în lista de mândrii naţionale pe care o să le tot înşirăm înainte şi după 1 decembrie, pentru menţinerea dârzeniei sentimentului naţional, cât şi socotitorilor cărora nu le mai ies procentele de creştere a PIB dacă dă Dumnezeu un an mai secetos.

    Mă opresc aici, ar fi o risipă să încep să vorbesc despre nevoia de sprijin a agricultorilor, despre instituţii care să faciliteze preluarea produselor de la agricultori şi vânzarea acestora, despre finanţări sau despre alocarea aiurea a banilor de la buget. O să mă mulţumesc să mai spun că, din câte ştiu, nota de plată a consumatorilor europeni este încăr-cată cu circa 50 de miliarde de euro din cauza preţurilor mai mari la produsele alimentare; jumătate din preţul produselor agricole europene este decis nu de piaţă, ci de măsurile administrative.

    Şi o să mai spun şi un banc, care se leagă bine cu ce am scris mai sus: un ins cu ochii înceţoşaţi, în zdrenţe, murdar, neras, se îndreaptă şchiopătând spre altar şi spune: „Doamne, de ce m-ai ales pe mine pentru toate nenorocirile astea?„. Un glob de foc apare şi o voce tunătoare îi răspunde pe un ton vag compătimitor: „…n-aş putea să-ţi spun exact, dar e ceva la tine care mă enervează cumplit…”.

    Asta e, cred că enervăm cumplit pe cineva. Un câmp pictat de Van Gogh mi se pare cel mai potrivit pentru ilustraţie.