BusinessMagazin

Tag: razboi

  • El a fost dublura diavolului. Povestea omului care a fost sosia lui Uday Saddam Hussein

    Latif Yahia a fost dublura  fiului lui Saddam Hussein, Uday Hussein. Yahia spune că a devenit sosia lui Uday în septembrie 1980 când a început războiul dintre Iran şi Iraq.

    El a fost chemat la palatul prezidenţial şi a fost informat că o să fie dublura lui Uday şi va merge în locul acestuia în zonele periculoase. Yahia a refuzat iniţial şi a fost închis. S-a răzgândit, apoi a fost antrenat timp de şase luni pentru a imita postura şi discursul lui Uday. Cei doi aveau trăsături similare, însă Yahia a fost supus mai multor intervenţii chirurgicale pentru ca cei doi să semene şi mai mult.

    Uday Hussein a a fost fiul cel mare al lui Saddam Hussein. Pentru mai mulţi ani, Uday a fost văzut ca moştenitor al tatălui său, cu toate acestea, Uday a pierdut această poziţie din cauza comportamentului său excentric şi a relaţiei tulbure cu tatăl şi cu fratele său. În urma invaziei Statelor Unite ale Americii în Irak din 2003, el a fost ucis, împreună cu fratele său de către Special Forces Task Force (Task Force 20) în timpul unui schimb scurt de focuri la Mosul.

    Uday avea un comportament violent, ar fi ucis un ofiţer de armată doar pentru că acesta nu-l salutase şi ar fi torturat atleţii iranieni pentru că aceştia nu ar fi avut performanţe mulţumitoare la concursuri. De asemenea,  se spune despre Uday că ar fi răpit şi ar fi violat fete de pe stradă. 

    Yahia a fost trimis în zonele de conflict pentru a ridica moralul trupelor. Între timp, relaţia dintre Yahia şi Udey s-a deteriorat, iar atunci când o femeie de care Uday era atras îi acorda mai multă atenţie lui Yahia, Uday l-a împuşcat pe Yahia în mână.

    Latif Yahia a fugit apoi a cerut şi a primit azil în Austria în 1992. După ce a fost atacat în Austria, Yahia a fugit, din nou, la Londra în 1995.

    Povestea lui Yahia nu este crezută de toată lumea, doi jurnalişti consideră că nu tot ce a spus Yahia ar fi adevărat. Jurnaliştii ar fi găsit inconsistenţe bătătoare la ochi legate de spusele lui Latif Yahia.

    Povestea lui Latif Yahia a fost ecranizată pe marele ecran în filmul “The Devils Double”, regizat de Lee Tamahori, cu Dominic Cooper în rolul principal. Bazat pe cărţile lui Latif Yahia, sosia lui Uday Hussein, filmul reprezintă o viziune terifiantă asupra casei lui Saddam prin ochii unui om care ştia prea multe

     

  • El a fost dublura diavolului. Povestea omului care a fost sosia lui Uday Saddam Hussein

    Latif Yahia a fost dublura  fiului lui Saddam Hussein, Uday Hussein. Yahia spune că a devenit sosia lui Uday în septembrie 1980 când a început războiul dintre Iran şi Iraq.

    El a fost chemat la palatul prezidenţial şi a fost informat că o să fie dublura lui Uday şi va merge în locul acestuia în zonele periculoase. Yahia a refuzat iniţial şi a fost închis. S-a răzgândit, apoi a fost antrenat timp de şase luni pentru a imita postura şi discursul lui Uday. Cei doi aveau trăsături similare, însă Yahia a fost supus mai multor intervenţii chirurgicale pentru ca cei doi să semene şi mai mult.

    Uday Hussein a a fost fiul cel mare al lui Saddam Hussein. Pentru mai mulţi ani, Uday a fost văzut ca moştenitor al tatălui său, cu toate acestea, Uday a pierdut această poziţie din cauza comportamentului său excentric şi a relaţiei tulbure cu tatăl şi cu fratele său. În urma invaziei Statelor Unite ale Americii în Irak din 2003, el a fost ucis, împreună cu fratele său de către Special Forces Task Force (Task Force 20) în timpul unui schimb scurt de focuri la Mosul.

    Uday avea un comportament violent, ar fi ucis un ofiţer de armată doar pentru că acesta nu-l salutase şi ar fi torturat atleţii iranieni pentru că aceştia nu ar fi avut performanţe mulţumitoare la concursuri. De asemenea,  se spune despre Uday că ar fi răpit şi ar fi violat fete de pe stradă. 

    Yahia a fost trimis în zonele de conflict pentru a ridica moralul trupelor. Între timp, relaţia dintre Yahia şi Udey s-a deteriorat, iar atunci când o femeie de care Uday era atras îi acorda mai multă atenţie lui Yahia, Uday l-a împuşcat pe Yahia în mână.

    Latif Yahia a fugit apoi a cerut şi a primit azil în Austria în 1992. După ce a fost atacat în Austria, Yahia a fugit, din nou, la Londra în 1995.

    Povestea lui Yahia nu este crezută de toată lumea, doi jurnalişti consideră că nu tot ce a spus Yahia ar fi adevărat. Jurnaliştii ar fi găsit inconsistenţe bătătoare la ochi legate de spusele lui Latif Yahia.

    Povestea lui Latif Yahia a fost ecranizată pe marele ecran în filmul “The Devils Double”, regizat de Lee Tamahori, cu Dominic Cooper în rolul principal. Bazat pe cărţile lui Latif Yahia, sosia lui Uday Hussein, filmul reprezintă o viziune terifiantă asupra casei lui Saddam prin ochii unui om care ştia prea multe

     

  • ONU: Forţele guvernamentale siriene au folosit arme chimice de peste 20 de ori

    “Forţele guvernamentale au continuat să utilizeze arme chimice împotriva civililor din zone controlate de opoziţie. În cel mai grav incident, forţele aeriene siriene au folosit gaz sarin la Khan Sheikhoun, Idlib, omorând zeci de persoane, majoritatea fiind femei şi copii”, se afirmă într-un raport al Comisiei ONU pentru Investigaţia privind Siria, catalogând atacul drept o crimă de război.

    Anchetatorii ONU afirmă că au fost înregistrate 33 de atacuri cu arme chimice în Siria, din 2011 şi până astăzi. Forţele regimului de la Damasc sunt responsabile pentru 27 dintre acestea, iar în şase cazuri nu au fost momentan identificaţi autorii.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Milionar timişorean în război cu ONG-urile şi cu politicienii bănaţeni corupţi! Vezi despre ce investiţii blocate e vorba

    Pentru investiţia de la Poiana Mărului Romeo Dunca a crezut că va fi suficientă intervenţia Parchetului Naţional Anticorupţie, devenit DNA, pentru ca problemele să se rezolve, dar nu a fost aşa. Asta poate şi pentru că după arestarea lui Antonie Bunei, primarul din Zăvoi, conducerea primăriei a fost preluată de Ioan Scorobete, viceprimarul lui Bunei.
     
    Nu numai că l-a blocat pe Dunca dar, primăria reprezentată de Scorobete, l-a şi dat în judecată pe Romeo Dunca pentru a fi obligat să-şi dărâme cabana de pe muntele Ţarcu, Judecătoria Caransebeş decizând, în primă instanţă, dărâmarea cabanei.
    Nici cu Muntele Mic nu a fost uşor, problemele fiind tot politice, Dunca chiar vorbind deschis despre ce şi cum i s-a cerut.

    Însă, invitat la o emisiune la televiziunea locală Vest TV Reşiţa, Dunca dezvăluia că cele mai mari probleme şi cele mai grele munci de lămurire le-a avut cu Asociaţia ”Altitudine”, custodele sitului Natura 2000 ”Munţii Ţarcu”, care practic i-a blocat pe toate căile posibile investiţia turistică, ajungându-se să se spună până şi că ”Romeo Dunca vrea să ne fure munţii”!

    Reprezentanţii Asociaţiei ,,Altitudine” spuneau, în 2012, la o dezbatere, că proiectul propus de S.C. Dunca Imobiliare S.R.L. va avea nevoie de avizul Asociaţiei, fără de care nu se va putea trece la etapa de obţinere a aprobării din partea autorităţilor de mediu, iar, din punctul lor de vedere, aceştia consideră că proiectul va afecta speciile de plante şi animale care există în zonă.

    Această poziţie a Asociaţiei ,,Altitudine” a stârnit reacţia publicului prezent, mai mulţi proprietari de pensiuni şi case de vacanţă afirmând că au investit în Poiana Mărului cu speranţa că proiectul propus de S.C. Dunca Imobiliare S.R.L. se va realiza şi va contribui la popularea staţiunii în sezonul de iarnă, perioadă „moartă” pentru activităţile turistice, afluxul de turişti înregistrând scăderi drastice, în primul rând din cauza lipsei unor activităţi care să includă practicarea în bune condiţii a sporturilor de iarnă.

     

  • Strategul-şef al Casei Albe anunţă că SUA se află într-un război economic cu China

    “Suntem într-un război economic cu China. Nu au nicio reţinere să spună ce practici au, este în firea lor. Unul dintre aceste stat va avea hegemonia în 25 sau 30 de ani … şi o să fie ei dacă vom continua pe acest drum. Dacă vom continua să pierdem această luptă, suntem la cinci sau cel mult zece ani de atingerea unui punct de inflexiune din care nu ne vom putea reveni niciodată”, a declarat Bannon.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Adevărata miză a războiului pe pensiile private obligatorii. Câţi bani învârt şi ce profit au asigurătorii

    Ministrul Finanţelor Ionuţ Mişa a acuzat duminică administratorii de fonduri de pensii private obligatorii că fac „sute de milioane de lei” din comisioanele aplicate administrării acestor fonduri. Mişa este cel care a readus în discuţie, chiar în ziua învestirii sale ca ministru, a intenţiei Guvernului PSD-ALDE de a desfiinţa sistemul de pensii private obligatorii, prin naţionalizare, astfel că aceste miliarde de euro ar putea să acopere gaura neagră a bugetului public de pensii.

    APAPR arată că acest profit al companiilor care gestionează Pilonul II de pensii a fost de aproximativ 77 de milioane de euro în perioada 2016-2017, ceea ce ar însemna, dacă împărţim fictiv acest profit în mod egal între cei 7 administratori de pensii private obligatorii, că fiecare asigurător cu acest obiect de activitate a câştigat în această perioadă de un an 11 milioane de euro, în medie, sumă care raportată la activitatea unei bănci sau companie de asigurări nu reprezintă o miză importantă. De altfel, APAPR susţine că în România sunt aplicate unele dintre cele mai mici costuri de administrare ale pensiilor private din Europa.

    Potrivit Asociaţiei pentru Pensiile Administrate Privat (APAPR), în cei 9 ani de activitate fondurile de pensii private obligatorii au primit în administrare contribuţii brute de 28,2 miliarde de lei, diferenţa până la activele nete de 35,1 miliarde de lei (7,7 miliarde de euro), în sumă de 6,91 miliarde de lei (peste 1,51 miliarde de euro) reprezentând câştigul total obţinut din investiţii, net de toate comisioanele, exclusiv în beneficiul participanţilor români.

    Citeşte mai multe pe www.gandul.info

  • A pornit o companie vânzând un singur produs. Astăzi, corporaţia generează venituri de peste 50 de miliarde de dolari

    Charles Pfizer (22 martie 1824 – 19 octombrie 1906) este fondatorul multinaţionalei americane din industria farmaceutică Pfizer, companie care a ajuns anul trecut la venituri de 51,5 miliarde de dolari şi 78.000 de angajaţi, potrivit raportului anual al corporaţiei.

    Antreprenorul s-a născut în Ludwigsburg, Germania, cu numele de Karl Pfizer şi a emigrat în America în anul 1848, când avea 23 de ani, schimbându-şi numele în Charles Pfizer. Un an mai târziu, a fondat compania Charles Pfizer & Company, în parteneriat cu vărul său, Charles Erhart, care emigrase împreună cu el în căutarea de noi oportunităţi. Cei doi au investit în afacere 2.500 de dolari, bani pe care Pfizer îi împrumutase de la tatăl său.

    Au pornit compania într-o clădire din cărămidă aflată în cartierul newyorkez Brooklyn, un spaţiu modest ce servea drept birou, laborator, fabrică şi depozit, şi au început să producă primul medicament. Acesta era o versiune îndulcită de santonină, un medicament contra viermilor intestinali, afecţiune comună în perioada aceea. De profesie chimist, Pfizer a preparat medicamentul, iar partenerul său de afaceri a aplicat aroma de migdală îndulcită.

    În 1857, Pfizer a deschis un birou în Manhattan, pe strada Beekman, în inima districtului destinat produselor chimice şi medicamentelor. (11 ani mai târziu, acest birou a fost mutat într-o clădire cu patru etaje de pe strada Maiden Lane, unde, în 1978, compania a instalat unul dintre primele telefoane din New York – n.r.). Charles Pfizer călătorea deseori în Europa, pentru a menţine contactele cu producătorii de materie primă necesară medicamentelor sale. Într-una dintre aceste călătorii a cunoscut-o şi pe viitoarea sa soţie, Anna Hausch, cu care s-a căsătorit în 1859 şi cu care a avut cinci copii, dintre care doi au lucrat în cadrul companiei.

    Până în 1860, compania ajunsese să producă şi acid boric, Pfizer fiind primul producător important al acestuia şi al substanţelor derivate din acesta în SUA. Dezvoltarea a continuat şi în contextul Războiului de Secesiune (războiul dintre Nord şi Sud), când un tarif protector împotriva tartraţilor a permis companiei să înceapă producţia locală a acestora. Aceştia erau făcuţi din reziduurile încrustate rămase în butoaiele de vin. Acidul tartric avea un rol important în vindecarea soldaţilor răniţi şi îmbolnăviţi în luptă, prin urmare afacerea a devenit înfloritoare în perioada războiului.

    În afară de substanţele vândute în scopuri medicinale, Pfizer începuse să producă şi chimicale folosite în noua industrie a fotografiei. În perioada de după război, expansiunea a continuat: în 1880, cel mai important produs al lui Pfizer devenise acidul citric, folosit în prepararea sucurilor recent inventate, precum Coca-Cola şi Dr. Pepper. Produsele lor au căpătat rapid recunoaştere, un rol important în promovarea acestora avându-l şi vărul lui Pfizer. Se vorbea despre ”Calitatea Pfizer“, slogan care a fost folosit mai târziu în ambalarea medicamentelor produse de companie. În 1882, pe seama creşterii numărului de clienţi, cei doi s-au extins cu birouri şi depozite în afara New Yorkului, în Chicago, Illinois.

    În 1891, Erhart a murit, iar Pfizer a devenit unicul proprietar al afacerii. Înainte de a se retrage, Charles Pfizer a listat compania la bursă, cu acţiuni ce se vindeau cu preţul de 100 de dolari. S-a retras din afacere în 1900 şi a murit în 1906, după ce s-a accidentat căzând pe scările casei sale.

  • A pornit o companie vânzând un singur produs. Astăzi, corporaţia generează venituri de peste 50 de miliarde de dolari

    Charles Pfizer (22 martie 1824 – 19 octombrie 1906) este fondatorul multinaţionalei americane din industria farmaceutică Pfizer, companie care a ajuns anul trecut la venituri de 51,5 miliarde de dolari şi 78.000 de angajaţi, potrivit raportului anual al corporaţiei.

    Antreprenorul s-a născut în Ludwigsburg, Germania, cu numele de Karl Pfizer şi a emigrat în America în anul 1848, când avea 23 de ani, schimbându-şi numele în Charles Pfizer. Un an mai târziu, a fondat compania Charles Pfizer & Company, în parteneriat cu vărul său, Charles Erhart, care emigrase împreună cu el în căutarea de noi oportunităţi. Cei doi au investit în afacere 2.500 de dolari, bani pe care Pfizer îi împrumutase de la tatăl său.

    Au pornit compania într-o clădire din cărămidă aflată în cartierul newyorkez Brooklyn, un spaţiu modest ce servea drept birou, laborator, fabrică şi depozit, şi au început să producă primul medicament. Acesta era o versiune îndulcită de santonină, un medicament contra viermilor intestinali, afecţiune comună în perioada aceea. De profesie chimist, Pfizer a preparat medicamentul, iar partenerul său de afaceri a aplicat aroma de migdală îndulcită.

    În 1857, Pfizer a deschis un birou în Manhattan, pe strada Beekman, în inima districtului destinat produselor chimice şi medicamentelor. (11 ani mai târziu, acest birou a fost mutat într-o clădire cu patru etaje de pe strada Maiden Lane, unde, în 1978, compania a instalat unul dintre primele telefoane din New York – n.r.). Charles Pfizer călătorea deseori în Europa, pentru a menţine contactele cu producătorii de materie primă necesară medicamentelor sale. Într-una dintre aceste călătorii a cunoscut-o şi pe viitoarea sa soţie, Anna Hausch, cu care s-a căsătorit în 1859 şi cu care a avut cinci copii, dintre care doi au lucrat în cadrul companiei.

    Până în 1860, compania ajunsese să producă şi acid boric, Pfizer fiind primul producător important al acestuia şi al substanţelor derivate din acesta în SUA. Dezvoltarea a continuat şi în contextul Războiului de Secesiune (războiul dintre Nord şi Sud), când un tarif protector împotriva tartraţilor a permis companiei să înceapă producţia locală a acestora. Aceştia erau făcuţi din reziduurile încrustate rămase în butoaiele de vin. Acidul tartric avea un rol important în vindecarea soldaţilor răniţi şi îmbolnăviţi în luptă, prin urmare afacerea a devenit înfloritoare în perioada războiului.

    În afară de substanţele vândute în scopuri medicinale, Pfizer începuse să producă şi chimicale folosite în noua industrie a fotografiei. În perioada de după război, expansiunea a continuat: în 1880, cel mai important produs al lui Pfizer devenise acidul citric, folosit în prepararea sucurilor recent inventate, precum Coca-Cola şi Dr. Pepper. Produsele lor au căpătat rapid recunoaştere, un rol important în promovarea acestora avându-l şi vărul lui Pfizer. Se vorbea despre ”Calitatea Pfizer“, slogan care a fost folosit mai târziu în ambalarea medicamentelor produse de companie. În 1882, pe seama creşterii numărului de clienţi, cei doi s-au extins cu birouri şi depozite în afara New Yorkului, în Chicago, Illinois.

    În 1891, Erhart a murit, iar Pfizer a devenit unicul proprietar al afacerii. Înainte de a se retrage, Charles Pfizer a listat compania la bursă, cu acţiuni ce se vindeau cu preţul de 100 de dolari. S-a retras din afacere în 1900 şi a murit în 1906, după ce s-a accidentat căzând pe scările casei sale.

  • A pornit o companie vânzând un singur produs. Astăzi, corporaţia generează venituri de peste 50 de miliarde de dolari

    Charles Pfizer (22 martie 1824 – 19 octombrie 1906) este fondatorul multinaţionalei americane din industria farmaceutică Pfizer, companie care a ajuns anul trecut la venituri de 51,5 miliarde de dolari şi 78.000 de angajaţi, potrivit raportului anual al corporaţiei.

    Antreprenorul s-a născut în Ludwigsburg, Germania, cu numele de Karl Pfizer şi a emigrat în America în anul 1848, când avea 23 de ani, schimbându-şi numele în Charles Pfizer. Un an mai târziu, a fondat compania Charles Pfizer & Company, în parteneriat cu vărul său, Charles Erhart, care emigrase împreună cu el în căutarea de noi oportunităţi. Cei doi au investit în afacere 2.500 de dolari, bani pe care Pfizer îi împrumutase de la tatăl său.

    Au pornit compania într-o clădire din cărămidă aflată în cartierul newyorkez Brooklyn, un spaţiu modest ce servea drept birou, laborator, fabrică şi depozit, şi au început să producă primul medicament. Acesta era o versiune îndulcită de santonină, un medicament contra viermilor intestinali, afecţiune comună în perioada aceea. De profesie chimist, Pfizer a preparat medicamentul, iar partenerul său de afaceri a aplicat aroma de migdală îndulcită.

    În 1857, Pfizer a deschis un birou în Manhattan, pe strada Beekman, în inima districtului destinat produselor chimice şi medicamentelor. (11 ani mai târziu, acest birou a fost mutat într-o clădire cu patru etaje de pe strada Maiden Lane, unde, în 1978, compania a instalat unul dintre primele telefoane din New York – n.r.). Charles Pfizer călătorea deseori în Europa, pentru a menţine contactele cu producătorii de materie primă necesară medicamentelor sale. Într-una dintre aceste călătorii a cunoscut-o şi pe viitoarea sa soţie, Anna Hausch, cu care s-a căsătorit în 1859 şi cu care a avut cinci copii, dintre care doi au lucrat în cadrul companiei.

    Până în 1860, compania ajunsese să producă şi acid boric, Pfizer fiind primul producător important al acestuia şi al substanţelor derivate din acesta în SUA. Dezvoltarea a continuat şi în contextul Războiului de Secesiune (războiul dintre Nord şi Sud), când un tarif protector împotriva tartraţilor a permis companiei să înceapă producţia locală a acestora. Aceştia erau făcuţi din reziduurile încrustate rămase în butoaiele de vin. Acidul tartric avea un rol important în vindecarea soldaţilor răniţi şi îmbolnăviţi în luptă, prin urmare afacerea a devenit înfloritoare în perioada războiului.

    În afară de substanţele vândute în scopuri medicinale, Pfizer începuse să producă şi chimicale folosite în noua industrie a fotografiei. În perioada de după război, expansiunea a continuat: în 1880, cel mai important produs al lui Pfizer devenise acidul citric, folosit în prepararea sucurilor recent inventate, precum Coca-Cola şi Dr. Pepper. Produsele lor au căpătat rapid recunoaştere, un rol important în promovarea acestora avându-l şi vărul lui Pfizer. Se vorbea despre ”Calitatea Pfizer“, slogan care a fost folosit mai târziu în ambalarea medicamentelor produse de companie. În 1882, pe seama creşterii numărului de clienţi, cei doi s-au extins cu birouri şi depozite în afara New Yorkului, în Chicago, Illinois.

    În 1891, Erhart a murit, iar Pfizer a devenit unicul proprietar al afacerii. Înainte de a se retrage, Charles Pfizer a listat compania la bursă, cu acţiuni ce se vindeau cu preţul de 100 de dolari. S-a retras din afacere în 1900 şi a murit în 1906, după ce s-a accidentat căzând pe scările casei sale.

  • ‘Ipocrizia’ marilor producători de maşini electrice: Costul automobilelor nepoluante este ‘plătit’ cu sânge şi război, prin menţinerea indirectă a situaţiei dramatice din Congo, unde se află 60% din rezerva mondială a unui ingredient indispensabil bateriilor

    Cobaltul este un element critic în bateriile litiu-ion folosite la producţia maşinilor electrice. Astfel de baterii deja consumă 42% din cererea de metal, iar necesarul va exploda pe măsură ce lumea va trece de la benzină şi motorină la maşini electrice. Săptămâna trecută, Marea Britanie a urmat exemplul Franţei şi a anunţat că vânzarea maşinilor cu motoare pe combustie va fi interzisă începând din 2040. Curând, aproape oricine din părţile bogate ale lumii va putea conduce o maşină cu gândul că nu mai face rău planetei.

    Totuşi, există o problemă majoră. Aproximativ 60% din producţia mondială de cobalt vine din Republica Democrată Congo, o ţară de mărimea Europei de Vest, şi cu probleme uriaşe. Unii analişti ai industriei estimează o creştere a necesarului de cobalt cu 30% până în 2030, iar mare parte din acesta va veni din Congo. Preţurile cobaltului s-au dublat numai anul trecut.

    Mulţi s-ar gândi că locuitorii din Congo se vor bucura la ideea că vor câştiga atât de mult din export. Dar dacă istoria este o indicaţie pentru ce va urma, congolezii vor avea extrem de puţin de câştigat, iar cel mai probabil violenţele şi războiul civil va guverna şi va măcina economia, scrie Financial Times.

    În Congo se poate găsi aproape orice element din tabelul periodic. Dar abundenţa nu a adus beneficii prea mari oamenilor. Un raport recent al Global Witness arată că 30% din impozitul plătit statului de companiile miniere între 2013 şi 2015, în jur de 750 de milioane de dolari, a dispărut pur şi simplu.

    Un raport separat despre Joseph Kabila, preşedintele din Congo, a cărui familie domină 80 de linii de business, arată unde ar fi putut dispărea banii. În loc să beneficieze de vasta bogăţie minerală, congolezii sunt printre cei mai săraci oameni din lume, cu un venit per capita de aproximativ 800 de dolari.

    Congo a avut parte de o serie de guvernări crude şi de războaie care au măcinat ţara, după ce a devenit colonia personală a regelui Leopold al II-lea al Belgiei, în 1885.

    El a folosit congolezii ca sclavi, condamnând la moarte milioane de oameni şi tăind mâinile celor care nu se grăbeau să sărăcească ţara de bogăţiile naturale – în special cauciuc, folosit pentru anvelope în timpul primului boom auto, scrie Financial Times.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro