BusinessMagazin

Tag: opinie

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Pay respect, take chances, spend time

    IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

    Iubesc limba română şi preţuiesc tâlcul ei, dar mă încurcă teribil atunci când este vorba despre ceea ce cultivă în gândire vorbirea ei. Nu aş schimba limba, ci doar perspectiva din care o vorbim şi o lăsăm să ne macine şi să ne tocească sinapsele. Când oamenii îşi asumă riscuri există o şansă ca ei să devină responsabili, dar când îşi iau singuri riscuri devin motivaţi. Riscurile asumate implică consecinţe, riscurile motivate implică mai multă creativitate şi adaptabilitate. 

    Respectul din limba engleză este o plată care va întoarce ceva înapoi, probabil tot respect, într-o tranzacţie corectă pentru ambele părţi. Etimologia cuvântului pay este în legătură cu cuvântul peace/pace şi probabil că echilibrul şi armonia pe care pacea le presupune au un preţ care îşi merită „banii„ întotdeauna. Dar atunci când respectul devine ceva de arătat, el este coercitiv şi demonstrativ. Timpul în România se petrece, pe când într-o limbă responsabilă se consumă, deci raţionalizarea lui este un demers conştient şi responsabil. Nu este loc de risipă.

    Prin natura ei limba română de business pare mai degrabă o limbă defensivă, nu o limbă constructivă. Limbajul este principalul instrument de aliniere, atât în lumea personală, cât şi în lumile organizaţionale din care facem cu toţii parte, iar folosirea lui nu înseamnă neapărat şi înţelegerea aceloraşi mesaje.

    Comunicarea este un proces, dar limbajul este cel care amprentează creierul cu semnificaţii. Când îmi asum, mi se face frică; când arăt, demonstrez; când petrec, veselesc. Când plătesc şi când consum devin responsabil, când iau singur ceva înseamnă că eu chiar vreau acel ceva şi voi face ceva cu el.

    Dacă un copil vede că părinţii plătesc pentru tot ce cumpără, oare ce va însemna pentru el să plătească respect? La fel cred că ar fi şi în cazul atenţiei, care este ceva ce se plăteşte, deci va aduce ceva la schimb implicit, nu este ceva ce se dă… de pomană. Îndemnul de a plăti îmi aduce certitudinea unei tranzacţii, pe când îndemnul de a da este coercitiv.

    În România oamenii îşi asumă puţine riscuri din cauza fricii de eşec, pe când în ţările anglo-saxone oamenii caută riscurile pentru că în orice risc există şi o oportunitate. Deci până la dezvoltarea unei atitudini capitaliste, a unui spirit asertiv şi proactiv este o cale foarte lungă pe care o avem de străbătut ceva mai greu decât alte ţări pentru că primul ingredient, dar şi instrument, limbajul, ne face să fim implicit pasivi, de orientare mai degrabă socialist-sindicalistă. Devenim în mod raţional de dreapta, dacă avem gene suplimentare potrivite. Dar care este şansa noastră ca într-o ţară cu o rată a analfabetismului funcţional de 40 – 45% să altoim gena potrivită?

    În spiritul acestei întrebări am o certitudine: corporaţiile ne-au dat o şansă uriaşă de a ne aduna şi de a ne educa măcar de la maturitate încolo. Corporaţiile au schimbat enorm în bine ţara în ultimii 20 de ani, cel puţin prin educarea limbajului şi a semnificaţiei acestuia, deşi nu cred că vreodată vreo corporaţie a avut măcar în coada listei obiectivul de a educa societatea în care pătrunde în altă direcţie decât în cea a produselor pe care le avea ea de vânzare. Chiar şi aşa, este o contribuţie fabuloasă. Mai apoi, o contribuţie la fel de însemnată a fost adusă de companiile româneşti care au crescut şi care şi-au permis să recruteze şi să plătească oameni antrenaţi deja în/de corporaţii.

    Mai rămâne sectorul public, mare în cuprindere şi cu impact social tot atât de mare. Logic, tot ce înseamnă administraţia publică a unei ţări ar trebui să aibă rolul de a educa societatea pe care o deserveşte, dar tocmai aici este paradoxul şi viciul, pentru că administraţia publică de la noi adună cu preponderenţă oameni care execută, nu oameni care iniţiază, conduşi la rândul lor de oameni care au doar de luat, nu şi de dat în spiritul unei viziuni de capitalism modificat genetic eşuat.

    Şi dacă nu limbajul, atunci ce sau cine are şansa de a modifica caracterul atunci când este loc de modificat?

    Lista de cuvinte care cultivă caracterul e lungă. La fel stă treaba şi cu iniţiativa sau cu dreptatea: iniţiativa se ia în limba engleză, pe când în limba română e ceva ce oamenii ar trebui să aibă implicit. Cu dreptatea treaba stă şi mai şi: „eşti„ dreptate (you are right) şi asta obligă un tip de conduită în limba engleză, dar în limba română posezi dreptatea (ai dreptate), deci vai şi amar atunci când se întâmplă vreo deposedare sau vreo neluare în seamă a unei posesiuni atât de preţioase. 

  • Opinie Gabriel Biriş: Despre faliment. Personal şi nu numai

    GABRIEL BIRIŞ este avocat, membru al UNPIR

    Ce prevederi conţine noul cod al insolvenţei în legătură cu insolvenţa persoanelor fizice? Răspunsul este simplu: niciuna! Chiar dacă este un „cod„, în fapt noua legislaţie nu acoperă deloc materialul insolvenţei personale şi nu include nici prevederile cu privire la insolvenţa unităţilor administrativ-teritoriale.

    Subiectul insolvenţei revine în actualitate printr-o nouă lege, Codul insolvenţei. Din dorinţa guvernului de a-l introduce în regim de urgenţă, dorinţă motivată de faptul că actuala legislaţie este, zice-se, prea protectivă cu cei care nu îşi plătesc datoriile către stat, codul a fost aprobat mai întâi prin ordonanţă de urgenţă. Aşa cum era de aşteptat, Curtea Constituţională a declarat neconstituţional actul emanat de la guvern, motivul fiind unul cât se poate de predictibil: nu se poate justifica caracterul de urgenţă. Drept urmare, actul a fost trimis la Parlament, unde acum se află în proces de aprobare.

    De ce oare legiuitorul se încăpăţânează să nu rezolve această problemă spinoasă? Pentru a afla răspunsul la această întrebare trebuie să ne aducem puţin aminte câteva lucruri despre istoria recentă a creditării în România. Aproape inexistent în 2000, creditul bancar a început să fie disponibil din ce în ce mai mult persoanelor fizice. Mai întâi pentru credite ipotecare (aproape exclusiv în euro, dolari şi, din păcate, în franci elveţieni), apoi pentru credite de consum. După 2004, dar mai ales în 2006, 2007 şi prima jumătate a lui 2008, creditele personale au explodat pur şi simplu. Toată lumea era euforică, se credea că laptele şi mierea vor curge în valuri nesfârşite peste plaiurile mioritice. Dar nu a fost să fie: piaţa s-a prăbuşit, criza a lovit nemilos România, politicul amplificând şi el criza prin măsurile luate. Drept urmare, oamenii nu au mai putut să îşi achite ratele la credite.

    În mod evident, au apărut şi câţiva Feţi Frumoşi, cocoţaţi falnic pe spinarea înaripatului Populism, care au început să propună soluţii pentru protejarea sărmanilor loviţi de criză. I-am întâlnit şi în mediul politic, dar şi la periferia acestuia. Unii, mai aprigi, au propus chiar o lege „a falimentului personal„. La o lectură mai atentă a acelei propuneri legislative realizezi că, de fapt, ce doreau autorii era un instrument pe care debitorii să îl poată folosi ca să scape de o parte din datoriile către bănci. Termenul consacrat este de „hair cut„, dar metoda mai este cunoscută şi prin sintagma „ţeapă„. Metodă care este de altfel folosită pe scară largă în relaţiile comerciale, între companii – legislaţia actuală şi chiar şi cea viitoare fiind foarte grijulie cu debitorii şi nu cu creditorii, aşa cum găsesc eu a fi normal.

    Absolut firesc, băncile s-au opus. Cum vocea ARB nu poate fi neglijată, mai ales când BNR şi FMI o susţin, în mod absolut predictibil legea falimentului personal a fost blocată şi îngropată prin sertarele Parlamentului. La fel s-a întâmplat şi cu alte iniţiative similare, ceea ce nu este neapărat rău. Dimpotrivă: hazardul moral pe care acele prevederi îl introduceau, inclusiv un aşa-zis „faliment scuzabil„, era, în opinia mea, inacceptabil.

    O lege a falimentului personal este însă extrem de necesară şi utilă. Situaţia de acum nu ajută nici creditorii şi nici debitorii.

    Cu câteva luni în urmă, am avut o discuţie pe această temă cu amicii parlamentari din Forţa Civică, amici care m-au rugat să ies din zona mea de confort (fiscalitatea) şi să îi ajut să elaboreze o astfel de propunere legislativă.
    Concluziile la care am ajuns împreună au fost următoarele:
    – nu este nevoie de o lege specială, sunt suficiente câteva amendamente la actuala lege a insolvenţei, lege care de altfel conţine prevederi cu privire la insolvenţa persoanelor fizice autorizate;
    – debitorul nu trebuie să se folosească de lege pentru a nu îşi achita datoriile. Falimentul personal trebuie să fie un eveniment excepţional, de ultim resort;
    – falimentul personal nu trebuie să rămână fără repercusiuni asupra falitului. Anumite drepturi (de exemplu: dreptul de administrare) trebuie limitate. În plus, trebuie să existe un registru public al faliţilor, spre informarea celor interesaţi;
    – falitul îşi pierde dreptul de administrare a patrimoniului personal, acesta trece la lichidator, care va vinde bunurile falitului pentru a acoperi masa credală, dar creditorii nu au drepturi asupra veniturilor viitoare ale falitului (cu excepţia cazului în care acestea sunt în legătură cu drepturi dobândite/servicii prestate înainte de deschiderea falimentului);
    – o minimă protecţie pentru falit şi familia acestuia este necesară.

    Falimentul personal trebuie deci să dea şansa unui nou început, dar şi să prevină ca acesta să însemne noi credite şi noi falimente.

    Rezultatul acestor discuţii a fost o iniţiativă legislativă, iniţiativă care îşi face şi ea veacul prin sertarele Parlamentului.
    Nu sunt aşadar optimist că vom avea într-un viitor apropiat o reglementare a falimentului personal. Frica băncilor de populismul iresponsabil al unora dintre decidenţii noştri le va determina să continue, pe toate căile, să blocheze iniţiativa. Răul făcut de abordările iniţiale este imens.

    Vom avea deci un Cod al insolvenţei care nu va fi „cod„, ci mai degrabă o nouă lege. Să-i zicem însă Cod. Codul insolvenţei va pune în continuare accent pe a da „şansă la viaţă„ companiilor insolvente, prin reorganizare. Reorganizare care însă primeşte nişte termene limită ce par uneori cam scurte.  Vorbind despre reorganizare, despre o a doua şansă, ar fi interesant de văzut statisticile. O analiză a acestora ne poate face să ne punem o altă întrebare: de ce trebuie continuată agonia şi nu se trece direct la faliment şi lichidare? Am o opinie, dar o să vorbesc despre ea într-un articol viitor.

  • Opinie Mihaela Matei, EY România: Cultura şi reparaţiile de produse de uz casnic – acelaşi lucru în România

     

    Neaşteptat, în această sumă, cea mai mare pondere au avut-o artele grafice, plastice, arhitectură şi design, cu aproape 20 de miliarde de euro şi peste 300.000 angajaţi, urmate în top de televiziune (15 miliarde euro) şi presă (11 miliarde euro).  La care se adaugă contribuţiile industriei spectacolului, producţia muzicală, industria cinematografică, radio, cărţile şi jocurile video.

    Dacă ne uităm în România, cultura a creat în 2011 (ultimul an în care sunt date disponibile, conform Institutului Naţional de Statistică) 1,42% din produsul intern brut şi a crescut în fiecare an de criză economică sau cel mult a stagnat: 0,72% în 2008, 0,99% în 2009, 1,42% în 2010 şi tot 1,42% în 2011. Ceea ce demonstrează o rezistenţă remarcabilă la condiţiile economice dificile din acei ani. Practic, ponderea culturii în PIB s-a dublat în doar trei ani.

    Dacă facem o comparaţie cu celelalte sectoare ale economiei naţionale, evoluţia contribuţiei culturii a fost de departe cea mai spectaculoasă, fiind urmată în evoluţia pozitivă de un alt domeniu prea puţin susţinut pentru dezvoltare: activităţile profesionale, ştiinţifice şi tehnice, care au crescut de la 3,8% în PIB în 2008, la 5,6% în 2011. În acelaşi timp însă, contribuţia comerţului cu ridicata şi cu amănuntul a scăzut cel mai dramatic, de la 19,3% în 2008, la 11,3% în 2011, ceea ce arată că vremea în care mulţi ne doream să ne facem patroni-comercianţi e clar apusă, în timp ce activităţile cu valoare adăugată mare încep să crească în importanţă.

    Şi, cu toate acestea, tendinţa nu e suficient subliniată. În aceşti ani (2008-2013), s-a discutat despre industrii “hot”, precum proiectele de energie regenerabilă sau serviciile medicale private, fără să se fi suflat niciun cuvânt despre cultură. Nimeni nu vorbeşte despre potenţialul economic al culturii iar investitorii din domeniu sunt cvasi-inexistenţi.

    Motivul principal este faptul că aceia care fac cultură nu sunt văzuţi ca activând într-o industrie, ci făcând un fel de artă pentru artă. Ba este chiar degradant să te gândeşti la artă ca având potenţial comercial, pentru că atunci rezultatul este, cu siguranţă, făcut pentru bani şi nu are suficientă valoare artistică. E nevoie de mai multe proiecte care să demonstreze contrariul. De exemplu, vâlva pe care a făcut-o ştirea că una dintre picturile artistului român din Cluj, Adrian Ghenie, a fost vândută de casa de licitaţii Sotheby’s cu 140.000 EURO.

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Stăpânirea de sine şi stăpânirea altora

    Iuliana Stan este una din eroinele Catalogului “200 cele mai puternice femei din business”, care va fi lansat în curând, şi ale galei “Woman în Power” (martie 2014) .

    IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

    Am ales să vorbesc despre stăpânirea de sine şi stăpânirea altora pentru că, dacă nu este vorba despre una, este sigur vorba despre cealaltă.

    Stăpânirea altora este, evident, o formă de primitivism, dar are la bază una dintre nevoile cele mai frecvente ale oamenilor: nevoia de control. Evident că în lumea şi în timpurile în care trăim nu se mai manifestă, ca în perioada sclavagistă, în plan fizic, însă la nivel psihic nu suntem departe deloc.

    Orice pornire de stăpânire a oamenilor (din „posesie„ – angajaţi, sau, mai rău, familie) se face în ziua de azi mult mai fin, în general la nivel de vorbe sau de merite care i se cuvin celui care stăpâneşte. Impactul vorbelor însă nu este deloc mai prejos impactului pe care îl au loviturile de bici sau încarcerarea fără lumină. Stăpânirea altora este de fapt o pseudoputere valorizată în sine, nicidecum vreun stăpânitor de oameni nu vede vreo valoare a livrabilelor pe care oamenii „din dotare„ le produc. Arta conducerii este de fapt, în acest caz, stăpânirea (dominarea, îngrădirea, gestionarea) cu brio a oamenilor.

    Stăpânirea de sine nu este un concept prea zemos, aparent este chiar plictisitor, fiind atributul unor oameni destul de rari. Stăpânirea de sine nu are la bază o nevoie, ci o aspiraţie: aceea de a deveni ceea ce putem deveni mai bun din noi. Un om priceput la stăpânirea de sine nu are conflicte, nu trăieşte dramolete, este tot timpul lucid şi ager.

    Problemele sunt întodeauna la el şi le rezolvă în linişte. Stăpânirea de sine este atributul oamenilor maturi pentru care relaţiile cu cei din jurul lor sunt relaţii de interdependenţă care se construiesc în funcţie de contribuţiile personale, nu în funcţie de lipsuri sau de frustrări. Arta conducerii este în primul rând arta conducerii propriului sine, iar conducerea celorlalţi este doar o consecinţă firească, este bonusul în schimbul efortului şi consecvenţei personale în lucrul cu sinele.

    În mediul organizaţional, stăpânirea altora se poate atribui coerciţiei, iar cultivarea stăpânirii de sine se poate atribui atragerii. În organizaţiile conduse coercitiv, angajaţii vorbesc despre conducere în termeni elogioşi, ei merg la „stăpânire„ ca să obţină aprobări, în organizaţiile conduse prin atragere deciziile nu sunt niciodată mai sus de locurile în care apar problemele.

    În mediul social, stăpânirea altora este o manipulare de foarte proastă calitate, rodnică ce-i drept mai ales din punct de vedere electoral. Stăpânirea de sine ajunge să fie o aparentă formă de slăbiciune, este adesea ignorată, dar, odată deranjată şi insultată până la limită în idealuri şi în demnitate, are forţa de a se mobiliza şi manifesta punctual, chiar dacă numai pentru interese de natură politică (de fapt împotriva acestui fel de interese). În rest, pot acomoda şi integra orice fel de situaţii despre lume şi viaţă.

    Pentru stăpânirea altora este nevoie de tehnică multă, deoarece este mai degrabă un proces operaţional; pentru stăpânirea de sine este nevoie de viziune, iar procesul este unul strategic.

    Stăpânirea altora este o „calitate„ în legătură cu care cei care o au nu se simt incomodaţi, pentru cultivarea stăpânirii de sine însă oamenii se preocupă şi se antrenează continuu. Stăpânirea, în funcţie de ce trage dupa ea (de sine / a altora), arată şi unde îşi găsesc oamenii centrul şi resursele, unde sunt plasate aşteptările şi responsabilităţile.

    Mereu mă minunez şi mă întreb cum de mai degrabă oamenii sănătoşi îşi fac în mod consecvent analize medicale şi sunt preocupaţi de sănătatea lor, cum de mai degrabă oamenii care arată bine merg la sala de sport şi sunt preocupaţi de corpul lor, cum de oamenii fericiţi înţeleg fericirea ca pe o responsabilitate, nu ca pe un dat, cum de cabinetele psihoterapeuţilor sunt pline de oameni care vor să devină mai buni şi ştiu că la ei este această responsabilitate, cum de stăpânirea de sine este o virtute, iar stăpânirea altora este un păcat asupra, culmea, propriului sine?

  • Şapte tendinţe critice emergente în infrastructură în 2014

    Daniela Nemoianu (Partener Executiv, KPMG în România)

    Există un consens emergent din partea publicului general că trebuie cheltuiţi mai mulţi bani pentru infrastructură, deşi lumea este încă reticentă să bage mâna în propriul buzunar pentru a plăti asemenea proiecte. Cu toate acestea, cea mai serioasă provocare pentru anul 2014 este aceea de a face pasul critic necesar şi a eficientiza calea parcursă de proiecte, de la etapa robustă de planificare si dezvoltare la achiziţie, construcţie şi în cele din urmă operare, când se vor simţi beneficiile proiectului. 

    uvernul României a parcurs paşi importanţi de deblocare a obstacolelor acumulate în ultimii 10 ani, de conturare a strategiei şi conţinutului master-planului naţional de infrastructură, de modernizare a cadrului legislativ prin noua lege PPP şi reintroducerea standardelor FIDIC şi de optimizare a alocărilor de fonduri bugetare şi europene către priorităţile pe termen mediu şi lung. România va trebui să ţină cont că propriile proiecte de infrastructură sunt supuse unor presiuni competitive enorme în contextul european şi global, în privinţa accesului la finanţare, interesului marilor contractori şi disponibilităţii resurselor specializate.

    INVESTIŢIILE STIMULEAZĂ CREŞTEREA
    La nivel mondial se consideră că infrastructura este calea spre dezvoltarea economică. Suntem sub semnul „Revoluţiei Infrastructurii„. Conform calculelor realizate de Banca Mondială, o creştere de 10% în sumele alocate sectorului infrastructurii poate conduce la o creştere de 1% în producţia unei ţări.

    Nevoile sunt mari. Asia va avea probabil nevoie de investiţii în valoare de 11 trilioane USD în infrastructura de bază până în anul 2030. În Africa Subsahariană numărul proiectelor bancabile a crescut în mod constant şi este în prezent cea mai mare regiune care beneficiază de credite pentru infrastructură acordate de International Finance Corporation.

    Companiile internaţionale din domeniul infrastructurii continuă să se concentreze pe noi pieţe din afara Europei şi Americii de Nord pentru a-şi dezvolta afacerile. Concurenţa, stimulată de credite interne pentru export, dezvoltare regională şi instituţii de finanţare multilaterală, se intensifică în Asia, Africa şi America Latină, pe măsură ce companiile trec de graniţele pieţelor lor tradiţionale pentru a dezvolta proiecte şi a vinde materiale în regiuni cu dezvoltare rapidă. Am putut vedea o creştere a ieşirilor de capital de la investitori din Japonia, Coreea de Sud şi China, care şi-au făcut o intrare agresivă pe pieţele globale profitabile, şi ne aşteptăm ca această tendinţă să continue după 2014.

    Una dintre tendinţele identificate de noi pentru 2013 care încă nu s-a materializat este emergenţa unor noi modele de infrastructură care să recunoască mai bine obiectivele pe termen lung şi valoarea ciclului de viaţă. În timp ce structura de proprietate asupra activelor se diversifică şi a fost inclusă în tendinţele subliniate de noi, încă mai trebuie să aşteptăm apariţia unor noi mecanisme de finanţare care să diversifice sursele de venituri pentru proiecte.
     

  • Opinie Dragoş Pătroi: Suprafiscalizarea sărăciei sau subimpozitarea bogăţiei?

    DRAGOŞ PĂTROI, consultant fiscal, cadru universitar asociat la ASE Bucureşti

    Cu toată inflaţia de analişti economici – mulţi dintre ei care nici măcar nu au ţinut în mână Codul fiscal, darămite să-l fi citit – nu am auzit până acum analize pertinente legate de cauzele reale, pe fond, ale evaziunii fiscale şi, implicit, de posibilităţile de circumscriere a acestui fenomen în limite controlabile.

    Dincolo de promisiunile politicianiste omniprezente la şezătorile mediatice referitoare la cine reuşeşte să aducă mai mulţi bani la bugetul statului, estimarea unor venituri prin legea bugetului de stat superioare celor efectiv realizate la finalul anului a fost o constantă a ultimilor ani.

    Cum putem numi asta, optimism sau autism în raport cu realităţile economice? Spre exemplu, în anul 2013, veniturile estimate au fost de 98.182 mld. lei, iar cele efective de 88.738 mld. lei. E adevărat, şi cheltuielile efective (de 106.256 mld. lei) au fost inferioare celor estimate (de 116.359 mld. lei), dar discrepanţa venituri – cheltuieli ne arată practic că putem supravieţui (ca stat) sub 300 de zile / an fără a apela la împrumuturi. Evident, acest fapt induce o formă de presiune fiscală, generată de necesitatea procurării de noi resurse financiare publice.

    Iar această presiune fiscală se va materializa prin impozitarea – în termeni populari – a tot ce mişcă. Iar aici apare a doua greşeală strategică: nu există o limită inferioară de venit sub care să nu ne intereseze dacă se colectează sau nu impozite şi taxe (chiar dacă instituirea şi colectarea acestora este prevăzută prin legislaţia fiscală). Practic, nu este identificat un nivel critic al veniturilor sub care activitatea fiscală de gestionare şi colectare a impozitelor devine ineficientă economic, fiind mai costisitoare decât valoarea impozitelor prelevate către buget.

    În mod subsecvent celor prezentate mai sus, combinaţia paradoxală a unor elemente de asimetrie şi volatilitate normativă (iar aici mă refer, în special, la lacunele şi inconsistenţa permisivă a unor texte de lege) cu ineficienţe de natură instituţională în combaterea marii evaziuni fiscale (indiferent că vorbim de incompetenţă sau de corupţie) va deplasa demersurile organelor fiscale în colectarea impozitelor şi taxelor către o atitudine facilă şi anacronică, de tip fanariot. Mai pe româneşte spus, colectăm de la cine putem, ceea ce va conduce – implicit – la o repartizare inegală şi, mai ales, inechitabilă a sarcinii fiscale.

    În fine, în strategia de limitare a fenomenului evazionist am impresia că se pierde din vedere însăşi definiţia pe fond a acestuia: sustragerea de la declarare şi impozitare a veniturilor. În acest sens, cred că ar trebui încurajat fenomenul de declarare şi, implicit, de introducere în sfera de fiscalizare a acestor venituri. Cum? Extrem de simplu, printr-o impozitare în cote regresive pe tranşe de venit. Cu cât obţii venit (ca persoană fizică) sau profit (ca firmă) mai mare, cu atât impozitul să fie mai mic (repet, pe tranşe de venit, astfel încât şi bogatul, şi săracul să plătească acelaşi impozit pentru acelaşi venit).

    Concluzia, din punctul meu de vedere, e destul de simplă: decât să supraimpozităm sărăcia, chiar şi dincolo de limita de subzistenţă, mai bine (sub)impozităm bogaţia. Evident, la un nivel stimulativ din punctul de vedere al conformării voluntare, că doar trebuie recompensată şi capacitatea de a genera venituri suplimentare peste medie. Desigur, acest fapt poate inflama spiritele în rândurile clasei muncitoare, dar îmi place să cred că dictatura clasei proletare a rămas doar o noţiune din manualele de istorie.

    Cine ar pierde în acest caz? În mod sigur, beneficiarii banilor negri, cei care acordă protecţie contra cost şi în afara legii. Iar cei care fac bani vor prefera să plătească impozite decente, atâta timp cât sumele mari de bani sunt impozitate la un nivel care face nestimulativă plata unor „comisioane„, mai ales comparativ cu riscurile asociate în cauză. La urma urmei, pragmatic vorbind, totul se reduce la o problemă de costuri, nu?

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Angajatul Stăpân

    Iuliana Stan este una din eroinele Catalogului “200 cele mai puternice femei din business”, care va fi lansat în curând, şi ale galei “Woman în Power” (martie 2014) .

    IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

    Angajatul Stăpân este acel fel de angajat căruia i se pare că a înţeles mersul lucrurilor, care a adunat atâta vechime şi informaţii cât să îşi ia singur dreptul de a şti ce este mai bine atât pentru organizaţie, cât şi pentru oamenii din jurul lui: şefi, colegi, clienţi. Felul în care el îşi însuşeşte munca şi obiectivele este cam din categoria „fac tot ce pot„. De regulă este descurcăreţ (nu neapărat harnic), participativ, dar poziţionarea lui tacită în raport cu munca sau cu şefii este că lui i se datorează binele atunci când este bine, iar la rău ridică din umeri nedumerit sau zâmbeşte îngăduitor.

    Până la urmă el a făcut tot ce a putut, dar evită cuantificarea şi confruntarea directă. Însă tot ce a putut este ceva foarte interpretabil pe intersecţia de scale incompetenţă – competenţă şi nu îmi pasă – îmi pasă. Cel mai adesea problema reală este una de competenţă (lipsă de), compensată de capacitatea de a se descurca. Altfel spus, îmi pasă dar nu aş vrea să se prindă lumea că nu sunt tocmai competent.

    Deşi a te descurca este o mare calitate, lipsa competenţei şi a profesionalismului şi a preocupării pentru ele începe să iasă la iveală. Din acest moment încolo, angajatul îşi intră în rolul de Stăpân (al teritoriului în care este operaţional şi al şefilor pe care îi are) şi abate cam prin toate mijloacele atenţia superiorilor de la competenţă, punând la schimb o aparentă implicare. Culmea, este o strategie care chiar ţine. O vreme.

    Le place să controleze şi să gestioneze, dar scopul pentru care controlează este unul pur de informare, ca să ştie, nu din vreun motiv funcţional sau cu vreo viziune. De fapt, maxima lor competenţă este controlul, nu execuţia impecabilă în aria lor de expertiză. Cantitatea de informaţii pe care le deţin le dă o pseudoputere pe care ei o decodifică drept nevoie de ei. Odată însuşit acest drept, greu îşi scot din cap că se poate şi fără ei şi se cam comportă în consecinţă.

    Angajatul Stăpân poate fi un superexecutant, dar nici măcar pentru vreo milisecundă nu conştientizează diferenţa dintre a face impecabil ceea ce i se cere şi a fi în mod proactiv iniţiatorul lucrurilor care sunt de făcut. Înţelege şi îşi poate asuma responsabilităţi
    pentru execuţii punctuale, dar nu are anvergura să cuprindă ce înseamnă responsabilitatea faţă de un întreg sau forţa de a genera un întreg funcţional. Ştie dar nu înţelege. Pentru că este parte dintr-un întreg pe care îl ştie, simte că îşi merită autoritatea asupra a ceea ce stăpâneşte. Problema este, de fapt, felul în care se poziţionează şi se comportă, neînţelegând sau uitând de unde vine cu adevărat binele.

    Din erori de conducere (lipsa de experienţă de conducere, comoditatea, delegarea fără verificare sau fără feedback sunt astfel de erori) acest fel de angajat ajunge să facă managementul superiorilor, deleagă în sus, pasează teme şi consecinţe.

    În momentele grele, de criză, de eşec sau de greşeală, ei au doar drepturi, merite şi privilegii, iar superiorii au îndatorări, obligaţii şi responsabilităţi. Sunt mândri şi orgolioşi şi se jignesc uşor neînţelegând că în situaţii de criză şi de nevoie oamenii fac diferenţa prin felul lor de a fi, nu atunci când lucrurile merg bine de la sine. Se simt uşor nedreptăţiţi, sau mai degrabă îndreptăţiţi să se simtă nedreptăţiţi, cu atât mai mult cu cât le este evident că excepţiile sunt mai rare decât generalul. Statistica din mintea lor este corectă matematic, dar principial este complet inutilă şi greşită.

    Angajatul Stăpân este o tipologie care prinde bine o perioadă lungă de timp datorită implicării, dar când aceasta devine simplă participare sau curiozitate fără scop, în combinaţie cu plafonarea competenţelor, acest fel de om devine, încet-încet, nociv. Deconspirarea lui îl face să fie rău şi va ţine cont doar de ce ştie, nicidecum de ceea ce înţelege. 

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Mi-au rămas mici nişte oameni

    Iuliana Stan este una din eroinele Catalogului “200 cele mai puternice femei din business”, care va fi lansat în curând, şi ale galei “Woman în Power” (martie 2014) .

    IULIANA STAN (managing partner Human Synergistics România)

    Despre creşterea oamenilor vorbim cu uşurinţă, poate şi pentru că suntem forţaţi de inflaţia de programe de dezvoltare personală, de presiunea şi de nevoia de a empatiza cu cei din jur, de tot know-how-ul dezvoltat în sfera relaţiilor interumane. Despre oamenii care nu mai cresc nu prea ne este la îndemână să vorbim. Ne mai enervăm, dar nu articulăm subiectul, şi nu avem concepte suficiente pentru a-l adresa. Este uşor să vorbim despre creştere pentru că este aspiraţional, energizant şi tonic, dar despre oprirea din creştere este aproape pudică abordarea.

    Frumos şi organizaţional vorbim despre dezvoltarea laterală, atunci când nu mai putem face cuiva loc să crească vertical, dar în realitate este vorba despre atingerea limitelor. Astfel apare o primă eroare: locurile verticale şi le cam creează singuri oamenii care mai au loc să crească în ei înşişi. O organizaţie nu poate fi niciodată mai puternică decât un om aflat cu adevărat în creştere. Dacă o persoană afirmă că nu are unde să crească, de fapt este în plin proces de oprire din creştere, nicidecum în vreo capcană organizaţională.

    Oamenii aflaţi în creştere sunt mai degrabă vulnerabili, indiferent de ierarhia pe care o străbat, pentru că tot asimilează şi tot integrează informaţii sau deprinderi, îşi tot lărgesc anvergura spaţiului de gândire, trag de ei ca să îşi depăşească limitele şi consumă permanent resurse. Este o formă de vulnerabilitate care însă dă la schimb foarte multă forţă interioară şi determinare, dă sens, semnificaţie şi relevanţă omului aflat în creştere. Această vulnerabilitate este preţul de plătit pentru procesul de creştere. Gândirea lor este multilaterală şi integratoare, ei sunt mai degrabă liberi şi solitari.

    Oamenii opriţi din creştere sunt extrem de puternici şi de bine echipaţi cu propriile raţionalizări şi explicaţii şi au o armată întreagă de oameni din afara lor care poartă o vină sau alta, datorii sau mai bine spus îndatorări faţă de starea lor de rău, nicidecum faţă de viitor sau faţă de vreun ţel sau scop comun. Această putere şi uluitoare tenacitate este bonusul pe care îl primesc pentru procesul de oprire din creştere. Conservă foarte bine toate resursele, orice resurse pot conserva, inclusiv pe ale celor de care se înconjoară. Gândirea lor este unilaterală şi exclusivă, ei sunt mai degrabă blocaţi şi singuri, dar cu o forţă de rezistenţă de o opacitate uluitoare. Oricât de mult doare orice proces de creştere, pentru că doare, parcă mai tare doare oprirea din creştere a celor din jur. Doare mai ales pentru că orice oprire din creştere a cuiva din proximitate este de fapt o acţiune împotriva creşterii celorlalţi, deşi intenţia nu este nicidecum aceasta. Cine se opreşte din creştere alege această opţiune pentru a-şi conserva zona de confort, nicidecum pentru a se împotrivi celorlalţi, dar pe de altă parte nici măcar nu face vreun efort de a ţine cont de cei din jur.

    Astfel, mai mult decât a fi o problemă de inteligenţă cognitivă sau emoţională, cred că oprirea din creştere este o problemă de inteligenţă caracterială, adică de sistem de valori, de anvergură în înţelegere a lumii şi de integrare a experienţelor de viaţă, dacă ne-am lăsat expuşi la ele şi la lecţiile din ele. Oprirea din creştere este cea mai mare pagubă, nu doar a celor care aleg această opţiune, ci a tuturor celor din jurul lor.

    Care este opţiunea pentru cei care cresc, pentru cei care au o viziune şi au aspiraţii în legătură cu această viziune?
    Deşi prima tentaţie este să îi tragă după ei pe cei care au ales stagnarea şi confortul, de altfel un efort normal şi decent, repetarea lui fără rezultat poate duce la colaps. Cel aflat în creştere poate abandona creşterea, cel aflat în stagnare va fi energizat pentru că aproape a căpătat încă un partener de drum la dispoziţia lui.

    Luciditatea şi puterea de desprindere sunt singurele instrumente pe care le poate folosi un om aflat în proces de creştere. Nu este o alegere egoistă sau împotriva celorlalţi, este o opţiune igienică, poate chiar la limita supravieţuirii.

    Uneori nişte oameni chiar ne rămân mici.

  • Opinie Răzvan Mureşan: Domnule Merica, de ce nu îl cunoaşteţi pe Yeti, omul care păcăleşte de cinci ani, în aeroportul Otopeni, turiştii străini veniţi în România?

    Poţi să-ţi dai seama de apropierea lui de la câţiva metri din cauza mirosului înţepător. Cei care se grăbesc să prindă autobuzul şi nu văd casa de bilete din staţie sunt abordaţi repede de acest individ şi li se oferă contra unei sume de bani, circa zece euro, cardul de călătorie necesar în liniile expres 780 şi 783, către Gara de Nord şi, respectiv, către centrul oraşului. În mod normal o călătorie costă 3,5 lei.

    Modul prin care aceştia sunt păcăliţi constă în vânzarea la suprapreţ a unor carduri de călătorie despre care turiştii află că nu sunt valide abia după ce se urcă în autobuz. L-am prins pe Yeti, căci aşa i se spune de angajaţii din zonă din cauza asemănării cu omul zăpezilor, în plină acţiune, turistul venit de la Paris fiind salvat de un alt călător din staţia de la terminalul Sosiri. Cursele expres RATB au de câteva luni controlori în multe dintre linii, iar responsabilul din ziua respectivă se mândreşte că a reuşit chiar el să îl alunge pe Yeti timp de două luni din zonă, însă a revenit în activitate: „Este tolerat de Jandarmerie şi de conducerea aeroportului. Stă de mai bine de cinci ani aici, îl cunoaşte toată lumea şi nimeni nu face nimic. Noaptea doarme în aerogară aşa că pasagerii stau prin alte locuri pentru că nu se poate sta din cauza mirosului. Ţi se face rău dacă rămâi acolo”. Sesizaţi de călătorii din staţie, angajaţii Romprest, însărcinaţi cu paza zonei, ridică din umeri spunând că acesta ar fi „bătrân, bolnav şi cu picioarele ulceroase”. Jandarmeria lipsea de la parterul terminalului.

    Deşi se mândreşte de anul trecut cu management privat, Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti, direct responsabilă de aeroportul Internaţional Henri Coandă din Bucureşti, arată dezinteres faţă de primul contact al oricărui străin cu ţara noastră. Radu Merica, un executiv care a ocupat funcţiile de CEO al Ţiriac Holdings şi de preşedinte al Camerei de Comerţ Româno-Germane, a fost numit preşedinte al consiliului de administraţie al Companiei Naţionale de Aeroporturi Bucureşti (CNAB). În funcţia de director general al companiei se află Liviu Radu, fost secretar de stat în Ministerul de Interne (în perioada 2005-2008, când a fost însărcinat cu reforma administraţiei publice).

    Contactat de Business Magazin, Radu Merica, unul dintre puţinii şefi ai aeroportului care nu şi-a publicat declaraţia de avere pe pagina de internet a companiei, spune că nu s-a întâlnit vreodată cu Yeti şi nu ştie de existenţa lui, dar că „va rezolva problema în cel mai scurt timp şi se bucură de orice sesizare primită în ce priveşte neregulile din aeroport” .

    Câţi turişti străini mai trebuie să îl aibă în minte pe Yeti când se gândesc la prima amintire din România?

  • Opinie Dragoş Damian: Cresterea din PIB din 2013 – cinstire “muncitorului” roman

    Dragoş Damian este CEO al companiei farmaceutice Terapia-Ranbaxy şi preşedintele Asociaţiei Producătorilor de Medicamente Generice din România.

    Asa ca in absenta altor opinii educate cele mai interesante raman cele ale analistilor si consultantilor, si observ ca marea majoritate a acestora pun cresterea economica pe seama norocului, a efectului de baza, a unor sectoare care nu au nici o sansa sa repete performanta, sau, si nu in ultimul rand, considera ca este un act al Domnului.
    Asa o fi, cum spun ei.

    Dar, poate ca este binevenita si opinia unuia din linia intai, care se bucura si se mandreste cu cresterea economica din 2013. Fie ca este sustenabila sau nu, fie ca se vede in indicatori macro sau in buzunarul fiecaruia, fie ca serveste sau nu relansarii consumului, finantarii deficitelor, extinderii infrastructurii sau sprijinirii domeniilor publice, cresterea PIB-ului din 2013 trebuie privita ca un succes al “muncitorului” roman. Antreprenor mare sau IMM-ist, corporatist, agricultor sau la modul propriu muncitor calificat sau necalificat, la stat sau la privat, “muncitorul” roman din prima linie a dus greul anul trecut, la tranta cu economia reala.

    Asta in conditiile in care concordia politica care a domnit (si care acum s-a terminat) nu a reusit din pacate sa creeze niste mecanisme si directii care sa ajute cu adevarat mediul de afaceri.
    Fiscalitatea complicata, ineficienta organelor de control si blocajele financiare nu reusesc sa domoleasca evaziunea si apetitul pentru munca la negru.

    Bancile au inca rani nevindecate de la creditele neperformate din trecut, castiga imprumutand statul, participand in proiecte garantate de acesta sau din provizioane, deci chiar nu au motive sa inceapa creditarea de masa, si nici macar nu poti sa le condamni.

    Scoala continua proiectul ei personal de a exporta absolventi, iar cei care din varii motive raman in tara au nevoie de costuri enorme pentru a fi recalificati in ceea ce cu adevarat are nevoie piata muncii.

    Diplomatia economica a Romaniei este absenta in zona BRICS (exceptand probabil cazuri oportuniste sau clientelare), tocmai intr-un context in care exporturile au devenit tinta de prima marime a tot mai multor afaceri.

    In continuare esuam in a gasi formule de stimulare a repatrierii celor 3-4 milioane de romani din Europa care sunt deja renumiti pentru harnicie si profesionalism si care contribuie din ce in ce mai evident la PIB-ul de aiurea.

    Cresterea din 2013 care sunt sigur ca a tras atentia asupra Romaniei (cu placere sau invidie) este meritul exclusiv al “muncitorului” roman care roboteste de dimineata pana seara ca sa puna o paine pe masa, cum se spune. Ca un adevarat luptator de transee, “muncitorul” roman – erou necunoscut fie el antreprenor mare sau IMM-ist, corporatist, functionar public, agricultor sau la modul propriu muncitor calificat sau necalificat, la stat sau la privat – s-a adaptat la conditiile ostile de mediu si a adus cea mai buna valoare adaugata din 2008 incoace.
    Cu un plan bun pe termen lung, combatand neajunsurile de mai sus si stabilind ceea ce se cere de mult, si anume planificare si prioritizare sectoriala, Romania nu poate avea probleme de dezvoltare sustenabila. Si asta pentru ca se bazeaza si in cele ce urmeaza pe “muncitorul” roman, calul de povara al economiei care a crescut datorita lui cu 3,5%.