BusinessMagazin

Tag: subiect

  • Omul se întoarce în spaţiu. Cel puţin în filme

    Încasările mari aduse de filme precum „Avatar“, „Independence Day“ sau „Star Trek“ au încurajat studiourile să prezinte publicului mai mult explozii decât întrebări existenţiale. Cu toate acestea, producătorii unor filme precum „Gravity“ sau „Interstellar“ par că au găsit formula ideală pentru a prezenta atât efecte speciale de ultimă generaţie, cât şi poveşti cu înţeles. Asistăm oare la renaşterea genului science fiction?

    Site-ul Wikipedia listează 220 de filme (sunt luate în calcul doar filmele distribuite în cinematografe) care au, la bază, ideea omului în spaţiu. Până în 1950, doar trei filme abordaseră acest subiect. Au urmat trei decade în care genul science fiction a prins avânt şi peste o sută de filme au ajuns în cinematografele din toată lumea.

    Pe cât de diverse au fost în tematică şi calitate, toate aceste filme şi seriale au fost dovezi certe că viaţa pe Pământ nu era decât o fracţiune din ceea ce se întâmplă în univers. Cei care îşi imaginau că dacă rasa umană ar putea călători suficient de departe ar trăi aventuri fabuloase, ar vizita nenumărate planete şi ar întâlni  reprezentanţi ai altor rase puteau, în sfârşit, să asocieze imagini acestor concepte.

    Filmele ultimilor zece ani au avut ca subiect central fie rămăşiţe ale civilizaţiei umane („I Am Legend“), fie invazii ale unor creaturi distructive („Cloverfield“, „Transformers“). Ideea omului în spaţiu a fost abandonată, cu excepţia unor remake-uri precum „Total Recall“ sau „Star Trek“. Chiar şi acesta din urmă, însă, a trădat conceptul seriei originale despre explorarea unor lumi noi. Vă aduceţi, probabil, aminte: „To boldly go where no man has gone before“.

    O explicaţie interesantă vine de la Mark Bould, un profesor de film din cadrul Universităţii de Vest din Anglia: „După evenimentele din 11 septembrie, toate filmele cu extratereştri au fost realizate astfel încât să pară că americanii sunt victimele unui atac iraţional, cel mai bun exemplu fiind «Cloverfield». Chiar dacă îl credem pe Spielberg, care a declarat că remake-ul său după «Războiul lumilor» a avut intenţia de a arăta comportamentul unei societăţi în stare de şoc, este evident că filmul prezintă Statele Unite drept un personaj nevinovat“.

    Lăsând la o parte aceste teorii, există o serie de factori uşor de măsurat care au influenţat trecerea pe plan secund a acestui gen de film. În primul rând, misiunile spaţiale nu au mai beneficiat de acoperire media aşa cum se întâmpla în timpul războiului rece sau chiar în anii ’90. În al doilea rând, ideea de încălzire globală a fost unul dintre cele mai dezbătute subiecte ale ultimilor ani, astfel încât era de aşteptat ca schimbarea climatică să ajungă şi pe marile ecrane.

    OMUL ÎN SPAŢIU, SUBIECT DE FILM ÎNCĂ DIN 1902

    „O călătorie spre Lună“ („Le voyage dans la lune“) este primul film care a tratat subiectul oamenilor în spaţiu. Realizat în 1902, „O călătorie spre Lună“ este un film franţuzesc mut în regia lui Georges Melies. Povestea urmăreşte un grup de astronauţi care călătoresc spre Lună într-o capsulă propulsată de un tun, explorează suprafaţa Lunii, sunt capturaţi de un grup de extratereştri, evadează şi apoi se întorc pe Terra.

    Filmul a fost un succes internaţional şi a deschis drumul pentru producţiile ce foloseau efectele speciale. Influenţa sa asupra regizorilor din anii ’20 sau ’30 este evidentă, iar Georges Melies este considerat un pionier al genului science fiction. Pelicula a dispărut în 1929 şi a fost regăsită în 1993, pentru ca în 2011 un studio din Statele Unite să lanseze o versiune remasterizată.

    „O călătorie spre Lună“ a fost ales printre cele mai bune filme ale secolului XX de către The Village Voice. Imaginea capsulei care aterizează pe Lună rămâne una dintre cele mai cunoscute din lumea cinematografică şi a fost de nenumărate ori preluată în alte producţii.

    „Avatar“ este, cel puţin din punctul de vedere al încasărilor, cel mai de succes film realizat vreodată. Cu încasări cumulate de peste 3 miliarde de dolari, povestea desfăşurată pe Pandora l-a ajutat pe James Cameron să îşi depăşească propriul record, pe care îl stabilise în 1997 cu „Titanic“. Criticii au avut reacţii împărţite în ceea ce priveşte „Avatar“, una din nemulţumiri fiind legată de scenariul filmului şi consistenţa relaţiilor dintre personaje.

    James Cameron a trebuit să aştepte ani de zile pentru ca tehnologia să se dezvolte suficient de mult pentru „Avatar“. Regizorul a explicat că a preferat să nu grăbească producţia decât să fie nevoit, ulterior, să convertească filmul la formatul 3D. „După «Toy Story» au apărut alte zece filme realizate pe calculator, pentru că toata lumea credea că succesul venea din noua tehnologie şi nu din personajele cuceritoare şi realizate magnific“, a declarat James Cameron, citat de Deadline.com. „Acum, lumea converteşte filmele de la 2D la 3D, ceea ce noi nu am făcut, şi se aşteaptă la acelaşi rezultat, când de fapt nu fac decât să acţioneze împotriva universalizării 3D, prin scoaterea pe piaţă a unor produse inferioare“, a mai comentat Cameron.

  • Cifrele din spatele Ebola: costul economic al fricii de virusul care a ucis 4.400 de oameni

    CEL MAI CREDIBIL MODEL, ÎN ACEST MOMENT, SUGEREAZĂ UN IMPACT ECONOMIC POTENŢIAL DE PÂNĂ LA 33 MILIARDE DE DOLARI PÂNĂ LA SFÂRŞITUL LUI 2015, DACĂ EPIDEMIA SE VA EXTINDE ÎN ŢĂRILE DIN VECINĂTATEA STATELOR LIBERIA, GUINEEA ŞI SIERRA LEONE, POTRIVIT UNUI STUDIU RECENT EFECTUAT DE BANCA MONDIALĂ.

    Această estimare este considerată cel mai grav scenariu, dar nu ia în considerare costurile care ar putea fi înregistrate dincolo de 18 luni şi nici declanşarea unei pandemii.
    Subiectul Ebola a fost în centrul atenţiei la reuniunea Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale care a avut loc la jumătatea lunii octombrie la Washington, liderii mondiali, reprezentanţi ai băncilor centrale şi ai unor companii de pe Wall Street având mai multe întâlniri şi dineuri pe această temă.

    Christine Lagarde, directorul general al FMI, a purtat o insignă inscripţionată cu ”Izolaţi Ebola, nu ţările„ şi a implorat audienţa: ”Trebuie să avem grijă să nu îngrozim planeta, din respect pentru întreaga Africă„.

    Asta din cauza costului economic al fricii, mult mai mare decât costurile medicale.

    ”Consecinţele economice rezultă atunci când teama şi îngrijorarea schimbă comportamentul„, a explicat David R. Kotok, preşedinte şi director de investiţii la  Cumberland Advisors, într-un raport privind posibilele scăderi economice provocate de epidemie.

    În cazul în care consumatorii şi oamenii de afaceri îşi restrâng călătoriile cu avionul, îşi schimbă planurile de vacanţă sau legăturile de afaceri în această lume globalizată, atunci ratele de creştere economică vor scădea şi nu se ştie în ce măsură sau pentru cât timp, a avertizat Kotok.

    Aceste temeri şi incertitudini au provocat deja declinul cotaţiilor acţiunilor unor companii aeriene precum United Continental Holdings şi American Airways, unii investitori fiind deja îngrijoraţi în privinţa posibilităţii interzicerii călătoriilor aeriene dinspre Africa de Vest către Europa şi Statele Unite.

    Andrew Zarnett, analist la Deutsche Bank, a scris recent un raport care analizează posibilele efecte ale Ebola, în comparaţie cu impactul economic al epidemiei SARS, care a provocat companiilor aeriene asiatice costuri de circa 6 miliarde de dolari, în 2003.

    ”Istoria ne-a arătat că dacă Ebola se va răspândi, va avea un impact semnificativ asupra sectorului aerian şi a industriei ospitalităţii„, a scris analistul.

    SARS a infectat 8.098 de oameni, a ucis 774 dintre aceştia şi s-a răspândit în 29 de ţări, cele mai afectate fiind China, Hong Kong, Taiwan, Singapore şi oraşul Toronto. Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, SARS a costat ţările din estul Asiei circa 20 de miliarde de dolari, iar Statele Unite au suportat la rândul lor costuri de 7 miliarde de dolari, deşi nu s-au înregistrat decese pe teritoriul lor. Majoritatea costurilor consemnate de SUA au fost provocate de impactul asupra industriei călătoriilor, în special cel suportat de transportatorii aerieni şi hoteluri.

    Un caz mai grav a fost pandemia de gripă din 1918, care a ucis 40 de milioane de oameni în întreaga lume. Este dificil de evaluat impactul economic al epidemiei de atunci, care a avut loc în timpul Primului Război Mondial, perioadă în care statisticile erau puţine. De fapt, creşterea salariilor a fost mai mare atunci în statele unde rata de mortalitate din cauza gripei a fost mai ridicată, din cauza scăderii forţei de muncă.

    Vestea bună din prezent este că cele mai recente date şi comentarii venite din partea Asociaţiei Internaţionale a Transporturilor Aeriene arată că Ebola nu a afectat transporturile. Autorităţile din SUA şi Marea Britanie au început să ia măsuri pentru identificarea virusului în rândul călătorilor, iar IATA susţine că riscul transmiterii Ebola la bordul avioanelor este foarte scăzut.

    Nimeni nu a efectuat încă un calcul al costului din sistemul sănătăţii, respectiv al trainingului, testelor, tratamentelor, managementului deşeurilor, dar şi al tuturor paturilor care stau neutilizate în spaţii izolate.

    ”Sigur, cel mai mare pericol economic este izolarea ţărilor, care poate fi, intenţionat sau nu, un embargou economic real„, a spus Kaifala Marah, ministru de finanţe al Sierrei Leone.

    Estimările legate de costul economic al Ebola realizate de analiştii Băncii Mondiale John Panzer şi Francisco Ferreira ar putea fi cea mai profundă analiză de acest tip efectuată până acum. Raportul notează că, pe termen foarte scurt, dacă epidemia va fi ţinută sub control, costul va fi mic, de circa 359 de milioane de dolari.

  • Povestea businessmagazin.ro. Articolele noastre ajung la jumătate de milion de cititori

    Lansarea site-ului Business Magazin în 2007 venea pe fondul dezvoltării online a produselor media tipărite, odată cu creşterea accesului populaţiei la internet şi la noile tehnologii. Mobilitatea nu era atunci una dintre caracteristicile cititorilor, aşa că Business Magazin a început prin a oferi articole din ediţia tipărită, la un interval de timp după apariţia pe piaţă a revistei. Astfel, publicaţia a grupat de-a lungul timpului peste 50.000 de materiale despre evoluţia mediului de afaceri din România. Încă de la început echipa Business Magazin a scris articole ample despre antreprenori, companii, nu doar simple ştiri, ci interviuri sau analize care să răspundă în profunzime la întrebarea „De ce?“. Fireşte, mediul online, caracterizat mai ales de rapiditate, a încurajat mai puţin timpul alocat lecturii unui articol, însă Business Magazin a continuat de-a lungul timpului să scrie pentru cei care înţeleg că zecile de mii de caractere alocate unui subiect nu sunt scrise doar pentru a umple un spaţiu, ci pentru că fenomenele economice complexe trebuie privite din multiple unghiuri. Iar ochi care să ne citească au fost mereu.

    Businessmagazin.ro şi-a crescut întotdeauna numărul de cititori în mediul online, ajungând de la 100.000 de vizitatori unici în 2008 la 200.000 în 2011 şi la 500.000 în acest an. Foştii mei colegi Cătălin Ştefancu şi Mihai Mitrică, care nu mai lucrează în presă dar continuă să activeze în industria comunicării, au pus bazele site-ului Business Magazin într-o perioadă în care echipa redacţională nu prea înţelegea de ce i se cer articole scrise exclusiv online sau de ce contează numărul de afişări înregistrat de o ştire. Treptat, redacţia a văzut site-ul ca unul dintre cele mai bune instrumente de a publica o informaţie perisabilă, o ştire care nu putea aştepta până în săptămâna următoare. Singurul canal de distribuţie a informaţiei era Ziarul Financiar, însă din 2007 revista are propria platformă de distribuţie de ştiri.

    Din cei zece ani de existenţă ai revistei, am prins ultimii cinci. În iulie 2009 am ajuns în echipa Business Magazin, iar din decembrie 2010 am început să gestionez pagina de internet a publicaţiei. Am încercat în ultimii cinci ani să demonstrăm că într-o lume în care presa este o afacere, iar monetizarea online-ului se face în funcţie de audienţa atinsă de informaţii, traficul nu trebuie să se facă cu orice preţ. Nu am părăsit subiectele legate de business şi am ales să rămânem cu orice preţ în zona articolelor de interes pentru cititori. Cifrele dovedesc că jumătate de milion de cititori ajung astăzi lunar pe pagina Business Magazin, nu doar pentru că vor să citească poveşti, dar şi pentru că aici găsesc cea mai utilă arhivă legată de afacerile şi oamenii de afaceri de pe piaţa locală. Pe site-ul bmag.ro, secretul bogăţiei lui Dinu Patriciu dobora toate recordurile de trafic în 2007. Iar cei interesaţi de subiect îl pot citi şi astăzi. Business Magazin scria atunci în premieră despre grămada de bani pe care KazMunaiGas i-a plătit-o lui Dinu Patriciu pentru 75% din Rompetrol: „Din punct de vedere geopolitic, marele proprietar de hidrocarburi Kazahstan se situează pe malul greşit al Mării Caspice. Şi a avut nevoie de un pod, ca să-şi poată trece marfă pe malul cel bun, spre Europa de Est şi de aici mai departe, spre Occident“. Dinu Patriciu a ţinut homepage-ul site-ului ani la rând, iar creşterea şi descreşterea imperiului omului de afaceri, decedat între timp, sunt stocate în articolele din arhiva online a publicaţiei. Venirea nemţilor de la Obi în România a generat cel mai ridicat interes un an mai târziu, alături de articolele legate de venirea marilor retaileri pe piaţa authotonă. Obi a închis toate cele şapte magazine în 2014, iar succesul mult trâmbiţat şi ameninţarea la adresa Praktiker, vândut între timp de grupul german către un investitor turc, au întârziat să se concretizeze. Deschiderea celui mai mare mall din România în 2009, AFI Palace Cotroceni, devenea cel mai citit subiect al anului, fapt care confirma cozile de mii de oameni de la primul IMAX din ţară, dar şi de la hipermarketul cu program nonstop Real sau de la Zara, Bershka, C&A şi New Yorker.

    Apetitul populaţiei pentru preţuri mici, apărut în anii de criză, s-a reflectat vizibil în traficul de pe site. Programul Rabla, alături de subiecte precum cele mai ieftine maşini, bilete de avion, vacanţe, telefoane şi locuinţe au devenit intens vehiculate pe motoarele de căutare, şi, deci, şi articole online în Business Magazin. „Topul celor mai mari dobânzi la depozite“ aducea zeci de mii de cititori pe site în 2010. După mai multe luni în care au oferit clienţilor câştiguri avantajoase pentru economiile aduse în seifurile lor, bancherii tăiau pe scară largă dobânzile la depozite. Valul succesiv de reduceri făcea ca pe piaţă să nu mai existe oferte cu dobânzi de două cifre pentru depozitele la termen. Mai apoi, parcursul celui mai tânăr în milionar în euro, Iustin Paraschiv, în vârstă de 23 de ani, a fost subiectul numărul unu din 2011. Omul de afaceri avea să fie implicat în acest an într-un dosar de evaziune fiscală, fără însă ca demersurile procurorilor legate de trimiterea sa în judecată să fie finalizate.

    Site-ul Business Magazin a crescut până la jumătate de milion de cititori, iar niciun alt site din România nu grupează atât de multe poveşti ale oamenilor din business. Pentru că, aşa cum bine spun colegii noştri de la Ziarul Financiar, de fiecare dată când apare un breaking news despre un manager sau antreprenor, „haideţi să dăm rapid ştirea şi apoi să căutăm povestea lui în articolele de la BM“.

  • Povestea primilor zece ani ai Business Magazin. Poze şi poveşti cu suflet din redacţie

    (FOTO: o parte a redacţiei Business Magazin din anul 2005)

    Pe urmă a fost, într-o după-amiază, o şedinţă la care am fost întrebat ce cred despre şansele unei noi reviste de business. Am răspuns, superinteligent, „depinde“. Alţii au fost mai îndrăzneţi decât mine şi undeva prin septembrie m-am trezit într-o nouă redacţie, la ultimul etaj al unei clădiri de birouri din Arghezi, în spatele Teatrului Naţional; şef era Laurenţiu Ispir, era şi tipa subţire, o cheamă Mona Dîrţu şi venea de la Iaşi. Cu totul o echipă de circa 15 oameni, care au învăţat, singuri, să croiască o revistă de business altfel decât cele deja existente pe piaţă; curioşii sau cei nostalgici pot vedea câteva documente din acea perioadă: primul flat-plan, o prezentare a retoricii şi conţinutului revistei, o organigramă – un simplu act birocratic, pentru că presa funcţiona pe cu totul alte coordonate în acea vreme, precum şi o programare pentru predarea textelor, un alt exerciţiu oarecum birocratic.

    Acum vine o perioadă blanc, pentru că vreo lună de zile am adunat cât n-am adunat în ultimele trei existenţe, cele 11.734 de pagini care sintetizau declaraţia de avere a statului român. Este vorba de primul subiect de copertă al revistei – „Cât costă România“ – un articol care analiza situaţia domeniului public al statului. Documentele erau în format pdf şi nu am putut găsi nicio soluţie de convertire a lor, aşa că am adunat de mână, împreună cu o colegă, mii şi mii de pagini înţesate cu clădiri, barăci metalice, simple obiecte sau parcuri turistice, de la fructierele şi tablourile din casele de protocol la valorile de inventar ale Casei Poporului (zero lei!), trecând prin estimările peşterii Scărişoara, ale Vulcanilor Noroioşi sau ale Cheilor Bicazului (fiecare câte un leu).

    Cu totul am obţinut în jur de 20 de miliarde de dolari, sumă care pare mare pentru orice pământean obişnuit, dar care nu era decât o ilustrare a modului în care statul îşi privea şi priveşte şi acum averea – pur şi simplu un instrument, ceva de muls. O curiozitate pe care o ţin minte bine: cabina portarului era preţuită în scripte mai mult decât întreg turnul Televiziunii Naţionale; diferenţa are logica ei, pentru că respectiva cabină a fost construită în vremuri inflaţioniste, spre deosebire de clădirea mare, ridicată în perioada comunistă. Şi mai curios este faptul că în prezent un astfel de experiment nu ar mai fi posibil, pentru că respectivele documente au dispărut de pe site-ul Ministerului Finanţelor şi se ascund sub faimoasa informare „pagina in lucru“ de câţiva ani buni. 

    A urmat o perioadă magică; după ani buni de rigoare la agenţia Mediafax şi la Ziarul Financiar, descopeream plăcerea subiectului, a frazei sau a ilustraţiei. În privinţa redacţiei, o să reproduc aici un text pe care l-am scris la sfârşitul anului 2004, care se cheamă „Poză cu suflet“ şi care este ceea ce spune: un instantaneu cu redacţia revistei la finele primului an de existenţă:

    „Lumea mea, o mare parte a timpului, începe cu ecranul monitorului. Pe el curg ştiri, materiale, idei mai bune sau mai rele, scrise, desigur, ceva filmuleţe din acelea haioase primite pe mail, mailuri în sine şi toate trăsnăile care alcătuiesc totul muncii de la revistă.

    Privind pe lângă monitor, primul lucru pe care îl vezi e dezordinea de pe birou, ţigări, monede, hârtiile acelea pe care notezi totdeauna ceva important şi pe care nu le mai citeşti niciodată; e un fel de marcă, sau poate o fi şi zodia de vină. Privind peste monitor ca de după un gard, dau cu ochii de Liviu. Dacă îmi prinde privirea, face un soi de salut al lui, ridică sprâncenele cu un fel de grimasă simpatică; altfel e concentrat. De obicei scrie, şi cred că odată şi odată o să-i spun să nu mai lovească tastele aşa de tare, nu prea cadrează cu firea lui de poet. Lângă el, în stânga, e Vali. El e marţial şi de când i-am dat nişte mp3-uri ascultă muzică şi dă încetişor din cap, în ritm de rock. Lângă Vali, e Ispir. Şi el tot cu căştile, când stă, pentru că e mult mai activ, deh, funcţia. Tot lângă Liviu, dar în dreapta, e prima din cele două Adriane. Despre ea pot să spun că are simţul umorului, zâmbeşte cam la toate bancurile şi mai are în faţă cam toate revistele străine posibile, cele de business. Şi mai la dreapta e Mona; nu o văd direct, dar ştiu că e acolo, pentru că acolo stă cam şase zile pe săptămână. La ea caracteristică e ordinea – hârtii aranjate frumos, dacă vrei să afli în ce stadiu e revista sau unde îţi intră materialul, vezi din prima, şi frumos colorat. Ba mai are şi un soi de planşă cu tot felul de informaţii utile.

    În spatele lor e al doilea rând de calculatoare. Primul de lângă perete e Alex, e grafician, taciturn şi talentat. Cam în spatele lui Liviu stă a doua Adriană, ea scrie bine din prima şi mai e şi tânără speranţă a muzicii, pe bune. A doua Adriană e încadrată de cele două Ioane. Ioana Mihai are pe birou o inimioară roşie pe care scrie ceva, dar nu văd ce, iar Ioana Ursu mă rupe cu mausul ei mişto. Lângă ele e Bogdan, el e una din principalele surse ale noastre de mailuri haioase.

    Chiar lângă mine, în stânga, e Florenţa. Şi ea are simţul umorului şi scrie al naibii de mult. Pe urmă e Raluca, regizor în devenire, care are talentul de a se ocupa de mai multe chestii deodată. Şi în capăt de tot e Călin, care tot face şi desface guverne şi alianţe politice. În dreapta mea, e Adrian, dtp-istul; cred că e pasionat de maşini, sau poate vrea să îşi cumpere. Mai apoi, Crenguţa, cu care am lucrat, într-un fel sau altul, în ultimii zece ani; aşa că acum, câteodată, nici nu mai trebuie să spunem ceva, pentru că deja ştim ce gândeşte celălalt. Şi în capăt de tot e Olga, care poate să mă surprindă mereu cu câte o găselniţă grafică faină.

    Prin tot spaţiul acesta se mai plimbă Laci, fotograful, pe care l-am făcut «paparazzo de dolari» şi care are puterea de a convinge mari business-mani să stea aşa cum vrea el“.

    Un an mai târziu, din echipa de mai sus plecaseră cam jumătate din oameni, şi trebuie să spun că şi în anii următori redacţia a fost suficient de primenită încât să primească periodic un suflu proaspăt, tineresc, dar şi îndeajuns de statornică încât să aibă o continuitate în formă, fond şi abordări. Să traduc: am spus pretenţios că au plecat oameni formidabili şi că au venit oameni la fel de formidabili, în timp ce unii am tot rămas, într-o statornicie nu atât formidabilă, cât durabilă, şi de aici a ieşit spiritul propriu, unic, al revistei.

  • Opinie Cătălin Olteanu, FM România: Valenţele comunicării în protecţia muncii

    CĂTĂLIN OLTEANU este director general al FM România

    Pentru cei care nu ştiu, la ora asta sunt un fel de magaziner-şef la o firmă de logistică. O problemă importantă în munca din depozit este asigurarea securităţii, a protecţiei celor ce operează. Pentru că utilajele sunt grele, 5 km/h este o viteză deja mare, iar spaţiul strâmt creşte dificultatea de manevrare. Pantofii cu bombeu metalic şi uniforma de protecţie sunt mai mult decât necesare. La una din vizitele într-un depozit am rămas surprins să remarc operatorii în tenişi şi chiar şlapi de baie. După ce mi-am revenit din consternare, am chemat echipa managerială la şedinţă şi mi-am expus punctul de vedere cu privire la respectarea regulilor. Adică, guys, dacă tot am investit în echipament de protecţie, ei bine, mă aştept să văd că oamenii îl poartă. Ce greşeală de comunicare…

    Şi ca să fac o paranteză, probabil că unii dintre voi aţi auzit şi chiar i-aţi văzut pe Fraţii Marx (o familie de comedianţi, cu succes în vodevilul de la începutul secolului trecut). Tocmai mi-am amintit un episod în care îi explicau retardatului de Groucho cum e cu forma Pământului:

    – Băi, ştii cum sunt butonii mei?
    – Pătraţi – vine răspunsul.
    – Nu, măi, nu ăia din timpul săptămânii, ăia de duminică.
    – Aaa, păi ăia sunt rotunzi.
    – Aha, deci cum e Pământul?
    – Pătrat în timpul săptămânii şi rotund duminica!
    Cam aşa şi cu echipamentul de protecţie şi comunicarea către angajaţi: „Băieţi, e la liber, dar dacă vine Olteanu în vizită, să dea naiba să nu-l purtaţi“.

    Aşa că am fost nevoit să le ţin unora teoria centurii de siguranţă. Şi profit de ocazie să o spun din nou şi pentru cei ce mă citesc. Vă amintiţi cum s-a implementat în România portul centurii de siguranţă? A fost ceva de genul: „Dragilor, am intrat în Europa, legislaţia europeană spune că e obligatoriu să purtăm centura, o facem şi noi obligatorie, şi ca să ne asigurăm că aţi priceput mesajul, cine nu poartă, primeşte amendă“. Simplu, nu?

    S-a comunicat la tot poporul, deci nu poate spune nimeni că nu ştie, iar apoi Poliţia a trebuit să se asigure că se aplică noua regulă. Iar românii au refuzat să accepte schimbarea pentru că fiecare avea câte un număr de telefon la care să sune şi să-l îmblânzească pe „garcea“ care încerca să îl amendeze din cauza lipsei centurii. Pentru că „eu ştiu să conduc, dom’le, n-am eu timp de prostiile astea cu centura“.

    Cum s-a întâmplat la alţii? Ei bine, pentru început guvernele lor au investit în ceva reclame, în care o familie stă la semafor sau la intersecţie, vine un aiurit şi îi buşeşte. Consecinţele: dantura spartă în volan, mâini rupte în bord şi alte urmări similare, cu sânge peste tot. Mesajul, simplu, este că accidentul nu e musai din cauza ta şi dacă ai purta centura ai putea scăpa fără atât de multe răni şi probleme. În plus, costă al naibii de mult să repari danturi plesnite, membre rupte, unde mai pui că e posibil să nu mai fie niciodată la fel ca originalele.

    După o perioadă a apărut continuarea, în care s-a pus accent pe problema costului reparaţiilor celor ce sunt răniţi în accidente, cost ce trebuia suportat cumva de stat prin asigurările sociale. Iar statul a venit şi a spus ceva de genul: „Uite, ne costă al naibii de mult ca să îi reparăm pe cei ce nu respectă regulile, aşa că ne-am gândit să îi amendăm şi cu banii din amenzi să îi reparăm atunci când se strică. Pentru că nu e corect să umflăm taxele celor ce respectă regulile ca să îi putem repara pe ceilalţi“.

    Vă las acum pe voi să vă faceţi o idee dacă acest sistem de comunicare a avut efect.

    Tot ce pot să spun este că în ceea ce mă priveşte am priceput că românii nu se prea sensibilizează la astfel de mesaje. O să întrebaţi ce mă face să spun asta, şi vă pot povesti despre un nedorit accident care s-a întâmplat
    într-unul din depozite, când o colegă de-a noastră a fost lovită de un echipament. Ancheta a scos în evidenţă faptul că lucrătorul de pe stivuitor nu a văzut-o pe colega noastră când a dat cu spatele şi nici ea nu a văzut maşina şi nici nu a auzit semnalele acustice. Concluzia a fost să le facem vizibile, aşa că am pus girofar pe maşină şi le-am dat veste reflectorizante celor din zona periculoasă. Dacă în depozitul în care s-a produs accidentul nu a fost nicio problemă să implementăm portul vestelor, nu la fel a fost şi în alte părţi. Desi s-a comunicat că e pentru binele lor, ca să fie văzuţi, comentariul lor a fost în genul: „Ce naiba i-a apucat pe manageri de ne dau vestele astea, că numai gunoierii mai poartă aşa ceva?“. Ei nu zău, aşa o să spui şi dacă trece unul cu 2 tone de marfă peste tine?

    Ca baba căreia îi călcase unul găina cu maşina, iar şoferul încerca să-şi ceară scuze. La care baba zice: „Nu cred că e a mea, maică, eu nu am găini aşa plate!“.

  • Corlăţean, despre iniţiativa minorităţilor: S-a transformat într-un subiect care generează tensiuni

     “Au fost deja destul de multe declaraţii publice în legătură cu un subiect care se putea şi încă poate fi gestionat de o manieră corectă, în cadru adecvat. Părerea mea este că s-a transformat un subiect care nu avea atât de multă greutate, aparent într-un subiect care generează tensiuni”, a declarat Corlăţean.

    El şi-a exprimat convingerea că va exista “înţelepciunea necesară, în cadrul adecvat, şi mai puţin în cadrul public”.

    Întrebat dacă a avut discuţii cu liderul UDMR, vicepremierul Kelemen Hunor, pe acest subiect, Titus Corlăţean a declarat: “Am avut anterior mai multe discuţii cu domnul viceprim-ministru. Eu sper ca raţiunea să prevaleze, în cadrul, totuşi, oferit de poziţia statului român pe această temă”.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Go worldwide, young man!

    Pe la 1830 scriitorul american Horace Greeley emitea celebra frază „Go west, young man, go west!“. Există destule controverse legate de locul şi momentul când a făcut asta şi, dintre toate variantele, cel mai mult îmi place cea susţinută de un politician, Grinnell, care susţine că el a fost „tânărul“ în cauză, iar Greeley l-a sfătuit: „Du-te în vest, tinere, în vest. Acolo este o lume sănătoasă, la mare distanţă de mulţimea de leneşi şi imbecili care ne înconjoară“.

    Mulţi ani mai târziu am întâlnit ideea la Don Valentine, fondatorul fondului de investiţii Sequoia Capital, omul care a finanţat Apple, Atari, Oracle, Cisco, Electonic Arts, Google, YouTube şi multe alte companii – cred că, dacă el nu ar fi existat, lumea tehnologiei ar fi, astăzi, cu totul alta. În faţa absolvenţilor de la Stanford, Valentine a vorbit, în 2010, despre pieţe şi companii; omul spune că de fiecare dată au căutat să finanţeze nu doar idei, ci idei pe baza cărora se puteau clădi companii mari, care ţinteau pieţe mari – şi, privind lista de companii de mai sus, putem înţelege mai bine despre ce vorbeşte. Ca să ai succes, ca să devii mare, trebuie să ţinteşti lumea întreagă. Cu trei ani în urmă am zis să ţin minte acest discurs (este pe YouTube) şi am închis cazul, pentru moment.

    Săptămâna trecută Liviu Drăgan a dat două dintre cele mai pertinente şi corecte sfaturi de afaceri pe care le-am auzit la Meet the CEO – primul este „Nu faceţi afaceri cu statul, pentru că vă compromiteţi!“, iar al doilea, „Uitaţi că România are graniţe, graniţele ne creează o imagine total greşită. Uitaţi că există graniţe şi vindeţi produse în toată lumea“. Cu primul nu putem decât să fim de acord, doar uitându-ne la cei ce sunt deja în închisoare sau care sunt cercetaţi. Al doilea mi se pare cu atât mai important pentru că oferă oricărui tânăr ambiţios viziunea necesară pentru a cuceri lumea. Drăgan are o afacere de 30 de milioane de euro, prezentă într-o formă sau alta în 28 de ţări ale lumii, şi lucrează cu unele din cele mai mari companii din lume, este vorba de TotalSoft.

    Liviu Drăgan şi-a rostit sfaturile luni, şi ele ar fi rămas simple sfaturi dacă joi nu ar fi venit o nouă confirmare, pe lângă TotalSoft: este vorba de preluarea afacerii Liverail de către Facebook, pentru o sumă între 400 şi 500 de milioane de dolari. Liverail este o companie fondată de doi tineri antreprenori români, Andrei Dunca şi Sergiu Biriş, alături de britanicul Mark Trefgarne, cu o treime din angajaţi români, cu un sfert din management asigurat de români, dar care se adresează lumii întregi, fiind unul dintre furnizorii majori de publicitate video online. Andrei Dunca şi Sergiu Biriş sunt doi tineri pe care Business Magazin a mizat, în 2007, când i-a prezentat pe copertă – era vorba de apariţia Trilulilu – şi, de atunci, cei doi au tot urcat în varii domenii ale tehnologiei. Gândind global. Deschideţi pagina de management a Liverail şi veţi vedea acolo, limpede, ce înseamnă lumea globalizată, lumea fără graniţe: oameni de cele mai diverse naţionalităţi lucrând la Cluj, Los Angeles, Londra sau Paris pentru oameni de cele mai diverse naţionalităţi.

    Parafrazându-l pe Horace Greeley, spun: „Dacă vreţi să vă eliberaţi de hordele de leneşi şi imbecili, ţintiţi lumea întreagă!“. Go worldwide, young man!

    Nu pot ilustra, desigur, decât cu o a treia confirmare, şi tot de săptămâna trecută: este vorba de tabloul „The Fake Rothko“ al tânărului Adrian Ghenie, vândut tot luni, la Sotheby, cu 1,77 milioane de euro. Cota lui Adrian Ghenie a crescut uriaş într-un an, pentru că în iunie 2013 vindea un tablou cu peste 330.000 de dolari, un record şi această sumă.

  • Tânăra de 22 de ani care îi acuză pe investitori că i-au distrus afacerea doar pentru că este femeie

    Să începi o afacere poate fi greu pentru oricine, dar este şi mai dificil când investitorii nu te iau în serios. Nikki Durkin, fondatorul şi CEO-ul 99dresses, afacere formată dintr-un website şi o aplicaţie care le oferă posibilitatea utilizatorilor de a-şi vinde hainele din propriul dulap şi să cumpere hainele din garderoba celorlalţi utilizatori, s-a confruntat cu astfel de probleme, potrivit Business Insider.

    Antreprenoarea în vârstă de 22 de ani şi-a început afacerea în 2012, când avea 20 de ani, în New York. 
    Chiar dacă businessul ei a fost subiectul multor articole din presa americană, aceasta s-a transformat într-un start up falimentar.  Tânăra antreprenoare va fi nevoită astfel să părăsească oraşul New York şi să se întoarcă în Australia, la familia sa, iar aplicaţia 99dresses va fi retrasă din App Store luna viitoare.


    Durkin a povestit că motivele eşecului său sunt legate de ideile preconcepute ale investitorilor. Ea a încercat, spre exemplu, să îşi revigoreze afacerea în cadrul unui eveniment de caritate unde se aflau mai mulţi investitori.  Durkin a declarat că una dintre persoanele prezente la evenimentul respectiv a întrebat-o dacă ştie ce este un înger. (se referea la investitorii cu posibilităţi care investesc în diferite afaceri şi primesc astfel un procent din afacerea respectivă).

    “Îmi amintesc că mă gândeam: fiind la acest eveniment, bineînţeles că ştiu ce este un înger”, a povestit Durkin către Business Insider. “Mi s-a părut foarte ciudat şi nu ştiu dacă domnul respectiv ar fi întrebat acelaşi lucru dacă interlocutorul său ar fi fost bărbat”. La un alt eveniment din New York, un alt investitor a întrebat-o dacă este implicată şi în modeling, pe lângă afacerea sa, un lucru total irelevant pentru scopul evenimentului de networking.

    Chiar dacă majoritatea investitorilor cu care a lucrat au tratat-o corect, s-a simţit tot tipul jignită de acest tip de comentarii.
    Fondatoarea a declarat că una dintre prietenele sale, de asemenea fondatoare a unui start-up, i-a povestit cum un investitor a pretins că este interesat de businessul ei doar pentru a avea o întâlnire cu ea.

    “Cel mai dificil aspect legat de faptul că eşti femeie într-o companie din zona tehnologiei –un domeniu dominat de bărbaţi – este legat de ideile preconcepute”, a declarat tânăra din Australia. 

     

  • Singurul sfat de care ai nevoie pentru a fi mai productiv

    Ernest Hemingway se trezea in fiecare dimineaţă şi începea imediat să scrie. Îşi descria rutina zilnică spunând „Când lucrez la o carte sau la un subiect scriu în fiecare dimineaţă imediat după apariţia primei raze de lumină, când nu este nimeni care să te deranjeze, este răcoare şi începi să te încălzeşti pe măsură ce scrii”.

    Rutina lui Hemingway şi a altor autori prolifici, artişti şi oameni de ştiinţă ,meţionaţi în cartea “Daily Ritualis: How Artists Work, l-au inspirat pe jurnalistul James Clark să stabiiească o regulă care să ajute în productivitatea angajaţilor din orice domeniu.

    Potrivit lui, cea mai importantă regulă este:„Să faceţi cele mai importante lucruri înaintea tuturor celorlalte în fiecare dimineaţă”, scrie jurnalistul într-un material Business Insider.

    Presupunem de multe ori că productivitatea înseamnă să facem mai multe lucruri în fiecare zi, iar presupunerea este greşită, deoarece, potrivit jurnalistului, productivitatea înseamnă de fapt să facem mai multe lucruri importante şi să le facem bine. Indiferent de domeniul de lucru, există doar câteva lucruri cu adevărat importante care trebuie făcute cu atenţie, iar acestea ar trebui programate primele în agenda zilnică.

    De ce nu respectăm această regulă? Majoritatea oamenilor petrec cel mai mult timp organizându-şi agenda în funcţie de a altora – un lucru care poate fi o consecinţă a felului în care am fost educaţi: în şcoală primim diverse sarcini şi ni se spune când se dau testele, la muncă, primim deadline-uri şi anumite cerinţe de la superiori. Ne obişnuim astfel să întrerprindem acţiuni ca reacţie a aşteptărilor, comenzilor sau nevoilor altora. Astfel, la începutul zilei, nu ni se pare ciudat să ne deschidem inbox-ul, să ne verificăm telefonul şi să căutăm ultimele comenzi primite.

    Acest comportament este o greşeală deoarece sarcinile care par urgente sunt de fapt mai puţin importante, cele cu adevărat importantee sunt cele referitoare la speranţele, visele, creaţia noastră sau creşterea propriei afaceri. Nu trebuie să ne ignorăm responsabilităţile ca părinţi şi angajaţi, dar trebuie să răspundem şi de propria agendă, nu doar de a celorlalţi.

     

  • Ponta, despre gazele de şist: Dacă nu avem gaze din producţia internă, de unde le luăm? Din Rusia

     El a precizat că se referă la acest subiect după ce a observat protestele organizate, duminică, în cazul gazelor de şist.

    “Am văzut ieri – chiar dacă nu a fost foarte mediatizat, eu iau foarte în serios – discuţia despre gazele de şist. A fost o zi de organizare a unor proteste apropos de gazele de şist şi cred că e un alt subiect asupra căruia trebuie să discutăm foarte serios, pentru că trebuie spus «Bun, şi dacă nu avem gaze din producţia internă, de unde le luăm ? Din Rusia». Adică, în contextul actual, cred că orice protest trebuie să aibă un scop şi o finalitate şi cred că o discuţie serioasă pe orice temă e utilă”, a spus Ponta.

    Peste 350 de persoane au participat, duminică după-amiază, în municipiul Vaslui, la un marş de protest faţă de gazele de şist, manifestanţii scandând lozinci împotriva clasei politice şi a firmei care desfăşoară activităţi de explorare a gazelor de şist în judeţ.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro