“Am venit în România aşa, de capul meu, direct, în două săptămâni. Am luat bilet de avion şi am venit”
Jean Kristof Bouton povesteşte că s-a hotărât în mai puţin de două săptămâni să-şi părăsească ţara natală şi să vină în România, în 2006, când avea 21 ani, iar de atunci merge în ţara frunzei de arţar doar în vacanţe. În acel an, îl cunoscuse la un masterclass din Cehia pe Cristian Mihăilescu, fostul director al Operei Naţionale din Braşov, care, auzindu-i vocea, i-a spus că este “interesantă” şi l-a îndemnat să vină în România şi să se înscrie la Conservatorul din Bucureşti.
“Am venit aşa, de capul meu, direct, în două săptămâni. Am luat bilet de avion şi am venit în România”, povesteşte tânărul de 27 de ani, în prezent bariton la Opera Naţională din Iaşi.
Astfel, în 2006 a venit la Bucureşti fără să cunoască o boabă de română şi fără să ştie unde se află România pe hartă. S-a înscris la Conservatorul din Bucureşti şi a urmat acolo şase ani de studiu – patru de licenţă şi doi de masterat.
Ajuns însă în ultimul an de master, Jean Kristof se îngrijora că nu îşi va putea găsi de muncă şi că nu avea niciun contract, astfel că ar fi trebuit să se întoarcă în Canada să-şi încerce norocul pe scenele de-acolo, lucru de care spune că i-ar fi fost frică.
“În Canada, nu există o tradiţie mare în Operă, acum uşile acesteia se deschid mult mai larg decât înainte, mulţumită direcţiei Operei din Montreal, care dă posibilităţi mult mai mari tinerilor să se afirme. Dar în trecut lucrurile nu stăteau aşa. Noi suntem o ţară mică, a fost regăsită recent de către europeni, iar pe vremea în care opera în sine, în Europa, era deja în efervescenţă, la noi se chinuiau să crească un pic de porumb”, consideră Jean Kristof.
Solicitat la Iaşi pentru rolul lui Dario, din “Indiile Galante”
Jean Kristof Bouton povesteşte că în 2012 a avut şansa să dea o audiţie la Iaşi pentru un rol în “Indiile galante”, iar ulterior a fost întrebat dacă nu doreşte să încheie cu Opera Naţională din Iaşi un contract “mai serios”.
“Acum doi ani, am primit un telefon de la un prieten de-al meu, un foarte bun dirijor, Gabriel Bebeşelea, care m-a întrebat dacă nu eram interesat să dau o audiţie la Iaşi pentru rolul lui Dario din «Indiile Galante». Am mers la audiţie, a decurs bine, iar direct după, când am ieşit din sala de audiţie, a venit doamna Rancea la mine (n.r. – Beatrice Rancea, managerul Operei Naţionale din Iaşi) şi m-a întrebat dacă eram angajat undeva şi dacă nu aş vrea să discutăm despre un contract mai serios. Am sărit pe ocazie şi de atunci tot aici sunt”, spune canadianul, într-o română puţin împiedicată, dar cursivă, întreruptă de câte un râs profund, care umple camera.
În cei opt ani petrecuţi pe scenele din ţară, baritonul Jean Kristof Bouton spune că a ajuns să iubească publicul român şi că s-a adaptat perfect aici. Dacă nu ar fi accentul său, de origine franceză cu valenţe ascuţite de italiană, nu s-ar diferenţia cu aproape nimic de românii care au trăit de-o viaţă în România.
“Mă consider român adoptat”, spune baritonul canadian.
A învăţat româna fără cursuri, vorbind cu prietenii
Jean Kristof nu a luat nicio lecţie de limba română de când este în ţară, dar după opt ani petrecuţi aici o înţelege şi o vorbeşte cursiv. Îl ajută, crede el, şi faptul că româna seamănă mult cu franceza, dar şi prietenii de la care a cules, cuvânt cu cuvânt, tot dicţionarul român pe care-l ştie astăzi. Până şi facultatea, la Bucureşti, a făcut-o tot în limba română, învăţând-o, spune el, după ureche.
“Nu ştiam dacă o să rămân aici pentru toată şcoala sau chiar şi la începutul carierei mele. Am venit pentru o experienţă, pentru a deveni mai bun în ceea ce fac şi, într-adevăr, aici, în România, e opera mare, e tradiţia mare, sunt vocile mari şi am decis să rămân fără a-mi face un plan din asta. Viaţa m-a făcut să rămân, destinul şi oportunităţile care mi s-au oferit. În cariera aceasta, în operă, trebuie să trăieşti pe valul ocaziilor care ţi se oferă”, crede bărbatul.
Acum, în Iaşi, locuieşte într-o garsonieră, cu chirie, are o prietenă care este din Constanţa şi cu care îşi propune să viziteze într-un “roadtrip” obiectivele cele mai mari din ţară şi spune că, deşi îi place Iaşiul şi se simte român, aspiră să ajungă, “ca toţi artiştii”, pe marile scene ale lumii.
“Mi-ar plăcea să ajung cât mai departe, dar mereu voi avea un fel de ataşament, mereu voi reveni aici, de aici am pornit şi am fost ajutat foarte mult, e un colectiv minunat. Oricât de departe voi ajunge în cariera mea, o să revin aici cu fiecare ocazie pe care o voi avea”, spune Jean Kristof.
Când era mic voia să fie marinar
Deşi susţine că nu îl deranjează, bărbatul spune că încă este surprins că oamenii care l-au auzit cântând îl opresc pe stradă, îl felicită, îi strâng mâna şi îl întreabă cum de s-a hotărât să ajungă în România, iar el nu s-a plictisit niciodată să le răspundă.
“Simt că oamenii sunt interesaţi să afle cum de un canadian, atât de aproape de visul american, a ales să vină în România, iar eu le răspund mereu acelaşi lucru: m-am îndrăgostit de România, e o ţară minunată, şi în opt ani, dacă nu mi-ar fi plăcut, aş fi avut timp să plec. Sigur, când eram mic voiam să fiu marinar, dar mi-a plăcut mereu muzica şi cred că e un vis împlinit să vin în România şi să cânt, nu am absolut niciun regret că sunt aici”, povesteşte canadianul.
Este, de altfel, conştient şi de faptul că rolurile din titlurile cu mare greutate pe care le-a interpretat la Iaşi nu ar fi avut posibilitatea să le joace pe alte scene mai mari din Europa.
“E limpede că rolurile pe care le-am interpretat, Bărbierul, Don Giovanni, Marcelo, sunt roluri pe care în ţările din Vest, în Franţa, Anglia sau Germania, un solist nu le-ar face în ani de zile. Sunt conştient de asta. De aceea e bine că la Iaşi îmi fac o experienţă şi joc rolurile pe care poate, în viitor, oamenii o să se aştepte de la noi să le jucăm”, susţine Jean Kristof.
Familia vine din Canada să îi vadă premierele
Jean Kristof Bouton crede cu tărie că în rolurile sale din Iaşi cel mai important rol l-a avut publicul. El povesteşte că, deşi în momentul în care se află pe scenă îi place să devină unul cu personajul şi să se rupă pentru câteva zeci de minute de realitate, când cade cortina şi totul se termină, păşeşte cu emoţie înapoi pe scenă pentru aş-şi lua “aplauzele” şi pentru a se încărca de ele până la următorul spectacol.
“Facem toată munca asta grea pentru public şi pentru aplauzele, recunoştinţa şi plăcerea lor. Asta căutăm, energia publicului, şi cel din Iaşi ne dă din plin asta, sută la sută. Eu văd această legătură între artişti şi public, un schimb de energie: ei ne dau energie, ei ne dau speranţă şi au aşteptări mari de la noi, iar noi, în schimb, le dăm tot ce avem mai bun, tot ce muncim. După asta, când vedem toată lumea care ne aplaudă, care se ridică în picioare şi ne strigă «bravo!», primim la schimb energia pe care le-am dat-o noi. Suntem ca două entităţi care trăim în simbioză”, explică tânărul canadian gesticulând energic, de parcă ar fi, pentru câteva clipe, din nou pe scenă.
Cel mai drag public îi este însă familia sa din Canada, căreia i-a fost foarte greu când a plecat şi a decis, atâţia ani, să nu se mai întoarcă. Jean Kristof crede că ai lui l-au susţinut mereu şi au înţeles alegerile sale, de aceea economisesc bani şi vin din când în când la Iaşi să îi vadă premierele. Chiar şi după spectacolul “Boema”, în premieră la Iaşi pe 16 iunie, părinţii l-au sunat şi l-au felicitat pentru rol, chiar dacă de data aceasta au văzut premiera doar pe internet, transmisă pe site-ul Operei din Iaşi.
“Toţi cei care mă cunosc din Canada urmăresc spectacolele, am venit şi aici de câteva ori pentru premiere în special. Vremurile sunt grele, dar când îşi permit, vin, şi mie îmi face o mare plăcere. Cine ştie, în anii care urmează, poate voi avea colaborări şi cu Opera din Montreal şi voi avea ocazia să-mi duc spectacolele mai aproape de casă. Nu se ştine niciodată”, spune, râzând, Jean Kristof.
Din America şi Japonia, pe scena Operei Naţionale din Iaşi
Jean Kristof nu este însă singurul străin care evoluează pe scena Operei Naţionale Române din Iaşi. De la sfârşitul anului 2011, nouă balerine japoneze au început să lucreze cu contract permanent şi apariţii constante în spectacolele regizate la Iaşi.
Dintre acestea, Kotomi Hoshino, de 27 de ani, şi Miku Okazaki, în vârstă de 24 de ani. Deşi scopul venirii lor în România este acelaşi, modul în care au ajuns aici este total diferit.
Cele două tinere balerine, care sunt de trei ani în Iaşi, din 2011, ştiu câteva cuvinte în limba română, puţină engleză şi mai multă rusă, ambele urmând instituţii culturale de balet din Rusia. Kotomi a plecat însă de la Bolshoi Ballet Academy pentru atracţia scenelor din SUA. Acolo a dansat la Boston, la Milwaukee şi aproape de New York, în Atlantic City, însă din cauza unor probleme cu viza a fost nevoită să plece şi să ceară o nou viză, de data aceasta pentru Uniunea Europeană.
În schimb, Miku Okazaki a venit direct în România, fiindu-i mai uşor să obţină viza. Înainte de a ajunge pe scenele din România, unde a dansat şi la Timişoara şi Cluj-Napoca, a fost balerină în ţara ei natală, şi spune că diferenţa dintre publicul japonez şi cel român este ca de la cer la pământ.
“Publicul este mereu cald, ne încurajează, este o bunătate parcă în oameni. Şi aplaudă foarte, foarte mult, sunt mai entuziasmaţi decât japonezii, care sunt preocupaţi mai mult de calculatoare”, povesteşte Miku.
Fata spune însă că dacă oamenii din Sala Mare a Teatrului Naţional din Iaşi nu o deranjează, nu acelaşi lucru poate spune şi despre cei de pe stradă, care o opresc adesea şi o întreabă dacă este coreeană, chinezoaică sau japoneză. O deranjează, de asemenea, privirile insistente pe care i le aruncă unii oameni.
“Momentan, vreau să stau aici, dar poate în câţiva ani sau mai târziu aş vrea să plec în altă parte, să muncesc într-o altă ţară. Câteodată, oamenii sunt buni şi amuzanţi, însă este greu cu comunicarea, iar oamenii din Iaşi sunt dificili uneori, fiindcă ei cred că dacă suntem toţi asiatici semănăm: şi coreeni, şi japonezi şi chinezi şi ne opresc şi ne întreabă”, explică Miku.
Cealaltă balerină japoneză, Kotomi Hoshino, spune că oamenii din Operă sunt mereu drăguţi cu ele, le opresc, le întreabă ce fac, cum se descurcă şi le strâng în braţe, comportament pe care nu l-a întâlnit în America. Fata povesteşte că acolo muncea la fel de mult, că oamenilor le plăcea baletul, dar că sălile de operă nu erau nici pe departe la fel de frumoase ca cele din România.
“Teatrul arată diferit în America, e mai pătrat şi mai înalt, aici e frumos şi ca arhitectură, şi ca stil şi mă bucur mult că am ales să vin aici. Îmi plac şi bisericile, sunt superbe, în Japonia nu erau aşa, arată ca nişte castele”, povesteşte Kotomi.
Aceasta spune că a început să înveţe limba română de la prieteni, dar că nu a făcut prea mare progres în trei ani. Ea mai spune că vorbeşte cu cei din trupa de balet în engleză şi cu maestrul în rusă şi că astfel reuşeşte să se descurce.
Fetele mai spun că la Iaşi stau într-un apartament pe care cei de la Operă le-au ajutat să-l găsească, dar pe care îl plătesc ele. De asemenea, ele spun că petrec mult timp liber vizitând oraşul.
“Îmi place mult la Iaşi, în special îngheţata, dar este foarte cald acum. În oraşul meu din Japonia nu e atât de cald, sunt 19-20 de grade, dar aici zilele trecute erau chiar 30 şi e atât de cald. Acum am un bilet pentru gimnastică, merg la sala de forţă, la gimnastică, la zumba, la înot, mă mai întâlnesc cu prietenii mei români, cu oamenii de la balet, mergem în oraş să mai bem câte un suc”, spune aceasta.
Kotomi mai spune că momentan nu se gândeşte să plece din Iaşi pentru că nu se gândeşte atât de departe în viitor, dar aşteaptă momentul în care familia ei va putea veni în România să îi vadă pentru prima dată un spectacol live, şi nu pe înregistrările pe care le trimite acasă.
“Vreau să dansez aici, la Iaşi, şi nu caut să plec în altă parte. Familia mea este mereu îngrijorată, dar mama e atât de bucuroasă când mă vede dansând încât ar vrea să vină anul viitor, cândva, la Iaşi, să mă vadă într-un spectacol”, mai spune Kotomi Hoshino.
