“Le Radeau de la Méduse” a fost expus în 1819 de către un tânăr în vârstă de numai 27 de ani, Théodore Géricault, devenit părintele romantismului francez. Înainte de pictură, să lămurim istoria. “La Méduse” a fost o fregată cu trei catarge şi 44 de tunuri, care, în 1816, a plecat spre Senegal, în fruntea unui convoi de alte trei nave, cu misiunea de a prelua ţara africană de la englezi, conform termenilor Păcii de la Paris.
Căpitanul fregatei a fost Hugues Duroy de Chaumereys, un amiral care nu mai navigase de 25 de ani, un tip arogant şi lipsit de anvergura necesară unei asemenea misiuni. Afişând o atitudine dispreţuitoare faţă de subordonaţi şi ignorând sfaturile navigatorilor cu experienţă, Chaumereys a ales drumul cel mai scurt, drum care s-a sfârşit într-un banc de nisip, în apropierea coastelor Mauritaniei. Medusa transporta 400 de oameni – militari, colonişti, marinari – dar numai 250 aveau loc în bărcile de salvare. 146 de bărbaţi şi o femeie s-au instalat pe o plută construită din lemnul navei, plută care ar fi trebuit tractată de bărci.
Pluta s-a pierdut de bărci după numai câteva mile; avea la bord ceva biscuiţi, care au fost mâncaţi în prima zi, două butoaie de apă, care au căzut peste bord şi câteva butoaie cu vin. Ce a urmat este o experienţă, eufemistic vorbind, tulburătoare: oamenii au înnebunit de foame şi sete, s-au luptat între ei, cei mai slabi au fost ucişi şi mâncaţi. 13 zile mai târziu, nava Argus se apropie de plută şi găseşte numai 15 supravieţuitori, dintre care cinci au murit în următoarele zile. Chaumereys cel arogant este judecat şi condamnat la închisoare.
Gericault a nemurit momentul în care cei 15 văd Argus în depărtare. A muncit doi ani, a făcut schiţe cu scene explicite de canibalism, a vorbit cu supravieţuitorii, a vizitat spitale pentru a se documenta; a folosit tonuri întunecate, tenebroase, în stilul lui Caravaggio şi a preferat, în spiritul epocii, să ignore realitatea şi să îi prezinte pe supravieţuitori în stilul clasic, musculoşi şi sănătoşi. Tabloul, care se numea iniţial, fad, “Scene de naufrage” a iscat o cantitate importanţă de emoţie populară şi a picat la momentul potrivit pentru a alimenta disputele politice şi din presa pro-guvernamentală sau de opoziţie; Franţa întreagă, prinsă în vâltoarea schimbărilor politice, s-a recunoscut în tablou. “C’est la France, c’est notre société toute entière qu’il embarque sur ce radeau de la Méduse”, a spus istoricul Jules Michelet, amplificând criza Meduzei la nivelul întregii societăţi.
De la Chaumereys cel arogant care s-a lovit de nisip la Francesco Schettino, napoletanul geluit care a confundat Costa Concordia cu un iaht de zece metri şi şi-a băgat vasul în stânci, căzând ulterior nu peste bord, ci într-o barcă de salvare, este numai un pas. Iar între morţii, dispăruţii, scenele de panică şi traumele oamenilor de pe Concordia şi patimile celor de pe Meduza nu este niciunul.
Din acest punct nu avem decât a cugeta la rolul social al căpitanilor de vas, al tuturor căpitanilor de vas, şi asupra modului cum păcatele omeneşti se îmbină cu uriaşa responsabilitate pe care o are, şi ar trebui să o resimtă, un lider.
Pictura lui Géricault nu are înţelesuri ascunse, prezintă, în tonuri din ce în ce mai întunecate, pentru că pictura se deteriorează iremediabil, modul cum oamenii îşi pot pierde umanitatea.
