COVER STORY: O dinastie pentru un tractor
CONSTRUCŢII: Cărămidă cu cărămidă, până la 20 de milioane de euro
ANALIZĂ: Paharele de vin se numără câteodată
Începând din 17 septembrie 2012, revista Business Magazin se distribuie în exclusivitate în reţelele Inmedio şi Relay sau pe bază de abonament.
“Am fost promovat recent şi sunt responsabil momentan pentru oportunităţile strategice în zona de credit corporatist şi suveran în pieţele emergente din Europa, Africa şi Asia”, descrie Moşneanu rolul său în cadrul JPMorgan Chase. Pe scurt, românul lucrează cu fonduri mari de investiţii de la nivel global pentru a le ajuta să investească în oportunităţi care rezonează cu politica lor internă. Tranzacţiile la care lucrează sunt complexe şi poate dura luni întregi până se finalizează, după cum spune chiar el.
„Dinamica din pieţele de capital şi riscurile geopolitice sunt factori pe care îi luăm mereu în considerare. Vorbim de o platformă care generază zeci de milioane de dolari anual.” Cam aşa sună jobul actual al lui Mihai Moşneanu, însă povestea sa şi a carierei lui în domeniul financiar sunt mult mai lungi şi chiar mai complexe.
Mihai Moşneanu a plecat din România în 2006 pentru a urma studiile în economie la University College London. „Am terminat primul în anul meu cu ceea ce sistemul britanic numeşte First Class Honours.” Nu a ştiut însă de la început ce cale îşi dorea să urmeze din punct de vedere profesional. Pentru primul an cel puţin, ideea revenirii în ţară a fost constantă. Însă, treptat, atât apropierea de noul acasă (Londra), cât şi oportunităţile profesionale pe care le-a remarcat l-au făcut să încerce să obţină un job în investment banking, o industrie atât de râvnită şi de competitivă.
„Am absolvit (universitatea – n.red.) în anul 2010, care din perspectiva pieţei muncii a fost probabil cel mai stringent an din timpul crizei.” A obţinut însă, „în cele din urmă”, un internship de 10 săptămâni la Nomura, o bancă de investiţii japoneză care la momentul acela achiziţionase de puţin timp portofoliul din Europa şi Asia rămas în urmă falimentului Lehman Brothers. La sfârşitul celor 10 săptămâni i s-a oferit un job full time.
„Au fost doi ani de început incredibil de interesanţi, acoperind pieţe emergente, de la Africa de Sud la Israel şi regiunea de centru şi est a Europei.” La sfârşitul lui 2012 a primit un telefon de la JPMorgan, cea mai mare bancă de investiţii din lume, şi decizia de a accepta un job aici nu a fost deloc grea.
„Şase ani mai târziu, simt că am făcut alegerea corectă pe deplin. Este un mediu incredibil de competitiv; în general primim peste 10.000 de aplicaţii pentru 70-80 de joburi entry level anual”, spune executivul român. Prima sa poziţie în cadrul băncii a fost aceea de vice-president pentru global emerging markets – CEE origination & derivatives risk management, conform profilului său de pe reţeaua de socializare de business LinkedIn. Funcţia actuală a preluat-o de doar câteva luni.
În total, au trecut 12 ani de când a plecat din România şi nu are în plan să se întoarcă prea curând, deşi nu exclude complet această posibilitate.
„Cei 12 ani au trecut incredibil de rapid. Am plecat pentru că asta mi-am dorit din şcoala primară. A fost o chemare internă pentru o nouă experienţă, o chemare pe care nu o pot explica.” Uitându-se în urmă, spune că a avut o copilărie frumoasă şi a avut sprijinul necondiţionat al familiei în alegerile pe care le-a făcut. „România pentru mine nu a fost o experienţă tipică a tranziţiei postcomuniste. Spiritual însă, nu a fost de ajuns. Am avut constant curiozitatea să aflu ce este în plus în lume, ce este «acolo».”
Recunoaşte că în acest moment nu urmăreşte activ varianta de a se întoarce în ţară. Singura „strigare interioară”, după cum spune el, este aceea, „poate naivă”, de a schimba ceva, cât de puţin, în bine. România de astăzi se pierde din cauza mediocrităţii care vine de la vârf, adaugă Mihai Moşneanu.
„Cred că dacă m-aş întoarce vreodată ar fi în zona de politici publice sau chiar politică, unde sper să pot aduce puţină valoare din experienţa mea.” Spune că e mai puţin importantă poziţia – angajat sau antreprenor. În măsura în care ca angajat poţi schimba ceva, este o variantă.
„Mama mea este angajat, tatăl meu este antreprenor. Din punctul meu de vedere, ambii au contribuit social pozitiv în România.” Ceea ce contează este modul în care îţi manifeşti etica profesională şi viziunea.
Ultima oară a fost acasă, în România, la sfârşitul lui august, la nunta unuia dintre cei mai buni prieteni ai săi, care trăieşte la rândul lui la Londra: „A fost o petrecere frumoasă”.
El este originar din Ploieşti, oraş despre care spune că „din păcate nu s-a schimbat aproape deloc în ultimii 12 ani”. Bucureştiul, în schimb, a devenit mult mai european: „Oamenii zâmbesc, sunt diverşi, poartă haine colorate şi merg la cafenele şi restaurante pentru că se bucură de viaţă, nu doar pentru a celebra un botez, o nuntă sau o zi de naştere”.
În puţinul timp petrecut în ţară, i se pare îmbunătăţit şi traficul şi adaugă că poate mult mai bine nu se poate pentru o capitală, un oraş cu câteva milioane de locuitori. Recunoaşte însă că nu are experienţa navetei zilnice în România pentru o părere avizată. „În România este încă o cultură mare a jeepului, a maşinii mari ca statut sau a maşinii în general.” Cu cât oamenii sunt dispuşi să meargă mai mult pe biciclete, să ia metroul, cu atât traficul se va îmbunătăţi, crede el. În Londra, toată lumea foloseşte transportul public. Este eficient, util şi sigur. Nu există nicio exigenţă socială de a deţine o maşină. „Eu nu deţin una.”
Cum arată o zi obişnuită în viaţa unui bancher de investiţii în Londra, unul dintre cele mai cosmopolite oraşe din lume şi – pentru moment – capitala financiară a Europei?
Ziua începe adesea cu alarma de la 5:15. „Mă duc la sală la un bootcamp la ora 6:00, clasă care durează o oră. Este important pentru mine să am acea oră la început de zi”, spune el. Îl ajută să se concentreze, să fie productiv şi motivat la muncă în restul zilei, după cum precizează executivul.
Ajunge la birou în jurul orei 8. „Ştiu că poate sună a clişeu, însă nicio zi nu e la fel.” Sunt zile în care începe discutând cu clienţi şi colegi din Asia, lucrând la tranzacţii de finanţare în Orientul Mijlociu, având apoi un prânz cu un client în Londra şi teleconferinţe cu echipele din New York după amiază. Încearcă să plece de la birou pe la 18:30.
„Niciodată nu termini ce ai de făcut, ideea e să ştii când să te poţi opri, când, din cauza oboselii, eficienţa ta scade.” Serile le petrece la cină cu prietenii, acasă cu partenerul de viaţă, citind, la operă sau la teatru. „În ultimul an, serile mi le petrec tot mai mult studiind pentru un master în relaţii internaţionale pe care îl urmez part time la Universitatea Cambridge.” O experienţă superbă la toate nivelurile, spune el.
Timpul liber şi-l petrece şi alergând (a participat la maratoanele de la Londra şi Berlin), luându-se la întrecere cu înălţimile (a escaladat Kilimanjaro şi Aconcagua) sau călătorind. A locuit în cinci ţări şi a vizitat peste 40. Iar călătoria continuă – în carieră şi în timpul liber.
De ce anume vă e cel mai dor din România?
De limba română. Este o limbă minunată, pe care din păcate nu o mai vorbesc atât de des precum mi-aş dori. Viaţa mea personală este 90% în engleză; la birou, acasă, în weekenduri cu prietenii. În liceu am participat ani la rând la olimpiada naţională de limba şi literatura română. Citeam atât de mult. Îmi e dor să retrăiesc acele zile, deşi dormeam 5-6 ore maximum pe noapte. Îmi e dor de (Liviu – n.red.) Rebreanu şi de Marin Preda. Îmi este, fireşte, dor şi de mirosul cozonacilor de acasă de Crăciun, dar încerc, pe cât se poate, să fiu în România în fiecare an în perioada sărbătorilor.
Anul acesta mă voi duce la Alba Iulia de 1 Decembrie. Este un moment solemn – curajul şi demnitatea unei generaţii au dus la Marea Unire. Este un bilanţ important pe care România ar trebui să îl aibă ca societate la centenar.
Dar, la polul opus, cel mai puţin dor?
De negoţul din taxi, de gropile din asfalt, de pretenţia la valoare a unora, care prin aroganţă şi-au asumat conducerea ţării.
Spuneţi-mi trei lucruri care ar trebui îmbunătăţite în România.
„Educaţia, educaţia, educaţia”, ca să îl citez pe un fost premier britanic. Totul pleacă din şcoală. Am avut o experienţă excelentă în România în cei doisprezece ani (de şcoală generală – n.red.) şi liceu, datorită profesorului minunat de matematică din gimnaziu şi profesoarei minunate de literatură română din liceu. Mi-au fost mentori incredibili. Din păcate, asta a fost excepţia. Per ansamblu, vorbim de un sistem corupt, în care mediocritatea, spoiala şi aparenţa iau locul performanţei, efortului şi onestităţii. Clasa politică a facilitat această constantă degradare a societăţii.
E modul prin care poţi continua să controlezi un sistem.
Este, fireşte, nevoie de drumuri mai bune, de mai puţină „cârpeală” în tot ceea ce se face, dar toate acestea vin din şcoală, din educaţie, din modul în care fiecare dintre noi acţionează când nimeni nu se uită. Aceasta este adevărata măsură a demnităţii unei societăţi.
COVER STORY: Avocatul din spatele marilor tranzacţii din banking
După ce a participat la câteva dintre cele mai importante tranzacţii din bankingul românesc, avocatul Cristina Filip vorbeşte despre elementele care au cântărit cel mai mult în dezvoltarea carierei sale, precum şi a casei de avocatură PeliFilip, care a bifat un deceniu de istorie pe plan local.
EVOLUŢIE: Drumul până la credite de peste 1,3 miliarde de euro pe lună
IDEI DE AFACERI: Antreprenorul care trimite fotolii la Polul Nord
Începând din 17 septembrie 2012, revista Business Magazin se distribuie în exclusivitate în reţelele Inmedio şi Relay sau pe bază de abonament.
COVER STORY: Definiţia expatului
După ce a coordonat operaţiuni ale Grupului CEZ în România, Bulgaria şi Turcia, Ondrej Safar s-a întors pe piaţa locală pentru a prelua postul de country manager al Grupului CEZ în România.
BURSĂ: Un secol de istorie pentru bursa de la Bucureşti
ANALIZĂ: Cel mai “costisitor” prieten al omului
Începând din 17 septembrie 2012, revista Business Magazin se distribuie în exclusivitate în reţelele Inmedio şi Relay sau pe bază de abonament.
“De profesie economist, ca job director general-adjunct în Electrogrup Infrastructure, bucureştean, soţ” – enumeră principalele repere de pe noua sa „carte de vizită” Daniel Farmache, care, la 30 de ani, este cel mai tânăr invitat de până acum al evenimentului Meet the CEO. Printr-o introspecţie de tipul SWOT (strengths, weaknesses, opportunities and threats – puncte forte, puncte slabe, oportunităţi şi ameninţări – n.red.), tânărul se autocaracterizează prin atribute precum: puterea de muncă, motivaţia internă, speranţă, capacitatea de a relativiza lucrurile, de a le pune în perspectivă, precum şi dorinţa de a lucra cu oamenii şi de a scoate ce este mai bun din ei. În ceea ce priveşte slăbiciunile, spune: „Am uneori naivităţile mele, acestea merg mână în mână cu speranţa şi cu dorinţa puţin mai idealistă – aspecte neproductive pe moment, pe care încerc să le controlez”.
După ce şi-a câştigat renumele de unul dintre cei mai apreciaţi bancheri de investiţii ai tinerei generaţii, Daniel Farmache a făcut în vara aceasta pasul înspre mediul antreprenorial local, ca urmare a numirii sale în funcţia de deputy CEO (director general adjunct) al companiei Electrogrup Infrastructure (E-INFRA), holding înfiinţat anul trecut de Teofil şi Simion Mureşan împreună cu Marian Pantazescu. Companiile care compun holdingul au o istorie pe piaţa locală de peste 20 de ani, care a început cu o companie de construcţii şi servicii specializate – Electrogrup, înfiinţată în 1997 – la un grup de infrastructură integrat (deţine, operează, construieşte şi oferă mentenanţă în proiecte de infrastructură), cu afaceri anuale de peste 100 de milioane de euro. Potrivit reprezentanţilor acestuia, grupul Electrogrup Infrastructure este primul jucător de pe piaţa din România care oferă servicii de tip cross-sector (intersectoriale) în energie, telecomunicaţii şi construcţii civile industriale. Compania şi-a extins activitatea şi pe pieţele externe din Polonia, Germania, Rusia, Belgia şi Irlanda – iar în prezent, între 20 şi 30% din afacerile companiei sunt generate de aceste pieţe.
Odată cu transformarea într-un holding, compania ţinteşte statutul de jucător important la nivel regional, context în care intervine şi numirea lui Farmache.
„Misiunea mea este de a crea sinergiile la nivel de grup, de a le potenţa şi de a pune grupul pe o traiectorie favorabilă pentru viitor – prin procese noi, moderne, prin aducerea celor mai bune practici din străinătate, de la companiile care ne inspiră. Vrem să atragem oameni noi, vrem să setăm o nouă disciplină de lucru, noi standarde de guvernanţă a companiei – acesta este rolul meu. Într-o mică măsură, o pot face printr-o forţă proprie, într-o mai mare măsură, angajând oameni buni şi valorificându-i pe cei pe care îi avem deja”, descrie Daniel Farmache obiectivele sale în mandatul început în vara acestui an. Drumul tânărului până aici nu a fost unul prestabilit şi a avut mai multe puncte de cotitură – care au inclus experienţe internaţionale, dar şi o trecere scurtă prin spaţiul politic. Farmache îşi începe povestea carierei precizând că face parte din rândul celor care voiau să rămână în România, cu toate că, în 2007, anul în care şi-a început el studiile universitare, era perioada în care tinerii din generaţia lui deja începuseră să ia drumul străinătăţii.
A început astfel facultatea în România, la Academia de Studii Economice din Bucureşti, specializarea Finanţe-Bănci: „Am intrat în facultate cu un vis destul de superficial şi pe care nu l-am susţinut prin fapte, respectiv acela de a deveni broker”. Nu a ales să îşi construiască însă o profesie în domeniul pieţei de capital şi mărturiseşte că nu a simţit încurajări în acest sens nici din partea tatălui său, Stere Farmache, care a fost director general al Bursei de Valori din Bucureşti. A înţeles ulterior şi de ce: „Este o meserie care se digitalizează şi în care nu mai sunt neapărat perspective. Multă lume intră la finanţe-bănci sperând că este un loz câştigător. Spre norocul meu, era destul de superficială această dorinţă, astfel încât nici măcar nu am aplicat pentru un job de brokeraj”.
După un an de ASE, a realizat că i-ar fi totuşi „puţin mai bine” să plece în străinătate. A ales versiunea cea mai la îndemână atunci, respectiv o bursă în străinătate, la universitatea Reading din Marea Britanie, despre care spune că era cea mai bună opţiune pe care o oferea ASE-ul la vremea respectivă.
„M-am şi pliat pe o perioadă extrem de interesantă – criza financiară – încă mai am decupate părţile din Financial Times din perioada aceea”, descrie el primul an de studii în afara ţării. Îşi aminteşte că primul Financial Times primit la şcoală (abonamentele erau subvenţionate) era cel în care ministrul finanţelor din America anunţa: „Programul de bailout al băncilor, 700 de miliarde de dolari”.
A resimţit o diferenţă imensă a modului în care se făceau studiile acolo, ce i-a influenţat parcursul profesional ulterior. A avut mai mulţi profesori, de pildă, care fuseseră managing directori în bănci, cunoşteau oameni despre care scriau ziarele şi asta l-a dus cu gândul într-o zonă total opusă riscului. „Cumva a crescut în mine un braţ de reglementator, iar prin interacţiunile avute acolo, ce voiam eu să fac devenise destul de clar din punctul de vedere al intenţiei – voiam să fiu într-o zonă în care pot contribui la dezvoltarea economică a locului de care mă simţeam eu cel mai ataşat – România”. Prin urmare, după absolvire, în 2010, a hotărât să se întoarcă în ţară, pe un fond de optimism personal vizavi de situaţia din România, unde începeau la acea vreme reformele impuse de Banca Mondială. S-a angajat apoi la Citi; prin intermediul instituţiei financiare cu origini americane, spune că a avut acces la „lucrurile cele mai interesante care se întâmplau pe vremea aceea în piaţa de capital românească”. Chiar dacă a avut o expunere generală la început, în care a trecut şi prin Trezorerie şi prin management de risc, de la un punct s-a concentrat pe corporate şi investment banking.
Acolo a avut parte de expunerea a două mari categorii de businessuri locale. În primul rând, experienţa cu lucrul cu companii deţinute de stat şi de Ministerul Finanţelor (de la IPO-urile Romgaz, Hidroelectrica, Electrica etc.; execuţia unor tranzacţii cum ar fi privatizarea Electrica, până la obligaţiunile guvernamentale ale statului): „A fost o expunere foarte bună care mi-a confirmat bănuiala că va veni o perioadă bună pentru România”, descrie el această experienţă.
A doua categorie de companii la care s-a expus atunci au fost companiile mari cu capital local românesc – iar „mari” pentru Citi însemnau, potrivit lui, cele cu peste 500 de milioane de dolari cifră de afaceri. „Nu erau foarte multe companii pur româneşti care să corespundă acestor criterii, sub 10, printre care A&D Pharma şi RCS-RDS de pildă; ne-am dat seama că nu avem soluţii şi infrastructură de business pentru marii campioni în businessurile româneşti, ceea ce este o problemă.” Se descrie norocos că a lucrat la Citi în perioada respectivă. „Mi-era teamă să nu fie doar o oază, dar până la urmă s-a dovedit a fi un mic orăşel verde, de oameni foarte bine pregătiţi profesional, foarte capabili, nivel la care îi găseşti şi în alte filiale ale Citi. Ei făceau multe lucruri interesante, care mi-au acordat repede responsabilitate şi vizibilitate în proiectele cele mai interesante”, descrie el munca în cadrul băncii.
În paralel, a făcut şi dreptul în ţară, la distanţă, fiindcă a considerat că este util să aibă câteva noţiuni elementare de drept, fără a-l practica profesional, dar a obţinut şi certificarea pentru finanţişti CFA. Mărturiseşte că această certificare nu l-a transformat într-un expert al fiecărui sub-domeniu – însă spune că l-a învăţat ce întrebări să pună: „Ştiu ce nu ştiu”.
Apoi a luat din nou drumul străinătăţii, de data aceasta pentru un MBA la London Business School. O altă variantă era plecarea în America, însă şi-a dorit să rămână în Europa. La Londra a reintrat pe filiera de finance, în contextul în care semnase deja un contract cu Citi pentru a se întoarce în companie, în divizia lor de investment banking, unde a lucrat până la numirea în rolul său actual.
Între timp însă, înainte de plecarea la MBA, a mai avut parte de o provocare profesională, adusă de înfiinţarea guvernului tehnocrat şi de o întâlnire cu Dragoş Pîslaru, care la vremea aceea era consilier de stat al primului-ministru pe probleme economice. A rezonat cu Pîslaru, în contextul în care şi el venea tot din mediul privat, studiase la London School of Economics şi se întorsese şi el în ţară, în jurul anului 2000 – o perioadă în care puţini se întorceau. Îşi aminteşte că Dragoş Pîslaru i-a propus atunci: „Am o perioadă limitată de timp, am nevoie de tot ajutorul pe care îl pot obţine în această perioadă, poţi să mă ajuţi?”.
A acceptat, în contextul în care programul de MBA îi oferea o oarecare flexibilitate şi a primit astfel un rol de consilier în cancelaria primului-ministru. Dragoş Pîslaru a fost numit ulterior ministru al muncii, calitate în care Farmache spune că l-a însoţit „nu fără ezitări”, fiindcă acela nu era domeniul lui de expertiză; iar acum, descrie în prezent această decizie drept cea mai grea din cariera sa. A preluat portofoliile economice de acolo – salarizarea în domeniul public, măsuri active de ocupare a forţei de muncă – iar ulterior a devenit director de cabinet, coordonatorul consilierilor. „E o diferenţă când intri în sistem, vezi că lucrurile sunt de fapt mult mai grele decât ne batem noi cu pumnii în piept în privat că am putea să le iuţim”, descrie el una dintre constatările din acea perioadă.
Privind retrospectiv, Farmache spune că nu a intrat în politică din fascinaţie sau curiozitate, ci fiindcă a fost inspirat de Dragoş Pîslaru, care i-a spus „avem responsabilitatea să livrăm cât se poate de mult în această perioadă”.
Pe de altă parte, a avut anterior mai multe iniţiative în zona de ONG-uri, care aveau legătură cu domeniul public: spre exemplu, a fost membru în Liga Studenţilor Români din Străinătate. Acolo a avut un proiect de Brain Regain („recâştigarea creierelor”, un joc de cuvinte, opusul lui Brain Drain, care defineşte emigrarea oamenilor talentaţi), prin care să atragă înapoi în ţară capitalul uman din diaspora. Unul dintre proiectele lansate astfel a fost programul de internshipuri la guvern, Smart Internships, preluat oficial şi care s-a derulat şi ulterior.
După ce a început să cunoască mai bine guvernul, a fost fascinat mai degrabă de propriile lui prejudecăţi: mărturiseşte că intra în acest mediu cu „puţină aroganţă sau omniscienţa unui om din sectorul privat”, unde lucrurile se mişcă repede, iar ineficienţele nu pot fi explicate. A văzut însă că pentru multe dintre acestea există explicaţii bune, iar pentru altele nu există neapărat soluţii la îndemână, „exceptând cazul în care ai controlul total al aparatului, ceea ce rareori se mai întâmplă în democraţiile de astăzi”. „Astfel, trebuie să lucrezi cu materialul clientului, iar acest lucru reprezintă o provocare, indiferent de unde crezi că ar trebui să ajungem, importantă este execuţia – iar aceasta este o provocare la noi”, observă el.
A plecat din guvern cu întrebări legate de modul în care se poate livra într-un mod nu doar eficient, ci şi sustenabil. „E foarte uşor pentru cineva care are putere pe un termen scurt să dea o decizie, să se schimbe ceva. Dacă decizia nu este însă populară, următorul guvern o va schimba din nou. Cu genul acesta de lucruri s-a confruntat Obama, cu Obamacare.” De fapt, observă Farmache, aceasta este una dintre definiţiile leadershipului politic: „Un lider politic trebuie să ia decizii bune, care să privească o masă mare de oameni şi care să fie sustenabile. Degeaba sunt bune, dacă nu sunt sustenabile”.
După ce experienţa guvernului tehnocrat s-a încheiat, s-a întors la Londra, unde a început să lucreze în divizia de investment banking, fuziuni şi achiziţii (M&A) pe zona Europei Centrale şi de Est şi Africii în cadrul Citi. Acolo însă a simţit că intră „în mecanismul unui ceas eleveţian perfect, în care nu ai ce să îmbunătăţeşti – pe când în România totul trebuie îmbunătăţit. E un mic blestem, dar totul trebuie făcut, pot fi o rotiţă mai importantă aici”.
S-a întors astfel în România rolul de deputy CEO la E-INFRA: „De data aceasta nu este ceva temporar, ci, sper eu, pentru totdeauna”.
Cum a ajuns să treacă de la o multinaţională la o companie românească? Spune că Teo Mureşan, unul dintre cei trei acţionari ai grupului, era şi el unul dintre absolvenţii London Business School, după ce studiase în cadrul unui program masteral acolo. Farmache povesteşte că s-au întâlnit la începutul acestui an, fără ca el să ştie că Mureşan căuta o persoană pentru rolul de director adjunct în cadrul E-INFRA. De fapt, numele său fusese deja sugerat conducerii E-INFRA. În momentul în care i-a spus că se gândeşte ca la un moment dat să se întoarcă în ţară, a început o discuţie în acest sens. „Ajunseseră într-un moment în era nevoie să transforme compania dintr-un campion local într-unul regional. Un pas din acest demers este atragerea unor oameni care au mai făcut asta pentru alte companii, oameni tineri, cu forţă de muncă, care au un CV promiţător şi dorinţa şi speranţa că se poate ajunge acolo. Cred că punctam la majoritatea dintre criterii.”
A acceptat propunerea, fiindcă „avem mult potenţial, mi-a vândut soluţia pentru frustrarea că nu prea avem companii mari de succes în România – mi-a vândut o provocare”.
La E-INFRA a descoperit un mediu caracterizat de „o stare continuă de a fi cu picioarele pe pământ, disponibilitate constantă la învăţare, speranţă, profesionalism, dorinţă transparentă de a atrage oameni buni, deschidere şi o dorinţă de a face ceva mai mare decât propriul lor interes”. Spune că şi-au propus să fie un model de afacere pentru România. „Avem şi proiecte internaţionale, între 20 şi 30% din cifra de afaceri este generată de acestea, astfel reuşim să dăm oamenilor noştri salarii puţin mai mari decât dacă ar fi fost concentraţi strict pe România, dar şi o motivaţie în plus.”
Daniel Farmache consideră că filosofia companiei contribuie la încetinirea dorinţei oamenilor din domeniul în care activează de a lua drumul ţărilor vestice. „Blocurile din Londra, în ultimii ani, s-au construit cu forţă de muncă românească, iar ulterior, cei care lucrează în acestea, portarii, recepţionerele, administratorii, sunt majoritatea români, veniţi acolo pentru câteva sute de euro în plus. Dacă reuşim ca în domeniul nostru să menţinem mai mulţi oameni în ţară, pentru mine este o motivaţie destul de mare”, descrie el situaţia multor români întâlniţi în străinătate.
Ce i-ar spune cuiva care vrea să plece din ţară? Chiar dacă nu există un răspuns universal, subliniază: „E greu să recomanzi o măsură pentru toată lumea, dacă lumea vrea să plece pentru că: se simte enervată, agasată, prost recompensată în valoare absolută, că simte că nu există nicio speranţă – din cauza mediului politic – atunci putem sta la discuţii pentru că am exemple concrete de relativizare a problemei.” Chiar dacă în Londra şansele unui salariu mai mare sunt reale, crede că o poţi duce mai bine în România cu mai puţini bani. Observă şi că naţiuni cu istorii ale unor democraţii îndelungate au făcut alegeri electorale discutabile din punctul de vedere al unei democraţii mature. „Ne surprinde aşadar că în România, după abia 30 de ani de exerciţiu democratic, încă mai avem sughiţuri?” Optimist, crede că orice ţară a trecut prin paşii pe care îi face România acum.
„Suntem ca un adolescent în ale dezvoltării economice, care se uită la un profesionist adevărat de 40 şi ceva de ani şi întreabă – de ce nu pot şi eu să îmi iau Ferrari – de ce nu pot şi eu să merg la mare să beau alcool etc. Trebuie să trecem prin etape absolut naturale. Dacă nu, este o piaţă liberă, nu toată lumea este obligată să aibă răbdare – aşa că mergeţi în străinătate dacă vreţi – dar mergeţi în străinătate fiindcă aceasta este o opţiune proprie, a persoanei voastre, nu aruncaţi motivaţia de a pleca în cârca României.”
De asemenea, argumentează el: „Sunt multe lucruri mult mai bune în România, dovadă sunt oamenii care vor să se întoarcă, dintre care cunosc mulţi”.
Prin urmare, Farmache mizează în continuare pe cartea de vizită a unei companii româneşti şi consideră că atunci când munceşti pentru nume mari, precum Citi, contează mai puţin „cine eşti tu”, în timp ce munca pentru o companie românească precum E-INFRA s-ar traduce prin „potenţial, multe lucruri de făcut, transformări în care poţi să ai un rol important”.
Daniel Farmache este deputy CEO al Electrogrup Infrastructure din iunie 2018. Anterior, a făcut parte din divizia de investment banking a Citigroup din Londra, lucrând în IPO-uri şi mandate M&A din Europa Centrală şi de Est, Orientul Mijlociu şi Africa.
Înainte de această poziţie, Daniel Farmache a lucrat în cadrul biroului Citi din România pentru companii mari cu capital românesc, în tranzacţii pe pieţele de capital şi diverse structuri de credit. În 2016, a fost consilier în cancelaria prim-ministrului şi director de cabinet al ministrului muncii.
Farmache a absolvit un MBA la London Business School, cu un stagiu la Massachusetts Institute of Technology, şi este licenţiat cu first class honours în finanţe-bănci în Marea Britanie (University of Reading – ICMA Centre) şi în drept la Bucureşti (Universitatea Nicolae Titulescu). Deţine şi certificatul CFA (Chartered Financial Analyst).
Sfaturi pentru tinerii manageri
1. Alege-ţi facultatea în funcţie de lucrul la care crezi tu că eşti bun şi bazează-te pe cât mai puţine influenţe superficiale externe. În prezent, lumea merge la facultate în România deseori pentru motive greşite, cum ar fi modelele pe care le-au văzut în jurul lor – „cutare bancher, care apare pe prima pagină a ziarelor, a făcut ASE-ul, vreau şi eu la ASE”. În realitate, mulţi bancheri nu au făcut ASE-ul.
2. Găseşte-ţi modele bune. Pe noi ne sperie puţin networkingul, este văzut uşor peiorativ deseori şi chiar poate deveni peiorativ şi superficial, dar cred că trebuie să vorbim cu oameni şi să ne alegem modele bune, pe care să vrem să le urmăm.
3. Nu pierde vremea. Unul dintre marile mele regrete este timpul pe care l-am pierdut cu micile tentaţii (telefoane, jocuri pe calculator etc.) când eram în liceu şi facultate, timp care nu se mai întoarce. Sunt foarte multe lucruri pe care poţi să le faci cu timpul acela. Investeşte-l în ceva valoros.
4. Dedică-ţi eficient timpul şcolii; ne place sau nu, şcoala ajunge să fie un determinant în carieră. Fii prezent în cameră la facultate când se discută, dacă nu, te va costa.
5. Intră într-un ONG sau chiar în mai multe. O astfel de activitate te formează, îţi dă spirit de echipă. Foarte rar aspiraţiile tale autentice sunt aliniate cu ceva ce poţi să faci; capeţi astfel exerciţiul de a face un lucru de care chiar îţi pasă, iar mai târziu va deveni un element important din cariera ta. Pe mine personal m-a ajutat mult şi regret că nu am intrat chiar mai devreme într-o organizaţie de acest gen.
6. Citeşte, informează-te – trebuie să fii informat în domeniul în care activezi. Spre ruşinea mea, a existat un moment în perioada mea la ASE când întrebarea pusă de un profesor m-a luat prin surprindere: „Câţi dintre voi aţi citit Ziarul Financiar săptămânea asta? Dar săptămâna trecută?” Am constatat că nu mai vedeam pădurea de carte, învăţam, dar nu mai eram racordat la ce se întâmpla în jur – trebuie să fii prezent în domeniul tău. Când am ajuns în Anglia, totul s-a schimbat: aveam abonament la Financial Times, petreceam o oră pe zi ca să citesc şi încă două ore pe Wikipedia ca să aflu tot ce înseamnă noii termeni întâlniţi.
7. Nu uita de sănătate: fă ceva care să te menţină sănătos, un sport, exerciţii de sănătate şi igienă mentală; un curs care îţi poate revela unele lucruri, o carte pe care o citeşti.
8. Cercul de prieteni şi familia: este foarte uşor, probabil în orice meserie, nu doar în business pur, să pierzi din vedere motivele pentru care faci ceva. Din punct de vedere strict profesional, poate fi productiv pe termen scurt să te concentrezi strict pe meserie. Personal cred că la un moment dat devine rău pentru oamenii din jur.
9. Respectă-ţi valorile. Este foarte satisfăcător şi, chiar dacă pare greu, în realitate este mai uşor.
10. Gândeşte pe termen lung şi gândeşte în termeni relativi: beneficiile pe termen scurt nu sunt neapărat ceva de dorit. Un dicton din zona financiară spune: „Poţi să păcăleşti pe toată lumea pentru o perioadă, poţi să păcăleşti câţiva oameni pentru totdeauna, dar nu poţi să păcăleşti pe toată lumea pentru totdeauna”. Dacă gândeşti astfel, poţi să ai o viziune pe termen lung şi atenţia de la micile tentaţii de carieră îţi este distrasă. Apoi, eu cred în relativizare: nu trebuie să privim totul în valori absolute. Anglia are un PIB mai mare, oferă salarii mai mari, dar care este puterea de cumpărare acolo? Este extraordinar să lucrezi pentru o bancă precum Citi, dar este şi mai bine să fii într-o companie care creşte. Uită-te unde eşti acum şi unde poţi ajunge – nu porni de la faptul că eşti sus şi că e bine să rămâi acolo.
“Abia am o lună de când am deschis şi deja am avut control de la ANAF care m-au şi amendat din prima, m-au descurajat total să mai angajez persoane şi m-au pus pe gânduri să închid firma. Statul român spune că sprijină tinerii şi pe toţi care vin din străinătate să investească în ţară.
Sprijinul e ANAF-ul pe tine după prima lună şi nu oricum. Nu avertismente, direct amenzi. S-au legat de nişte chitanţiere de care nici contabilul nu ştia că nu avem voie să le folosim”, a povestit Adrian, citat de ziarulromanesc.de
“Intenţionam să mai deschid şi o cafenea, dar mă descurajează statul român care nu ne ajută să mergem pe calea cea dreaptă şi ne amendează aspru. Mă gândesc să vând tot ce am în România şi să merg să investesc în Germania unde mi se oferă toate condiţiile pentru a munci, a trăi şi a mă bucura de viaţă”, mai spune tânărul dezamăgit.
„Români din diaspora nu vă întoarceţi acasă, în România! Nu merită să vă investiţi banii aici. Ţările europene sunt mult mai bune pentru a investi şi a deschide o afacere”
“Aici nu veţi găsi ajutor, tot ce se spune despre ajutoarele care vi le dă statul pentru a vă întoarce sunt minciuni. M-am întors în ţară după 10 ani de muncă în strănătate, să deschid o afacere proprie. După 3 luni de la întorcere şi doar o lună de când am deschis pot să spun că deja regret pasul făcut. Nu veniţi în România! Aici ţi se acordă atenţie numai dacă eşti dispus să le deschizi uşa cu plicul!
M-am întors să muncesc, nu să fur, nu să trăiesc din ajutor social, dar ca să munceşti cinstit în România trebuie să plăteşti bani grei pentru şpăgi sau să ai relaţii.
În străinătate câştigam cinstit o pâine şi aveam siguranţa zilei de mâine, în România nu te ajută nimeni, nici măcar atunci când îţi ceri dreptul tău.
Mesajul meu pentru românii din diaspora care încă se mai gândesc să se întoarcă acasă şi să investească, este să nu o facă. Aici plăteşti doar taxe şi impozite, investeşti tot şi eşti furat şi minţit de statul român. Rămâneţi acolo unde sunteţi, că vă e mai bine!”, este mesajul lui Andrei Beldean pentru românii care vor să se întoarcă în ţară.
COVER STORY: „M-am întors în România pentru totdeauna“
După ani de studii şi de lucru în străinătate, Daniel Farmache este convins că viitorul lui profesional în ţară, iar acum lucrează pentru o companie românească.
ENERGIE: Urzeala aurului negru
RESURSE UMANE: La interviu cu inteligenţa artificială
Începând din 17 septembrie 2012, revista Business Magazin se distribuie în exclusivitate în reţelele Inmedio şi Relay sau pe bază de abonament.
Creaţi de Unravel Project şi încadraţi la categoria pantalonilor cu „Inside-Out Effect”, blugii sunt disponibili fie lungi, fie scurţi, cu buzunarele pe dinafară şi nasturii întorşi pe dos, purtând o etichetă pe care scrie: „To create something new, you must first destroy” („Ca să creezi ceva nou trebuie mai întâi să distrugi”), şi pot fi cumpăraţi pentru suma de câteva sute de euro de pe platforma online Farfetch.
Expaţii români din noua generaţie sunt ambasadorii României în mediile de business internaţionale. Sunt poate cel mai bun brand de ţară, într-o perioadă în care imaginea peste hotare a românilor suferă. Dintre toţi executivii de top şi tinerii antreprenori, Business Magazin a selectat zece poveşti ale unor români de nota zece. Vor ei să se întoarcă în ţară? De ce le este cel mai dor? Ce ar schimba la România dacă ar putea? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările care şi-au găsit răspuns în paginile acestei ediţii. Zece poveşti diferite. Dar dincolo de toate, există o singură constantă. România rămâne „acasă”.
Petrică Ruţă
Funcţie: CEO Siscale
Oraş de reşedinţă: New York, SUA
De ce anume vă este cel mai dor din România?
România este foarte frumoasă. Nu pot să zic că îmi este dor de ceva anume, având în vedere că pe durata verilor lucrez din România. Însă cred că oamenii sunt mult mai deschişi în România, iar mâncarea încă are gust.
Dar la polul opus, cel mai puţin dor?
Lucruri minore gen birocraţie, manele, politică.
Spuneţi-mi trei lucruri care ar trebui îmbunătăţite în România.
Infrastructura – ar fi frumos dacă şi drumurile ar fi la nivelul calităţii internetului. Şi poate ar fi bine să fie acordate mai multe facilităţi tinerilor pregătiţi, pentru a nu mai fi tentaţi să emigreze.
Cum e traficul În România faţă de unde locuiţi? Dar cafeaua şi scena culinară?
Foarte interesantă întrebare. Când lucram ca angajat, durata navetei zilnice către biroul din Midtown Manhattan era undeva între 1,5 şi 2 ore. Doar dus. Asta pentru că, de cele mai multe ori, trebuia să ajung la o anumită oră dimineaţa. Acum sunt un pic mai flexibil, plec mai târziu de acasă şi la dus timpul s-a redus până la sub 1 oră. Cafeaua nu este aşa de bună ca în România. Se pare că americanii preferă dark roast vs. medium roast, nu ştiu de ce. Eu prefer aroma de espresso medium roast. Din punct de vedere culinar, la New York este apogeul, asta dacă vorbim de weekend, când ne găsim timp să mergem la restaurant. În suburbii, este cu totul diferit.
Dacă vă întoarceţi în România, vreţi să veniţi ca angajat sau antreprenor?
Greu de spus. Înainte să emigrez, nu mă vedeam antreprenor în România şi cred că este o piaţă aparte din acest punct de vedere. Posibil amândouă.
Unele poveşti sunt demne de un scenariu de film: Era toamna anului 2010 când, din „pură întâmplare şi curiozitate”, Petrică Ruţă a aplicat la loteria vizelor. Uitându-se în urmă, spune că a aplicat fără a fi cu adevărat interesat să locuiască în Statele Unite ale Americii. Şi totuşi, „după câteva peripeţii”, el a fost unul dintre românii care în 2012 primeau US greencard. Aşa a început incursiunea sa în ţara tuturor posibilităţilor. „Am luat-o ca pe o nouă provocare. Menţionez că ne era (lui şi familiei – n.red.) foarte bine în România înainte de a emigra în SUA”, povesteşte el.
Petrică Ruţă este inginer de profesie, absolvent al Facultăţii de Automatică, generaţia 2000. Încă din studenţie a început colaborarea cu Institutul de Cercetări în Informatică, fiind printre cei care administrau domeniile .ro şi instalau primele linii de internet în institutele de cercetare din România. „La finalul facultăţii, am lucrat pentru câţiva ani la Connex (Vodafone azi), fiind responsabil alături de alţi câţiva colegi de menţinerea funcţionalităţii reţelei.”
Din 2003 până în 2012 a făcut parte din echipa Cisco România ca systems engineer, apoi account manager şi ulterior sales manager.
A venit apoi momentul 2012, când a emigrat împreună cu familia în Statele Unite, la New York. Tot atunci a făcut tranziţia către consultanţă şi servicii, acoperind din poziţia de principal consultant cloud security cei mai mari clienţi Cisco din Statele Unite. Iar de acolo, următorul pas a fost către antreprenoriat. Astfel, acum trei ani a pus bazele Siscale – un start-up care dezvoltă soluţii de inteligenţă artificială pentru eficientizarea operaţiunilor de IT.
„Actualmente sunt CEO al Siscale şi, alături de colegii mei extrem de talentaţi, ajutăm clienţii să eficientizeze operaţiunile IT folosind AI (inteligenţă artificială)”, îşi descrie el funcţia actuală.
În prezent timpul său se împarte între familie, clienţi şi echipa Siscale. Se consideră norocos, pentru că are destul timp şi „pentru pitici”. După ce îi lasă pe cei doi copii la şcoală dimineaţa, o mare parte din zi şi-o petrece în videoconferinţe cu colegii din România ori cu clienţii. După ce ies copiii de la şcoală, pentru câteva ore, îşi împarte timpul între conferinţe şi activităţile extraşcolare ale copiilor, iar seara (şi uneori noaptea) face cercetare: „Pentru că încă sunt inginer”.
Deşi au trecut deja şase ani de când a plecat, se întoarce frecvent acasă. A petrecut o vară întreagă la Marea Neagră, şi de fiecare dată când vine se declară plăcut impresionat de faptul că există o evoluţie pozitivă.
„Iau în considerare o împărţire a timpului meu între România şi New York în viitor, dar nu am luat o hotărâre în această privinţă.”
Alina Piciorea
Funcţie: global markets sales CEE şi SEE Nomura Internaţional
Oraş de reşedinţă: Londra,
Marea Britanie
De ce anume vă e cel mai dor din România?
În afara familiei şi pisoilor, cel mai mult mi-e dor de proximitatea de simplitate şi autenticitate a anumitor locuri şi oameni. Şi parcă şi timpul curgea mai lin în România. În Londra e o abundenţă de informaţii care se desfăşoară cu o rapiditate incredibilă şi totul este mult mai complex. Există un serviciu sau produs pentru aproape orice, iar Do It Yourself (DIY) este denumit hobby. Pe când în România, chiar dacă a evoluat mult ca servicii, DIY este încă o normă pentru majoritatea.
Trebuie să recunosc că îmi este foarte dor şi de mâncarea de acasă, de fructele şi legumele din grădina alor mei, de preparatele tradiţionale făcute de mama sau bunica.
Cum e traficul în România faţă de unde locuiţi? Dar cafeaua şi scena culinară?
Sunt foarte bucuroasă când vin acasă şi prietenii mă scot la masă în locuri noi, sunt făcute cu multă creativitate şi bun gust. Sunt foarte mulţi oameni talentaţi în România. Ca diversitate este însă greu de comparat cu Londra, unde lunar apar zeci de localuri noi şi unde rar am fost de mai multe ori la acelaşi restaurant. Dar într-un fel, o diversitate mai redusă ca la Londra oferă senzaţia caldă a întâlnirii cu oameni cunoscuţi oriunde ai merge şi asta îmi place.
Când m-am mutat la Londra, am renunţat şi la a merge cu maşina, pentru că metroul şi bicicleta sunt mai rapide. Londra este plină de taxiuri şi Uber, iar traficul este mereu aglomerat, dar funcţional, întrucât regulile se respectă de toată lumea. Nu pot spune acelaşi lucru şi de România. De exemplu, în Bucureşti, dacă nu ai parcat aiurea sau nu ai depăşit pe linia de tramvai, nu eşti şofer. Haosul care se creează şi care frustrează pe toată lumea este şi din vina şoferilor nerăbdători, dar mai ales a lipsei de adaptare a infrastructurii de către autorităţi.
Spuneţi-mi trei lucruri care ar trebui îmbunătăţite în România.
Clasa politică – cred că românii sunt fundamental oameni de caracter, buni şi muncitori şi mi-ar plăcea să văd că aleg să fie conduşi de oameni care au aceste atribute. Aş vrea ca antreprenorii care au dovedit că pot construi afaceri de succes în România să devină şi lideri politici sau să susţină oameni integri care sunt preocupaţi de bunăstarea ţării.
Infrastructura – avem o ţară minunată, cu locuri speciale, dar este încă dificil de ajuns la ele. Dezvoltarea infrastructurii este necesară pentru turism, creştere economică şi ar putea oferi totodată multe locuri de muncă noi. Sunt regiuni care o fac la nivel local prin puterea colectivităţii de acolo, dar dezvoltarea infrastructurii naţionale ar trebui să fie prioritate pentru clasa politică. Educaţia / simţul civic – este dificil să nu te resemnezi când multe lucruri nu merg aşa cum ar fi normal, dar izolarea şi resemnarea hrănesc mediocritatea clasei politice actuale. Fiecare am putea contribui mai mult la colectivitatea pe care vrem să o construim, prin propriul exemplu şi prin cooptarea celor apropiaţi. Orice schimbare colectivă pleacă de la indivizi şi de la lucrurile pe care ei le fac cu consecvenţă.
Un bilet doar dus: Au trecut mai bine de cinci ani de când s-a mutat la Londra şi nu a regretat niciun moment, pentru că, după cum spune chiar ea, „dacă destinul îţi plasează în braţe oportunitatea de a juca în liga profesionistă, îţi cam faci bagajele şi pleci”. Dar cine este ea? Alina Piciorea este astăzi director responsabil pentru regiunea centrală şi de est a Europei în cadrul holdingului financiar japonez Nomura. Dar până aici, drumul a fost lung şi presărat cu multe cifre, ca pentru orice bancher.
„După ce am terminat masterul în finanţe al Dofin-ului (ASE – şcoală doctorală condusă de dl prof Moisa Altar) am fost recrutată în Trezoreria Credit Europe, unde Ömer Tetik, acum CEO al Băncii Transilvania, mi-a fost manager şi mentor”, îşi aminteşte ea primii paşi în domeniul bancar. Apoi Nikolas Hinoporos, şeful pentru Capital Markets de la Piraeus România, i-a făcut o ofertă de nerefuzat la momentul acela şi a lucrat pentru el timp de şapte ani ca om de vânzări de produse de hedging şi investiţii pentru clienţi mari corporate, apoi pentru clienţi instiutuţionali, ajungând ca la 25 de ani să răspundă de managementul unei echipe de vânzări „măricele”, spune ea.
„Îmi plăcea foarte mult jobul meu extrem de activ şi interactiv şi mă bucuram din plin de viaţa care mi-o construisem treptat în Bucureşti.” Dar, când destinul îţi plasează în braţe oportunitatea de a juca în liga profesionistă, ai o singură opţiune. Aşa că în februarie 2013, ca urmare a recomandării făcute de fostul său manager, a fost chemată de Nomura la un interviu pentru o poziţie de solutions sales pentru zona de sud-est a Europei (România, Croaţia, Slovenia şi Bulgaria).
„După un drum la Londra şi 10 interviuri mai târziu, am primit oferta de la Nomura şi am cumpărat primul meu bilet de avion fără retur. La 1 martie am început la ei. A fost combinaţia perfectă de noroc, pregătire şi curaj care m-a catapultat în centrul financiar al Europei.”
În primul an a acoperit băncile şi alte instituţii financiare din zona de sud-est a Europei, oferindu-le produse pentru finanţare şi hedging pentru tranzacţiile proprii sau ale clientelei lor. La scurt timp după venirea ei la Londra, echipa a fost restructurată şi i s-a extins mandatul şi către centrul Europei, adăugându-i în portofoliu noi ţări, respectiv Polonia, Ungaria, Letonia, Cehia. „Am continuat să tranzacţionez cu bănci şi fonduri de investiţii produse de tipul obligaţiuni, FX, swapuri, opţiuni pe acţiuni, finanţări colateralizate cu obligaţiuni, strategii pentru clienţii private banking ai băncilor, soluţii de finanţare pentru guverne şi instituţii financiare, precum şi alte produse care ţin de divizia Global Markets din cadrul Nomura International.” Vorbeşte zilnic cu oameni din trezoreriile băncilor sau din ministerele de finanţe, cu manageri de fonduri, de la traderi până la CEO. „Totodată (datorită rezultatelor – n.red.) am primit mandate secundare în afara ECE, de exemplu de a lucra cu băncile care au sedii în Marea Britanie şi sunt subsidiare ale marilor nume mondiale.”
Alina Piciorea spune că în cei cinci ani în care a lucrat la Nomura a adus venituri nete de aproximativ 40 de milioane de dolari, iar anul acesta a fost numită director responsabil pe regiunea Europei Centrale şi de Est. Cum arată o zi din viaţa unui bancher londonez? „Încep ziua la 6 de dimineaţa cu o plimbare pe jos sau cu bicicleta până la biroul din City (zona financiară a Londrei – n.red.), trecând pe lângă Tower of London şi apoi pe malul Tamisei.” Cafeaua cu lapte de cocos şi cu o linguriţă de miere manuka îi dă startul zilei de trading. La 7.30-8.00 pieţele încep să devină active şi cele şase ecrane pline de informaţii financiare „se bat în a-mi atrage atenţia”.
Discută cu traderii din echipă şi cu clienţii săi despre pieţe, oferă cotaţii şi, dacă sunt competitive, încheie câteva tranzacţii. „Sumele pe care le mişcăm sunt cu 7-8 cifre minimum, dar zerourile nu mai contează.” Apoi, dacă este soare, ia brunch-ul pe terasa verde de la etajul 6 de unde se văd Shard-ul, London Bridge şi Tamisa. „Ziua trece repede în mod normal, iar la 5.00 – 6.00 p.m. cobor la sală, unde fac box, yoga sau greutăţi.” După program, se întâlneşte cu colegii pentru „drinks” la barul de lângă, iese la cină cu prietenii sau merge acasă să se relaxeze cu o carte sau unul din podcasturile ei preferate. „Am renunţat la televizor de când m-am mutat la Londra.”
Acestea sunt însă zilele în care nu călătoreşte. Dar odată la două săptămâni merge la Praga, Varşovia, Bucureşti sau Budapesta, unde are întâlniri cu clienţii. „Iar weekendurile le petrec ca orice londonez, alergând după soare, călătorind în locuri cu vreme bună.” Vine destul de des în România, pentru că băncile locale îi sunt clienţi. Vine şi pentru a-şi vizita familia. „Iniţial mă gândisem că o să mă întorc după trei ani, dar viaţa londoneză şi cariera m-au captat cu desăvârşire.” După cum spune chiar ea, încă are multe lucruri de învăţat la Londra, capitala financiară a Europei. „Oraşul acesta e tot timpul într-o continuă evoluţie şi te prinde în mişcarea lui vrând-nevrând.” Nu exclude ca la un moment dat să petreacă mai mult timp în România, dar nu crede că s-ar muta înapoi total. Câteva luni pe an, pentru un business, ar fi o opţiune.
„M-aş întoarce probabil ca investitor. Sunt foarte multe companii româneşti care au un business de succes sau un plan excelent şi au nevoie de capital pentru expansiune/implementare. Mi-ar plăcea să contribui la dezvoltarea lor.”
Alexandra Crişan
Funcţie: global senior brand manager Danone
Oraş de reşedinţă: Paris, Franţa
Vă gândiţi să vă întoarceţi în ţară? Când?
Mă întorc în ţară în fiecare an, de vreo 3-4 ori, să îmi vizitez familia în Maramures şi prietenii la Bucureşti. Pe termen mediu nu mă văd înapoi în România. Dacă mă întorc, probabil că aş face-o ca antreprenor. Ne-am gândit recent (împreună cu soţul – n.red.) dacă să investim, de la distanţă, într-o pensiune în Maramureş, însă cu actuala scenă politică mai aşteptăm să vedem în ce direcţie o ia România. Momentan nu e prea încurajator.
Când aţi venit ultima dată acasă? Ce s-a schimbat de când aţi plecat?
Ultima dată am fost acasă la sfârşit de iulie, când m-am căsătorit, iar înainte de asta în mai, aşa că nu s-au schimbat foarte multe între timp. Faţă de când m-am mutat în Franţa, acum patru ani, mi se pare că inflaţia a fost foarte puternică (mă mir mereu de cât de mari sunt preţurile faţă de când locuiam în ţară) şi văd din ce în ce mai mulţi turişti.
Spuneţi-mi trei lucruri care ar trebui îmbunătăţite în România
Ar trebui încurajat sistemul privat (întreprinderile mici şi mijlocii) să se dezvolte cu tot ce implică asta, de la taxe la birocraţie.
Educaţia – avem nevoie să învăţăm cum să ne adaptăm rapid la lumea de azi, cum să gândim, ce înseamnă politica etc. Nu doar să învăţăm pe de rost ca nişte roboţei. Mentalitatea – ne aşteptăm ca cei de sus să nu fie corupţi, însă pe de altă parte ni se pare perfect normal să dăm o „mică atenţie” pe ici, pe colo. Aş mai adăuga spitalele – sistemul medical din România este grav bolnav.
Parlez-vous français? Alexandra Crişan este global senior brand manager în cadrul gigantului Danone şi locuieşte astăzi la Paris, capitala Franţei şi una dintre cele mai iubite urbe din lume, supranumită Oraşul Luminilor sau cel mai romantic loc de pe pământ. Pentru un locuitor al oraşului însă, lucrurile arată un pic diferit faţă de un turist.
„Traficul e cam la fel (ca în Bucureşti – n.red.), dar în Paris foarte mulţi oameni nu au maşină”, spune executivul român. E totodată mult mai greu să găseşti loc de parcare, însă transportul public este foarte eficient. „În România, pe de altă parte, mi se pare că e mai uşor să fii pieton, pentru că maşinile opresc la trecere. În Paris e un fel de luptă − dacă ai tupeu, treci strada, dacă nu, mai aştepţi puţin.”
Mai mult, cafeaua e mai bună la Bucureşti, însă Parisul compensează din plin când vine vorba de pâine, brânză şi vin. Şi totuşi, cum a ajuns Alexandra Crişan să locuiască la Paris? A absolvit ASE-ul, Facultatea de Marketing, şi are un master tot în marketing de la aceeaşi universitate. A început să lucreze în timpul facultăţii, când avea 21 de ani. „Voiam încă de pe atunci să îmi construiesc o carieră, aşa că am zis că e cel mai bine dacă încep direct în domeniul marketing.“
A început întâi part-time, apoi full-time, la o companie de cercetare de piaţă. După doi ani a plecat pentru şase luni în Spania cu programul Erasmus. Iar când s-a întors, a început să lucreze pentru producătorul francez de lactate Danone, un gigant cu prezenţă mondială şi un nume de top pe piaţa românească de profil. „Luna asta sărbătoresc 9 ani (de când lucrez pentru Danone – n.red.). Iniţial, credeam că după maximum doi ani voi schimba compania, însă nu am avut de ce. Mereu am găsit noi provocări, care m-au ajutat să mă dezvolt.” A început ca marketing trainee, a devenit apoi junior brand manager şi a crescut ulterior până la rolul de senior brand manager al echipei de la Bucureşti.
„Una dintre provocările pe care mi le doream era să lucrez în străinătate. Iar Danone m-a adus în 2015 la Paris, unde este sediul central al companiei.” Motivul plecării, după cum spune chiar ea, nu a fost faptul că nu îi placea viaţa de la Bucureşti. „Motivul este că de mică mi-am dorit să îmi lărgesc perspectiva, să văd cum locuiesc alţi oameni din jurul lumii. Călătoriile mele nu se vor opri în Franţa. Acum ne facem planuri să ne mutăm în Africa anul viitor.” După trei ani în echipa internaţională a Danone, Alexandra Crişan afirmă că a dorit să se întoarcă într-o echipă locală. „Munca şi atmosfera sunt diferite între cele două posturi.” Astfel, din octombrie anul trecut s-a mutat pe un post local, unde se ocupă de tot ce înseamnă marketing pentru brandurile Actimel şi Danacol pentru piaţa din Franţa. „Am o echipă tânără, supermotivată şi lucrăm bine împreună.” Vorbeşte în franceză toată ziua. „La început mai bâlbâit, azi mai cursiv.”
Vladimir Soare
Funcţie: general manager al departamentului financiar pentru regiunea China de Vest Kuehne + Nagel
Oraş de reşedinţă: Chengdu, China
De ce anume vă e cel mai dor din România?
Foarte mult îmi este dor de familie, iar jobul şi locaţia mă ţin foarte ocupat. Nu reuşesc să ajung în ţară decât o dată pe an, în perioada sărbătorilor de iarnă, chiar şi atunci fiind foarte ocupat. În China, Crăciunul şi Anul Nou nu se sărbătoresc, perioada sărbătorilor noastre fiind foarte încărcată pentru ei. Mâncarea este un alt lucru de care mi-e dor. Totuşi, scena culinară în provincia Sichuan este fantastică, toată mâncarea fiind tradiţional picantă şi foarte gustoasă.
Dar, la polul opus, cel mai puţin dor?
Principalul lucru de care nu îmi este dor este lipsa desăvârşită a infrastructurii. Este unul din lucrurile care consumă cel mai mult timp şi cei mai mulţi nervi.
Spuneţi-mi trei lucruri care ar trebui îmbunătăţite în România.
¬Infrastructura în primul şi în primul rând. Nicio ţară nu se poate dezvolta fără o infrastructură decentă, investiţiile se opresc când nu există infrastructură şi din păcate nu suntem încă la nivelul de a fi o economie bazată strict pe servicii.
¬Mediul de business. Ţările din vest s-au dezvoltat atât prin încurajarea întreprinderilor mici şi mijlocii locale, cât şi a politicilor de taxare transparente. În România, totul se face încă după ureche, iar legile sunt scrise în aşa fel încât să fie interpretate, totul contribuind la un mediu de business haotic.
¬Sistemul de educaţie (în special cel universitar). În domeniul financiar, ţările din vest şi chiar şi cele precum China pun accent foarte mult pe practică. Majoritatea studenţilor care ies pe piaţa muncii au deja o imagine clară asupra parcursului în carieră, cât şi asupra a ceea ce înseamnă meseria lor. În România, accentul este pus pe teorie, iar mulţi dintre profesorii universitari nu au călcat pragul unei companii şi reprezintă în general cu totul alte generaţii.
Vântul carierei bate dinspre est: Vladimir Soare locuieşte la capătul celălalt al lumii, în zona de vest a Chinei, mai exact în Chengdu, unde lucrează pentru compania de logistică Kuehne + Nagel. Spune că nu se gândeşte să se întoarcă în România, cel puţin nu momentan. Iar dacă ar face-o, ar fi tot în postura de angajat, pentru că mediul antreprenorial nu este prea prietenos cu începătorii. „Ultima oară am fost în România în decembrie anul trecut. Din păcate, de când am plecat, nu pot spune că s-a schimbat nimic important. Dacă vreodată m-aş întoarce în ţară, aş face-o ca angajat. Mediul antreprenorial în România este foarte controlat şi bazat foarte mult pe relaţii, lucru ce nu cred că se va schimba prea curând”, spune executivul român, care ocupă poziţia de general manager al departamentului financiar al regiunii China de Vest, cu sediul in Chengdu, pentru Kuehne + Nagel.
După cum spune chiar el, a avut, ca mulţi alţii de vârsta sa, câteva joburi în timpul facultăţii, inclusiv în call center şi în zona de suport tehnic. „Dar cariera propriu-zisă a început-o în 2011, ca junior associate pentru PricewaterhouseCoopers (PwC), în departamentul de audit extern”, spune el. Cu toate că a început poate mai târziu decât generaţia sa, concentrându-se până atunci asupra studiilor, după cum spune chiar el, este foarte greu să fii pregătit pentru ceea ce înseamnă muncă într-un Big 4, „sistemul nostru universitar de învăţământ nefiind axat pe practică, ci doar multă teorie. Din fericire, PwC este un foarte bun formator, beneficiind de cursuri precum ACCA (Association of Chartered Certified Accountants) cât şi de o foarte bună dezvoltare practică.”
După aproximativ doi ani, a avansat în poziţia de senior associate, de data această în Zürich, Elveţia. „În ianuarie 2013, aflându-mă în al doilea an de juniorat în PwC, am fost selectat pentru un secondment de trei luni în Elveţia.” Atunci a realizat pentru prima oară, din punct de vedere profesional şi nu numai, diferenţa dintre vest şi România. „Mentalităţile sunt complet diferite, vestul apreciază şi răsplăteşte munca şi dedicarea, pe când în România cariera se bazează foarte mult pe relaţii şi familie, încă nu suntem obişnuiţi cu un sistem de meritocraţie adevărat. Totul funcţionează (în Occident – n.red.) cum ar trebui, de la sistemul de educaţie la cel de sănătate, infrastructură şi aşa mai departe.”
După cele trei luni petrecute în Elveţia, a decis că acesta este drumul potrivit pentru el, atât profesional cât şi personal, şi a aplicat pentru o poziţie permanentă, mutându-se în Elveţia în septembrie 2013. Deoarece poziţia din Elveţia era legată de auditul firmelor de asigurare şi reasigurare, domeniu cu care nu era foarte familiar şi care nu îl atrăgea în mod special, a decis să părăsească Big 4 pentru o poziţie de corporate auditor în domeniul logisticii, pentru Kuehne + Nagel. A venit apoi episodul China. „Următorii aproximativ doi ani (la Kuehne + Nagel – n.red.) i-am petrecut călătorind în diferitele sedii globale ale firmei, fiind expus la modul de business al unei companii nemţeşti de acest calibru (cu afaceri anuale de circa 20 de miliarde de euro – n.red.) în diverse zone ale lumii, cât şi la oameni din domeniul financiar care m-au ajutat în a-mi forma o imagine clară a profilului profesional pe care vreau să îl urmez.”
Poziţia de regional controller pentru Asia de Nord era liberă, aşa că acesta a fost următorul pas pe care-l avea în minte executivul român. Şi astfel a părăsit Elveţia pentru Shanghai, China. Un an mai târziu, datorită rezultatelor, a fost ales ca general manager al departamentului financiar al nou createi regiuni China de Vest, cu sediul în Chengdu, poziţie în care se află în prezent. „Ca responsabilitate generală, jobul meu presupune managementul financiar al Chinei de Vest, precum analiză financiară, bugetare, planificarea cash-flow-ului şi investiţiile.” El lucrează îndeaproape cu directorul general al regiunii şi cu ceilalţi manageri operaţionali pentru a asigura o funcţionare cât mai eficientă din punct de vedere financiar (managementul clienţilor, furnizorilor, taxele locale).
Cristina Chelărescu
Funcţie: cofondator SANE arhictecture
Oraş de reşedinţă: Paris, Franţa
Ce presupune jobul dvs. actual şi cum arată o zi obişnuită din viaţa dvs.?
În unele zile merg la biroul nostru din arondismentul 20, aproape de Place Gambetta, Paris, unde împreună cu echipa SANE, pe care am construit-o în această perioadă, lucrăm la concursuri sau pentru proiectele pe care le avem în curs.
Dacă suntem implicaţi în proiecte mai mari, care necesită echipe mai complexe, lucrăm împreună cu agenţiile partenerilor cu care colaborăm în mod obişnuit, X-TU architecture şi Clement Blanchet Architecture (fostă OMA France).
Spuneţi-mi trei lucruri care ar trebui îmbunătăţite în România
Ar trebui să se privilegieze consolidarea şi profesionalizarea unor instituţii care să funcţioneze ca reper şi care să atenueze senzaţia de instabilitate. Ordinul Arhitecţilor este un exemplu bun de instituţie care poate schimba România în bine.
Mai mult, ar trebui să înceapă să ni se pară inacceptabil să nu fim conduşi de cei mai buni dintre noi. Ar trebui să luptăm pentru o coeziune mai mare în societate şi în profesii. Neo-liberalismul anilor de tranziţie a generat inegalităţi prea mari (un copil de la ţară are în zilele noastre doar 2% şanse să facă o facultate). Dezvoltarea României nu se poate realiza indvidual, oamenii trebuie să reînveţe să aibă încredere unii în alţii. Şi această încredere nu se poate dezvolta decât dacă construim instituţii puternice şi profesionalizate care să sancţioneze derapajele şi care să ofere repere reale de valori la care să se poată raporta toată lumea. Dacă aş căuta cuvinte cheie, ar fi: încredere, bunăvoinţă şi colaborare.
Cum e traficul în România faţă de unde locuiţi? Dar cafeaua şi scena culinară?
La Paris nu am maşină şi nu cunosc pe nimeni care să aibă. La primul meu loc de muncă, din 13 asociaţi, doar unul avea maşină, un Citroën vechi de colecţie. Restul, inclusiv cel mai în vârstă dintre ei (care avea peste 80 de ani), veneau la birou cu metroul sau cu bicicleta. Dar Parisul are un angajament real pentru reducerea poluării, autobuzele funcţionează bine pe benzi dedicate, metrourile vin des şi staţiile sunt aproape una de alta.
Pe vremea când eram studentă, timpul necesar să ajung la Universitate la cursuri era acelaşi dacă mergeam pe jos, cu maşina sau cu metroul, din cauza legăturilor proaste. Doar investiţia inteligentă a autorităţilor în mijloacele de transport va echilibra traficul şi va rezolva problema parcărilor în Bucureşti.
Cafeaua mi s-a părut întotdeauna mai bună la Bucureşti decât la Paris. Cred că apropierea de Orient a setat nişte standarde mai ridicate pentru calitatea cafelei în România. Chiar şi bunica mea, dintr-un sat din Oltenia, avea propria reţetă şi o pasiune reală pentru cafea. Scena culinară din România are o oarecare simplitate faţă de Paris, firească de altfel ca urmare a diferenţelor economice, dar e vibrantă şi creativă.
Cei care vor să schimbe lumea: Cristina Chelărescu a plecat din ţară în 2009, pentru că după doi ani de experienţă locală a înţeles că lucrând la nivel internaţional va găsi orizonturi mai largi de dezvoltare şi va putea învăţa mai mult. Astăzi locuieşte la Paris, unde este partener fondator al biroului de arhitectură SANE architecture.
„Am terminat Facultatea de Arhitectură în cadrul UAUIM − Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu – în 2007. Am lucrat o perioadă de aproape doi ani într-o firmă mică din România (DaSein Architecture) cu nişte oameni extrem de pasionaţi, de la care am învăţat foarte mult. În 2009 m-am mutat la Paris, unde am lucrat pentru câţiva arhitecţi cunoscuţi internaţional”, povesteşte ea. În paralel, împreună cu asociatul său Traian Bompa, participa la concursuri deschise, singurele la care aveau acces atunci. A fost o perioadă destul de intensă, în care a învăţat enorm, după cum spune chiar ea. „În timpul săptămânii lucram în agenţiile la care eram angajaţi − în mare parte la concursuri internaţionale; serile şi în weekend lucram la concursuri în nume propriu.”
Primul semn că ritmul acesta de muncă era justificat a venit în 2013, când au câştigat locul 2 la concursul internaţional pentru Muzeul Antichităţilor Submarine din Pireu, Grecia. Tot în 2013 au fondat agenţia SANE architecture şi au continuat participarea la concursuri internaţionale. „În 2015, propunerea noastră pentru extinderea monumentului brutalist Preston Bus Station (din Manchester, Marea Britanie) a câştigat locul 2, iar un an mai târziu am fost finalişti la concursul internaţional Moscow Metro Station pentru amenajarea unei staţii de metrou din Moscova.” Mai mult, în 2014 şi 2015 proiectele biroului de arhitectură fondat de Cristina Chelărescu şi partenerul său au primit premii pentru inovaţie la MIPIM Future Project Awards la categoriile Office şi Cultural Regeneration în cadrul salonului Le Marché international des professionnels de l’immobilier de la Cannes.
„Recent am fost finalişti la apelul la inovaţie Inventons la Metropole du Grand Paris împotriva unor firme internaţionale importante ca MVRDV, Manuelle Gautrand Architecture şi AS Architecture Studio. Noi am venit cu o soluţie de finanţare inovativă pentru proiecte rezidenţiale.” Nu se gândeşte să se întoarcă în ţară, deşi îi e dor de familie şi de prieteni. Vine destul de des încât să nu fie cu adevărat o problemă. Mai mult, spune că nu îi e dor de lipsa de respect a oamenilor pentru profesionişti; de diluarea specializărilor; de lipsa de încredere în sistem, având ca efect izolarea fiecărui individ care trebuie să înţeleagă singur în ce profesionist poate avea încredere, cine ce trebuie să facă, cine pentru ce este responsabil.
„Se creează un mediu instabil şi bănuitor care te extenuează. Mai mult, dincolo de administraţia mai prietenoasă şi de clienţii mai educaţi, Parisul ne oferă accesul la un know-how superior din partea colaboratorilor obişnuiţi ai arhitecţilor (economişti, ingineri, scenografi), dar şi posibilitatea unor proiecte cu o preocupare deosebită pentru dezvoltarea durabilă şi tehnologiile verzi.”
Totuşi, în ultimul an, ea şi partenerul său au fost implicaţi în câteva studii şi proiecte în Bucureşti, Satu Mare şi Târgu-Mureş, aşa că au păşit pe pământ românesc o dată la două luni sau chiar mai des. „Nu ştiu dacă se consideră o revenire, dar adevărul este că am fost foarte fericită să văd că ceea ce am învăţat până acum e apreciat şi acasă.”
De altfel, remarcă la România o serie de schimbări în ultimii ani, o preocupare mai mare pentru implicarea în politică, în activităţi sociale. „Este probabil efectul faptului că generaţia mea, care a prins mai puţin sau deloc din comunism, îşi doreşte mai multă responsabilitate şi un cuvânt de spus în dezvoltarea societăţii.”
Şi totuşi, concentrarea SANE architecture nu este doar pe România, pentru că asta ar limita activitatea agenţiei. De altfel, compania s-a implicat recent într-o serie de proiecte comerciale de scară mare la Geneva şi în China împreună cu X.TU architects. Mai mult, pe pieţe dezvoltate din Occident, cum este cazul Franţei, există accesul la comenzi publice (şcoli, spitale, campusuri universitare, clădiri administrative şi culturale, infrastructură). „În Franţa aceste comenzi sunt foarte concurenţiale, dar deschise şi accesibile (aproximativ 50% din piaţa proiectelor de arhitectură), pe când în România sunt complet inexistente. Lipsa de acces deschis şi corect la comanda publică este o pierdere reală pentru arhitectură, dar şi pentru societatea românească în general.”
Raul Mândru
Funcţie: partener şi creative director al RXM Creative
Oraş de reşedinţă: New York, SUA
De ce vă e cel mai dor din România?
De o cină la Coliba Haiducilor în Poiana Braşov, după o zi de snowboard cu părinţii şi fratele meu.
Ce s-a schimbat de când aţi plecat?
Cred că s-a schimbat foarte mult interesul şi implicarea directă a tinerilor în politică.
Cum e traficul în România faţă de New York? Dar cafeaua şi scena culinară?
Traficul e obositor peste tot, dar prefer să ascult un audiobook (în prezent „Never Split the Difference” de Chris Voss) şi trece timpul. Metroul e cel mai eficient mijloc de transport la New York, dar cel din Bucureşti e puţin mai curat şi mai pus la punct. Când ne e dor de mâncarea românească, mergem în Queens la o ciorbă de burtă şi la o savarină la Niţă.
O lume creativă şi interconectată: Raul Mândru locuieşte în „centrul universului”. Există puţine locuri în lume care să fi primit la fel de multe apelative ca New Yorkul, de la Oraşul care nu doarme niciodată, la Gotham şi de la Marele Măr (Big Apple), la New Amsterdam. El a fondat în urmă cu patru ani, alături de un alt român, o agenţie de creaţie printre ai cărei clienţi se numără giganţi precum Ray-Ban, Under Armour, Tabasco, Christian Louboutin.
Cum a ajuns aici? Povestea începe acum aproape un deceniu, însă pentru a o înţelege pe deplin trebuie să facem o călătorie chiar mai îndepărtată în timp. „Încă din timpul liceului, pe care l-am absolvit la Braşov, am lucrat în diferite firme de print şi web design locale, după care am continuat cu Facultatea de Design la Dortmund, în Germania”, îşi aminteşte antreprenorul.
Din al doilea an de facultate a început să lucreze pentru grupul de comunicare Ogilvy la Düsseldorf, ca art director, iar după câţiva ani a câştigat primul leu de aur la Cannes, unul dintre cele mai prestigioase premii din industrie. Circa patru ani mai târziu, în toamna lui 2009, a fost promovat la biroul Ogilvy din New York, iar după ceva timp a început să lucreze pentru agenţia 360i împreună cu alţi doi români − Mihai Botărel şi Mihnea Gheorghiu. În 2014 a deschis agenţia de creaţie RXM Creative New York împreună cu Mihai Botărel; în prezent este cofondator şi director de creaţie al companiei.
A plecat din România la vârsta de 19 ani, în 2003, ca să înceapă facultatea, dar se întoarce în ţară cam de două ori pe an ca să îşi viziteze familia şi prietenii, dar şi pentru diferite proiecte.
„Nu mă văd mutându-mă complet înapoi deocamdată, poate în viitor. Colaborez în prezent cu firme din România ca antreprenor şi consultant şi încerc să mă port frumos în caz că trebuie să mă angajeze vreodată.”
Fiind încă în contact cu piaţa locală, Raul Mândru este de părere că trebuie să se vorbească mai mult de lucrurile pozitive care se întamplă în România. El vede ţara ca pe o comunitate de oameni talentaţi care îi inspiră pe cei din jur să devină mai buni şi mai creativi. „Câteva exemple sunt inţiative ca podcast-ul lui Silviu Tolu în care români deosebiţi sunt invitati să-şi spună povestea, programe ca Lady Steps (seminarii inspiraţionale unde speakerii sunt femei de top din industriile creative – n.red.), precum şi artiştii din jurul proiectului The Endless Column de pe Instagram (un omagiu adus operei cu acelaşi nume a lui Constantin Brâncuşi – n.red.). Cu cât suntem mai conectaţi, cu atât putem să realizăm lucruri extraordinare indiferent dacă suntem la Bucureşti, Londra sau New York.”
Dragoş Constantinescu
Funcţie: area director Central Europe
North British American Tobacco
Oraş de reşedinţă: Varşovia, Polonia
De ce anume vă e cel mai dor din România? De familie şi prieteni sunt răspunsurile evidente. Pe lângă asta, cred că îmi e dor să trăiesc într-o ţară unde chiar să îmi pese continuu de ce se întâmplă în jur cu economia, societatea, valorile umane şi aşa mai departe. Eu am locuit până acum în opt ţări şi deşi îţi creezi puţine rădăcini peste tot, niciodată pentru mine nu vor putea fi la fel de adânci ca şi cele pentru România.
Dar, la polul opus, cel mai puţin dor?
De infrastructură.
Cum e traficul în România faţă de unde locuiţi? Dar cafeaua şi scena culinară?
Traficul din România şi mai ales din Bucureşti este incomparabil mai aglomerat şi greoi decât cel din Polonia. Partea pozitivă este că Polonia a reuşit într-o perioadă de nici zece ani să treacă de la o infrastructră poate chiar inferioară celei a României la una net superioară multor ţări din Europa de Vest. Deci se poate şi de ce nu am realiza şi noi acelaşi lucru? Cafeaua, scena culinară şi viaţa socială în general sunt forte bune în România. Poate sunt eu puţin subiectiv, ca român, dar la capitolul HoReCa aş putea spune că suntem foarte aproape de top în Europa.
Cu gândul acasă: Dragoş Constantinescu a plecat din România în 1998, la vârsta de 18 ani, pentru a studia în Olanda. De atunci s-a întors în vizită, însă cariera şi-a construit-o pe pieţele străine, astăzi fiind responsabil pentru businessul producătorului de ţigarete British American Tobacco (BAT) din Europa Centrală şi de Nord, respectiv Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria şi Ţările Baltice.
„Am plecat să studiez în Olanda când aveam 18 ani. Părinţii mei au considerat că aş beneficia de o educaţie (mai bună – n.red.) într-o ţară cu o lungă istorie în business şi comerţ, iar expunerea la o cultură total diferită de cea din România m-ar putea ajuta să mă dezvolt într-o manieră mai completă. Deşi e greu să nu locuieşti în ţara ta de atâţia ani, aş putea spune că părinţii au avut dreptate”, spune executivul care acum coordonează din Varşovia, capitala Poloniei businessul BAT din regiunea Europa Centrală şi de Nord.
Uitându-se în urmă, spune că în 2002 a început cu adevărat să-şi contureze cariera, mai exact la câteva săptămâni după terminarea facultăţii, când a devenit finance management trainee la British American Tobacco Olanda.
„De acolo am trecut şi progresat printr-o varietate de poziţii, în finanţe în Belgia, Marea Britanie, Olanda din nou, apoi am devenit director financiar pentru British American Tobacco (BAT) Polonia la începutul lui 2012.” Acesta a fost unul dintre rolurile definitorii ale carierei sale, având oportunitatea de a participa şi a conduce un proiect prin care compania s-a transformat total, trecând la un model de distribuţie directă. Mai exact, într-o perioadă de doar nouă luni de zile a trebuit să se redefinească toată maniera de lucru a companiei, ceea ce a însemnat „o perioadă intensă, dar plină de provocări şi satisfacţii”.
În septembrie 2014 s-a mutat în Suedia ca director general pentru businessul BAT din Suedia şi Norvegia. Nici doi ani mai târziu, în ianuarie 2016, a devenit director general al aceleiaşi companii în Polonia, iar din septembrie 2017 deţine funcţia actuală, mai exact a preluat pe lângă Polonia responsabilitatea de a conduce businessul BAT din încă şase ţări din Europa Centrală − Cehia, Slovacia, Ungaria, Lituania, Letonia şi Estonia. „Este un job foarte dinamic într-o regiune geografică foarte dinamică, iar businessul se dezvoltă foarte rapid, ajutat şi de continua îmbunătăţire a situaţiei economice din zonă.” Executivul român mai spune că în acest moment industria tutunului trece printr-o transformare masivă, încercând să ofere consumatorilor de ţigări produse alternative. „Pentru mine este foarte important să menţin continuu contact cu oamenii care implementează (schimbările – n.red.) zi de zi şi care au ajutat la definirea ei (industriei – n.red.). Bineînţeles că sunt foarte multe întâlniri formale, cu obiective clare, procese, un pic de birocraţie şi aşa mai departe, dar pentru mine este extrem de important ca zilnic să îmi fac timp pentru discuţii informale, „la o cafea, cu cât mai mulţi colegi de diverse niveluri de senioritate în companie.”
Asta îl ajută să înţeleagă ce se întâmplă în realitate, ce ar putea fi îmbunătăţit, şi astfel colectează idei pentru viitor. De asemenea, Dragoş Constantinescu este de părere că această abordare ajută la consolidarea relaţiilor din companie. Seara, când nu călătoreşte, încearcă mereu să facă puţin sport, pentru că proverbul „mens sana in corpore sano” (minte sănătoasă în corp sănătos) a fost probat de multe ori. Şi pentru că a venit vorba de călătorii, în România a venit ultima dată acum două luni. Vine cam de 6-7 ori pe an. „Sunt destul de conectat la ce se întâmplă. România s-a dezvoltat enorm faţă de 1998, când am plecat eu, deci cu multe lucruri putem să ne mândrim. Dar dacă mă uit la dezvoltarea Poloniei, de exemplu, în aceeaşi perioadă, este clar că România are un potenţial mult mai mare decât nivelul la care este astăzi.”
La întrebarea dacă se gândeşte să se întoarcă în România, răspunsul este simplu. „Mereu.” După cum spune chiar el, de-a lungul timpului mereu şi-a dorit să se întoarcă acasă cândva în viitor. Şi acesta rămâne încă un obiectiv.
„Până acum nu s-a întâmplat acest lucru, dar sunt convins că la momentul potrivit se va întâmpla. Viaţa e plină de surprize, deci vom vedea când şi cum.”
Dan Oancea
Funcţie: regional head of business development şi marketing CEE pentru NextAtlas
Oraş de reşedinţă: München, Germania
Când aţi plecat din ţară şi de ce?
Prima destinaţie a fost la sediul din Londra al companiei BAT, unde am fost trimis pentru a mă alătura echipei globale de marketing a mărcii Kent, după lansarea de succes a aceluiaşi brand în România.
Vă gândiţi să vă întoarceţi în ţară?
Nu m-am gândit încă la această alternativă, dar nu ştii niciodată unde te duce destinul, mai ales când ultimii
20 de ani îi trăieşti mutându-te în şase ţări de pe două continente.
De ce anume vă e cel mai dor din România? Dar cel mai puţin dor?
Mi-e dor de locurile superbe pe care le are România şi de care mă leagă multe amintiri de neuitat. La polul opus, cel mai puţin dor mi-e de acele atitudini şi obiceiuri care nu ne fac chiar cea mai mare cinste. Ar trebui să învăţăm să ascultăm mai mult şi mai bine, să etichetăm mai rar şi să fim mai putin hiper-critici la adresa altora din jurul nostru. Ar trebui să analizăm mai mult cum ne putem schimba fiecare dintre noi, pentru a reveni la normalitate.
Şi să nu uităm că nu este întotdeauna vorba de persoana noastră, ci de „noi toţi” şi grupul mai mare din care facem parte.
20 de ani, 6 ţări şi 2 continente: Dan Oancea spune despre sine că se află la jumătatea unei cariere pline, în care „navighează” de peste 20 de ani. A început această călătorie de la „cel mai junior” rol în departamentul de marketing, a trecut apoi prin diferite niveluri, ajungând de la responsabilităţi regionale şi globale, până la roluri manageriale şi de CEO. De mai puţin de doi ani s-a mutat la München, în Germania, şi s-a alăturat unui start-up în zona aplicaţiilor digitale care folosesc inteligenţa artificială pentru a identifica noile tendinţe şi nevoi ale consumatorilor.
„Este o aventură (cariera sa – n.red.) pe care am început-o în România în industria tutunului, alături de JTI şi BAT, continuată în Marea Britanie. A urmat apoi regiunea adriatică cu Coca-Cola Company.” După aceea a trecut în altă barcă, mai exact în zona de creativitate a industriei de comunicare şi marketing, angajându-se în cadrul Ogilvy Group, pentru care a activat în pieţe ca Rusia, Franţa şi Coreea de Sud. De altfel, în perioada 2013-2015 a fost CEO al Ogilvy pe piaţa de Coreea de Sud, potrivit profilului său de pe reţeaua de socializare de business LinkedIn. „A fost şi continuă să fie un permanent proces de reinventare şi trecere de la un marketer rebel la un constructor de mărci puternice. Am trecut de la a face lucrurile în «stilul meu», la a face lucrurile cu un scop «mai mare».” Spune că îşi dezvoltă în continuare cariera în spiritul credinţei că „cel mai important este ce lăsăm în urma noastră şi cât de mult reuşim să îi inspirăm pe cei cu care interacţionăm şi pe care încercăm, într-un fel sau altul, să îi influenţăm”.
În acest spirit, s-a reîntors în Europa şi s-a alăturat NextAtlas, un start-up din zona aplicaţiilor digitale care folosesc inteligenţa artificială pentru a identifica noile tendinţe şi nevoi ale consumatorilor. Executivul ocupă poziţia de regional head of business development şi marketing pentru regiunea Europei Centrale şi de Est, conform LinkedIn. „Este o experienţă incredibilă, mai ales datorită modelului de business care este total diferit de cel al corporaţiilor tradiţionale şi multinaţionale şi nu în ultimul rând datorită interacţiunii aproape în exclusivitate cu generaţia Millennials. Acest lucru i-a oferit şi şansa de a-şi concretiza şi o dorinţă mai veche, după cum spune chiar el, de a împărtăşi cu noua generaţie cunoştinţele şi experienţa pe care le-a acumulat în aceşti ani. „Am început, ca hobby, să predau anumite discipline din domeniul comunicării, în cadrul Universităţii EU München.” În restul timpului, executivul spune că vrea să trăiască o „viaţă plină” – iar aceasta include de la scrierea de postări de pe Instagram, până la berea cu prietenii doar pentru a se relaxa şi la momentele când se uită la televizor alături de familie. Aminteşte şi zilele în care predă cursuri la universitate. „Toate lucrurile pe care le-am menţionat mă ajută să mă relaxez şi să mă simt fericit, ceea ce ameliorează stresul.” În concluzie, jobul pentru un start-up este despre a trăi suişurile şi coborâşurile businessului – atât zilnic, cât şi de-a lungul timpului.
Adrian Vasiliu
Funcţie: general manager Orientul Mijlociu şi Africa pentru Johnson & Johnson Vision Care
Oraş de reşedinţă: Dubai, Emiratele Arabe Unite
De ce anume vă e cel mai dor din România?
De familia şi prietenii rămăşi în ţară. De aceea, fiecare reîntoarcere în ţară este foarte aglomerată, încercând să revăd şi să mă reconectez cu cât mai mulţi oameni apropiaţi.
Dar, la polul opus, cel mai puţin dor?
Nu am lucruri sau obiceiuri care îmi displac şi care sunt specifice doar României. Atitudinile sau situaţiile neplăcute nu au frontiere, pot fi mai prezente totuşi într-un anumit context sau moment dat. În plus, atunci când sunt legate de ţara ta, te dor mai tare. Trebuie să te comporţi civilizat şi responsabil oriunde te-ai afla şi să-i fereşti pe cât posibil pe cei dragi ţie de răul care există peste tot în lume.
Spuneţi-mi trei lucruri care ar trebui îmbunătătitţe în România
În primul rând sistemul educaţional, pentru că de acolo începe totul, dacă dorim să construim o societate bazată pe meritocraţie şi valori comune. Sistemul de sănătate îmi vine imediat după aceea în minte, în special din cauza experienţei avute în România, precum şi datorită posibilităţii pe care o am în poziţia actuală de a compara diverse sisteme de sănătate din lumea întreagă. Protecţia mediului înconjurător încheie acest clasament restrictiv, pentru că sunt multe alte lucruri de îmbunătăţit în ţara noastră. Pe de altă parte, aş dori să subliniez că aceste trei lucruri nu sunt specifice României, toate ţările lumii sunt confruntate cu aceste provocări şi sunt capabile să le răspundă în măsură diferită. Nu există ţări imune la provocările societăţii contemporane: capacitatea de a le răspunde pozitiv este ceea ce face diferenţa între diversele grade de dezvoltare ale unei ţări anume.
Un portofoliu cât jumătate de lume: Au trecut deja 23 de ani de când executivul român Adrian Vasiliu lucrează în diverse companii multinaţionale − fie în România, fie în străinătate. Prima relocare în afara graniţelor ţării avea loc în 2005, însă de atunci cariera l-a mai adus înapoi de câteva ori. Acum locuieşte în Dubai şi se ocupă de un portofoliu de peste 100 de ţări, din poziţia sa de responsabil pentru divizia de dispozitive medicale pentru îngrijirea şi corectarea vederii a gigantului american Johnson & Johnson.
„Mi-am început cariera la Procter & Gamble (FMCG), am continuat mai apoi la Diageo (companie domeniul băuturilor alcoolice), Nestlé (FMCG), GlaxoSmithKline (farma şi FMCG) şi acum la Johnson & Johnson (farma şi FMCG).” Aşa rezumă executivul cariera sa de aproape un sfert de secol. Mai exact, a acumulat experienţă în industria produselor de larg consum, a produselor farmaceutice, iar acum în cea a dispozitivelor medicale.
„Am început să lucrez încă din perioada studenţiei, în departamentul comercial, promovând produsele P&G în jumătate din Bucureşti, către diverse magazine de cartier, preponderente (în comerţul românesc – n.red.) în perioada premergătoare marilor lanţuri comerciale internaţionale.” Şi-a continuat cariera coordonând prima echipă de key accounts a P&G pentru zona balcanică, apoi conducând departamentul de strategie şi planificare comercială. Au urmat ulterior o serie de poziţii de director general în afara ţării şi în ţară − în Europa, Africa şi Orientul Mijlociu − pentru companiile şi industriile sus-menţionate.
„În clipa de faţă sunt responsabil pentru divizia de dispozitive medicale pentru îngrijirea şi corectarea vederii a companiei Johnson & Johnson pentru zona Orientul Mijlociu şi Africa şi locuiesc în Dubai.” Prima relocare în afară României a avut loc în 2005, în Elveţia, la sediul P&G din Geneva. „Plecarea mea din ţară are legătură cu dezvoltarea carierei şi nu s-a dorit niciodată a fi definitivă.” Pe de altă parte, după cum recunoaşte chiar el, pentru cineva cu profilul şi experienţa sa profesională, există mult mai multe oportunităţi internaţionale de dezvoltare a carierei decât cele oferite doar de piaţa muncii din România. „Doresc să continuu să îmi dezvolt cariera pe plan internaţional, inclusiv în România, iar în acest sens am preferinţe, dar nu am restricţii personale pentru nicio ţară anume, cu excepţia celor marcate de războaie sau crize interne severe.” În ultimii 13 ani, Adrian Vasiliu s-a întors de două ori să lucreze în România, cu Diageo şi GSK, şi, spune el, este posibil să se întâmple acelaşi lucru şi în viitor. Timp de un an, între 2014 şi 2015, el a condus din poziţia de general manager distribuitorul de medicamente al GSK din România, vândut ulterior.
Deşi apoi cariera l-a purtat către Orientul Mijlociu şi Africa, se întoarce periodic în ţară. Ultima dată a venit în iunie şi afirmă că se va întoarce în luna noiembrie a acestui an. Vine cam de două-trei ori pe an acasă, aşa că „schimbările care au loc le percep gradual, rămânând destul de conectat la ceea ce se întâmplă în România”.
Când vine vorba despre întoarcerea pe termen mai lung în ţară, Adrian Vasiliu spune că cel mai probabil ar face-o, dar tot ca angajat, nu ca antreprenor, deşi filosofia sa de lucru este aceea de a-şi păstra spiritul antreprenorial şi a considera fiecare afacere pe care o conduce ca propria lui afacere. Momentan însă, el locuieşte în Dubai (Emiratele Arabe Unite), un oraş al viitorului. Care sunt diferenţele dintre cele două pieţe?
„Oraşul Dubai se bucură de una dintre cele mai bune infrastructuri rutiere din lume, iar transportul terestru se face aproape exclusiv pe autostrăzi şi şosele.” Clima joacă şi ea un rol important, mersul pe jos nu este popular, aproape toată lumea conduce o maşină. Şi totuşi, traficul din Dubai este incomparabil mai bun decât cel din Bucureşti, spune executivul. „Pe de altă parte, când vin în ţară mă deplasez în special pe jos şi îmi face mare plăcere să bat oraşul la pas, indiferent de anotimp.” Dubaiul este un oraş turistic prin excelenţă, a patra destinaţie turistică urbană a lumii, după Bangkok, Paris şi Londra, aşa că scena culinară este extrem de diversă. Găseşti o ofertă consistentă pentru toate gusturile şi buzunarele, cu influenţe din toate colţurile lumii, remarcă Vasiliu.
„Serviciile oferite sunt, de asemenea, excepţionale, clientul este peste tot pe primul loc şi întotdeauna are dreptate.” Bucureştiul este mult mai puţin turistic, prin comparaţie, dar are suficiente restaurante unde se mănâncă foarte bine, alături de prieteni dragi. Dar experienţa lui Adrian Vasiliu nu se limitează la cele două ţări amintite − Emiratele Arabe Unite şi România. „Îmi desfăşor activitatea într-o zonă geografică largă, cu peste 100 de ţări aflate în diverse stadii de dezvoltare, de la cea mai bogată ţară din lume (Qatar) la cea mai săracă (Congo).”
Ce presupune jobul său actual? Distribuţia şi vânzarea de dispozitive medicale pentru îngrijirea şi corectarea vederii. Felul în care abordează problemele legate de îngrijirea şi corectarea vederii diferă în funcţie de situaţia socio-economică a fiecăreia dintre ţări. „Ceea ce rămâne constant este intenţia noastră de a pune pacientul pe primul loc, indiferent de situaţia în care se află.”
Potrivit purtătorului de cuvânt al ISU Sibiu, Ramona Nistor, un echipaj SMURD a intervenit la Aeroportul Internaţional Sibiu pentru a-i acorda ajutor medical unei femei de 34 de ani, pasageră în avion.