Casetofoanele de atunci nu mai există, dar asta nu ar trebui să-i împiedice pe cei care şi-ar dori să imite respectivele personaje, consideră un inginer britanic de sunet, Jonny Williams, care a lansat un produs potrivit pentru ei. În varianta modernă, casetofoanele de altădată au fost înlocuite cu o boxă portabilă, scrie The Telegraph, care aduce la aspect cu vechile aparate, distingându-se însă prin culorile sale vii. Gama Boombocs este confecţionată manual la Londra şi promite calitate sonoră superioară celei CD, fiind prevăzută cu conectivitate Bluetooth şi prin cablu pentru a reda muzica stocată pe laptop sau pe alte dispozitive.
Tag: filme
-
Finalul nu e aproape
E important să menţionez, în caz că mai există cineva pe faţa Pământului care nu ştia asta, că Tom Cruise realizează chiar el majoritatea cascadoriilor. Mi se pare de necrezut cât de mult poate asta să schimbe (în bine, evident) faţa francizei Mission: Impossible. Atunci când teama sau disperarea de pe faţa unui actor e reală, şi spectatorii o vor simţi; lipsa efectelor speciale generate pe calculator e un plus în ziua de azi, iar producătorii lui Mission: Impossible au ştiut să profite la maximum de asta.
Chiar dacă scenariul are multe scăpări pe partea de logică, scenele de acţiune sunt atât de bine realizate încât firul narativ devine realmente secundar. Cei mai mulţi membri ai echipei se întorc pentru această nouă aventură: Ethan şi echipa trebuie să recupereze trei recipiente cu plutoniu înainte ca acestea să ajungă la un grup terorist numit Apostolii, ridicat pe bazele Sindicatului, grupul desfiinţat de Ethan în filmul anterior. Pare complicat? Acţiunea devine şi mai încurcată, dar recomandarea mea e să lăsaţi la o parte aspectele tehnice şi să vă concentraţi pe acţiune.
Personajele nu sunt prezente în film pentru a atrage simpatia spectatorilor, singurul lor rol fiind de a participa la urmăriri, explozii şi alte secvenţe memorabile. Chiar şi atunci când Julia – fosta parteneră a lui Hunt – apare în peisaj, pentru a întări sentimentul de pericol care îl înconjoară, rezultatul nu e chiar cel scontat. Şi asta nu pentru că Michelle Monaghan nu e o actriţă convingătoare, ci pentru că miza e deja suficient de mare.
Mission: Impossible – Fallout a avut un buget impresionant, de 178 de milioane de dolari; nu le plângeţi de milă producătorilor, pentru că filmul a generat din vânzarea de bilete 538 de milioane de dolari (la ora scrierii materialului, filmul rulase de 31 de zile în sălile de cinema). Chiar dacă rezultatele înregistrate până acum îl plasează pe locul 4 din 6 în cadrul francizei, e de aşteptat ca Fallout să mai aducă cel puţin 20-25 de milioane în conturile casei de producţie.
O scenă din film îl prezintă pe Cruise faţă în faţă cu unul dintre personajele negative, acesta spunându-i: „Finalul de care te-ai temut întotdeauna e aproape“. Văzând reacţia publicului, dar şi a criticilor faţă de Fallout, aş spune că finalul e încă departe.Nota: 8,5/10
-
Telegramă din America lui Trump
Primele peisaje pe care le vezi nu sunt cele cu plajele idilice din Malibu sau cartierele de lux din zona Beverly Hills, ci unele aride, fără prea multă culoare.
Los Angeles, cel mai important oraş de pe coasta de vest a Statelor Unite, este un loc al contrastelor – am înţeles destul de repede asta, fiind cazat la doar câteva minute de mers pe jos de centrul financiar şi totuşi într-un cartier pe care probabil l-aş ocoli în timpul unei plimbări prin Bucureşti.
Oamenii din Los Angeles vor parcă să confirme toate stereotipurile cu care s-au confruntat de-a lungul timpului: umblă pe stradă cu casetofoane, cu muzica dată la maximum, sau împânzesc oraşul de magazine cu specific sud-american. Vorbesc de minorităţi, evident, pentru că acestea sunt cele care contează în Oraşul Îngerilor.
Din zgârie-nori în ghetouri
Am profitat de apropierea de staţia de metrou de pe 7th Street, un fel de nod între majoritatea liniilor care străbat LA-ul, şi am plecat în explorarea oraşului. Ca orice turist bine informat, mi-am început aventura în LA cu o vizită la portul Santa Monica, punct de interes care atrage zeci de mii de oameni în fiecare seară.
După un drum de aproape o oră, am ajuns pe plaja pe care localnicii o numesc „graniţa dintre partea bună a oraşului şi restul Los Angelesului“. Având în minte o replică memorabilă din Închisoarea îngerilor, m-am alăturat miilor de turişti şi am intrat pe pontonul principal: o nebunie de lumini, magazine şi tot felul de restaurante. Ceva mai în faţă, câţiva pescari stăteau şi ascultau melodii tradiţionale din Hawaii, interpretate de un domn care ţinea să mulţumească, după fiecare piesă, celor care îi aruncau în şapcă un dolar sau doi. Atmosfera era într-adevăr deosebită, aşa că m-am oprit şi eu să îl ascult timp de câteva minute.
Santa Monica Pier e probabil locul care mi-a plăcut cel mai mult în Los Angeles; nu am ajuns, ce-i drept, în cartiere faimoase precum Beverly Hills sau Malibu, acolo unde vedetele îşi împart vilele de pe malul Pacificului.
În următoarele zile am ajuns şi pe Venice Beach, plaja de care vă amintiţi desigur din multe filme americane. Nu e un loc pe care să îl recomand; închipuiţi-vă un Costineşti ceva mai gălăgios, ceva mai murdar şi ceva mai aglomerat şi vă veţi face o idee despre cum arată Venice Beach.
Los Angeles e un oraş întins, iar sistemul de metrou nu e pus la punct la fel de bine ca în oraşele turistice din Europa. Sunt foarte multe locuri în care nu poţi ajunge decât după ce schimbi mai multe mijloace de transport în comun: metrou, tren, chiar şi unul sau două autobuze. E recomandat să mergi pe jos, dar distanţele şi temperatura de peste 40 de grade nu mi-au permis să acopăr suprafeţe foarte mari. Prin urmare, m-am întors la metrou, decis să parcurg celebra Walk of Fame şi să văd câteva repere importante ale cinematografiei americane, aşa cum ar fi Teatrul Chinezesc sau Sala Dolby, unde se decernează premiile Oscar. Zis şi făcut: de la 7th Street am luat-o spre bulevardul Hollywood, urmărind apoi numele înşirate pe asfaltul încins.
Mă întrebam, în sinea mea, câte mii sau milioane de oameni trecuseră pe aici în căutarea faimei. Câţi veniseră cu visuri şi câte din acele visuri deveniseră realitate. V-aţi întrebat vreodată de ce Los Angeles e numit La La Land? Nu e un joc de cuvinte, ci asemănarea cu un loc de basm, un loc în care visul american se manifestă, poate, cel mai bine.
Centrul financiar al oraşului este dominat de clădiri înalte, de sute de etaje, care afişează ostentativ numele unor bănci ca Wells Fargo, Bank of America sau HSBC. Lângă ele, legendarul Staples Center e păzit de statuile celor care au devenit legende în baseball sau baschet. E un loc care nu se potriveşte cu restul oraşului: oamenii sunt la costum, străzile sunt curate, iar fast-food-urile lasă loc restaurantelor cu pretenţii. Chiar şi 7-Eleven (lanţ de magazine nonstop din Statele Unite) are alte reguli aici, una fiind că nu comercializează alcool.
Nu trebuie să te îndepărtezi însă prea mult ca să intri în contact cu adevăratul Los Angeles, un oraş murdar, cu case de maximum două etaje, cu magazine în care totul e scris în spaniolă şi în care mişună oameni care par să-şi fi pierdut minţile.
Unul dintre obiectivele mele a fost, încă de la început, parcul de distracţii Six Flags Magic Mountain. Ca împătimit al senzaţiilor tari, ştiam că lanţul Six Flags propune unele dintre cele mai periculoase rollercoastere din lume, aşa că nu aş fi putut rata ocazia să urc în Goliath, Twisted Collossus sau Joker’s Revenge. Aş putea povesti mult şi bine despre sentimentul pe care îl ai atunci când te urci în X2, singurul rollercoaster din lume în care scaunele se rotesc 360 de grade, dar o să mă rezum la aventurile din Los Angeles.
Trebuie totuşi să amintesc câteva dintre lucrurile pe care le-am văzut în drum spre parc (Six Flags se află la aproximativ 80 de kilometri de LA), în primul rând oraşul-suburbie Santa Clarita. E unul dintre locurile care m-au impresionat în Statele Unite, aşa cum s-a întâmplat şi cu Kirkland, oraşul de pe malul lacului Washington unde am fost cazat în timpul evenimentului Imagine Cup, organizat de Microsoft. „Where the good life takes you” („Acolo unde te duce viaţa bună” – n. red.) era mottoul oraşului, prezent pe toate străzile, semafoarele şi chiar autobuzele care tranzitau localitatea. Şi asta era şi impresia pe care mi-a lăsat-o Santa Clarita: un loc unde ajungi atunci când totul a mers bine.
Viaţa în suburbii
Kirkland, un orăşel aşezat pe malul lacului Washington, se apropie cel mai mult de imaginea pe care o aveam despre Statele Unite. E o suburbie cu case la curte, îngrădite de garduri albe, cu oameni politicoşi şi o stare generală de mulţumire pe care o percepi aproape imediat. E un loc în care nu oricine îşi permite să locuiască, dovadă fiind şi zecile de bărci sau iahturi înşirate în port. Kirkland se află la 15-20 de kilometri de Seattle, un oraş cosmopolit în care se îmbină, armonios, vechiul şi noul: cinematografe Paramount stau la baza unor zgârie-nori de sute de etaje. Pontoane din lemn se află la doar câţiva metri de sediile unor companii care au redefinit ideea de tehnologie.
Seattle nu are farmecul unui oraş european sau grandoarea unei capitale asiatice, aşa cum e Hong Kong, dar este totuşi un loc în care te plimbi cu plăcere. Mi s-a părut extrem de interesant turul campusului Microsoft, care mi-a dat ocazia să aflu câteva lucruri mai puţin ştiute despre Bill Gates. „Ştiţi cum s-au cunoscut Bill şi Melinda?”, ne-a întrebat ghidul nostru, arătând apoi cu mâna către o fereastră. „Bill se plimba seara pe lângă clădirea de birouri şi vedea, deseori, lumina aprinsă la acel birou mult după terminarea programului de lucru. A urcat într-o bună seară şi a găsit-o pe Melinda lucrând.”
Am mai aflat, printre altele, că din campusul Microsoft lipseşte clădirea cu numărul 7; motivul e unul cât se poate de simplu: lui Gates i se părea un număr ce aduce ghinion, aşa că a trecut de la 6 direct la numărul 8. Complexul ce găzduieşte peste 40.000 de angajaţi e unul spectaculos, incluzând lucruri inedite precum spaţii de relaxare construite în copaci sau „căsuţe poştale” unde angajaţii pot lăsa cărţi care le-au plăcut, astfel încât şi alţii să le poată răsfoi. E o cultură diferită de cea cu care suntem noi obişnuiţi, una pe care am mai întâlnit-o doar în unele sedii ale Google.
Am părăsit Statele Unite cu dorinţa de a mă întoarce, însă nu neapărat în locurile descrise mai sus.
-
Întâmplare demnă de filmele absurde. Un primar din România a organizat nunta fiicei în curtea şcolii. Şi pentru că nu a avut loc cortul, acesta a dărâmat gardul şi poarta de acces a instituţiei de învăţământ
Mai mult, gardul şi poarta de acces a instituţiei de învăţământ au fost distruse pentru amplasarea unui cort. Abia la 3 zile de la marele eveniment, edilul a trimis câţiva oameni care să strângă în urma lui. Acesta susţine că nu a încălcat nicio lege, pentru că de anul trecut în cadrul primăriei a fost aprobată o hotărâre de consiliu local, prin care la şcoala din comună se pot organiza evenimente festive, contra unei sume de bani.Petrecere în toată regula în curtea unei şcoli din judeţul Vaslui. Protagonist chiar edilul localităţii, care şi-a măritat fiica în curtea instituţiei de învăţământ.Abia peste câteva zile edilul a dat dispoziţie să fie dat jos cortul.
Primarul petrecăreţ spune că nu a făcut nicio ilegalitate. A plătit ca orice alt cetăţean taxa pentru închirierea spaţiului şi nu a deranjat orele de curs, pentru că este încă vacanţă. Niciun cuvânt însă despre gardul şi poarta de acces a instituţiei care au fost distruse.
„Să nu interpretăm că s-a dărâmat gardul, s-a luat o bucată de plasă unde era poarta, nu am făcut altceva”, spune primarul Maricel Gâfu.
„Am închiriat un cort în curtea şcolii la care toate televiziunile, mare tam-tam că am făcut ceva rău, că am făcut o nuntă fiicei mele, nu cred. Nu a fost un act de distrugere, eu nu cred că dacă dăm o poartă deoparte este un act de distrugere şi cine face lucrul ăsta îşi asumă, dar nu cred că s-a distrius nimic”, adaugă el.
Edilul nu se dezminte. Anunţă că şi de acum înainte, la şcoala gimnazială din localitatea Tomeşti vor mai fi organizate nunţi sau alte evenimente pentru că nu există un cămin cultural, iar oamenii nu au unde să organizeze petreceri.
„A fost un eveniment frumos, bine organizat. A fost foarte multă muncă”, spune Tudoriţa Gâfu, sora primarului şi cadru didactic la şcoală, scrie digi24.ro
-
Cronică: Un alt fel de film despre mafie – VIDEO
Pentru cel de-al doilea lungmetraj al său, regizorul Thierry de Peretti a ales ca temă violenţele din Corsica de la începutul anilor ’90. E un proiect ambiţios, care urmăreşte creşterea şi în cele din urmă decăderea unui tânăr o desfăşurare similară cu cea din Naşul, dacă vreţi, deşi asemănările se opresc aici.
Principala diferenţă faţă de filmele clasice cu mafioţi vine din felul în care Peretti şi echipa prezintă scenele: cadrele sunt mai lungi, invitând mai degrabă la distanţarea faţă de personaje. Cadrele nu mai sunt intime, aşa cum se întâmplă de obicei în filmele semnate de Coppola sau Scorsese.
În ciuda unei poveşti extrem de ofertante, mai ales în condiţiile în care întâmplările din Corsica nu au ajuns prea des pe marele ecran, Une vie violente nu reuşeşte să îşi atingă potenţialul. Firul narativ se încurcă parcă în prea multe detalii şi devine greu de urmărit, iar personajul principal pare de multe ori că nu ştie exact ce anume trebuie să facă. Revin la comparaţia cu Naşul: şi în filmul lui Francis Ford Coppola personajele ajung în stări conflictuale, dar dilemele lor sunt de cele mai multe ori de natură morală. Aici, Stephane (un militant de 20 de ani) pare să se întrebe de multe ori dacă trebuie să continue lupta, nu dacă lupta e una corectă.
Aş spune că este o problemă a echipei tehnice, pentru că actorul Jean Michelangeli (Stephane) semnează un rol excelent; şi restul distribuţiei, formată din actori relativ necunoscuţi, se achită bine de sarcinile primite.
Aflăm încă de la început că Frontul Naţional de Eliberare a Insulei Corsica (FLNC) a luptat încă din anii ’70 pentru a obţine independenţa faţă de Franţa, apogeul acestui conflict fiind atins două decenii mai târziu. Acţiunea filmului începe însă în 2001, iar primele scene sunt elocvente pentru modul în care Peretti tratează subiectul: doi tineri sunt executaţi de mafie la Paris, cadrul fiind unul lung, filmat de departe.
Cinematografia semnată de Claire Mathon este excelentă şi prezintă contrastul dintre Parisul cenuşiu şi culorile vii ale insulei.
Cea mai bună parte a filmului Une vie violente este felul în care Peretti descrie climatul cultural şi social al insulei Corsica, un loc unic împărţit cumva între Franţa şi Italia.
În concluzie, Une vie violente merită din plin laudele pe care le-a primit în timpul proiecţiei de la Cannes. Nu este un thriller, aşa cum poate şi-ar fi dorit producătorii, dar evocă într-un mod excepţional o perioadă mai puţin cunoscută din istoria Europei.
Notă: 8,5/10
Une vie violente
Regia: Thierry de Peretti
Distribuţie: Jean Michelangeli, Henri-Noel Tabary, Cedric Appietto, Marie-Pierre Nouveau, Delia Sepulcre-Nativi
Durată: 1 oră 47 minute
Data lansării: 10 august -
Poveşti în zbor
În loc de ecrane, aceasta a pus în buzunarele de pe spătarele scaunelor din avioanele sale caiete cu coperţi cartonate împreună cu bileţele care invită pasagerii să scrie ceva despre călătoria lor, care să poată fi citit apoi de alţi pasageri.
A apărut astfel proiectul Shared Stories, în care persoane de diverse naţionalităţi, vârste sau meserii povestesc în scris sau cu desene câte ceva despre călătoria lor ori despre ei, ca şi cum ar scrie în propriul jurnal.
Caietele rămân în avion, pentru a putea fi citite, pe durata zborului, de alţi pasageri care ar putea dori şi ei să adauge ceva, continuând povestea.
-
Şora: Azi avem cu toţii telefoane, imagini şi zeci de filme ce nu pot fi ascunse, nici falsificate
“Dragi prieteni, să facem acest mic exerciţiu de imaginaţie: cum ar fi şi ce ar spune astăzi comandanţii, şefii, toţi mai-marii dacă nu ar exista i m a g i n i? Ce tirade ar ţine capii (răutăţilor) dacă n-ar putea fi contrazişi chiar de înregistrări, de i m a g i n i ? (…) Nimic, niciodată, nu te ajută să te lămureşti mai bine şi mai iute decât propria-ţi descindere în arenă, la faţa locului. Nimic nu este mai convingător decât experienţa personală, nemediată şi concretă. Atunci, în ’90, coborând în stradă, printre studenţi, am înţeles ce se întâmpla; iar – după ce am înţeles – mi-am dat demisia de la Învăţământ. Am plecat exact aşa cum venisem: un om liber, care nu putea fi cu nimic constrâns, nici cumpărat sau prostit. Cei care au rămas în funcţii, cei care, ulterior, şi-au construit o carieră publică pe victimele de atunci au fost fie complici, fie naivi (…) Astăzi avem cu toţii telefoane şi aparate, imagini şi zeci de filme care nu pot fi ascunse, nici falsificate ori distruse. Iată de ce nu cred că mai rămâne loc pentru naivitate”, a scris, vineri, filosoful Mihai Şora, pe pagina sa de Facebook.
Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro
-
Actorul de filme de acţiune Steven Seagal a fost numit emisar special al Rusiei în Statele Unite
Ministrul rus de Externe a făcut anunţul pe pagina sa de Facebook, menţionând că funcţia neplătită a actorului este similară cu cea a unui ambasador ONU pro-bono. Steven Seagal va promova relaţiile dintre Statele Unite şi Rusia în „sfera umanitară”.
Actorul american a primit cetăţenie rusă în anul 2016 şi l-a lăudat de multe ori pe preşedintele rus Vladimir Putin, spunând că este un „lider excelent”.
Când a primit cetăţenia, acesta a declarat că speră să fie un simbol al îmbunătăţirii relaţiilor bilaterale dintre cele două ţări.
-
Cei mai buni războinici de pe planetă. Cinci dintre trupele speciale de top din lume
Multe ţări au astfel de trupe, dar din acestea, se remarcă câteva, enunţate mai jos.
Navy SEALs – Statele Unite

Acestea sunt probabil cele mai populare, apărând în multe filme (americane). Aceştia sunt antrenaţi să se descurce în orice mediu, deşi funcţia lor principală rămâne strâns legată de mare/apă, scrie War History Online.
În principal, rolul lor este de misiuni rapide. Intră în teritoriul inamic, adună informaţii, distrug ţinte şi salvează ostatici. Şi totul într-un timp foarte scurt. Atunci când nu se află în misiune, se antrenează, ceea ce pentru ei, la fel ca pentru orice alte trupe care fac parte din forţele speciale, este o constantă.
Programul de admitere implică teste extrem de dificile, iar circa 25% dintre cei care se înscriu ajung să fie numiţi Navy SEAL; punct în care, desigur, îşi vor continua antrenamentele.
Sayeret Maktal – Israel

Sayeret şi-a câştigat reputaţia de cele mai eficiente trupe antiteroriste din lume.
În primii ani de existenţă, luptătorii şi comandanţii erau selectaţi în funcţie de abilităţile fizice şi intelectuale. De două ori pe an, există testele de selecţie, care desigur sunt incredibil de dificile.
Cei care reuşesc sunt apoi supuşi unei alte perioade de 18-19 luni de antrenamente intense în arte marţiale, arme, navigaţie, recunoaştere şi alte aptitudini esenţiale pentru a avea succes în misiunile care de cele mai multe ori se desfăşoară în spatele liniilor inamice.
-
Povestea bărbatului cu origini româneşti care a şocat lumea dezvăluind secretele băncilor elveţiene
A decis să dezvăluie ceea ce ştia autorităţilor, sperând că asta îi va aduce imunitate şi va ajuta la dispariţia aşa-numitului „secret bancar elveţian”; nu a fost însă aşa, pentru că Birkenfeld a ajuns să fie singurul trimis la puşcărie la capătul unui proces care viza fraude de miliarde de dolari. Şi pentru că povestea sa pare ruptă din filme, Bradley Birkenfeld – care lansează zilele acestea cartea „Bancherul diavolului – Cum am distrus secretul bancar elveţian” – vrea ca următorul lui proiect să aducă istoria sa pe marile ecrane.
„Bunicul meu s-a născut în România, motiv pentru care am călătorit aici des în ultimii 20 de ani”, povesteşte Bradley Birkenfeld. „Este şi motivul pentru care vreau să fac ceva pentru a îmbunătăţi viaţa oamenilor şi pentru a le da speranţă pentru viitor. E nevoie să existe legi pentru denunţători, iar cetăţenii şi politicienii deopotrivă trebuie să susţină această schimbare.” Bancherul american, ajuns în lumina reflectoarelor după ce a denunţat practici ilegale din interiorul băncii elveţiene UBS, este prezent în România pentru lansarea cărţii sale, „Bancherul diavolului: Cum am distrus secretul bancar elveţian”.
Crede că denunţarea lui a fost esenţială în terminarea secretomaniei generate de băncile elveţiene, spunând că fără declaraţiile sale acest sistem greşit ar exista şi astăzi. „Ca un rezultat direct al acţiunilor mele, numeroşi denunţători din lumea întreagă m-au contactat şi am lucrat alături de ei, ajutându-i să aleagă direcţia corectă în ceea ce priveşte sfaturi juridice, declaraţii în presă şi o planificare generală a întregului proces.”

Cum a fost pus la pământ secretul bancar elveţian
Birkenfeld are o diplomă de licenţă în ştiinţe economice de la Norwich University şi un master internaţional în administrarea afacerilor la American Graduate School of Business din Elveţia. El şi-a început cariera de bancher la State Street Global Advisors în Boston, Massachusetts, făcând mai întâi practică şi angajându-se ulterior cu normă întreagă în anul 1988. State Street Global Advisors era o instituţie bancară specializată în servicii pentru fonduri de investiţii, fonduri de pensii, companii de asigurări şi organizaţii neguvernamentale. „Am fost martor la activităţi ilegale desfăşurate de directori ai instituţiei, iar asta mi s-a părut în totală contradicţie cu etica mea profesională, ca să nu mai vorbesc de responsabilitatea faţă de clienţi şi colegi”, spune Birkenfeld.
A părăsit instituţia şi a fost repede angajat de către Credit Suisse şi apoi de către Barclay’s, unele dintre cele mai puternice instituţii financiare ale lumii. Povestea sa a luat însă o turnură neaşteptată în anul 2001, atunci când a preluat o poziţie de bancher privat la UBS, cea mai mare bancă elveţiană care operează la nivel internaţional. În Elveţia, instituţia activează pe segmentele retail, corporate, instituţional, managementul averilor, gestionarea activelor şi investiţii. UBS Elveţia deţine o poziţie de lider în toate cele cinci segmente de business, are o reţea cu circa 300 de sucursale şi 4.700 de angajaţi, iar la serviciile sale apelează una din trei persoane din Elveţia cu o situaţie financiară de nivel înalt şi aproximativ jumătate dintre toate companiile elveţiene.
În calitate de director al UBS, având clienţi cheie cu sume nete de peste 25 milioane de dolari, o parte din munca lui Birkenfeld presupunea deplasarea în Statele Unite pentru a găsi noi oportunităţi de afaceri. Acest lucru nu era ceva neapărat corect din punct de vedere etic, pentru că în mod normal clienţii sunt cei care trebuie să caute serviciile băncii, şi nu invers. Birkenfeld povesteşte că UBS a făcut acelaşi lucru în Germania, Asia, Scandinavia, Orientul Mijlociu, America de Sud şi Canada. Pentru a-şi înlesni procesul de prospectare a pieţei în diverse ţări, banca a sponsorizat evenimente din întreaga lume: festivaluri de muzică, spectacole de artă sau expoziţii de maşini clasice. „Am respectat întotdeauna legile elveţiene şi în special secretul bancar elveţian, dar atunci când lucrezi suficient de mult timp la aceste instituţii uriaşe, începi să înţelegi că principalul obiectiv este realizarea unui profit cât mai mare”, povesteşte Bradley Birkenfeld. „Au fost foarte multe exemple de comportament nepotrivit sau acte ilegale comise de directorii cu vechime.”
Misiunea bancherilor era cât se poate de clară: ei trebuia să folosească evenimentele în cauză pentru a aduce noi clienţi, lucru considerat de Birkenfeld ca o „stârnire” a evaziunii fiscale. El spune că existau şi alte semne că ceva nu era chiar în regulă, aşa cum ar fi documente care îi învăţau cum să folosească laptopuri criptate. El nu a dat însă prea multă importanţă acestor lucruri până în aprilie 2005, după aproape patru ani de când lucra la UBS.
Semnalul de alarmă a fost dat de un coleg care i-a adus un document UBS de trei pagini ce contrazicea tot ceea ce făcuse până atunci, notând în mod explicit că nu ar trebui să caute şi să facă oferte unor potenţiali clienţi din alte ţări. Practic, documentul îl transforma pe Birkenfeld şi alţi colegi ai săi în ţapi ispăşitori pentru practicile de la UBS.
Cu alte cuvinte, dacă autorităţile i-ar fi prins ofertând un client străin sau făcând ceva ilegal în acest sens, UBS se putea scuza pur şi simplu spunând că regulamentul interzice o astfel de abordare.