BusinessMagazin

Tag: editorial

  • Ce părere au liderii de business din România despre ei: ambiţioşi, workaholici, rezistenţi la ideile noi din cauza fricii de eşec, iar la pensie vor să devină consultanţi

    La Gala Business Magazin din acest an „Cei mai admiraţi lideri de business din România”, când am aniversat 18 ani de la lansarea revistei (şi rezistăm în continuare), am făcut pe loc un sondaj, ca să mai destindem atmosfera, prin care i-am întrebat pe liderii din business prezenţi în sală ce părere au despre ei.

    Care este principala calitate? Ambiţia, de departe (68%), iar pe locul doi a ieşit empatia cu 26% (toţi angajaţii vor ca şefii lor să-i înţeleagă ca un psiholog), iar pe locul trei a ieşit inteligenţa, cu 21%, apoi la egalitate carisma şi sângele rece. Educaţia şi talentul sunt două calităţi care nu sunt în prim-plan.

    La polul opus, care este principalul defect al liderilor din România? Workaholismul, la egalitate cu rezistenţa la idei noi (30%).

    Care credeţi că este cea mai mare temere a liderilor? Teama de eşec, cu 33% şi cine le ia locul, cu 27%.

    La acest sondaj au răspuns cam 200 de persoane care erau prezente la Gala Business Magazin, dar rezultatul este reprezentativ pentru ceea ce s-a întâmplat în businessul din România.

    Ambiţia a fost cea mai mare calitate pe care au avut-o liderii români, într-o societate şi într-o economie care începeau să crească. Când au venit multinaţionalele, managerii români trebuia să muncească dublu, de foarte multe ori chiar şi în locul expaţilor, pentru a demonstra că sunt buni.

    Workaholismul este mai degrabă văzut ca o calitate decât ca un defect.

    Atingerea ţintelor de business era şi este un must, iar teama de eşec este foarte puternic înrădăcinată în mintea liderilor. Nimeni nu vrea să se confrunte în carieră cu un eşec despre care să se vorbească în piaţă.

    Când au venit multinaţionalele, salariile oferite managerilor, liderilor români angajaţi au fost mari şi foarte mari comparativ cu salariile medii din companii şi din economie. Aşa că fiecare a tras la maximum pentru a nu pierde aceşti bani şi nici pachetele de bonus.

    La începutul anilor 2000, dacă aveai un salariu de 1.000 de dolari pe lună net faţă de un salariu mediu de 150 de dolari, puteai să-ţi iei într-un an de zile un apartament. Aşa că toată lumea a tras ca să aibă rezultate.

    La polul opus, rezistenţa la idei a început să-şi facă loc pe piaţă. Decât să înregistrezi un eşec, decât să-ţi pierzi jobul, mai bine încerci să aperi rezultatele pe care le ai cu idei validate de piaţă. Foarte puţini îşi asumă riscuri, mai ales dacă firma nu este a lor.

    Eşecul în business, eşecul cu un business pe care îl începi atârnă greu în mintea multora dintre noi şi de aceea, când se pune problema unor idei noi, a unor proiecte noi, mai toată lumea se împotriveşte.

    Rezistenţa la idei noi vine şi cu teama că cineva le va lua locul dacă eşuează, ceea ce, de cele mai multe ori, este perfect adevărat. Aşa că fiecare, după ce preia o poziţie, ridică garduri, sapă şanţuri de apărare şi încearcă să se baricadeze, ceea ce nu este de condamnat.

    La întrebarea unde credeţi că veţi fi peste ani sau ce vreţi să faceţi în momentul în care ajungeţi la pensie, pe primul loc la răspuns a ieşit – consultanţă, în România. La polul opus, aproape nimeni nu vrea să fie la catedră, doar 3% au menţionat acest lucru. Liderii din business nu prea vor să dea mai departe cunoştinţele pe care le au, poate şi din teama că cineva le va „fura” cunoştinţele şi apoi le va lua locul.

    Poate peste ani noile generaţii de lideri se vor apleca şi asupra acestei idei, de a fi profesori, de a împărtăşi ceea ce au învăţat ei, astfel încât cei care vin din spate să nu o ia de la zero şi să se confrunte cu aceleaşi probleme.

    Toată lumea se plânge că şcoala românească e teoretică, că studenţii nu ştiu nimic când vin într-o companie, dar nici liderii nu sunt dispuşi sau poate nu au timp să devină profesori. Cei mai mulţi vor să fie consultanţi după ce ies la pensie. Aşa că trebuie să ne pregătim să fim o naţie de consultanţi, ceea ce începe să se întâmple în acest moment.

    Toţi cei care ştiu să facă un Power Point, toţi cei care ştiu să urmeze un sumar, toţi cei care ştiu să jongleze cu cifrele se fac consultanţi. Unii chiar nu au avut nicio poziţie executivă. Mai greu este cu implementarea Power Pointului, de care se feresc toţi.

    Chiar dacă sondajul a fost făcut ad-hoc la Gală, rezultatele reflectă, până la urmă, părerea liderilor din business despre ei.   (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Trebuie sau nu părinţii (din România) să le asigure copiilor bani ca să-şi cumpere un apartament sau ca să dea avansul?

    Acum o săptămână am scris la ZF o opinie legată de un răspuns al guvernatorului BNR Mugur Isărescu, cu privire la creşterea dobânzilor la credite. „Nimeni nu le-a pus pistolul la tâmplă să ia credite”, a spus guvernatorul. Eu am comentat spunând că tinerii trebuie să ia credite ca să-şi cumpere un apartament pentru că părinţii nu au reuşit să strângă suficienţi bani ca să le dea sau pentru a nu se întreba în fiecare lună cât mai trăiesc bunicii, ca să le ia casele. Pentru mine creditul are o funcţie socială. Nu poţi să stai să strângi bani două-trei decenii ca să te muţi de acasă, de lângă părinţi. La un moment dat, eşti „nevoit” să iei credite pentru a-ţi cumpăra o maşină, pentru a merge în vacanţă, pentru a ieşi la un restaurant, pentru a ţine pasul cu societatea. Deşi creditul este hulit când vine SMS-ul lunar de la bancă cu cât ai de plată, el duce economia înainte, poate disciplina societatea  şi poate asigura într-un fel sau altul anumite schimbări în societate. Pe Facebook, reacţiile la articolul meu au fost diverse, începând de la cât mai stă Isărescu la BNR, până la cum ne fură străinii cu băncile pe care le deţin în România. Ce mi-a atras însă atenţia au fost comentariile legate de faptul că părinţii nu trebuie să strângă bani pentru copii ca ei să-şi ia apartamente: „De ce ar trebui să strângă părinţii bani pentru copii, ei trebuie să le ofere educaţia necesară, iar copiii îşi vor face bani. Nouă ne lipseşte educaţia, pentru că dacă primeşti bani degeaba, nu-i vei aprecia şi îi vei pierde.”

    „Copiii pot sta cu chirie toată viaţa, cum fac majoritatea celor din lumea civilizată.”

    „Tinerii trebuie să muncească şi să-şi construiască propria lor casă, nu să aştepte să moară bunicii sau să-şi critice părinţii că nu au strâns suficient.”

    „De ce trebuie să ne dea bani părinţii?”

    Altcineva are o altă părere:

    „Trebuie să faci un credit conştient că dobânda poate creşte. Nu îţi cumperi vilă când tu ai salariul minim. Nu mai aberaţi, este important să ai un acoperiş deasupra capului, iar chiria nu este o variantă când chiria este egală cu rata. Părinţii ar trebui să ajute copiii.”

    Cei care aveau 20-30 de ani în anii ’90 au fost loviţi în plin de acel deceniu caracterizat de inflaţie mare, deprecierea cursului leu/dolar, dar şi de faptul că părinţii nu au avut de unde să le dea bani ca să-şi cumpere un apartament. Toate conomiile pe care le-au făcut părinţii şi bunicii au fost spulberate de inflaţia de 100% sau au fost afectate de creşterea exponenţială a cursului leu/dolar. Plus că în deceniul ’90, caracterizat de dobânzi foarte mari, băncile nu dădeau credite persoanelor fizice pentru achiziţia de apartamente. Şansa părinţilor şi a bunicilor fost că imediat după ’90 Iliescu le-a dat posibilitatea să-şi cumpere apartamentele unde stăteau, o şansă unică, care se vede în acest moment. Dar pentru că au suferit  în anii ’90, după 2000, când au apărut creditele în franci elveţieni cu dobânzi foarte mici, mulţi tineri, multe familii s-au repezit să ia împrumuturi în franci elveţieni ca să-şi cumpere apartamente. Nu putem să-i blamăm pentru acest lucru, că nu au ştiut că va veni criza din 2008, că va exploda cursul francilor, iar ei nu vor mai putea să facă faţă plăţilor, care s-au triplat peste noapte. România este o ţară de proprietari şi trebuie să rămână aşa. Tinerii trebuie să-şi cumpere apartamente când sunt tineri. Chiria trebuie să fie o opţiune doar pe termen scurt. Dacă părinţii au posibilitatea de a le furniza avansul sau o parte din credit trebuie să o facă, pentru că odraslele lor pot avea o viaţă mai uşoară şi pot scăpa măcar de sub presiunea grijilor unde să locuiască. Deşi în ultimii ani preţurile apartamentelor au crescut, în continuare apartamentele din România sunt ieftine. Aproape nicăieri în lume nu poţi să-ţi cumperi în 10 ani un apartament dintr-un salariu mediu pe lună de 800 de euro. A deţine un apartament – chiar dacă este plătit prin credit şi poate, în anumite momente, când dobânzile cresc, este mai greu de plătit – îţi dă o anumită siguranţă. Uitaţi-vă în Europa Occidentală, acolo unde este foarte greu să-ţi cumperi un apartament pentru că el costă foarte mult, deşi dobânzile sunt destul de reduse. În momentul în care vin vremuri grele, când îţi pierzi jobul, când îţi cauţi de lucru, a nu avea presiunea unde să stai te ajută foarte mult. Dacă bunicii şi părinţii noştri nu ar fi avut posibilitatea dată de Iliescu ca să-şi cumpere apartamentele, care de fapt a fost o împroprietărire la preţuri foarte scăzute, le-ar fi fost foarte greu să facă faţă crizei economice din anii ’90 sau crizelor economice care au urmat după 2000. Nu ar fi putut să facă faţă plăţii unei chirii şi în acelaşi timp să aibă bani pentru copii. Totuşi acum, când vremurile nu mai sunt aşa de grele, generaţiile s-au schimbat, pe piaţă sunt alte modele, cum ar fi să stai în chirie ca să ai bani ca să te plimbi  când eşti tânăr. Este şi asta o variantă.  

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Reducerea fluctuaţiei de personal şi gunoiul, indicatori pentru criză

    Săptămâna trecută Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, a declarat că nu vede nicio criză, după ce s-a plimbat prin ţară: „Am fost în provincie şi era coloană după coloană, şi pe o parte şi pe alta. Nu este doar în Bucureşti. Nu arată nici a recesiune, nici a poverty – sărăcie, arată că acum consumul este mult mai mare decât investiţiile“. Aşa că el este destul de optimist pentru anul viitor, chiar dacă avem o încetinire a creşterii economice. Chiar dacă firmele sunt lovite de creşterea preţurilor la energie, de majorarea dobânzilor şi de creşterea costurilor, antreprenorii şi directorii generali spun că nu se află în criză şi că businessul merge destul de bine. Spre deosebire de criza anterioară, acum în piaţă există lichiditate şi nu sunt blocaje de cash. Conform ultimelor date de la statistică, în T3 creşterea economică s-a mai redus, dar rămânem în continuare cu un plus de 5% în acest an. Aceasta este imaginea pozitivă. La conferinţa ZF Investiţi în România de la Braşov, organizată împreună cu CEC Bank, doi antreprenori au avut o părere puţin diferită, contrar optimismului economic din piaţă.

    Unul dintre ei a menţionat că fluctuaţia redusă de personal înregistrată în ultimele luni indică o oarecare criză. Când economia duduie, când lumea caută oameni ca să-i angajeze, fluctuaţia în piaţă este ridicată, pentru că oamenii sunt dispuşi să-şi schimbe jobul mai des. Salariile cresc şi apar locuri de muncă noi. Când începe să vină criza, fluctuaţiile de personal se reduc, iar oamenii nu prea sunt dispuşi să schimbe jobul, considerând că timpurile nu sunt cele mai potrivite. Salariile nu mai cresc, ofertele de noi joburi se reduc, iar fiecare încearcă să stea în banca lui, pentru a nu fi prins pe picior greşit. De obicei, când apar restructurări, ultimul venit este primul plecat. Iar criza de acum un deceniu a lovit destul de bine piaţa muncii, aşa că lumea este mai reticentă acum. Încă nu au apărut disponibilizări, încă nu apar informaţii legate de începerea unor procese de restructurare, dar piaţa muncii nu mai este la fel de generoasă. Un alt antreprenor, implicat în colectarea de deşeuri, a venit cu propria părere: în ultimele luni colectează mai puţine deşeuri, ceea ce arată o scădere a consumului. Când este euforie economică în piaţă, oamenii cumpără, coşurile de cumpărături sunt pline, ceea ce în final se traduce şi în coşuri de gunoi la fel de pline.

    În România, inflaţia este de 15%, vom închide anul 2022 la 16,3%, ultima previziune a BNR, în timp ce în Europa inflaţia este între 7-8%. În Ungaria inflaţia este de 17-20% şi la fel se înregistrează şi în Polonia. Pentru bănci, un indicator la care se uită este cel legat de cât timp ţin oamenii banii la bancă în contul curent: dacă îi scot repede după încasarea salariului, asta înseamnă că au plăţi imediate de făcut, iar la final nu mai rămâne nimic în contul curent până la următoarea chenzină. Bancherii se uită destul de mult la acest indicator pentru a simţi pulsul pieţei şi a vedea ce se întâmplă în economie.

     

    Acum gunoiul s-a mai redus, se colectează mai puţin, ceea ce arată o scădere a achiziţiilor de consum. Companiile, retailerii, comercianţii încearcă să acopere scăderea vânzărilor în volume prin majorări de preţuri. Spre deosebire de Europa Occidentală, în ţările estice creşterile de preţuri sunt mult mai mari, pentru că firmele încearcă să-şi acopere scăderea vânzărilor prin majorări de preţuri mai accentuate, mai ales că de multe ori concurenţa este mai redusă. În România, inflaţia este de 15%, vom închide anul 2022 la 16,3%, ultima previziune a BNR, în timp ce în Europa inflaţia este între 7-8%. În Ungaria inflaţia este de 17-20% şi la fel se înregistrează şi în Polonia. Pentru bănci, un indicator la care se uită este cel legat de cât timp ţin oamenii banii la bancă în contul curent: dacă îi scot repede după încasarea salariului, asta înseamnă că au plăţi imediate de făcut, iar la final nu mai rămâne nimic în contul curent până la următoarea chenzină. Bancherii se uită destul de mult la acest indicator pentru a simţi pulsul pieţei şi a vedea ce se întâmplă în economie. De asemenea, în momentul în care firmele încep să tragă repede din capitalul de lucru, asta înseamnă că încasează greu ceea ce au vândut şi de aceea au nevoie de lichiditate pentru plata salariilor, taxelor şi impozitelor şi plata dobânzilor la împrumuturile luate anterior. Ca să-şi protejeze cash-ul, fiecare companie trage de plăţi şi de scadenţe.

    Aglomeraţia de pe şosele, constatată de Mugur Isărescu reprezintă un indicator, dar parţial. Oamenii nu renunţă la maşini pentru că nu au alternative, chiar dacă plinul costă dublu faţă de începutul anului. Aşa că trebuie să taie din altă parte. După trecerea sărbătorilor vom vedea cum stăm, mai ales că vine începutul de an, iar banii disponibili s-au consumat. Mulţi speră că majorările de salarii care se anunţă, chiar dacă vor fi sub procentul de creştere a inflaţiei, vor mai acoperi din necesarul de bani pentru plata facturilor la utilităţi, plata creşterii dobânzilor şi plata creşterilor de preţuri.   ■

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

     

  • Sorin Pâslaru, redactor-şef al ZF: Tirania paginii albe de 24 de ani? Nu, magia paginii albe

    Un fost coleg de ziar, astăzi analist de business în Irlanda, spunea că i-a plăcut o sintagmă care descria activitatea de zi cu zi de la ziar, spusă de cineva din redacţie la un moment dat: “tirania paginii albe”.

    În fiecare zi jurnalistul pleacă la drum cu o pagină albă, cu o aşa-numită “machetă”, iar cele 12 sau 16 machete de pagini alcătuiesc ziarul care ajunge în fiecare zi sub ochii cititorilor. N-ai unde să te ascunzi, nu ai cum să ocoleşti: ziarul trebuie să plece în fiecare seară la 19.00 în tipar. Cu mainurile de pagină (articolele principale, centrale), cu brefele (ştirile scurte, de coloană), cu infograficele, cu fotografiile şi captionurile aferente (adică descrierea fotografiei).

    Zi de zi, eşti judecat după semnătura de sub titlul articolului. Toţi văd ce ai făcut ieri. Probabil că există puţine meserii unde să poţi să fii “judecat” instantaneu. Nu poţi dispărea undeva în măruntaiele unui departament. Contribuţia ta este vizibilă.

    În fiecare zi oamenii aşteaptă să vadă ce s-a întâmplat ieri important, în business, în politică, iar cu online-ul aşteaptă chiar azi, acum.

    Publicul devorează informaţia. Cu cât îi arunci mai multă, cu atât vrea mai mai multă informaţie, mai multe ştiri, mai multe opinii. De aceea poate că fostul nostru coleg care astăzi evaluează sustenabilitatea modelelor de business pentru investiţii în panouri solare prin pădurile Irlandei a rămas cu această expresie în cap: “tirania paginii albe”.

    Vine macheta, ce facem azi? Ce scriem azi? Ce este breaking news? Ce va fi mâine în topul citirilor? Ce aşteaptă cei care deschid ziarul sau site-ul pe desktop sau pe mobil? Care sunt ştirile zilei? Cum devin faptele, ceea ce se întâmplă în jurul nostru o ştire? Ce merită sau ce nu merită să fie scris?

    Tot acest proces de selecţie, de focus, de atenţie, de scriere, de rescriere are loc în fiecare zi pentru ca a doua zi să-i furi atenţia cititorului, să-l provoci, să-l miri, să-l faci să spună: “da, aşa e”, “nu ştiam, ia uite ce chestie”, sau dimpotrivă: “ce ziar, ce jurnalişti, sub orice critică, ce să mai ceri?”

    Merge sau nu merge subiectul ăsta? Ce titlu să dau? Care este unghiul de atac? Pe cine ar interesa asta? Dar partea cealaltă ce spune? Cum e la noi, cum este la ei? Care este explicaţia fenomenului, de ce au ajuns aici?

    Scufundat zi de zi în focul ştirilor, nici nu realizezi că an după an în jur se schimbă totul. Ştirile despre proiecte de investiţii sau tranzacţii se transformă în fabrici, clădiri de birouri sau malluri. Azi scrii despre trei companii de software din România care au câştigat accesul la un accelerator de business de la Londra, mâine afli că una dintre ele a ridicat o finanţare de 30 milioane de euro, iar peste încă un an se listează la New York Stock Exchange cu o evaluare de 60 miliarde de dolari.

    Azi scrii că investitorii în energie solară şi eoliană primesc câte 4 sau 6 certificate verzi de megawatt produs, mâine Dobrogea este plină de eoliene. Între timp, s-a schimbat legislaţia, dar foamea de investiţii rămâne, după cum o dovedesc ultimele ştiri despre tranzacţii de sute de milioane de euro în domeniu.

    Azi doi tineri scriu un top al celor mai valoroase companii din România, mâine intră în imobiliare şi ajung cu compania lor chiar în topul celor mai valoroase 100 de companii din România, după ce se listează la bursă.

    Azi un tânăr spune că Bucureştiul se sufocă şi că trebuie oprite dezvoltările haotice, mâine devine primar şi este acuzat că opreşte dezvoltarea, că sufocă investiţiile şi businessul. O soluţie probabil că va fi găsită.

    Dincolo de ştiri, oamenii au nevoie să înţeleagă. Încotro mergem? De ce creşte Robor? Unde va ajunge comerţul online? Cum vor arăta locuinţele în viitor? Când vor dispărea de pe piaţă maşinile pe motorină? Aşteaptă de la jurnalist atitudine. De ce nu scrieţi despre izolete? De ce nu scrieţi că nu avem autostrăzi? De ce se schimbă iar bordurile în sectorul 3? De ce arată căile ferate mai rău ca în 1990? De ce spitalele nu sunt cum ar trebui deşi bugetele alocate se dublează la fiecare cinci ani?

    Oamenii deschid un ziar de fapt ca să fie fermecaţi. Să fie uimiţi, indignaţi, satisfăcuţi sau să-şi răspundă la întrebări. Tirania paginii albe este de fapt magia paginii albe.

    Jurnalistul are privilegiul să decidă ce va transmite cititorului de a doua zi. Ce subiect alege, cum îl abordează, ce emoţie vrea să transmită cititorului. Are puterea dar şi responsabilitatea de a ajunge la minţile celorlalţi cu propriile mesaje. El ştie că oamenii îl aşteaptă, că sunt curioşi, că vor în fiecare zi să se lase fermecaţi de cursivitatea frazelor unui articol sau de vocea unui prezentator de ştiri. Sau de starea vremii. Cititorii se întorc zi de zi la aceeaşi voce, s-au învăţat cu bursele în pagina 4 şi băncile în pagina 5.

    Dincolo de ştirile zilei, e un schimb acolo. O legătură. O declaraţie zilnică reciprocă: suntem aici pentru tine, aşteptăm să vedem ce-ai mai născocit azi. Aceasta este magia infinită a cuvântului.
    Dana, iată textul de 5.000 de semne, aşa cum am vorbit :-).

  • Să nu ne dorim să ajungem ca General Electric

    La începutul anilor 2000, cea mai valoroasă companie din lume era General Electric, o companie de peste 100 de ani, mândria industriei americane, care la un moment dat ajungesese la o valoare bursieră de 200 de miliarde de dolari. General Electric era cea mai admirată companie americană, iar noile generaţii se băteau să lucreze pentru ea. Jack Welch, CEO-ul General Electric, era numit managerul secolului 22, iar agenda lui era făcută pe doi ani de zile înainte. Putea fi deranjat doar dacă îl căuta de urgenţă preşedintele SUA. La finalul lunii octombrie 2022, deci după 20 de ani, am citit în The Wall Street Journal, cel mai cunoscut ziar de business din America, dar şi din lume, că General Electric, de fapt Larry Culp, cel care conduce compania de trei ani, a scos la vânzare celebrul centru de training de la Crotenville. Crotenville Management Academy este, de fapt era, cel mai cunoscut centru de pregătire pentru managementul de top din America: cine trecea pe acolo avea şanse destul de mari să conducă apoi o mare companie. Pur şi simplu se stătea la coadă pentru a intra la cursurile de management ale acestei academii. Anii au trecut, iar General Electric a avut una dintre cele mai spectaculoase prăbuşiri din lumea corporatistă mondială, fiind în acest moment doar o ruină corporatistă. Din ceea ce era General Electric acum două decenii, de fapt de acum un secol, a mai rămas doar divizia GE Aerospace. Restul companiilor din grup au fost vândute la „fire sales” în ultimul deceniu, pentru a se plăti datoriile care fuseseră acumulate în anii ’90 şi 2000. Prin vânzarea centrului de la Crotenville, General Electric recunoaşte că a pierdut pariul cu viitorul, de fapt un pariu pierdut începând cu anii 2000, când era în plină glorie. Atunci, de undeva, din garaje, din birouri obscure, din internatele studenţeşti, răsăreau Apple, Google, Facebook, Amazon, Uber etc. O lume veche se prăbuşea treptat, iar alta ieşea la iveală. Prin prăbuşirea General Electric nu s-a prăbuşit deloc capitalismul american, el merge înainte fără probleme pentru că tot timpul există ceva, cineva care iese pe piaţă cu ceva nou. Prea puţini au înţeles modelul digital atunci când acesta a început să câştige teren şi prea puţină lume înţelege şi acum modelul de business când totul este oferit gratis la început, în schimbul a câteva minute sau ore pe zi din timpul şi din viaţa cuiva. Asta se vinde şi se cumpără în acest moment, pentru că timpul fiecăruia este limitat. El nu poate fi mai mult de 24 de ore pe zi, iar pentru ceea ce rămâne disponibil este o luptă crâncenă. Şi aici nu vorbim numai de lumea digitală, ci şi de lumea curentă. Când te duci la Starbucks, modelul oferit este cel de experienţă, iar cafeaua este pe locul doi. Este experienţa de a petrece minute şi ore într-un loc, fiind de fapt prizonierul acelui concept. Acest lucru se poate multiplica în multe alte situaţii. Fiţi siguri că şi acest model va cădea cândva, iar altcineva va ieşi cu un nou model de business pe piaţă, cu alte idei, cu un alt mod de a vedea şi a face lucrurile. Cine ar fi crezut că modelul de taxi, un model de mai bine de un secol, va fi aruncat în aer de Uber, care pur şi simplu a schimbat regulile jocului. Dar nu a schimbat numai modul de a merge cu un taxi, ci a introdus un nou model de angajare, de fapt a deschis piaţa către cei care nu erau taximetrişti, dar aveau disponibilitatea de a face nişte bani într-o oră sau în opt ore. În acest moment, lumea se întreabă unde este criza, pentru că nu mai vedem şomeri, aşa cum era modelul de dinainte. Dimpotrivă, companiile nu găsesc angajaţi, iar acest lucru nu este valabil numai în România, ci în primul rând în Statele Unite. Modelul Uber poate absorbi în orice moment o anumită forţă de muncă, care încearcă să facă nişte bani fie în timpul liber, fie în timpul programului, chiar când lucrează pentru altă companie. 

    Dacă deschizi lumea economică, dacă deschizi lumea businessului, dacă barierele de intrare sunt reduse, în orice moment cineva va ieşi cu o idee nouă, care poate să aibă o şansă să revoluţioneze lumea. Dacă închizi economiile, dacă ridici bariere de protecţie în speranţa că aşa protejezi ceva, vei ajunge la General Electric, să-ţi vinzi activele şi centrul de pregătire, adică baza de management. Odată cu venirea acestor crize, din ce în ce mai multă lume se ridică împotriva globalizării, adică împotriva modelului care a adus prosperitate în ţările occidentale în ultimele decenii. Toată lumea vorbeşte despre deglobalizare, despre regionalizarea fluxurilor de business, despre bariere comerciale pentru a-şi proteja pieţele. Aşa a încercat să facă şi General Electric, dar a eşuat. Este foarte uşor ca la un moment dat să treci de la un anumit protecţionism economic şi de business la un protecţionism legat de mişcarea liberă a forţei de muncă şi a oamenilor.  

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Nu este bine să obţii profit în astfel de vremuri

    Toată lumea este nervoasă. După pandemie a venit o nouă criză, care a adus creşterea preţurilor la energie, creşterea generală a preţurilor, inflaţie – cel mai ridicat nivel din ultimii 40 de ani –, creşterea dobânzilor, scăderea puterii de cumpărare, ca să nu mai vorbim despre război – nimeni nu concepea ca în aceşti ani să izbucnească un război care să dea peste cap echilibrul geopolitic mondial. Toată lumea occidentală, care se aştepta ca viaţa burgheză să continue ani şi ani, este dată peste cap. De partea cealaltă, din cauza/datorită exploziei preţurilor la energie, sancţiunilor la adresa Rusiei care a scos de pe piaţă gazul şi petrolul rusesc, marile companii petroliere raportează profituri record. Spre exemplu, Aramco, cea mai mare companie petrolieră din lume – deţinută de Arabia Saudită – a raportat în trimestrul al III-lea un profit de nu mai puţin de 42 de miliarde de dolari. În America, Exxon, Chevron şi celelalte companii petroliere raportează rezultate record. Joe Biden, preşedintele SUA, pur şi simplu roagă aceste companii, pe care se sprijină politica de stat americană, să nu mai aibă aceste rezultate, pentru că va fi nevoit să le suprataxeze. Din cauza/datorită creşterii inflaţiei au crescut dobânzile, iar băncile sunt nevoite să raporteze rezultate record, întrucât această creştere a dobânzilor se transferă automat către clienţi. La Bucureşti, băncile vor raporta în acest an cel mai mare profit din istorie, peste 10 miliarde de lei, adică 2 miliarde de euro. OMV Petrom a făcut în fiecare lună din acest an un profit de
    1 miliard de lei, astfel încât, la 9 luni, a raportat un profit de 9,2 miliarde de lei, de cinci ori mai mare decât în perioada similară a anului trecut. Rezultatele Romgaz, Hidroelectrica, Nuclearelectrica indică faptul că vor avea cel mai bun an din istorie. Multinaţionalele, adică liderii de piaţă aproape din toate sectoarele, majorează preţurile pentru că au această putere, ceea ce în final se traduce prin câştiguri mai mari. Acestea sunt doar câteva exemple din lumea corporatistă. Bineînţeles că sunt şi companii care pierd. Lumea este foarte nervoasă, iar toţi se îndreaptă, ca întotdeauna, către bănci, către marile companii petroliere, către miliardarii lumii, care „profită” de această criză, de fapt de crizele pe care le traversăm. Toţi vor ca aceste companii să fie taxate, guvernele să le ia profiturile suplimentare făcute în aceste vremuri, miliardarii să fie taxaţi, iar banii să fie împărţiţi celor care suferă.

    Suntem într-o lume capitalistă de tip Robin Hood. Dacă cei care sunt la putere nu sunt atenţi la ceea ce se întâmplă, se vor trezi cu mari mişcări de stradă. Oricum, aceste proteste sunt prezente zi de zi pe platformele sociale. O ură împotriva marilor corporaţii. Chiar şi cei care lucrează în aceste corporaţii nu mai vor să fie asociaţi cu ele. La Bucureşti, teza conform căreia multinaţionalele scot profitul din România câştigă tot mai mult teren. Nu mai contează că ceea ce se cheamă transfer pricing este destul de reglementat şi nu poţi să scoţi profitul aşa cum vrei tu. Când lumea arată către bănci pentru situaţia actuală şi pentru profiturile obţinute, uită că cel mai mare acţionar al Băncii Transilvania este Pilonul II de Pensii, unde 7,6 milioane de români sunt participanţi. La Petrom, oricine poate deveni acţionar prin achiziţia acţiunilor de pe Bursă şi poate obţine astfel acelaşi profit pe care îl obţine grupul austriac OMV, cel mai mare acţionar. Ca să nu mai spunem că statul este al doilea acţionar al Petrom, cu 20% din acţiuni. Dar per total, în această situaţie de criză, în care se află lumea occidentală, cu această inflaţie, cu această creştere de dobânzi, cu furia maselor, cel mai bine este să nu obţii profit, pentru că atragi atenţia. 

    La Bucureşti, băncile vor raporta în acest an cel mai mare profit din istorie, peste 10 miliarde de lei, adică 2 miliarde de euro. OMV Petrom a făcut în fiecare lună din acest an un profit de 1 miliard de lei, astfel încât, la 9 luni, a raportat un profit de 9,2 miliarde de lei, de cinci ori mai mare decât în perioada similară a anului trecut. Rezultatele Romgaz, Hidroelectrica, Nuclearelectrica indică faptul că vor avea cel mai bun an din istorie. Multinaţionalele, adică liderii de piaţă aproape din toate sectoarele, majorează preţurile pentru că au această putere, ceea ce în final se traduce prin câştiguri mai mari. Acestea sunt doar câteva exemple din lumea corporatistă.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Dacă ar fi să dai timpul înapoi, ai mai dori să te faci antreprenor, ai vrea să intri într-o afacere? Eu n-aş mai lua-o de la capăt, niciodată!

    Dacă ai putea da timpul înapoi, ai face la fel? „Am o gândire nu foarte optimistă legată de antreprenoriat, eu n-aş mai lua-o de la capăt niciodată”, a spus Dinu Cismărescu, de la Franch Backery, la emisiunea Viaţa ta e un business, de la canalul de televiziune Aleph Business.

    Nu multă lume a auzit de Dinu Cismărescu, dar de French Backery da, un business apărut acum două decenii.  După ce treci prin toate etapele, de creştere a unui business, de scădere a lui când vin crizele, după ce te lupţi zi de zi cu societatea, cu clienţii, cu oamenii, cu autorităţile, cu percepţia pe care o au oamenii faţă  de patroni, parcă nu ai vrea să o iei de la capăt.  Foarte mulţi antreprenori care au avut şansa de a-şi crea un business, de a construi un brand, de a câştiga sau pierde bani se gândesc câteva secunde înainte de a răspunde la întrebarea dacă ar face la fel dacă ar putea să dea timpul înapoi.  Bineînţeles că pentru prima generaţie de patroni, adică cei din anii ’90 sau prima generaţie de antreprenori după anul 2000 intrarea în afaceri a fost făcută fără să ştie ce-i aşteaptă. De aceea mulţi parcă n-ar mai vrea să o ia de la capăt în aceleaşi condiţii.

    Ioan Popa, cel care a creat de la zero, acum trei decenii, businessul Transavia, cel mai mare producător de carne de pui din România şi pe care l-a adus la afaceri de aproape 1 miliard de lei, spune că ceea ce a făcut  nu ar mai putea să realizeze acum, pentru că s-au schimbat multe în economie, în business, în societate. El a spus la emisiunea ZF Lecţii de business, o emisiune susţinută de First Bank, că astăzi stai la un computer, la plajă, şi te uiţi cum faci bani fără să mişti un deget. „Asta e lumea de astăzi.” Iar ca o consecinţă nu o să mai vedeţi dezvoltări de mari companii româneşti, ci doar antreprenori care vând. 

    După 30 de ani de capitalism, când lumea deja are o experienţă, când poate trage linie mulţi preferă să nu mai aibă bătaie de cap cu producţia, cu businessurile care implică oameni mulţi, cu afaceri care sunt expuse publicului şi nu în ultimul rând cu afaceri care sunt în relaţie directă cu clientul. De aceea foarte mulţi preferă să devină consultanţi, psihologi, să-i înveţe pe alţii cum să facă business, deşi ei n-au făcut un business la viaţa lor, pentru că acest lucru nu implică investiţii mari, expunere mare în piaţă, ci doar relaţii de networking. România a devenit o ţară de consultanţi de leardership, de strategi, de oameni care îi învaţă pe alţii cum să facă business

    . Dar întrebarea este cine mai vrea să facă un business. Dinu Cismărescu spune că el nu, 20 de ani i-au fost de ajuns. Bineînţeles că în fiecare an apar noi oameni dornici să facă business, să câştige bani, să fie independenţi, să nu mai depindă de nimeni. Dar realitatea este alta, nu devii mai independent, ci dimpotrivă, obligaţiile sunt mult mai mari şi mai greu de dus decât mulţi îşi pot închipui. În businessul din România trebuie să ai rezistenţă, rezilienţă, anduranţă, chiar şi când doar plimbi nişte contracte. Pentru cei care lucrează cu statul s-ar putea ca stresul să devină la un moment dat insuportabil, chiar dacă câştigul este înzecit. Pentru cei care lucrează în piaţa liberă, câştigarea sau pierderea unui contract poate schimba un business în bine sau în rău. Mulţi spun că nu are niciun sens să te apuci de ceva unde cu chiu cu vai ajungi la o marjă de 10%, şi asta după un efort care nu merită. Dacă ţi-ai dedica aceeaşi energie pe pieţele financiare, poţi să obţii un câştig mai mare, chiar dacă riscul este mult mai mare.

    Noua generaţie mai degrabă ar investi în criptomonede, s-ar uita după Elon Musk şi după acţiunile Tesla în fiecare zi, decât să se ocupe de creşterea puilor. Florin Constantin, fondatorul unei firme de recrutare de specialişti în agrobusiness, Agxecutive, a declarat la ZF Agriculture Summit 2022 că tinerii de astăzi nu se mai întorc din străinătate pentru a lucra în agricultură. La fel se întâmplă şi în alte sectoare. Cu toţii predicăm necesitatea investiţiilor în producţie şi mai puţin în consum, dar întrebarea este cine mai vrea să muncească în producţie? Tinerii din noile generaţii nu s-au născut în România, ci s-au născut în Europa. Iar de aici se schimbă întreaga filosofie legată de muncă, de business.

    În fiecare an apar noi oameni dornici să facă business, să câştige bani, să fie independenţi, să nu mai depindă de nimeni. Dar realitatea este alta, nu devii mai independent, ci dimpotrivă, obligaţiile sunt mult mai mari şi mai greu de dus decât mulţi îşi pot închipui. În businessul din România trebuie să ai rezistenţă, rezilienţă, anduranţă, chiar şi când doar plimbi nişte contracte.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Dacă cei care fac business nu vor să vorbească despre ceea ce fac cu voce tare, de unde să obţină tânăra generaţie educaţie de business?

    Ooată lumea invocă lipsa de educaţie a poporului român pentru a justifica apariţia unor probleme, lipsa unor soluţii, pentru a justifica crizele şi deciziile din spate şi nu în ultimul rând rămânerea în urmă faţă de lumea occidentală. Lipsa de educaţie şcolară, socială, culturală, politică, economică, financiară, antreprenorială, de business este adusă mereu în discuţie.

    Acum parcă se desfăşoară o întrecere între toată lumea pentru a încerca să-i educe pe români. Companiile spun că şcoala de acum nu e bună, că nu se mai face şcoală ca pe vremuri, patronii/antreprenorii spun că noile generaţii de angajaţi nu au cultura şi educaţia muncii, că şcoala nu-i învaţă nimic din ce are nevoie o companie şi că nu au cu cine să lucreze şi de aceea nu pot să crească businessurile. Băncile spun că românii nu au educaţie financiară şi că nu au educaţia de a pune bani deoparte, pe termen lung, că nu au cultura economisirii şi că, la prima ştire, la prima criză se reped să-şi scoată banii din bănci şi să-i schimbe în valută. Bancherii spun că dacă românii nu economisesc pe termen lung într-un mod constant, nici băncile nu au de unde să dea credite pe termen lung companiilor româneşti. Ca să nu mai vorbim că românii trebuia să înţeleagă riscurile creditelor în franci elveţieni, iar acum trebuie să înţeleagă riscul creşterii dobânzilor la lei.

    Cei care sunt pe Bursă spun că dacă românii nu scot banii din bănci şi nu investesc pe Bursă, piaţa bursieră de la noi nu are cum să crească, nu are cum să aibă lichiditate (lipsa lichidităţii este principala problemă a Bursei de la Bucureşti), care să aducă investitori de calibru, sofisticaţi, care au educaţie financiară şi bursieră. Plus că, spun cei de pe Bursă, românii nu înţeleg că investiţiile la Bursă sau în fonduri mutuale nu sunt pe termen scurt, nu sunt făcute să te îmbogăţeşti, ci investiţiile sunt pe termen lung, ca să ai bani de pensie. Dar vorba brokerilor, orice investiţie pe termen scurt care nu iese se transformă automat într-o investiţie pe termen lung, până uită investitorul de banii respectivi. Pentru situaţia precară din economie, din business, se invocă lipsa de educaţie anteprenorială a românilor, a celor care vor să devină antreprenori/patroni/oameni de afaceri şi care se aruncă în capitalism fără să ştie ce îi aşteaptă. Iar acest lucru face ca multe idei/afaceri să şi eşueze înainte de a ieşi pe piaţă. Aşa este, dar întrebarea este de unde să înveţe tânăra generaţie sau cei care vor să devină antreprenori despre educaţia antreprenorială.

    Business MAGAZIN marchează 18 ani de la lansare.

    Ideea a fost să fie o revistă de business care să povestească şi să aducă în prim-plan afacerile din România, mai mari sau mai mici, să-i pună în lumina reflectoarelor pe cei care au construit aceste businessuri, aceste branduri. Fără să ne propunem să facem educaţie antreprenorială, de business, încercăm să scoatem în prim-plan această lume fascinantă, cu succese dar şi cu eşecuri, pentru ca şi alţii care vin din spate să aibă un punct de plecare, să aibă un reper. Dar pentru asta trebuie ca şi personajele care au realizat ceva să fie de acord să vorbească despre ceea ce au făcut.

    Piaţa este plină de cărţi, de teorii, de Power Pointuri, de cursuri, dar în realitate lucrurile stau altfel şi nu sunt pregătiţi pentru acest impact. Cea mai simplă metodă şi cea mai ieftină este să citeşti despre cei care au avut succes sau despre cei care au avut chiar eşecuri – de exemplu Travis Kalanick, cel care a lansat Uber, care a avut înainte nu mai puţin de şase eşecuri în business. Dar pentru cei care vin din urmă şi ar vrea să capete o educaţie antreprenorială ar trebui ca cei care au făcut până acum afaceri, au construit branduri, au construit companii, să vorbească despre ceea ce au făcut, cum au făcut, care au fost dilemele/întrebările pe care şi le-au pus, care au fost succesele şi eşecurile de pe parcurs etc. Iar aici sunt prea puţini antreprenori români/oameni de afaceri dispuşi să vorbească despre acest lucru, dispuşi să-i înveţe pe alţii măcar prin prisma experienţei lor. Toţi îi trimit la şcoală ca şi cum şcoala, profesorii ar şti fiecare business cum s-a făcut. Ion Ţiriac vorbeşte despre orice, dar mai puţin despre business, mai puţin despre afacerile pe care le-a făcut începând cu anii ‘80. Şi aici nu este vorba de a dezvălui mari secrete, ci pur şi simplu de a le povesti şi altora cum a făcut. Că 6 miliarde de euro nu se fac peste noapte.

    Dan Petrescu, partenerul lui Ţiriac din anii ’90 şi unul dintre cei mai mari dezvoltatori de reţele de comerţ şi parcuri comerciale din România, a plecat din această lume cu tot cu istoria lui de business. Toată lumea ştie că Patriciu a luat pe gratis rafinăria Petromidia şi apoi s-a îmbogăţit când a vândut-o kazahilor. Patriciu era ceva mai volubil, era dispus să împărtăşească cu publicul viziunea lui despre business, dar din păcate istoria lui a plecat odată cu el. Dragoş Pavăl, liderul grupului Dedeman, care a ajuns cea mai mare afacere antreprenorială făcută în România, nu mai este deloc dispus să iasă în piaţă şi să împărtăşească din experienţa lui către alţii. Cred că acum un deceniu, la Business Magazin, a fost ultima ieşire a lui Dragoş Pavăl, când a primit premiul pentru Cel mai admirat CEO şi a venit la gală, povestind cum a început afacerea Dedeman. Între timp, Dedeman şi grupul Pavăl Holding au devenit atât de mari încât este mai greu să împărtăşească cu alţii, cu tânăra generaţie, ideile lui despre business, despre cum se face business etc. Daniel Dines, care a creat de nicăieri UiPath – cel mai valoros start-up din IT pornit din România şi din toată Europa –, care a ajuns pe Wall Street, nu mai are timp să împărtăşească cu alţii, prin intermediul presei, filosofia lui, şi mai ales cum a reuşit să facă ceea ce a făcut. Dacă în 2017-2018, când UiPath nu era ceea ce este astăzi, Daniel Dines căuta el presa, acum situaţia s-a schimbat. O întreagă generaţie de IT-işti visează să fie ca el, dar de unde să ştie cum a reuşit el să ducă o companie dintr-un cartier din Bucureşti pe Wall Street? România este o piaţă destul de închisă din punct de vedere al modului în care cei care au reuşit vor să spună şi altora cum au făcut acest lucru. Toată lumea vrea ca această educaţie de business, antreprenorială să fie făcută de alţii, dar acest lucru nu se poate. Niciun profesor nu poate înlocui povestea reală a unui antreprenor, spusă chiar de el. 

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

     

  • OPINIE Crisian Hostiuc: Unde vezi tu criză?

    Cei din management, directorii, patronii, antreprenorii, cei care au pe mână o companie, se uită în jur şi se întreabă unde-i criza: preţurile cresc într-un ritm nemaivăzut de foarte mult timp, mulţi chiar nu s-au confruntat cu o asemenea situaţie (spre exemplu, preţurile producţiei industriale au crescut cu 53% în perioada ianuarie-august, iar inflaţia, măsurată la preţurile de consum, este oficial de 15%, dar neoficial, dacă s-ar elimina plafonarea din energie, ar depăşi cu mult 20%), preţurile la energie sunt în aer, dobânzile s-au triplat (ROBOR), vânzările încep să scadă, dar… Acest dar vine din tensiunile de pe piaţa muncii cu care se confruntă managerii.

    Deşi totul din jur pare să indice o criză, ca să nu mai vorbim de război, angajaţii continuă să plece de pe o zi pe alta sau chiar nu se mai prezintă la muncă, fluctuaţia de personal este în continuare mare – 25%-35%, chiar 40% –, presiunile pentru majorarea salariilor există în fiecare zi. Dacă cineva vrea să plece nu găseşti altul în loc sau dacă îl găseşti costă mult mai mult. Şomajul corporatist aproape că nu există. Dacă este criză ar fi trebuit ca angajaţii să tragă de job, să se teamă să nu fie daţi afară, să nu se mai plimbe de la o companie la alta. Dar nu se întâmplă aşa. Dacă o companie nu-i măreşte salariul, sigur altă companie din jur face acest lucru, dacă vine la ea. Bineînţeles că aici nu este vorba de dublarea salariului peste noapte.

    Aceasta este o situaţie din Bucureşti, dar probabil că la fel este în Cluj, Timişoara, Iaşi, poate Sibiu, Braşov. În celelalte oraşe care nu sunt în prim-plan, s-ar putea ca situaţia să fie puţin diferită. Toţi, adică managerii şi proprietarii companiilor, se întreabă de unde vine această tensiune de pe piaţa muncii, unde sunt oamenii pe care să-i angajeze. Mulţi cred că dacă renunţă la un angajat acesta nu-şi găseşte un alt job imediat, dar nu este aşa. La un moment dat, cineva spunea că vrea să vină odată criza, ca să mai tempereze fluctuaţia de personal! Criza a venit, se întinde în business, dar tensiunile de pe piaţa muncii nu s-au redus. De foarte multe ori se uită că România este parte a unei pieţe globale, deschise, iar oamenii se pot mişca cum vor. Dacă nu-ţi găseşti în România de lucru, s-ar putea să-ţi găseşti în afară.

    Site-urile de recrutare de la noi sunt pline de anunţuri pentru joburi în Germania, Franţa, Italia, Anglia etc. În timpul pandemiei s-a deschis piaţa muncii remote, respectiv să poţi să lucrezi din România pentru o companie din afară fără niciun fel de problemă, ca şi cum ai fi lucrat în New York, Londra, Paris, Viena. Nu toată lumea primeşte un salariu ca acolo, dar oricum oferta este mult mai bună decât ceea ce se găseşte pe piaţa românească. De asemenea, se uită că numărul de oameni disponibili pentru piaţa muncii scade în fiecare an şi poţi să măreşti salariile în fiecare zi şi tot s-ar putea să nu găseşti oameni.

    Bineînţeles că această criză economică va lovi cumva în piaţa muncii, dar s-ar putea să nu fie ca în criza anterioară, când companiile au tăiat salariile şi au dat oameni afară. Acum, mai important este să ai oameni cu care să lucrezi, pentru că este de lucru, contând mai puţin marja de profitabilitate sau rezultatul final. Foarte mulţi cred că această criză legată de inflaţie, de explozia preţurilor la energie, de triplarea dobânzilor, este doar o situaţie temporară, iar dacă războiul din Ucraina se va opri, lumea îşi va reveni foarte repede. Aşa că toţi trag de angajaţi, atât cât pot. Cel mai bine rezumă situaţia actuală Voicu Oprean, cel care a înfiinţat AROBS Cluj, o companie de software listată la Bursă, cu o capitalizare bursieră de 795 mil. lei (4 octombrie 2022). El a spus că mottoul companiei este: People first, customers second.

     

     

     

    Cristian Hostiuc

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

     

  • Atenţie la ce sistem de educaţie ne dorim!

    Toată lumea vorbeşte despre educaţie, începând de la cea clasică, şcolară, până la educaţia financiară, ca fiind principala problemă sau a doua, după infrastructură, dar şi principala soluţie pentru viitorul României. Când vorbim despre educaţia clasică şcolară toată lumea se uită la educaţia superioară, adică să fi terminat o facultate, şi dacă se poate să ai o medie peste 9, cum cer multe companii la angajare. Educaţia medie, adică cel mult liceul sau liceu fără bac, este considerată o educaţie de mâna a doua.

    Toţi părinţii ar vrea ca urmaşii lor, copiii lor să fie IT-işti – uite ce salarii sunt acum –, medici, cărora PSD le-a mărit salariile, dar în continuare sunt tentaţi să ia şi plicul, avocaţi, procurori, judecători, bancheri, ingineri, poate profesori (dar aici lumea fuge de învăţământ pentru că salariile sunt mici), ca să dau doar câteva exemple. Toţi părinţii ar vrea ca fetele sau băieţii lor să lucreze într-un birou de la 9.00 la 17.00, îmbrăcaţi frumos, cu Starbucks la parter, cu un calculator în faţă. Niciun părinte nu ar vrea ca fata sau băiatul lui să ajungă prelucrător prin aşchiere, electrician, instalator, şofer, chelner, femeie de serviciu, doar ca să dau câteva exemple. Aici ar fi putut intra bucătarii şi frizerii, dar datorită show-urilor TV, transformarea lor în chefi şi hairstylişti a schimbat percepţia asupra lor.

    Nimeni nu ar vrea ca urmaşii lor să lucreze ca ei într-o fabrică, să intre în schimburi, să aibă o viaţă industrială, cu mâinile pătate de ulei, să se îngrămădească în autobuze arhipline şi să-şi numere banii de la un salariu la altul. Problema este că economia, companiile au nevoie şi de astfel de salariaţi/angajaţi, nu numai din prima categorie. Poate chiar mai mult, după cum arată situaţia concretă din piaţă. Dacă IT-iştii, medicii, inginerii etc. au nevoie de un anumit nivel de educaţie superioară, celelalte categorii profesionale nu au neapărat nevoie să termine o facultate, poate chiar nici să ia bacul. Când fac angajări, companiile, directorii, antreprenorii cer angajaţi cu un nivel ridicat de educaţie, dar nu şcolară, ci mai degrabă profesională. Şcoala nu poate livra direct angajaţi care să ştie cum să se lucreze într-o companie, într-o fabrică, într-un proiect.

    Dacă îi întrebi pe cei care conduc companiile cum ar vrea să fie sistemul de educaţie din România astfel încât educaţia să livreze ceea ce piaţa forţei de muncă cere, foarte multă lume nu are un plan concret. De bine, de rău, preşedintele Iohannis a propus ceva la care ne putem raporta. În acest moment România, piaţa muncii are mai multă nevoie de o şcoală practică, de licee practice, care să livreze oameni de middle management şi nu neapărat de top management. 

    De multe ori companiile au nevoie doar de cineva fără niciun fel de pregătire dincolo de şcoala generală pentru a lucra pământul, pentru a lucra într-o fermă, pentru a conduce un tir care transportă marfă. Ca să serveşti la masă, adică să fii chelner sau ospătar, nu-ţi trebuie neapărat studii superioare, dar în acest moment, cei care au acest job câştigă mult mai mult decât cineva care a terminat o facultate şi care a ajuns într-un birou, fără să fie IT-ist. Un chelner poate cere şi chiar poate primi peste 1.000 de euro pe lună net, salariu minim plus bacşiş, în timp ce unui absolvent de facultate nu i se oferă acest salariu când intră în companie.

    În America există o dezbatere intensă legată de ştergerea datoriilor şcolare făcute de americanii care  s-au împrumutat la bănci sau prin diverse programe speciale pentru a-şi plăti studiile superioare. Se consideră că aceste datorii şcolare reprezintă următoarea bombă pentru sistemul financiar american. Biden a şters acum datorii în valoare de 400 de miliarde de dolari şi tot nu a rezolvat problema.

    Americanii, în dorinţa de a avea o şcoală superioară care să le asigure accesul la un job mai bine plătit, s-au împrumutat şi şi-au plătit studiile. Problema este că economia americană, cea mai puternică din lume, nu are suficiente joburi şi salarii mari pentru aceşti studenţi, care să le permită plata acestor credite care s-au transformat în datorii neplătite.

    În spatele visului american se află şi această dramă şcolară – sunt prea mulţi americani care au studii superioare şi care nu pot să-şi găsească un job pe măsura acestor studii, cu salarii aferente. În schimb, joburile de chelner, femei de serviciu, şoferi, bodyguarzi, muncitori în construcţii sunt pe toate drumurile. Dar nimeni nu vrea să se îndrepte către aceste poziţii. Bineînţeles că educaţia este importantă, dar nu toate ţările pot fi Luxemburg. Chiar şi Austria are nevoie de joburi de „mâna a doua”, poate chiar mai mult decât de joburi care necesită studii superioare. Aşa că trebuie să vedem ce fel de educaţie ne dorim şi mai ales cum vrem să arate sistemul de educaţie, astfel încât să nu existe o ruptură între ceea ce livrează şcoala, visurile părinţilor şi realitatea din piaţa muncii.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)