BusinessMagazin

Tag: cronica

  • Cronică: Sully, despre miracolul factorului uman

    Sully este o peliculă care vorbeşte mai puţin despre aviaţie şi mai mult despre excelenţa în profesie – orice profesie; Despre cât de important este factorul uman într-o situaţie aflată la limita dintre viaţă şi moarte, precum şi despre presiunea la care te supune atenţia publică în astfel de situaţii.

    Dar aceasta este, desigur, părerea subiectivă a unei persoane preocupate de modul în care opinia publică poate să contureze o poveste, să înalţe sau să coboare. Sinopsisul episodului biografic din viaţa pilotului american Sully, care a reuşit să transforme râul Hudson din New York într-o pistă este şi acesta tratat în profunzime. Inspirat de romanul Highest Duty, filmul porneşte de la povestea căpitanului Chesley Sullenberger – Sully (interpretat în film de Tom Hanks) – şi a felului în care, într-o dimineaţă rece din ianuarie 2009, a ajuns să amerizeze un avion Airbus A320 pe râul Hudson din New York, asistat de prim ofiţerul Jeffery Skiles (Aaron Eckhart).

    La aproximativ trei minute după începerea zborului, la o altitudine de aproximativ 850 de metri, un stol de păsări loveşte aeronava şi distruge ambele motoare ale avionului. Sully reuşeşte ca în aceste condiţii, fără aeroporturi aflate suficient de aproape care să-i permită o aterizare în siguranţă, să facă o astfel de manevră, forţată, pe râul Hudson. Performanţa este cu atât mai mare cu cât niciunul dintre pasageri nu este rănit grav (deşi, în mod ironic, filmul urmăreşte cum canalele de televiziune tind să hiperbolizeze evenimentul imediat după prăbuşirea avionului, fără să aibă date concrete referitoare la incident).

    Ulterior, după ce toţi 155 de pasageri sunt salvaţi, pilotul american este proclamat erou atât în presă, cât şi în ochii opiniei publice. Dar mai apoi teste ale Consiliului Naţional de Securitate a Transporturilor (National Transportation Safety Board) arată că motorul stâng al aeronavei funcţiona încă la momentul în care pilotul a decis amerizarea şi, teoretic, acesta i-ar fi permis lui Sullenberger să se întoarcă pe aeroportul LaGuardia sau să aterizeze pe Teterboro, un alt aeroport din apropiere. În acelaşi timp, mai multe simulări de zbor făcute pe baza datelor disponibile arată că Sully ar fi putut să se întoarcă spre aeroport fără să pună viaţa pasagerilor în pericol. În plus, daunele suferite ar fi fost mai mici pentru compania aviatică şi pentru compania de asigurări. Tensiunea creşte şi mai mult în momentul în care simulările de zbor sunt făcute cu alţi piloţi care reuşesc să aducă cu succes aeronave pe cele două aeroporturi.

    Clint Eastwood se joacă între planurile spaţiu-timp, merge în trecutul pilotului cu un istoric de navigaţie de 40 de ani; aruncând o privire retrospectivă asupra orelor în care pilota un avion uşor şi, ulterior, unul militar. Conflictul creat este atât de puternic, încât chiar dacă ştim de la început că avionul va reuşi aterizarea forţată şi toţi cei 155 de pasageri vor supravieţui, avem îndoieli legate de acest lucru până la sfârşit. Prăbuşirea de care ne temem însă este a personajului principal. Care este modul în care s-a încheiat procesul de conştiinţă al pilotului american? Vă invităm să constataţi dacă Sully reuşeşte să obţină victoria asupra presiunii publice, aproape echivalentă cu cea de la limita dintre viaţă şi moarte.

    Presa internaţională descrie acest film drept unul dintre cele mai bune filme despre aviaţie, surclasând chiar şi Apollo 13, în care tot Tom Hanks întruchipează personajul principal. „Sully este o realizare extraordinară, este portretul unui om bun al cărui eroism rezidă din a cunoaşte lucrurile potrive într-o mică eternitate de haos şi pericol fără precedent“, spun criticii de film de la The Wall Street Journal.

    În rolurile pe care le-a interpretat de-a lungul timpului, Tom Hanks şi-a creat propriul gen – persoana decentă şi muncitoare care încununează spiritul american, iar rolul pilotului Sully îi vine ca o mănuşă actorului în vârstă de 60 de ani. În acest context, celelalte personaje – copilotul interpretat de Eckhart sau soţia sa, interpretată de Laura Linney – sunt umbrite de această performanţă, iar singura lor misiune pare să fie aceea de a susţine rolul lui Hanks.

    Clint Eastwood continuă prin această dramă seria filmelor cu impact emoţional precum Iwo Jima, Million Dollar Baby, Mystic River, Unforgiven – iar la 86 de ani, povestea sa autobiografică pare să se reflecte în cea a personajului principal.
    Din film nu lipsesc accentele de umor, cum ar fi gluma uneia dintre stewardese referitoare la aeroportul LaGuardia: „Care este singura modalitate de a porni la timp de pe LaGuardia? Să decolezi de pe aeroportul JFK“, precum şi reacţia unui pasager panicat care a început să înoate în apa îngheţată spre malul râului Hudson din New York imediat după amerizare.
    Pelicula nu a generat doar reacţii pozitive şi a stârnit controverse în modul în care a portretizat Consiliul Naţional de Siguranţă în Transporturi al Statelor Unite ale Americii (National Transportation Safety Board), instituţia care a investigat incidentul.

    O altă problemă impusă de film a fost data lansării de studiourile Warner Bros.: 9 septembrie 2016. În momentul în care au discutat despre această dată, executivii din compania americană s-au gândit la prima zi de toamnă după Ziua Muncii; acest lucru ar fi însemnat totuşi să coincidă cu cea de-a 15-a comemorare a atacurilor de la 11 septembrie. Iniţial, au crezut că această dată avea să dăuneze performanţei filmului, în condiţiile în care imaginea avionului care se prăbuşeşte în turnuri din Manhattan (şi care revenea în mintea pilotului) era similară cu cea a celor două avioane care au lovit World Trade Center.

    Executivii au decis totuşi să lanseze filmul la data stabilită iniţial, în condiţiile în care „Sully este o poveste despre speranţă şi despre un erou adevărat care şi-a făcut datoria“, potrivit The Hollywood Reporter. Calculele lor s-au dovedit corecte, iar în primul weekend de la lansare Sully ajunsese pe piaţa americană la încasări de 35 de milioane de dolari, surclasând astfel producţii precum Bridget Jones, Edward Snowden şi Blair Witch, prezente şi acestea în cinematografele americane.

  • Cronică de film BFG: poveşti de adormit adulţii

    Argumente precum Bridge of Spies, Saving Private Ryan, The Color Purple şi multe alte producţii realizate de regizorul american au fost suficiente pentru a accepta provocarea. BFG (prescurtarea de la Big Friendly Giant, Marele Uriaş Prietenos) nu are nicio legătură cu genul filmelor de acţiune şi este de fapt adaptarea regizorului american Steven Spielberg a unei cărţi pentru copii din 1982, scrisă de Roald Dahl, care a scris şi povestea Charlie şi fabrica de ciocolată. Cartea este un omagiu adus fiicei lui Dahl, Olivia, care a murit din cauza encefalitei cauzate de rujeolă la doar şapte ani. Până la filmul lui Spielberg, cartea a fost inspiraţia mai multor adaptări, într-un spectacol de televiziune animat din 1989 şi mai multe spectacole de teatru.

    Multă nostalgie, alături de storytelling, copilărie, prieteni, nostalgie, pragmatism şi, nu în ultimul rând, mesaje legate de necesitatea de a lua poziţie pentru noi înşine, chiar şi atunci când ştim că nu putem să câştigăm, alcătuiesc reţeta BFG. Pe scurt, filmul spune povestea unei fetiţe şi a unui uriaş prietenos, care pornesc într-o aventură pentru a-i captura pe alţi uriaşi, mâncători de oameni, care au invadat lumea. Rotten Tomatoes observă cum BFG minimalizează elementele negre din cartea lui Dahl în favoarea unor imagini vizuale încântătoare şi extrem de realiste. Prin intermediul acestora, Spielberg ne aduce aminte de cum e să vezi lumea în copilărie, la vârsta la care copiii pun întrebările cele mai simple când adulţii le citesc poveşti.

    Potrivit criticilor din presa internaţională, filmul se axează mai puţin pe întorsături de situaţie complicate şi mai mult pe relaţia dintre Sophie şi BFG. Pauzele în ritm lasă loc ca personajele să îşi spună propriile poveşti. Probabil că o parte din cei care vor vedea filmul se vor plictisi din cauza conflictului relaxat, însă cu siguranţă va exista şi o parte care îşi vor aminti cum este să fii suficient de tânăr încât să te ascunzi de un monstru din film care arată ciudat şi apoi să râzi din cauză că este blând şi prostuţ (printr‑un mecanism de comedie numit contrapunct şi folosit deseori). Scena în care personajele principale ajung la Buckingham Palace este o încântare, în care este ironizată chiar şi regina Angliei, care îşi face şi ea apariţia, în interpretarea lui Penelope Wilton. Ruby Barnhill, actriţa în vârstă de 12 ani care o impersonează pe Sophie, este o combinaţie de inocenţă şi putere, calităţi similare cu cele ale Matildei din filmul omonim realizat de Danny DeVito şi interpretat de Mara Wilson.

    Criticii internaţionali descriu performanţa lui Mark Rylance, vocea uriaşului, drept una de excepţie. „Actorul are o delicateţe aparte în voce şi faţă. Uriaşul interpretat de Rylance ar putea să aibă orice vârstă, cuprinsă în intervalul 16-60 de ani“, spune The Guardian. El a întregit trioul format şi din Melissa Mathison şi Spielberg. De altfel, filmul este ultima producţie la realizarea căreia a participat scenarista Melissa Mathison, care a murit de cancer în noiembrie 2015. Ea a lucrat şi la ET: The Extra-Terrestrial, regizat de Spielberg şi care printr-o coincidenţă a fost lansat în acelaşi an cu cartea lui Dahl, în 1982.

    Potrivit presei internaţionale, producţia BFG va fi „un specimen rar“ în lumea filmelor şi anume un record negativ de box-office al lui Steven Spielberg. Filmul are un buget de 140 de milioane de dolari – a ajuns la un box office mondial de 160,8 milioane de dolari, iar gurile rele spun că este vorba despre un caz rar întâlnit în cazul lui Spielberg şi reprezintă o „dezamăgire“. Din 1974, Spielberg a regizat 30 de filme care sunt o combinaţie între teatru şi film – şi puţine au dat greş. Spre exemplu, Hook a generat venituri de 300 de milioane de dolari la nivel mondial, cu un buget de 70 de milioane de dolari, iar Always a câştigat 74 de milioane de dolari la un buget de
    29 de milioane.

    Nota: 7/10

  • Cronică de film: Ben-Hur

    Sigur, pare o întrebare care nu-şi are întotdeauna rostul – unele filme nu au excelat la prima strigare – dar de cele mai multe ori iei decizia de a relansa un film atunci când versiunea a avut un succes cel puţin moderat. Dacă vorbim de un film precum Ben-Hur, care a primit cele mai multe premii Oscar în istoria cinematografiei, atunci întrebarea de mai sus ar trebui să fie determinantă pentru viitorul producţiei.

    Mai mult ca sigur, cei care au lansat anul acesta Ben-Hur nu şi-au pus întrebarea în caz; de fapt, cred sincer că nu şi-au pus nicio întrebare. Au presupus că lumea va da năvală în sălile de cinematograf pentru a revedea povestea cu un plus de efecte speciale. Dar Timur Bekmambetov, oricât de talentat ar fi ca regizor, nu este William Wyler; iar Jack Huston cu siguranţă nu e Charlton Heston.

    Ben-Hur spune povestea prinţului evreu Iuda Ben-Hur şi a fratelui său adoptat, orfanul roman Messala Severus. În timpul copilăriei, cei doi băieţi sunt apropiaţi, dar Messala se îndrăgosteşte de sora bună a lui Iuda, Tirza. În cele din urmă, el se hotărăşte să plece din Ierusalim pentru a-şi găsi drumul în lume; în absenţa sa, tensiunile dintre evrei şi romani cresc, iar Iuda se vede prins în mijlocul unei lupte pentru putere. Acuzat de plănuirea unui asasinat, el este vândut ca sclav şi petrece următorii cinci ani la marginea imperiului.

    Principala problemă a acestei reinterpretări a fost lipsa unei figuri care să impună respect. Prin decizia de a folosi aproape în totalitate actori necunoscuţi (excepţie făcând Morgan Freeman), Bekmambetov şi-a dat singur cu ciocanul peste mână.

    Lungimea filmului este o altă problemă: Ben-Hur este povestea epică a celor doi fraţi despărţiţi de cultura şi politica vremii, iar descrierea sa coerentă necesită mai mult de două ore; filmul din 1959, recompensat cu 11 premii Oscar, durează mai bine de 3 ore şi jumătate. Pentru a nu strica programul milenialilor ajunşi din întâmplare în sala de cinema, producătorii au înghesuit o bună parte a acţiunii într-un monolog rostit de Morgan Freeman. Nu a fost de ajuns, aşa că au trimis probabil filmul şi la un soi de măcelarie operată de oamenii de la montaj. Asta duce, bineînţeles, la secvenţe lipsite de coerenţă, în care personaje dispar şi reapar.

    Singurii care par să-şi fi făcut treaba sunt cei de la departamentul scenografie, pentru că decorurile sunt într-adevăr spectaculoase şi evocă destul de bine epoca respectivă. Vorbind despre acest sentiment de autenticitate, regizorul a declarat că s-a făcut o documentare serioasă despre epoca respectivă pentru a stabili cu exactitate cum arătau carele, cum se îmbrăcau atunci oamenii, cum îşi purtau părul etc. Iar designerul de costume explică: „M-am inspirat din filmele anterioare, mai ales din clasica producţie a anului 1959, dar şi din surse istorice şi artistice, cum sunt frescele, statuile, picturile etc.“ Cel mai interesant amănunt legat de vestimentaţie este că Varya Avdyushko a comparat uniformele romanilor cu cele ale militarilor de astăzi, din trupele speciale sau din diverse armate, tocmai cu scopul de a găsi câteva elemente de legătură care puteau fi exploatate pentru a atrage publicul contemporan.

    În concluzie, Ben-Hur 2016 este un experiment ratat, la fel ca multe alte remake-uri sau rebooturi, şi nu aduce nimic în plus producţiei din 1959; ba chiar din contră. Sper doar că amatorii mai tineri de film nu se vor lăsa seduşi de mirajul efectelor speciale şi îşi vor rezerva trei ore şi jumătate pentru a urmări varianta corectă.

    Nota: 4/10

    Regia:
    Timur Bekmambetov

    Distribuţie:
    Jack Huston, Toby Kebbell, Rodrigo Santoro

    Durată:
    125 minute

    Buget:
    100 milioane dolari

    Data lansării:
    19 august

  • Cronică de film: Suicide Squad

    Suicide Squad este variantă de lungmetraj a benzilor desenate cu acelaşi nume; şi chiar dacă ideea de benzi desenate te duce cu gândul la copii sau adolescenţi, povestea din spatele Suicide Squad e mai potrivită pentru cei care suportă cuvintele grele. Cu toate acestea, producătorii au ales ca filmul să fie lansat în cinematografe având clasificarea PG‑13 (asemănătoare cu „nerecomandat copiilor sub 13 ani“), iar asta i-a obligat pe scenarişti să schimbe multe dintre replicile „tari“ din film.

    Nu spun că e un lucru rău, ci unul mai degrabă nepotrivit pentru filmul în cauză; limbajul, fără a fi obscen, este dus la maximum în această direcţie, iar glumele par de multe ori forţate.

    Distribuţia este una extrem de ofertantă, iar cei care ies în evidenţă sunt Will Smith şi Margot Robbie. Smith, interpretând rolul Deadshot, este cel care reuşeşte să jongleze cu replicile din scenariu, dându-le culoare; este o plăcere să-l vezi din nou pe marile ecrane, mai ales după ce ultimul lui film Focus, (având-o alături pe aceeaşi Margot Robbie), nu a primit prea multe cuvinte de laudă din partea criticilor. Robbie, la rândul ei, se potriveşte bine rolului Harley Quinn; problema este modul în care a fost trasat personajul, pentru că modul în care Harley este portretizată seamănă destul de mult cu fanteziile unui băiat de 15 ani – nu dau mai multe detalii, veţi înţelege la ce mă refer. Viola Davis îşi justifică onorariul unei câştigătoare de premiu Oscar, interpretând agentul care adună toate personajele căzute în dizgraţie.

    În costumul lui Batman îl revedem pe Ben Affleck – a fost probabil singurul care a acceptat rolul – iar actorul de 45 de ani îşi adaugă, cu această ocazie, încă un eşec pe CV-ul său artistic. Unii actori nu sunt făcuţi pentru astfel de filme, iar Ben Affleck ocupă primul loc pe listă.

    S-a vorbit foarte mult despre rolul Joker şi despre cel care l-a interpretat, Jared Leto; aşteptările au fost ridicate şi, inevitabil, mai multe voci au spus că Leto nu s-a ridicat la înălţime. Sunt de acord, cu precizarea însă că era greu ca un actor să egaleze interpretarea lui Heath Ledger, omagiat post-mortem cu premiul Oscar pentru acelaşi rol Joker din The Dark Knight.
    Din punctul de vedere al studiourilor de producţie, Marvel a reuşit să îşi construiască reputaţia prin personaje cvasinecunoscute, spre deosebire de concurenţii de la DC Comics, care beneficiau de renumele unor supereroi precum Batman sau Superman.

    De apreciat este faptul că Marvel nu a avut până acum niciun eşec de box office, iar acest lucru va încuraja probabil lansarea unor noi francize sau prezentarea altor personaje. Dar chiar dacă nu se ridică la nivelul Marvel, cei de la DC nu stau nici ei rău: The Dark Knight Rises a realizat încasări de 1,084 miliarde dolari, The Dark Knight de 1,994 miliarde, Man of Steel de 668 milioane dolari, Superman Returns de 391 milioane, Batman Begins a adus 374 milioane şi Green Lantern 219 milioane de dolari. La ora scrierii acestui text, Suicide Squad generase deja încasări de peste 460 de milioane de dolari la nivel global.

    Problema celor de la DC Comics, deţinătorii drepturilor pentru Suicide Squad, este că brandul Marvel este cel care aduce aproape imediat notorietate personajului şi nu invers, lucru care se vede destul de rar la Hollywood. Cât va mai rezista Marvel până la primul eşec rămâne de văzut. Acesta va veni, inevitabil, pentru că producţiile sunt din ce în ce mai costisitoare şi o primă reacţie negativă a box-office-ului duce la mari pierderi financiare. Până la acel moment, însă, vom mai cunoaşte destule personaje din universul Marvel.

    Revenind la Suicide Squad, concluzia ar fi următoarea: David Ayer ar fi putut face mult mai mult cu povestea de bază, dar a preferat să intre în hora producătorilor şi să regizeze cu teamă. E un film decent, care merită văzut, dar care nu vă va face să aşteptaţi continuarea.

  • Cronică de film: Star Trek: Beyond

    Primele scene din Star Trek: Beyond îl prezintă pe căpitanul Kirk oferind un fel de cadou unei specii extraterestre; întâlnirea nu decurge atât de bine pe cât ne-am fi aşteptat, amintind într-o oarecare măsură de începutul din Into Darkness.

    Ne întoarcem apoi pe Enterprise, unde aflăm din jurnalul de bord al aceluiaşi căpitan că au trecut trei ani din cei cinci cât durează misiunea echipajului, că momentele de aventură sunt din ce în ce mai rare şi că asta i-ar fi dat lui Kirk ideea de a cere coordonarea unei alte misiuni. Mai aflăm şi că Spock ar vrea şi el să renunţe la Enterprise pentru a se dedica reconstrucţiei civilizaţiei vulcaniene. Una peste alta, lucrurile nu sunt minunate la bordul navei.

    Şi exact când personajele principale îşi plângeau mai tare de milă, un semnal SOS anunţă începutul unei noi aventuri.
    Dacă vi se pare că descriu reţeta clasică a unui film Star Trek, atunci nu vă înşelaţi; dar Beyond reuşeşte, dincolo de acest punct (vorba titlului), să se diferenţieze de celelalte părţi ale francizei. Justin Lin şi-a câştigat cele 5 minute de faimă după ce a adus telespectatorilor Fast & Furios; mai câştigă şi de această dată câteva, reuşind să pună în scenă cu mult umor scenariul semnat de Simon Pegg şi Doug Jung. Dacă Star Trek: Into Darkness a avut o atmosferă mai sumbră, datorită poate şi rolului excelent oferit de Benedict Cumberbatch, acest nou episod tratează lucrurile ceva mai la suprafaţă, oferind publicului numeroase momente ilare.

    Unul din lucrurile care s-ar putea să nu fie pe gustul publicului este împărţirea timpului pe ecran: Kirk şi Spock sunt aproape în fiecare cadru, în vreme ce alte personaje importante, ca Hulu, Uhura sau chiar doctorul McCoy, sunt parcă lăsate în spate. O altă figură pe care fanii ar fi vrut cu siguranţă să o vadă mai mult este Anton Yelchin, tânărul actor rus care a murit în luna iunie la doar 27 de ani. Sigur, filmările se terminaseră de mult la acea dată, dar producătorii ar fi putut reorganiza câteva scene, dându-i astfel un rol mai important acestuia.

    Chiar dacă nu are neapărat un element-surpriză, Star Trek: Beyond reuşeşte să fie un film alert, care se încadrează de minune în povestea lansată în urmă cu 50 de ani de Gene Roddenberry; în caz că vă întrebaţi, acesta este al 13-lea lungmetraj al francizei. Ideea pentru Star Trek i-a venit în 1964, dar peste doi ani avea să devină realitate, după mai multe amânări şi refuzuri din partea mai multor televiziuni. Pe lângă filme şi cele 6 seriale lansate până în prezent, trebuie amintite şi sutele de cărţi şi jocuri video apărute sub sigla Star Trek.

    Şi dacă tot am ajuns la seriale, trebuie spus că pe „trekkies“ (fanii Star Trek – n.red.) îi aşteaptă o surpriză în 2017, când un nou serial TV va fi lansat pe micile ecrane. Directorii postului american CBS l-au recrutat pe Alex Kurtzman pentru a asigura funcţia de producător executiv al noului serial. Alex Kurtzman a fost coscenarist şi producător al celor mai recente două filme din această franciză – Star Trek şi Star Trek: Into Darkness.

    Serialul original Star Trek, care i-a avut ca protagonişti pe William Shatner, George Takei şi Leonard Nimoy, a debutat pe micile ecrane din Statele Unite ale Americii în 1966. Acel serial a reprezentat sursa de inspiraţie pentru alte cinci serii TV şi mai multe filme pentru marele ecrane. Cel mai reprezentativ căpitan a fost însă cel interpretat de Sir Patrick Stewart; cu toţii ne amintim de Jean-Luc Picard şi partenerii săi de explorare.

    Dorinţa de a lansa un nou serial nu vine însă doar ca un mod de a mulţumi fanii: franciza Star Trek a generat, până în prezent, peste 2 miliarde de dolari. Debutul Star Trek: Beyond pe marile ecrane a mai adus în buzunarele producătorilor aproape 100 de milioane de dolari în mai puţin de o săptămână. Sigur, dacă luăm în calcul bugetul de 185 de milioane de dolari, suma nu mai pare atât de mare; este însă suficientă pentru a pune deja semnăturile necesare pe următorul lungmetraj.
     

  • Cronică de film: Now You See Me 2

    Recunosc, mă număr printre cei care au rămas cu o impresie plăcută după primul film din seria cu magicieni. Now You See Me a fost un film lejer, cu uşoare accente comice, care a livrat chiar mai mult decât aşteptam de la el: efecte speciale bune, pe alocuri exagerate dar fără a deranja, interpretări decente şi o poveste la care nu avea rost să te gândeşti prea mult. Un film de duminică seară, aşa cum le spun eu. Cu Now You See Me 2 povestea se schimbă: CGI-ul e acum în majoritatea scenelor, trucurile nu mai sunt deloc plauzibile iar scenariul stupid nu mai poate fi parcă ignorat.

    Personajele din Now You See Me se întorc, în marea lor majoritate, şi pentru partea a doua: Jesse Eisenberg îl interpretează pe Daniel Atlas, Dave Franco pe Jack Wilder, Woody Harrelson se întoarce în rolul lui Meritt McKinney, iar Lizzy Caplan îi ia locul Islei Fisher pentru a completa gruparea celor patru călăreţi. Michael Caine şi Morgan Freeman sunt din nou personaje negative, în vreme ce Mark Ruffalo (Dylan Rhodes) îi conduce din nou pe cei patru magicieni.

    Cred sincer că regizorul John Chu s-a bucurat prea mult de succesul primului film, pentru că este singurul mod în care îmi pot explica exagerarea tuturor elementelor din film. Până şi antieroul, interpretat de fostul vrăjitor Daniel Radcliffe, are un plan de o stupiditate ieşită din comun: vrea să folosească un circuit care poate accesa datele personale ale oricărei persoane de pe planetă; nu e nevoie să fii programator ca să înţelegi lipsa de logică a planului.

    Bugetul de 90 de milioane de dolari nu reprezintă o sumă mare, având în vedere că primul film a generat venituri de 350 de milioane de dolari contra unui buget de producţie de 75 de milioane de dolari. Până în prezent, Now You See Me a adus aproape 250 de milioane de dolari în contul celor de la Lionsgate, iar asta înseamnă că cineva s-a apucat deja de scenariul părţii a treia. Să sperăm doar că va avea ceva mai mult sens.

    Nu aş vrea să las de înţeles că Now You See Me 2 concurează pentru titlul de cel mai prost film al anului, dar nu este unul pe care l-aş recomanda, chiar în condiţiile în care programul de vară a fost, cel puţin până acum, destul de slab. Acestea fiind spuse, dacă vă decideţi totuşi să aflaţi cum continuă aventurile celor patru, vă recomand să o faceţi într-o seară de duminică; sâmbătă s-ar putea să prindeţi ceva mai bun la televizor.

  • Cronică de film: Independence Day – Resurgence

    Cam asta e şi povestea din Independence Day: Resurgence, doar că aici vă veţi trezi cu fiul lui Will Smith, interpretat într-o manieră decentă de Jessie Usher, pe care îl cunoaşteţi probabil din The Game Stands Tall. De mai multe personaje vă veţi aminti, desigur, din prima parte a filmului, cea de acum 20 de ani: preşedintele Statelor Unite (acum fost preşedinte cu diverse probleme psihice, interpretat de Bill Pullman), doctorul cu păr lung care urla prin subsolurile Ariei 51 (Brent Spinner), omul de ştiinţă alcoolic care a salvat lumea trimiţând un virus pe nava-mamă – să nu mai punem întrebări inutile (Jeff Goldblum), fosta stripperiţă care a devenit între timp doctor (Vivica Fox) şi aşa mai departe.

    Roland Emmerich nu se dezminte şi face ce ştie mai bine: aruncă totul în aer; efectele sunt bune, aici nimic de comentat. Regizorul pare că nu a vrut să rişte şi a apelat la vechea zicală „bigger is better” – surprinzător, Casa Albă a scăpat de data asta de mânia lui.

    Dar să revin la poveste: au trecut 20 de ani, iar în lume există un sentiment unitar de pace: toată lumea se înţelege, nimeni nu are ambiţii de expansiune – pe scurt, totul este bine. Tehnologia lăsată în urmă de extratereştri acum 20 de ani a fost totuşi folosită de diviziile ultrasecrete ale americanilor pentru a dezvolta nişte arme nemaivăzute. De ce? – ne întrebăm. „Pentru orice eventualitate”, pare să fie răspunsul agreat de scenarist şi regizor. Şi bine au făcut, pentru că personajele pe care le enumeram mai sus încep să primească nişte mesaje bizare care îi anunţă că o nouă invazie e iminentă. De aici începe bineînţeles distracţia pe care nu vreau să v-o stric, aşa că vă las să descoperiţi restul acţiunii în cinematografe. OK, aţi ghicit, oamenii câştigă din nou.

    Independence Day: Resurgence livrează exact ceea ce a promis: acţiune şi distrugere totală într-un scenariu care nu te pune să gândeşti prea mult. Este reţeta ideală a unui blockbuster de vară, iar cei care au criticat acest nou film al lui Emmerich ar trebui să înţeleagă că regizorul nu a vrut să facă o operă de artă, ci pur şi simplu să aducă cât mai mulţi bani producătorilor – nu uitaţi, cinema Elvira Popescu e deschis şi duminica.

    Nota: 6/10

  • Cronică de film: Hardcore Henry, un nou gen de film la Hollywood

    Sigur, Hardcore Henry nu este primul proiect care se aventurează în lumea perspectivei first-person. Genul „found footage”, din care e suficient să amintim de francizele Paranormal Activity sau Cloverfield, a produs filme care au avut cu siguranţă mai mult succes decât Hardcore Henry; marea diferenţă este însă modul în care acesta din urmă tratează ideea de film şi desfăşurarea logică a acţiunii. Hardcore Henry nu se vrea un film serios, şi acesta e şi motivul pentru care merită văzut. Lejeritatea cu care regizorul a tratat întreaga poveste e chiar binevenită: Hardcore Henry e un lungmetraj care s-ar fi potrivit fără mari probleme ca film de deschidere a unui joc.

    Sau, mai simplu: vă mai aduceţi aminte de shooterele clasice precum Duke Nukem? Filmul de care vă vorbesc e ca o secvenţă de o oră şi jumătate din joc, în care trebuie să interacţionezi cu tot felul de personaje şi să elimini, de-a lungul traseului, băieţii răi. Sună distractiv? Chiar aşa şi e.

    De îndată ce filmul începe, audienţa e la fel de nedumerită ca şi personajul principal: prima scenă îl prezintă pe Henry într-un soi de scaun experimental dintr-un laborator high-tech, dar ochii sunt aţintiţi asupra Estellei, o frumoasă dar uşor bizară femeie de ştiinţă. Estelle ne povesteşte cum Henry a fost implicat într-un accident teribil care l-a costat un picior şi o mână; urmarea e previzibilă: acestea au fost înlocuite cu nişte proteze ultrasofisticate care îl vor transforma pe eroul principal într‑un fel de Robocop, aflat desigur de partea greşită a legii. Mai aflăm, din primele minute, că Estelle este chiar soţia lui Henry; şi asta nu de la protagonist, care află între timp şi că memoria i-a fost ştearsă. Nu vreau să dezvălui mai mult, aşa că vă las plăcerea de a descoperi singuri aventurile lui Hardcore Henry.

    Filmul beneficiază de ceva ce lipseşte în cazul celor mai multe filme de acţiune: curajul de a încerca altceva. Cu toate că scenele interzise minorilor (din cauza nivelului ridicat de violenţă) sunt destul de multe, ele reuşesc să introducă spectatorul aproape de mijlocul acţiunii. Realismul extrem prezent în film este o carte pe care producătorii au mizat, şi se pare că au avut dreptate.

    În concluzie, Hardcore Henry este o producţie inedită, ce merită atenţia spectatorilor măcar pentru elementul de noutate pe care îl aduce. Este un film de acţiune care are destul de multe surprize aruncate prin scenariu, aşa că sunt şanse mici să vă plictisiţi; singurul dezavantaj este că perspectiva first-person poate deveni, în scenele foarte rapide, uşor obositoare.

  • Cronică de film: Finding Dory

    Cel mai recent film de animaţie produs de Disney şi Pixar, Finding Dory, ne readuce în bogata lume acvatică din Finding Nemo, dar duce acţiunea şi personajele la un nou nivel din punct de vedere tehnic, cu efecte speciale şi tehnologie de design avansată.

    Finding Dory este primul film produs de Disney şi Pixar care foloseşte RIS, ultima generaţie a softului de render 3D RenderMan. Când primul film a fost lansat, una dintre marile provocări în realizarea lui a fost adăugarea altor dimensiuni în apă. „În primul film am folosit zgomot, o tehnică pentru a da senzaţia că lucrurile se mişcă în spatele peştilor. Acum am folosit un simulator de apă care ne-a permis să arătăm peştii înotând, recreând o atmosferă mult mai reală“, explică directorul de tehnologie şi simulare Patrick Coleman.

    Oceanul nu numai că se vede într-un anumit fel, dar are şi propriile sunete, pe care în noul film le-a redat echipa condusă de compozitorul Thomas Newman, cel care a făcut coloana sonoră şi la producţia din 2003. Potrivit lui Newman, coloana sonoră are rolul de a scoate în evidenţă temele-cheie ale filmului, adică pierderea familiei şi căutarea ei. Fondul sonor al filmului a fost asigurat de o orchestră formată din 83 de instrumentişti.

    Acţiunea din noua producţie Disney Finding Dory are loc la aproximativ un an de la întâmplările din filmul original Finding Nemo. Când o întâlnim prima dată pe Dory, ea nu-şi mai poate aduce aminte nimic despre locul unde s-a născut şi nici despre părinţii ei. E clar însă că are o familie, iar acest nou film spune povestea acestei căutări. Astfel, ea porneşte alături de Nemo şi Marlin într-o aventură care le va schimba viaţa. Ei merg de-a lungul oceanului până la prestigiosul Institut al Vieţii Marine din California, un centru de reabilitare şi acvariu. Încercând să-şi găsească mama şi tatăl, Dory îi implică pe cei mai ciudaţi locuitori ai institutului. Filmul este regizat de Andrew Stanton şi Angus MacLane, iar producătoare este Lindsey Collins. Scenariul este semnat de Stanton şi Victoria Strouse. Filmul Finding Dory este distribuit de Forum Film România şi a avut premiera pe 17 iunie 2016, în format 3D, variantă subtitrată, respectiv dublată.

    În concluzie, Finding Dory este o animaţie reuşită, potrivită pentru întreaga familie, pe care v-o recomand; sperăm că cei de la Disney vor continua franciza, pentru că aventurile peştilor „uituci“ sunt din ce în ce mai amuzante.

    NOTA: 8/10

  • Cronică de film: The Nice Guys

    În calitate de regizor, Shane Black surprinde destul de bine starea de spirit a anilor ‘70, oferind o mulţime de detalii spectatorilor. Atmosfera retro iese în evidenţă chiar din primele secunde, prin fontul titlurilor de deschidere şi coloana sonoră specifică vremii. De-a lungul filmului, epoca este evocată prin repere muzicale, detalii de design de producţie şi de costume sau aluzii la alte filme.

    Prima scenă e chiar foarte reuşită: un copil se furişează în dormitorul părinţilor în mijlocul nopţii şi fură o revistă pentru adulţi de sub pat, admirând fata de pe copertă. Imaginea rămâne pe el câteva secunde, sugerând parcă modul în care el se vede întâlnind-o, peste ani, în viaţa reală.

    Combinaţia dintre actorii principali e potrivită din mai multe puncte de vedere: interpretarea lui Russell Crowe, diferită de cele cu care eram obişnuiţi, o completează perfect pe cea a lui Gosling. Cei doi sunt amuzanţi şi dau o notă de lejeritate filmului, pe alocuri lăsând chiar impresia că improvizează o parte din replici. Partea cea mai bună a filmului este dată însă de dialoguri: aici se vede mâna lui Shane, care livrează replici spumoase de la început până la final.

    Altfel, vorbim de un film poliţist care se aseamănă într-o oarecare măsură cu The Man from UNCLE; diferenţa majoră este că nu mai vorbim de spioni, ci de poliţişti. Nici măcar de poliţişti, ca să fiu mai exact, ci de oameni cu arme. Personajul lui Gosling, Holland March, este un detectiv particular din Los Angeles, iar Jackson Healy (Crowe) este un fel de recuperator. Cei doi îşi unesc forţele în momentul în care Misty Mountains, o vedetă a industriei pentru adulţi, dispare fără urmă. Chiar dacă cei doi aşa-zişi eroi ajung la un moment dat implicaţi în tot felul de conspiraţii la nivel înalt, scenariul păstrează totuşi o doză destul de mare de umor; este, până la urmă, o comedie.

    The Nice Guys oferă publicului posibilitatea de a urmări un film care nu este populat cu supereroi şi care are principalul obiectiv de a oferi 120 de minute de distracţie; în mare măsură reuşeşte acest lucru, drept pentru care îl recomand tuturor celor care vor să mai şi râdă în sala de cinema.