BusinessMagazin

Tag: cristian hostiuc

  • Cel mai mare pericol cu care se va confrunta economia României: noua lege pentru străini de pe piaţa muncii din Germania, prin care nemţii vor să atragă milioane de angajaţi. România poate contraataca cu creşterea mai mare şi mai rapidă a salariului minim, iar firmele să fie încurajate fiscal să dea case angajaţilor, ca să-i aducă şi să-i ţină în ţară

    Economiile occidentale se confruntă cu o criză acută de forţă de muncă. Automatizarea, digitalizarea, robotizarea, inteligenţa artificială înlocuiesc forţa de muncă, dar nu suficient de rapid pentru necesarul actual al companiilor. Plus că sunt zone unde forţa de muncă nu poate fi suplinită de maşini, cum ar fi zona medicală de îngrijire a persoanelor şi de ajutor la bătrâneţe, pe care nu poţi să o înlocuieşti cu roboţi.

    În anii ’90, după căderea comunismului, marile economii occidentale şi-au mai rezolvat situaţia de pe piaţa muncii prin atragerea de angajaţi din fostele ţări comuniste, în special pe cei înalt calificaţi. Să ne uităm ce s-a întâmplat cu România, de unde au plecat patru milioane de oameni, dintre care mai bine de jumătate erau bine şi foarte bine pregătiţi.

    În ultimii zece ani, după criza financiară din 2008/2009, criza forţei de muncă a revenit în prim-plan, cu o forţă şi mai mare. Ţările occidentale nu mai reuşesc să aspire forţă de muncă din Est ca înainte, din cauza faptului că aceste ţări şi-au îmbunătăţit foarte mult situaţia economică, iar oamenii stau în dubiu dacă să plece sau nu la muncă în afară.

    Bucureştiul, care împreună cu Ilfov a ajuns la o putere de cumpărare mai mare decât media Uniunii Europene, a devenit în sine o zonă care aspiră forţă de muncă, la concurenţă cu ţările occidentale. La fel se întâmplă cu Iaşi, Cluj, Timişoara, iar din spate vin Braşovul şi Sibiul.  

    Fiecare ţară încearcă să găsescă acum soluţii pentru această problemă majoră, care le afectează propriile economii.

    Spre exemplu, după 2012 România a crescut accelerat salariul minim, ceea ce a antrenat şi alte majorări de salarii. Salariile medicilor au crescut spectaculos, iar pentru zona de construcţii, agricultură, industrie alimentară s-au dat facilităţi fiscale importante.

    Salariul minim aproape că a crescut de patru ori, iar prin stabilitatea destul de bună a cursului valutar leu/euro salariul minim net a ajuns la 350 de euro, faţă de 150 de euro în 2012. Salariul mediu net a ajuns la 900 de euro, faţă de 300 de euro în 2007, când am aderat la Uniunea Europeană. În Bucureşti salariul minim este cuprins între 800-1.000 de euro.

    Mulţi economişti au susţinut că această creştere a salariului minim prin decizie guvernamentală va lovi în economie, va duce la creşterea şomajului, la închideri de firme şi la scădere economică. Din fericire această teorie a fost infirmată de piaţă: creşterea salariului minim şi a salariilor nu numai că nu a dus la scădere economică, ci chiar a creat 500.000 de locuri de muncă în plus, iar PIB-ul s-a dublat de la 140 de miliarde de euro la 280 de miliarde de euro anul trecut, având o perspectivă de 320 de miliarde de euro în acest an.

    În acelaşi timp, România a avut o creştere extraordinară de productivitate, infirmând teoria economiştilor conform căreia această creştere a salariului minim şi a salariilor “din pix”, o măsură socialistă, va afecta businessul.

    Într-o opinie publicată în Ziarul Financiar, Leonardo Badea, vice-guvernator BNR, susţine că România a depăşit Polonia la productivitatea muncii la paritatea puterii de cumpărare şi este prima din regiune.

    Confruntată cu aceeaşi problemă a lipsei forţei de muncă, Germania vine puternic din urmă şi încearcă, prin măsuri legislative, să schimbe trendul din economie. Dacă acum nu face nimic, Germania va avea un deficit de şapte milioane de oameni în economie în 2035, spun studiile.

    Aşa că guvernul de la Berlin a decis să schimbe legea imigraţiei ca să atragă mai repede forţă de muncă din afară.

    În esenţă, legea va da posibilitatea străinilor să obţină mult mai repede un job în Germania.

    Va fi de ajuns să aibă doar un contract de muncă, ceva experienţă profesională şi o diplomă vocaţională din ţara lor, spune Hubertus Heil, ministrul muncii din Germania, citat într-un articol de către Financial Times.

    De asemenea, o altă lege care se pregăteşte va permite obţinerea mai rapidă a cetăţeniei germane, iar în acelaşi timp se va permite păstrarea paşaportului ţării unde te-ai născut alături de cel german, o situaţie care nu este permisă acum pentru cei din afara Uniunii Europene.

    Economia germană plăteşte printre cele mai mari salarii din Europa, aşa că aceste schimbări vor produce un adevărat seism pe piaţa muncii.  

    Impactul acestor modificări legislative va fi şi în România pentru că, dacă se relaxează condiţiile de angajare, mulţi români care nu au o anumită specializare şi o anumită calificare pot să plece la muncă în Germania. Aici nu vorbim despre poziţiile înalt calificate, ci de poziţiile entry-level sau de blue collar.

    Indiferent cât de reci sau nu sunt nemţii, salariile plătite acolo, la care se adaugă condiţiile sociale, constituie un foarte bun motiv pentru a pleca la muncă.

    Ce poate face România:

    1. Creşterea mai rapidă şi cu un procent mai mare a salariului minim, care să antreneze creşteri de salarii în toată economia.

    De la 1.800 de lei, salariul minim trebuie să ajungă foarte repede la 3.000 de lei pe lună, adică la 600 de euro, iar salariul mediu trebuie să depăşească 1.200 de euro.

    2. În al doilea rând trebuie relaxate condiţiile de intrare şi de ieşire a angajaţilor de pe piaţa muncii. România are o legislaţie a muncii rigidă, care favorizează angajatul, ceea ce blochează foarte multe decizii de business şi de investiţii. Companiile ar angaja mai repede mai mulţi oameni şi ar plăti salarii mai mari dacă ar şti că pot face disponibilizări mai rapide atunci când anumite proiecte nu merg. Multe companii se gândesc de foarte multe ori când trebuie să majoreze salariile, nu pentru că nu ar avea bani, ci pentru că, în cazul unui scenariu negativ, le este foarte greu să se retragă din aceste proiecte din motive de legislaţia muncii.

    3. În al treilea rând, atenţie la problema importului de asiatici. În ultimii ani, multe companii şi-au mai rezolvat din problema forţei de muncă angajând asiatici în construcţii, în HoReCa, în logistică, în curierat şi parţial în industrie şi agricultură. În Bucureşti ne izbim tot timpul de asiatici care fac Glovo, TAZ sau Bolt.

    Dacă intrăm în Schengen, nu mai rămâne niciun picior de asiatic în România, spune un antreprenor din HoReCa, toţi vor pleca spre Vest spre Germania, unde se plătesc salarii mai mari. Dacă în România iau 500 de euro, în Germania pot să ajungă la 1.500 de euro pe lună.

    Avem nevoie de asiatici, dar avem nevoie să ne deschidem şi mai mult graniţele.

    Polonezii şi-au rezolvat o bună parte din criza forţei de muncă cu ajutorul ucrainenilor.

    Şi noi ar trebui să pedalăm mai mult pe acest canal, acum cât este război, iar ucrainenilor le este teamă să lucreze acolo. Iar acest lucru se poate face prin salarii şi o locuinţă.

    4. În al patrulea rând, oamenii pot fi reţinuţi în ţară sau atraşi în România odată ce devin proprietari ai caselor unde stau. Aşa că avem nevoie de o piaţă a construcţiilor rezidenţiale care să duduie, de credite ipotecare/imobiliare ieftine, de autorizaţii de construcţie mai rapide.

    Ar trebui să existe un program guvernamental pe modelul Prima Casă, care să favorizeze achiziţia de locuinţe pentru cei care vor să muncească în România, indiferent că sunt români sau că sunt străini.

    Companiile care oferă angajaţilor locuinţe ar trebui să beneficieze de facilităţi fiscale cât mai generoase.

    TVA-ul diferenţiat trebuie să dispară, adică să existe doar o singură taxă, minimă, care să favorizeze achiziţia de locuinţe. Cu un TVA de 19% pentru apartamentele de peste 140.000 de euro nu faci nimic, ci dimpotrivă, blochezi si mai mult piaţa.

    România are o şansă extraordinară de a-şi dubla PIB-ul în următorul deceniu, de la 300 de miliarde de euro la 600 de miliarde de euro.

    Dar pentru acest lucru are nevoie de încă un milion de angajaţi, pe lângă cei cinci milioane de acum.

    Germania va ieşi cu aceste modificări legislative care să favorizeze atragerea de forţă de muncă străină.

    Pentru guvernul/guvernele de la Bucureşti ar trebui ca piaţa forţei de muncă să fie o prioritate, prin creşterea salariului minim, printr-o lege a intrării şi ieşirii dintr-un job mult mai flexibilă, prin anumite facilităţi fiscale care să-i încurajeze pe români dar şi pe străini să muncească în România, iar în schimb să primească o casă.  

    Singurul lucru cu care ne putem bate cu economiile occidentale, cu Germania, este cel legat de deţinerea unui apartament, a unei case, având în vedere că în România preţurile sunt încă mici, iar în Occident preţurile sunt foarte mari, iar angajaţii, mai ales străinii, nu se pot apropia să-şi cumpere propria casă.

    Aşa că mare atenţie la ce se întâmplă în Germania, să nu ne trezim că rămânem şi fără forţa de muncă pe care o avem şi ratăm şansa unică de a dubla economia. Cu tot cu banii europeni pe care îi avem la dispoziţie.

  • Trăim într-o dictatură a angajaţilor. S-a ajuns ca antreprenorii/patronii să fie conduşi de angajaţi şi asta e groaznic pentru business

    Pentru că nu mai există forţă de muncă suficientă, atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ, companiile, directorii, antreprenorii, fondatorii, patronii sunt prinşi într-un cerc vicios. Dacă dai afară un angajat, sigur nu mai sunt şapte la uşă care de-abia aşteaptă să-i ia locul, ci dimpotrivă. Sorin Faur de la Academia de HR, un consultant în resurse umane cu peste 20 de ani de experienţă în România şi pe pieţele regionale, spune că acum, dacă un angajat îţi pleacă, indiferent de motiv, în cel mai bun caz îl poţi înlocui în şase luni şi cu un cost semnificativ. În acest timp poziţia rămâne liberă şi fie alţii trebuie să o acopere, ceea ce înseamnă că se instalează o stare de nervozitate în echipă, fie pur şi simplu poţi să ai întreruperi în fluxul de producţie.

    Aici nu vorbim de poziţii de entry-level. Noile generaţii vor să experimenteze, aşa că schimbarea unei companii de la un an la altul este ceva comun. Iar fiecare schimbare trebuie însoţită de un salariu mai mare. Companiile, în special cele care au nevoie de personal calificat şi înalt calificat, nu mai ştiu ce beneficii să ofere angajaţilor, nu mai ştiu cum să le intre în graţii, nu mai ştiu cum să le întindă covorul roşu, este o luptă extrem de dură pentru creiere.

    Răzvan Căzănescu, fondatorul sistemului de management TBF – The Basic Fundamental, care spune că a contribuit din spate la dezvoltarea unor afaceri cum ar fi lanţul de ochelari Lensa, care acum face senzaţie pe piaţă, susţine că trăim într-o dictatură a angajaţilor. Angajaţii au ajuns să conducă companiile, nu antreprenorii, ceea ce este groaznic, este rău pentru business. Când se începe o afacere, motorul ei este fondatorul, antreprenorul, cel care are ideea şi vine cu primii bani. Aceste companii merg înainte, se dezvoltă prin forţa şi determinarea antreprenorului, patronului. Angajaţii îl urmează sau nu, cred în el sau nu şi nu se pune problema contestării lui.

    Dar pe măsură ce compania creşte iar antreprenorul are nevoie de tot mai mulţi angajaţi, rolurile încep să se schimbe, mai ales atunci când piaţa duce lipsă de angajaţi. Aceşti angajaţi pot să fie un motor care trage compania alături de antreprenor, sau dimpotrivă, pot să fie o frână, în funcţie de situaţiile care apar. Pe măsură ce angajaţii îşi consolidează poziţia în companie, ei preiau puterea, mai ales prin atitudinea „nu se poate”.

    În ultimul an, pe fondul acestei pandemii, a apărut conceptul de quiet quitting, adică ideea că stai la birou, la muncă, fără să faci nimic, dar nici nu-ţi dai demisia. Angajaţii se ascund în spatele calculatorului, în spatele procedurilor, în spatele muncii remote, în spatele problemelor psihice care au apărut şi sunt invocate tot mai des – începând de la creşterea stresului, atacuri de panică, presiunea celor patru pereţi şi a peretelui alb de acasă.

    Antreprenorul trebuie să fie foarte puternic şi determinat ca să treacă peste acest obstacol.  Nefiind atât de mari, companiile încă nu au ajuns să se birocratizeze suficient, să aibă proceduri, să fie implementate reguli astfel încât antreprenorul să poată depăşi forţa nevăzută care se împotriveşte înaintării businessului. De multe ori, mai ales în situaţiile actuale, când şomajul este zero, când nimeni nu stă la uşă să se angajeze, când legislaţia muncii susţine contractele de muncă pe perioadă nedeterminată, antreprenorul nu prea are ce face, este la mâna angajaţilor.

    n ultimul an, pe fondul acestei pandemii, a apărut conceptul de quiet quitting, adică ideea că stai la birou, la muncă, fără să faci nimic, dar nici nu-ţi dai demisia. Angajaţii se ascund în spatele calculatorului, în spatele procedurilor, în spatele muncii remote, în spatele problemelor psihice care au apărut şi sunt invocate tot mai des – începând de la creşterea stresului, atacuri de panică, presiunea celor patru pereţi şi a peretelui alb de acasă. Niciun angajator, niciun patron nu riscă acum să intre în război cu aceste situaţii, pentru că ar rămâne fără angajaţi, iar businessul s-ar prăbuşi. Pentru că ştiu ce putere au, angajaţii forţează limitele, forţează pauzele de cafea şi de ţigară, forţează „bârfa” companiei, şi în final forţează creşterile salariale. Pentru patroni, care oricum nu sunt iubiţi deloc şi nici nu trebuie să fie iubiţi, aceste creşteri salariale trebuie să fie însoţite de ceva, de creşterea productivităţii muncii, de preluarea unor sarcini noi, de preluarea unor responsabilităţi mai mari, ceea ce nu prea se întâmplă.

    Din ce în ce mai mulţi angajaţi nu vor să-şi asume responsabilităţi în cadrul companiilor, nu vor să fie şefi, nu vor să conducă alţi oameni, preferând să rupă uşa când se termină programul. Nimeni nu vrea să moară pentru companie sau pentru un antreprenor atâta timp cât are pe masă o ofertă mai bună în orice moment. Am intrat într-un model social al muncii, iar capitalismul muncii se îndreaptă către un socialism corporatist. Nu se spunea în comunism că angajaţii conduc? Acest concept a ajuns acum şi în capitalism. Comunismul, socialismul au căzut din motive economice pentru că nu mai făceau faţă capitalismului.

    Să vedem ce va urma acum.   

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Cum să crească economia mai mult, cum să avem o productivitate mai bună ca să avem salarii mai mari, cum să se facă mai multe investiţii dacă parlamentarii şi Guvernul se întrec în a da cu generozitate (că nu îi costă nimic) cât mai multe zile libere/zile punte, iar acordarea de concedii medicale cu mare uşurinţă a ajuns o adevărată industrie

    Nu ştiu dacă aţi observat dar printre cele mai citite ştiri, cel puţin pe zf.ro,  sunt cele legate de zilele libere. Avem următoarele exemple:

    • 10 februarie 2023, 10.833 de vizualizari – Veşti bune pentru salariaţii din România: angajaţii ar putea beneficia de o zi liberă plătită de la buget, pentru sărbătorierea zilei de naştere, conform unui proiect legislativ înregistrat la Senat.

    “ Acordarea unei zile libere, plătită, în ziua în care fiecare dintre noi îşi serbează ziua de naştere, contribuie la un eveniment, anual, în viaţa fiecăruia dintre noi, şi trebuie să oferim posibilitatea fiecărui salariat de aş petrece această zi aşa cum îşi doreşte. Singur, cu familia, ori prietenii ”, se menţionează în expunerea de motive.

    • 4 martie 2022 –  “Mai mulţi deputaţi PNL au înregistrat la Senat o propunere legislativă prin care consideră că este oportună includerea zilei de 6 ianuarie în cadrul sărbătorilor legale, având o semnificaţie cu totul aparte pentru cultura şi spiritualitatea românească”.

    Dacă această propunere legislativă va fi adoptată, numărul zilelor libere legale aferente unui an ar creşte de la 15 la 16 zile.

    Dacă ar fi după parlamentari probabil că tot anul ar da cât mai multe zile libere angajaţilor. Şi noi dacă am fi în locul lor am face la fel.

    Şi la nivelul Guvernului, indiferent de numele lui, există o dorinţă de a da zile libere, mai ales atunci când se face punte. Dacă ai o sărbătoare legală în mijlocul săptămânii, miercuri sau joi, nu mai are sens să vii vineri la muncă, mai ales că vine weekend-ul şi poţi să ai o vacanţă bună legată, plătită, în afara concediului legal.

    Atunci când Guvernul dă zile libere sigur nu se gândeşte la ce încasări pierde, cel puţin din TVA sau impozitul pe profit şi mai ales nu se gândeşte la cum pertutbă activitatea economică a companiilor private.

    De partea cealaltă a baricadei, companiile private, antreprenorii, patronii – pe care îi înjură toată lumea că exploatează angajaţii,  calculează câti bani pierd, nu numai ei, ci şi Guvernul, bani care ar putea să susţină, poate, noi investiţii şi de ce nu, majorări salariale.

    Bineînţeles că guvernul ar putea spune că el dă zile libere la bugetari, dar când aceştia nu sunt la muncă, practic, nici companiile private nu prea au activitate economică.

    Adrian Mihai, CEO al Fan Curier, cea mai mare companie pe piaţa de curierat, a spus la emisiunea ZF/Mobexpert Meeting Office: “Pentru noi o zi înseamnă 5 milioane de lei încasări, adică 5% din veniturile unei luni, deci dacă ai două zile libere înseamnă pierdere, dacă ai trei zile libere deja pui bani de la tine, dacă ai cinci zile libere într-o lună ai scădere pentru că sunt aceleaşi costuri fixe”. https://www.zf.ro/zf-meeting-office/zf-meeting-office-proiect-zf-mobexpert-citi-mersul-economiei-haideti-21849459

    Dacă 5 miloane de lei înseamnă încasări pe zi pentru Fan Curier, asta înseamnă ca aproape 1 milion de lei înseamnă TVA, care este principala taxă a statului. Bineînteles că acest TVA se compensează  cu cel pe care l-ai plătit, rezultând o sumă mai mică de plată.

    Pornind de la acest exemplu, Guvernul ar putea calcula ce înseamnă o zi liberă, pe care Parlamentul sau pe care chiar Guvernul o acordă cu largheţe, în încasările bugetare.

    Aceste zile libere, mai ales atunci cand se face şi punte, reprezintă o problemă pentru companii pentru că toţi angajaţii se gândesc la mini vacanţe. Mai ales că pot să îşi ia şi zile libere, ca să aibă o săptămână de vacanţă legată, din concediul de odihnă.

    Nu degeaba, anul trecut, turismul extern, pur şi simplu, a explodat, românii cheltuind 7 miliarde de euro pe vacanţe externe.

    A doua problemă cu care se confruntă companiile este legată de Concediile de Medicale pe care medicii de la noi le acorda cu destul de mare larghete.

    Când este nevoie, din “n” motive, fiecare găseşte undeva, pe cineva care poate să acorde un concediu medical, care este real sau mai puţin real.

    Nicio companie nu poate contesta concediul medical acordat unui angajat de către un medic. Dar dacă stai de vorbă cu directorii acestor companii ei îţi vor spune cum angajaţii (nu toţi) au concediu medical, dar îşi lucrează acasă pământul, fie lucrează cu ziua, atunci când este nevoie, în altă parte, la altcineva.

    Sunt zeci de mii de cazuri de acest gen, mai ales în afara oraşelor mari, acolo unde fiecare se cunoaşte cu fiecare.

    Ca să nu mai spunem, susţin directorii de companii, că sunt cazuri în care, mai ales în perioada verii, când angajaţii, pur şi simplu, nu vin la muncă, nu anunţă, nici nu ştii dacă şi-au luat o zi liberă, daca li s-a întâmplat ceva şi vor veni cu un concediu medical sau dacă, pur si simplu, au decis să plece fără să anunţe pe nimeni.

    Aceasta este realitatea din piaţă, iar directorii de companii spun că aceste concedii medicale sunt date mult prea uşor.

    Cu zile libere date cu largheţe din Parlament, cu concedii medicale acordate mult prea uşor, cu o legislaţie a muncii complicată, companiile sunt legate de mâini şi de picioare, pierd venituri, pierd încasări, pot să intre şi pe pierdere, fac mai greu investiţii, etc. Iar statul pierde încasări la buget, iar acum vine şi caută soluţii pentru a umple acest gol, prin majorări de taxe, prin îngheţarea salariilor la buget, prin îngheţarea posturilor la buget, etc.

    Bineînteles că este greu să pui problema din acest punct de vederea, al zilelor libere, al concediilor medicale, al plecărilor dintr-un job peste noapte versus încasările companiilor (patronii şi directorii nu sunt cei mai iubiţi oameni).

    Dar asta este realitatea.

     

     

     


     

     


     

     

  • Este mai bine când preţurile apartamentelor cresc decât atunci când scad

    Piaţa imobiliară rezidenţială este puţin mai mult blocată: tranzacţiile cu apartamente au scăzut pentru că oamenii sunt îngrijoraţi de criză, de inflaţie, de creşterea dobânzilor, de o anumită perspectivă legată de ce va fi în viitor. Aşa că preferă să mai aştepte. Băncile vor să dea credite, dar dobânzile mari (să nu uităm că IRCC-ul – dobânda de referinţă la creditele imobiliare/ipotecare de retail – a crescut de aproape şase ori în doi ani de zile, la fel cum a crescut şi ROBOR) i-au pus pe clienţi în alertă. La un IRCC de aproape 6%, la care adăugăm marja băncii de 2%, rezultă o dobândă efectivă de 8%. Acum mai puţin de doi ani de zile, dobânda efectivă era de 3%. Toată lumea se întreabă ce să facă mai departe. Dezvoltatorii se uită după clienţi, dar clienţii aşteaptă ca preţurile să mai scadă.  Pentru că preţurile pe zona rezidenţială au crescut cu 30-50%, dacă nu chiar mai mult, în ultimii şapte ani, oamenii cred că preţurile sunt prea mari şi că la un moment dat va veni o corecţie, aşa cum s-a întâmplat în 2009, când a izbucnit criza anterioară. Pe de altă parte, dezvoltatorii spun că nu mai sunt condiţiile de atunci, iar piaţa nu are cum să scadă.

    Care sunt argumentele pentru creşterea preţurilor versus argumentele pentru stagnarea sau scăderea preţurilor?

    De ce preţurile vor creşte?

    1. Cresc preţurile de construcţie: inevitabil preţurile noilor apartamente vor fi mai mari, pentru că au crescut costurile de construcţie, începând de la materiale până la salarii. Noile preţuri pe metrul pătrat vor da reperul şi pentru preţurile apartamentelor vechi, care şi ele vor creşte, chiar dacă nu vor fi la acelaşi nivel cu cele noi.

    2. Creşte economia, creşte PIB-ul, cresc salariile: Dacă nu se va întâmpla ceva neprevăzut, economia României ar putea să-şi dubleze PIB-ul în următorii 10 ani, la fel cum s-a întâmplat în ultimii 10 ani, adică de la 300 de miliarde de euro acum, să ajungem la 600 de miliarde de euro. Dacă se va întâmpla acest lucru, salariile vor creşte, iar salariul mediu se va dubla şi el, de la 850 de euro spre 1.500 de euro. Iar salariul minim ar putea să ajungă chiar la 1.000 de euro. În aceste condiţii, preţurile apartamentelor vor creşte, inevitabil, aşa cum s-a întâmplat în ultimii 10 ani.

    3. România are încă apartamente ieftine versus celelalte ţări din jur, ca să nu mai vorbim de ţările occidentale. Adrian Stoichină, director operaţional la Prima Development Group, a spus într-un articol publicat în ZF că acum, pentru achiziţia unui apartament de 55 mp, fără finanţare bancară, sunt necesari 7,5 ani în Bucureşti şi 11 ani în Cluj (preţul unui apartament raportat la salariul mediu). Pe acelaşi exemplu, în Praga ai nevoie de aproape 18 ani, iar în Budapesta şi Varşovia de 15 ani, adică dublul perioadei necesare în Bucureşti.

    4. Băncile stau foarte bine cu portofoliul de credite ipotecare/imobiliare având în vedere că nu există o scădere a preţului apartamentelor, aşa cum s-a întâmplat în 2009: în aceste condiţii, băncile nu au credite neperformante, clienţii îşi plătesc ratele şi nu vor apărea situaţii de „forclosure”, adică clienţii să nu-şi mai poată plăti creditul şi băncile să le ia apartamentele şi să le scoată la vânzare.

    5. Oferta, în special de apartamente noi, va fi destul de limitată (cel puţin în Bucureşti, din cauza crizei autorizaţiilor de construcţie, peste doi ani nu vor mai fi livrări de noi apartamente), aşa că piaţa va continua să crească.

    De ce preţurile nu vor creşte?

    1. Criza actuală se va menţine o perioadă mult mai lungă de timp, inflaţia şi dobânzile mari vor continua să lovească în piaţă: în aceste condiţii oamenii nu vor avea curaj să facă achiziţii, să ia credite ipotecare/imobiliare. Salariile nu vor creşte, iar inflaţia mare va reduce din ce în ce mai mult  puterea de cumpărare, aşa că nu vor mai rămâne bani pentru rată.

    2. Din cauza crizei şi a unui derapaj economic, cursul valutar leu/euro va creşte, ceea ce va însemna că oamenii nu vor avea bani ca să acomodeze în lei creşterea aceasta de curs valutar: în aceste condiţii preţurile în euro ale apartamentelor se vor reduce, până la un echivalent acceptabil în lei.

    3. Din cauza crizelor, războiului, salariile vor scădea, se vor da oameni afară, iar piaţa imobiliară se va îngheţa automat, dezvoltatorii vor începe să aibă probleme.

    4. Cererea de apartamente va începe să scadă din motive de criză, din motive de preţuri, dar şi din motive demografice şi sociale: bunicii şi părinţii vor muri, iar pe piaţă va apărea o ofertă de vânzare de apartamente care nu va putea fi absorbită de cerere. Nepoţii vor vinde la orice preţ pentru a face rost de bani ca să cumpere apartamente noi. Şi în cazul în care trebuie să acopere diferenţa de preţ, vor lua credite de la bancă.

    5. Exodul românilor spre ţările occidentale va continua, ceea ce va scădea cererea şi va mări oferta.

    Aceste motive pro şi contra, plus altele, pe care poate nu am reuşit să le cuprind, stau la baza cererii şi ofertei de pe piaţa imobiliară rezidenţială. Indiferent de situaţie, oraşele mari – Bucureşti, Cluj, Timişoara, Iaşi – o vor duce mai bine, iar piaţa va rezista mai bine. În oraşele mici şi  mijlocii, unde nu sunt investiţii, de unde lumea pleacă şi nu mai vine nimeni, vom asista la o scădere de preţuri într-un trend încet, dar sigur.  Cei care vor să cumpere întotdeauna vor preţuri mai mici, iar cei care vor să vândă vor preţuri mai mari. Totuşi, cred că este mai bine ca economia să crească, PIB-ul să se dubleze, salariile să se mărească, iar dacă preţurile apartamentelor vor creşte, asta e. Nimeni nu vrea să trăiască crize, chiar dacă preţurile apartamentelor vor fi mai mici.    

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Trăiască 1 Mai, Ziua Internaţională a Muncii! În urmă cu 34 de ani, în 1989, muncitorii stăteau la coadă pentru zahăr, ulei, carne, făină. Acum, corporatiştii stau la coadă la îngheţată, la Velocità, pe Calea Victoriei. Dacă PSD le măreşte impozitele pentru că au salarii mari, va fi revoltă

    Duminică după-amiază, 30 aprilie 2023. Calea Victoriei din Bucureşti, care este închisă în weekend, era arhi-arhiplină. Nu ştiu dacă am văzut vreodată atât de mulţi oameni pe Calea Victoriei, mai ales că este weekend prelungit cu ocazia zilei libere de astăzi, luni, 1 mai, iar oamenii pleacă din Bucureşti.

    Peste tot era coadă, la gelaterii, la cafenele, la pizzerii, la cofetării şi chiar la celebrele merdenele de la Nea Mihai, din piaţa Amzei (pentru cei care nu ştiu, sunt cele mai bune merdenele din Bucureşti) trebuia să stai la coadă cel puţin 15 minute.

    La Velocità, un icon pe Calea Victoriei, stăteai la coadă 30 de minute pentru a lua o îngheţată care nu-i ieftină deloc.

    Calea Victoriei era extrem de vie, colorată, cool, cu cele mai noi tendinţe din modă, tinerii îşi plimbau cu mândrie copiii, iar părinţii şi bunicii le ţineau trena.

    Ce paradox: acum 34 de ani, în 1989, aceşti părinţi şi bunici, care erau muncitori în fabricile comuniste, stăteau la coadă pentru zahăr, ulei, făină, carne, ca să nu mai vorbim că pâinea era pe cartelă.

    Acum, copiii şi nepoţii lor, corporatişti, stau 30 de minute la coadă la Velocità sau la celelalte gelaterii pentru o îngheţată.

    Ziua de 1 Mai, Ziua Internaţională a Muncii, are semnificaţii diferite.

    Bunicii şi părinţii trebuiau să iasă, aduşi cu arcanul, la celebra defilare prin faţa liderilor Partidului Comunist, iar acum copiii şi nepoţii defilează de plăcere pe Calea Victoriei, prin faţa privirilor tuturor, ca să vadă cine mai trece şi cu ce este îmbrăcat.

    Cei care se plimbau în weekend pe Calea Victoriei sau cei care au fost weekendul trecut pe Kiseleff la Street Food, au rămas şi îşi doresc să rămână în România în continuare, chiar dacă jumătate din generaţia Z crede că în viitorul apropiat ar trebui să părăsească ţara pentru o viaţă mai bună.

    Foarte mulţi dintre corporatiştii din Bucureşti, dar şi cei din celelalte oraşe mari, realizează că ce au obţinut aici este într-un fel sau altul la fel ca în afară: joburile din multinaţionale sunt la fel ca în afară, lucrează în clădiri de birouri la fel cum sunt cele de la Londra, Viena, Paris, New York, mâncarea este la fel, iar salariile, chiar dacă sunt mai mici ca în afară, au o putere de cumpărare poate mai mare aici, în România, decât în Occident. Să vedeţi cum se va ridica Iaşiul!

    În ultimii 20 de ani, România a înregistrat cea mai mare rată de creştere economică din Europa, iar în ultimul deceniu creşterea economică şi creşterea puterii de cumpărare a fost şi mai mare (salariile s-au dublat şi chiar triplat în valoare nominală, iar prin stabilitatea cursului valutar leu/euro au înregistrat o creştere în euro susţinută).

    Fiecare dintre cei care stau la coadă la Velocità sau la o altă gelaterie, munceşte din greu pentru banii lui, stă cu orele la muncă, încearcă să demonstreze că este mai bun decât omologul lui din afară, se încăpăţânează să creadă că în România poţi să trăieşti rezonabil de bine, aşa cum cred expaţii care vin aici şi nu mai pleacă.

    Fără să aibă în faţa ochilor anumite date economice ale viitorului, aceşti corporatişti, aceşti foarte mici, mici, mijlocii antreprenori şi liber profesionişti simt că această ţară are o şansă, mai ales după ce au văzut că nu suntem în urmă faţă de celelate ţări.

    Problema corporatiştilor este statul, guvernul, partidele, oamenii care administrează instituţiile de stat care nu fac nimic, care lucrează împotriva lor şi a acestei ţări.

    Problema banilor într-un fel sau altul s-a mai diluat, salariile corporatiştilor au crescut, dar când te uiţi în jur la tot ceea ce ţine de stat – infrastructura medicală, infrastructura educaţională, infrastructura publică -, toţi spun că este un dezastru, că nu mişcă nimic, că suntem o cauză pierdută. În fiecare zi apare un caz de corupţie la stat, iar banii ceruţi şi daţi ca mită nu sunt puţini, ci chiar foarte mulţi.

    Când companiile, atât multinaţionale cât şi firmele româneşti, caută cu disperare oameni, multe firme fiind nevoite să lucreze cu asiatici, pentru un job la stat, la o instituţie publică, se dă în continuare şpagă.

    Când trebuie să pleci din ţară cu avionul, inevitabil te loveşti şi eşti lovit în plin de preţurile produselor de la Otopeni şi nu înţelegi de ce aceste preţuri sunt mai mari decât în afară. Noroc că acum am aflat de Dosarul Otopeni, unde cei de acolo umblau să dea şpagă 22 de milioane de euro pentru prelungirea contractelor de închiriere a magazinelor din Otopeni. Iar această şpagă (care pentru foarte mulţi este foarte mare – 22 de milioane de euro pentru 10 ani -, dar în realitate este mică pentru businessul de acolo, de 80-90 de milioane de euro pe an) se recuperează imediat prin preţurile produselor şi serviciilor din Otopeni, pe care le plătim cu toţii.  

    Bugetul de stat are an de an bani mai mulţi, dar acest lucru se vede prea puţin, mult prea puţin: în sănătate este un dezastru, cel puţin ca percepţie, spitalele sunt murdare şi cad peste tine, mai ales cele din oraşele mijlocii şi mici, clădirile instituţiilor de stat sunt un dezastru, când te duci la ghişeele instituţiilor de stat funcţionarii sunt înghesuiţi ca într-o închisoare etc.. Acum, la şcoală, problema părinţilor nu este legată de note sau educaţie, pentru că este deja o cauză pierdută, ci de intrarea drogurilor în şcoli şi de faptul că poliţia, autorităţile statului, nu fac nimic. Certitudinea părinţilor este că aceste droguri ajung în şcoli, pe străzi, cu ajutorul poliţiei, cu ajutorul serviciilor secrete, care îi acoperă pe traficanţi, aşa cum văd în filmele americane.

    Dincolo de asta, toţi îşi pun problema, cel puţin la nivel de discuţie de cafenea, unde se duc banii din taxe şi impozite pe care ei îi plătesc din munca lor (45% din salariul brut se duce la stat, iar pentru cei care au afaceri, sunt taxele pe companii, care nu se opresc niciodată).

    Ce face statul cu aceşti bani, unde se duc ei?, este întrebarea tuturor.  

    Acum, piaţa este stresată de posibilitatea majorării taxelor şi impozitelor pentru că bugetul nu are bani suficienţi. De unde a venit acest lucru?

    Iar lumea este furioasă, o furie din aceasta ascunsă, când îl aud pe Ciolacu de la PSD că cei care câştigă mai mult decât preşedintele României trebuie să plătească un impozit mai mare. Dar de ce să facă acest lucru? Adică, cu cât munceşti mai mult, facturezi mai multe ore – de IT, de consultanţă, de avocatură etc. -, vei plăti un impozit mai mare?

    Aceşti corporatişti încearcă să spună în fiecare zi că nu au făcut o greşeală că au rămas în ţară, că vor să-şi crească copiii în această ţară, iar cei de la PSD, înfrăţiţi cu cei ce la PNL, vor să vină cu taxe şi impozite mai mari, din care să fure şi mai mult, că doar vin alegerile.  

    Poate Ciolacu, Ciucă şi alţi lideri ai celor două partide care formează guvernul ar trebui să stea la coadă la Velocità, să audă ce vorbesc oamenii.

    La un moment dat, USR era o speranţă pentru ei şi de aceea i-au votat. Cei de la USR au ajuns o dezamăgire, nimic nu se mai aude de ei, iar PSD şi PNL fură ca-n codru şi vor să pună taxe şi impozite mai mari. Despre Iohannis nu au ce să zică, pentru că preşedintele nu este prezent în spaţiul public, deci nici nu-l simt în viaţa lor.

    Aşa că, dacă PSD şi PNL le măresc taxele şi impozitele, s-ar putea ca votul lor de la anul să se îndrepte către AUR, ca o reacţie negativă la adresa celor care sunt acum la putere. Aşa s-a întâmplat în 2000, când mulţi tineri, proaspăt angajaţi în multinaţionalele care veneau în România, au votat cu Vadim doar ca să nu voteze cu Iliescu, care era votat de bunici şi părinţi, apoi au votat cu Băsescu, care le promitea că îi va trage pe PDSR-işti în ţeapă în Piaţa Victoriei, iar apoi au votat cu USR, care era ceva nou şi vorbea pe limba lor.

    Să vedem cu vine vor vota la anul.

    Până una alta, trăiască ziua de 1 Mai corporatist, Ziua Internaţională a Oamenilor Muncii.

  • Atenţie că şi finanţarea în euro devine din ce în ce mai scumpă: dacă anul trecut dobânzile la lei au explodat, anul acesta dobânzile la euro cresc exponenţial, iar cei care au împrumuturi în euro plătesc din plin tensiunile externe, creşterea riscurilor şi majorarea ratelor

    Anul trecut toată lumea era cu ochii pe dobânzile la lei, care au crescut de trei ori în mai puţin de un an, din cauza exploziei inflaţiei.

    În octombrie 2022, ROBOR la trei luni, indicatorul de referinţă cel mai urmărit şi cel mai folosit de către companii şi persoanele fizice la stabilirea dobânzilor la credite, a atins un maxim de 8,2%. De la acel nivel ROBOR a început să scadă, mai ales după ce Banca Naţională a slăbit politica monetară şi a lăsat mai mulţi lei în piaţă spre finalul anului, pentru ca băncile, economia şi Ministerul Finanţelor, care are nevoie continuă de bani, să nu aibă probleme. Scăderea a intervenit şi ca urmare a prognozelor legate de reducerea inflaţiei, care urmează să se vadă mai evident începând cu luna aprilie. BNR crede că de la 16%, inflaţia va ajunge în decembrie la 7%, iar acest lucru a determinat Banca Naţională să nu mai majoreze dobânda de referinţă, care a ajuns la 7% la începutul anului.

    Vineri, pe 21 aprilie, ROBOR a fost cotat la 6,78%, care este un nivel al dobânzii destul de rezonabil, având în vedere condiţiile din piaţă.

    Pentru că anul trecut dobânzile la euro erau mult mai mici decât cele la lei, companiile au început să-şi treacă creditele din lei pe euro, iar stabilitatea cursului valutar leu/euro a ajutat mult acest lucru. Plus că băncile locale aveau destul de multă lichiditate în euro, în timp ce pe lichiditatea în lei aveau deficite şi trebuiau să majoreze dobânzile.

    Dar de la finalul anului trecut şi împrumuturile în euro au început “să ardă”, odată ce dobânzile la euro au început să crească susţinut. De la un minus de 0,176% în iunie (acum mai puţin de un an dobânzile la euro erau în continuare negative), vineri, 21 aprilie, EURIBOR la trei luni a ajuns să fie cotat la 3,26%, deci costul finanţării în euro a crescut şi el de peste trei ori.

    În România 70% din finanţarea bancară este în lei, iar 30% este în valută, dintre care cea mai mare parte este în euro.

    Problema este că această creştere nu se va opri aici: Banca Centrală Europeană (BCE) a avertizat pieţele să se aştepte la o nouă creştere a dobânzii de referinţă, de la 3% cât este acum spre 3,25%, dacă nu chiar 3,5%, ceea ce va însemna că EURIBOR va ajunge la 3,7%-3,8%.

    Dacă inflaţia în Europa nu va da semne evidente de scădere iar economia europeană nu va fi în recesiune (analiştii cred că fără recesiune inflaţia nu are cum să scadă), ne putem trezi şi cu o dobândă de referinţă a BCE de chiar 4% la euro.

    Acelaşi lucru se întâmplă şi pe piaţa americană, dar acolo dobânzile sunt deja şi mai mari: dobânda de referinţă la Fed – Banca Centrală Americană, este acum de 4,75-5%, iar ultimele date indică faptul că Fed va majora din nou dobânda de referinţă la 5-5,25%, având chiar o perspectivă de 5,25-5,5%.

    Aşa că finanţarea este, dar va şi deveni din ce în ce mai scumpă. La dobânzile de referinţă ale băncilor centrale, la dobânzile de pe piaţă – EURIBOR sau LIBOR, încep să se adauge din ce în ce mai mult tensiunile şi mai ales riscurile de pe pieţele financiare. Nicăieri nu este linişte. Nici în birourile bancherilor.

    Criza bancară din America, criza bancară din Europa, care a dus la salvarea in extremis a Credit Suisse, a doua mare bancă a Elveţiei, se vede din ce în ce mai mult în risc şi în dobânzile pe care le cer investitorii de la cei care vor să ia bani.

    Banca Transilvania, prima bancă de pe piaţă, a ieşit vineri după-amiază pe pieţele externe, unde a vândut obligaţiuni de 500 de milioane de euro, dar pentru care trebuie să plătească un randament/dobândă efectivă de 9% pe an.

    Este adevărat că aceste obligaţiuni au un regim special – MREL, adică pot fi convertite în capital, dacă este nevoie.

    9% nu este chiar deloc o dobândă mică, dar acesta este preţul actual, care include tensiunile de pe pieţe, creşterea riscului şi continuarea trendului de creştere a dobânzilor la euro.

    În februarie, CEC Bank a plătit o dobândă de 7,5% pe an pentru a lua 119 milioane de euro de pe piaţa externă, tot în obligaţiuni de tip MREL.

    Ministerul Finanţelor plăteşte dobânzi între 7-7,5-8% la euro dacă vrea să se împrumute de pe piaţa externă.

    Pe piaţa internă Ministerul Finanţelor a plătit la emisiunea de obligaţiuni Fidelis pe un an adresată populaţiei o dobândă de 3,7% pe an şi 5,8% pe an, dar la titluri Fidelis pe trei ani.

    Creşterea dobânzilor plătite la depozite, la titlurile Fidelis sau dobânzile pe care trebuie să le plătească Banca Transilvania bineînţeles că bucură deponenţii şi investitorii.

    Pe de altă parte, cei care au credite sau care trebuie să ia credite simt că le arde buzunarul. Finanţarea este din ce în ce mai scumpă şi s-ar putea ca şi accesul la finanţare să fie puţin mai complicat, mai ales pentru cei care nu stau prea bine la evaluarea riscului.

    Foarte multă lume crede că aceste dobânzi vor fi pasagere, iar odată ce inflaţia va scădea, războiul din Ucraina se va temina iar tensiunile geopolitice se vor diminua, lumea şi pieţele vor reveni acolo unde erau înainte.

    Dar nu va fi aşa, iar dobânzile vor rămâne mari (comparativ cu ceea ce a fost în ultimul deceniu) mult mai mult timp decât se aşteaptă lumea.

    Pe piaţa românească companiile, în speciale cele româneşti, antreprenorii români, resimt această creştere a dobânzilor şi încep din ce în ce mai mult să ceară intervenţia statului, intervenţia guvernului ca să “plătim dobânzi mai mici”. Pentru asta trebuie să ne luăm băncile înapoi – este retorica care se aude din ce în ce mai mult.

    De unde să ofere statul/guvernul credite cu dobânzi mai mici (cele de acum fiind considerate înrobitoare) dacă statul, dacă băncile – iar Banca Transilvania şi CEC sunt bănci româneşti – plătesc dobânzi mari pentru a face rost de finanţare pentru buget şi pentru capitalul propriu, cum este cazul băncilor?

  • Gara de Nord, în loc să fie un mall de peste 1 miliard de euro, cu magazine moderne, cu spaţii de birouri pentru corporatişti rămâne în continuare îngropată într-o mizerie de nedescris unde nici ministrul Transporturilor, premierul sau preşedintele nu ar vrea să calce. Dar de ce să facem un proiect mare de unde statul să ia taxe şi impozite? Nu mai bine mărim taxele şi impozitele?

     

    Nu ştiu când Sorin Grindeanu, actualul ministru al Transporturilor, premierul Nicolae Ciucă, viitorul prim-ministru, Marcel Ciolacu, preşedintele PSD sau preşedintele Klaus Iohannis au trecut ultima dată prin Gara de Nord, asta dacă au trecut vreodată în ultimii ani.

    Unul dintre principalele repere ale Capitalei şi ale României, o ţară care şi-a dublat PIB-ul în ultimul deceniu ajungând la 300 de miliarde de euro, este un dezastru total.

    Când te duci cu trenul, milioane de oameni continuă să meargă cu trenul, tragi aer în piept când traversezi Gara de Nord până ajungi la linie, atunci când pleci cu trenul sau când ajungi cu trenul şi încerci să ieşi cât mai repede din Gară. Nu vrei să ai de-a face cu nimeni, nu vrei să te atingi cu nimeni, nu vrei să vezi mizeria din jur şi modul cum arată Gara de Nord. Nici dacă te-ar plăti cineva nu ai vrea să bei o cafea în Gară.

    Când investitorii privaţi încearcă să ridice România cu mall-uri cu toalete curate, cu clădiri de birouri unde tinerii să vină să lucreze îmbrăcaţi frumos, cu supermarketuri, statul român cu Gara de Nord, pentru că acest reper al Capitalei ţine de Ministerul Transporturilor, de Guvern, te aruncă în mizerie.

    Mulţi tineri pleacă din România, nu din motive de bani, ci din motive de mizerie şi mai ales de faptul că nu se face nimic pentru a curăţa această mizerie. Şi în primul rând statul nu face nimic.

    Indiferent de guvernare, aceeaşi oameni conduc statul. Grindeanu este în politică de peste două decenii, Nicolae Ciucă este mai nou, Marcel Ciolacu are si el aproape două decenii de lucrat la stat, iar preşedintele Iohannis este pe ştatul de plată al statului de când se stie. Plus ceilalţi din politică.

    Gara de Nord trebuie transformată complet într-un mall, cu magazine, cu restaurante şi cafenele în care să îţi dai loc de întâlnire, cu clădiri de birouri în care tinerii să vină să lucreze. Gara de Nord trebuie să rămână principalul punct feroviar al ţării, cu milioane de călători, dar care să fie integrat într-un complex imobiliar de care are nevoie Capitala. În zona Gării de Nord nu există niciun mall, aproape că nu există clădiri de birouri care să aibă deschidere la metrou.

    O dată la 10 ani, câte un ministru al Transporturilor anunţă un program de modernizare, consolidare şi reabilitare a spaţiilor din Gară, a clădirilor din staţia de călători Bucureşti Nord. Tocmai la începutul anului s-a anunţat lansarea licitaţiei pentru o primă etapă a modernizării Gării de Nord, proiect de 471 milioane lei, adica 95 milioane de euro din fonduri europene. https://www.zf.ro/economia-verde/reportaj-pagina-verde-transport-sustenabil-dar-cu-ce-infrastructura-21788090

    Această modernizare, ca de altfel toate care au fost, v-a însemna un nou dezastru, un nou eşec al statului, o nouă şansă ratată de a schimba faţa unui punct important din Capitală.

    Clădirea Gării de Nord, istorică, poate fi menţinută foarte bine iar lângă poate fi construit un complex imobiliar modern, un proiect de peste 1 miliard de euro, care să aibă aceeaşi funcţiune de transport feroviar, dar care transport să fie integrat într-un mall şi într-un spaţiu cu birouri pentru corporatişti.

    Un asemenea proiect ar curăţa mizeria actuală şi ar fi un punct de plecare pentru transportul feroviar de călători.

    Asta nu înseamnă ca Gara de Nord trebuie vândută, ci că s-ar putea realiza un parteneriat public-privat de miliarde de euro, pe decenii, că poate un operator privat, si avem multe exemple în acest sens, mall-urile realizate pana acum, ar administra un spaţiu si o zonă.

    Acest subiect nu este nou. https://www.zf.ro/opinii/cel-mai-important-proiect-imobiliar-pe-care-ar-trebui-sa-l-faca-bucurestiul-in-urmatorii-10-ani-un-mall-peste-gara-de-nord-dar-cine-sa-l-sustina-15279940

    Există interes pentru Gara de Nord, există dezvoltatori imobiliari care au miliarde de euro şi care ar putea scoate din mizerie o zonă din Bucureşti. Dacă Iulian Dascalu nu ar fi făcut complexul Palas din Iaşi, aproape toţi tinerii care lucrează astăzi în clădirile de acolo ar fi lucrat în altă parte, dar în afara României.

    Statul, guvernul, Ministerul Transporturilor, pentru că ei sunt acţionarii Gării de Nord, preferă mai degrabă să ne ţină în mizerie, să ne ţină în timp decât să dea acestei ţări, acestor tineri care vin din urmă o şansă de a lucra aici, într-un mediu care să rivalizeze cu ceea ce este în Occident.

    Toţi cei care sunt pe la putere, din când în când îşi aduc aminte, că străinii, că multinaţionalele ne fură ţara, că scot profitul din ţară, fără să se uite la mizeria pe care o patroneză în primul rând statul. Tot CFR-ul a fost şi este o vacă de muls care înghite anual sute de milioane de euro şi unde progresele sunt minime. Toate gările din ţară sunt un dezastru, trăiesc într-o mizerie de nedescris, iar cei de la putere ne îndeamnă să folosim transportul feroviar.

    Gările, mai ales cele din principalele oraşe nu mai sunt de mult nişte spaţii doar feroviare, cu un chioşc unde angajaţii se încălzesc iarna la reşou.

    Bucureştiul, care înseamnă o treime din PIB-ul României, are 4 proiecte mari imobiliare, unde într-un fel sau altul totul ţine de stat, de guvern, de ministere: Romexpo, un proiect între 2-4 miliarde de euro, Esplanada, un proiect între 1-2 miliarde de euro, Casa Radio, un proiect între 2-3 miliarde de euro şi Gara de Nord, un proiect de peste 1 miliard de euro. Avem proiecte care înseamnă investiţii de 6-10 miliarde de euro, şi peste care se aşterne praful şi se pierd bani.

    De unde să aibă bugetul bani mai mulţi, venituri mai mari, de unde să ia statul taxe şi impozite dacă aceste proiecte stau îngropate de peste un deceniu?

    Nu mai bine măreşte statul taxele şi impozitele decât să facă aceste proiecte?

    Gara de Nord va fi cârpită înca o dată si ne vom trezi peste 5-10 ani în aceaşi mizerie, în loc să se facă un proiect mare de peste 1 miliard de euro unde transportul să fie o activitate auxiliară, iar până vine trenul sau până pleacă trenul să te plimbi prin magazine moderne ca să mai cumperi câte ceva.

     

  • Dacă guvernul PNL-PSD continuă să-şi paseze de la unii la alţii condiţiile din PNRR, gaura bugetară de 20 de miliarde de lei va arunca în aer economia şi companiile româneşti, ca în criza anterioară. PS: nu ştiu dacă aţi observat, dar din PIB-ul pe 2022 au dispărut 18 miliarde de lei

    Duminică, la prânz, pe aeroportul din Viena, o discuţie la rând, aşteptând o cafea: De unde sunteţi? Din Ploieşti, dar stau în Germania! De cât timp sunteţi în Germania? Din 2011, de când m-am dus la muncă, când era criză în România!

    Această discuţie banală are însă o semnificaţie extrem de importantă pentru vremurile de astăzi.

    Când toată lumea, în special politică (pentru a vedea unde duc firele), este ocupată cu „Dosarul Otopeni“, unde se discută despre promisiunea unei mite de 22 de milioane de euro pentru prelungirea contractelor de închiriere de spaţii comerciale în aeroport, de nicăieri a apărut informaţia/subiectul că Ministerul Finanţelor trebuie să găsească rapid soluţii pentru acoperirea unei găuri bugetare de nu mai puţin de 20 de miliarde de lei.

    Nici bine nu a început anul, suntem doar în T1/2023, că se discută despre rectificare bugetară şi un plan de măsuri de urgenţă pentru acoperirea celor 20 de miliarde de lei, adică aproape 4 miliarde de euro.

    Pentru cine îşi mai aminteşte, în 2010, în mai, pentru numai 1 miliard de euro gaură bugetară, preşedintele Băsescu şi guvernul Boc au trebuit să taie salariile bugetarilor cu 25% şi să majoreze TVA de la 20% la 24%.

    Din păcate, economia, în special cea privată, a fost extrem de lovită atunci, iar sute de mii de români au plecat la muncă în străinătate, exact ca domnul de mai sus. Economia şi-a revenit extrem de greu după anii 2009/2010, fiind nevoie de 5 ani pentru recuperare.

    Acum, liderii politici spun că acum nu se pune problema scăderii salariilor bugetarilor şi nici creşterea taxelor, dar trebuie găsite alte resurse pentru acoperirea acestui minus. Din păcate, nimeni nu crede că pot fi strânse mai multe venituri la buget prin lărgirea bazei de impozitare sau prin recuperarea banilor de la cei care nu plătesc.

    Marcel Ciolacu, liderul PSD şi cel care ar trebui să-şi asume funcţia de prim-ministru la celebra rotativă guvernamentală din mai, a adus în discuţie scăderea numărului de bugetari.

    Ca o dată statistică, din octombrie 2019, de când PNL este la guvernare în toate alianţele politice şi cu primul ministru din acest partid, deci într-un mandat liberal, numărul de bugetari a crescut cu aproape 40.000, de la 1,235 milioane la 1,276 milioane.  

    Veniturile bugetare au crescut în acest an, cel puţin în primul trimestru, cu 7%, dar trebuie să crească cu 14% pe tot anul, faţă de anul trecut.

    Analiştii cred că veniturile bugetare au fost supraestimate în bugetul pe 2023, iar cheltuielile au fost subestimate, de aceea rezultă că în realitate apare acest minus bugetar de 20 de miliarde de lei.

    Creşterea economică este la jumătate faţă de anul trecut, respectiv 2,5% faţă de 4,7%, inflaţia este prognozată să scadă la jumătate, respectiv de la 16% la 8%, ceea ce nu ajută deloc guvernul, dobânzile mari la care se împrumută statul apasă din ce în ce mai greu, iar companiile nu se mai scaldă în bani.

    Condiţiile de pe piaţa monetară sunt mult mai stricte, începând de la dobânzile mai mari până la accesul la liniile de finanţare. Băncile nu mai dau drumul atât de repede la bani, având în vedere condiţiile economice de pe piaţă.

    Deşi dobânzile la lei au mai scăzut, cel puţin prin prisma evoluţiei ROBOR-ului, care a scăzut de la 8,2% în noiembrie la 6,8% acum, dobânzile în euro au crescut, ceea ce începe să se vadă atât în creditarea companiilor cât şi în creditarea persoanelor fizice.

    Deşi economia României nu mai este atât de expusă la creditarea în valută, ca în criza anterioară, totuşi 30% din împrumuturi sunt în euro sau în dolari, unde dobânzile au crescut semnificativ şi vor continua să crească.

    Inflaţia a ajutat destul de mult companiile anul trecut pentru că au putut să majoreze preţurile, dar acum trendul se schimbă, mai ales că vine şi pe fondul reducerii consumului şi vânzărilor către populaţie.

    Construcţiile, care în ultimul deceniu au susţinut creşterea economică, în special pe zona rezidenţială, de birouri şi logistică, încep să facă paşi înapoi. Creşterea semnificativă a dobânzilor la credite a dus la scăderea cererii de credite şi reducerea vânzărilor de apartamente, în special cele noi.

    Aşa că dezvoltatorii, pentru că nu au vândut ce au construit, nu s-au apucat de alte proiecte. Plus că în Bucureşti disputa dintre dezvoltatori şi primarul Capitalei Nicuşor Dan privind autorizaţiile noi de construcţii, nu ajută prea mult piaţa de construcţii şi, în final, nici încasările la buget.

    Noroc că merg din plin lucrările de infrastructură.

    Anul trecut investiţiile au susţinut creşterea economică, consumul trecând pe locul doi, situaţie care ar trebui să se întâmple şi în acest an.

    În 2022 am avut un maxim de investiţii publice şi o revenire spectaculoasă a investiţiilor străine directe, care au atins 10,6 miliarde de euro, depăşind recordul din 2008, de 9 miliarde de euro.

    Economia şi businessul nu au evoluat rău din 2020 încoace – incluzând cei doi ani de pandemie plus primul an de război în Ucraina –  dar guvernele, indiferent de numele lor, nu prea s-au ocupat de reforma bugetară, care acum începe să coste, nu numai voturi politice, ci şi bani.

    De un an de zile, guvernul Ciucă şi coaliţia guvernamentală PNL-PSD nu au fost în stare să vină cu o variantă pentru pensiile speciale, care reprezintă o condiţie în PNRR pentru o tranşă de 1,3 miliarde de euro.

    Pentru că toată atenţia este îndreptată către subiectul pensiilor speciale, nimeni nu mai ştie care este situaţia celorlalte condiţii din PNRR care trebuie îndeplinite. Practic, cele două partide îşi pasează de la unii la alţii îndeplinirea acestor condiţii.

    Sunt şi politicieni din coaliţie care ar prefera să îngroape subiectul pensiilor speciale şi să nu luăm tranşa.

    Ceea ce înţelege prea puţină lume politică este că în piaţa financiară condiţiile şi accesul la finanţare s-au înăsprit, dobânzile sunt mai mari, iar banii mai puţini.

    Fără banii din PNRR guvernului, indiferent de numele lui, şi României le-ar fi mult mai greu să facă rost de bani pentru finanţare.

    Spre exemplu, guvernul ar trebui să ia bani din piaţă, ceea ce ar duce la creşterea dobânzilor, dar mai mult decât atât, la absorbţia unor bani care ar fi luaţi de la sectorul privat.

    Băncile din România, care sunt principalii finanţatori ai bugetului, şi aşa au probleme cu portofoliul de titluri de stat deţinut şi nu ar mai fi atât de dornice să împrumute statul.

    Toată lumea politică este ocupată cu dosarul Otopeni şi cu rotativa guvernamentală, dar bugetul şi PNRR-ul nu se fac de la sine.

    Poate mai avem încă un trimestru de respiro, dar dacă nu se face nimic în T2 s-ar putea ca în T3 şi în T4 guvernul să se trezească cu spatele la zid, exact cum a fost guvernul Boc.

    Şi cine ştie ce poate să urmeze?

    P.S.: Vineri, Institutul Naţional de Statistică a dat publicităţii o nouă revizuire a rezultatelor macroeconomice pe 2022. De la 1.412,457 miliarde de lei, PIB-ul pe 2022 anunţat iniţial la începutul lunii martie 2023, la a doua revizuire PIB-ul a scăzut la 1.409,783 miliarde de lei, iar creşterea economică a scăzut de la 4,8% la 4,7%.

    Problema este că din PIB-ul pe 2022 au dispărut 18 miliarde de lei, având în vedere că estimarea guvernului din ianuarie 2023, care a fost luată în considerare la bugetul pentru acest an, a fost de 1.427 de miliarde de lei.

    Vom vedea cum se ajustează datele pentru 2023 la nivel de PIB după acest minus de 18 miliarde de lei.

  • Deşi pare de necrezut, inflaţia ne-a salvat în această criză

    Toată lumea se întreabă dacă suntem cu adevărat într-o criză, pentru că nu prea se vede, cel puţin la nivelul corporaţiilor, la nivelul marilor companii şi chiar la niveul întreprinderilor mari şi mijlocii.

    Unii încă îşi mai amintesc de criza anterioară (între timp pe piaţă au venit alte generaţii, care nu au simţit pe viu acea criză), care a lovit în dreapta şi în stanga.

    Creşterea cu 30% a cursului valutar leu/euro în câteva luni, respectiv de la 3,8 lei/euro până la 4,3 lei/euro de la finalul lui 2008 până la începutul lui 2009, dublarea cursului valutar al francului elveţian, cele două monede fiind cele mai folosite în acordarea de credite, în perioada de boom (70% din împrumuturi au fost atunci în valută) au ras practic valoarea în euro a salariilor şi au majorat semnificativ ratele bancare, pentru că la aceeaşi rată în euro trebuia să ai cu 30% mai mulţi lei, că să nu mai vorbim de situaţia cu francul elveţian.

    Confruntate cu o prăbuşire economică, de la o creştere economică de 8% în 2008 am trecut la o cădere economică de 7% în 2009, deci un minus de 15%, companiile au tăiat salariile în valoare nominală în lei cu 10-20-30-40 şi chiar 50%, plus că au dat oamenii afară. Cine rezistă bine, cine nu, nu! Această scădere nominală a salariului în lei, coroborată cu creşterea cursului valutar, a dus la o scădere reală a salariilor. Nu multă lume a putut să se descurce cu această lovitură. După firmele private a venit şi statul, care a tăiat salariile din sectorul bugetar cu 25% în 2010. Aşa că a fost jale peste tot, iar criza s-a văzut pe viu.

    Acum, totul este diferit, chiar total diferit, nu avem cădere economică, ci dimpotrivă, firmele nu dau oameni afară, ci dimpotrivă, fac eforturi să îi ţină majorând salariile. Cursul valutar leu/euro nu a crescut, ci chiar este foarte stabil, chiar prea stabil.

    Chiar dacă suntem cu războiul din Ucraina la graniţă, chiar dacă ne confruntăm cu o inflaţie puţin aşteptată, economia funcţionează. Companiile nu au majorat salariile la nivelul inflaţiei, dar totuşi a reuşit să acopere jumătate din creşterea preţurilor. Pe fondul stabilităţii cursului valutar leu/ euro salariile au crescut în euro.

    Chiar dacă dobânzile la lei au crescut de 5-6 ori în mai puţin de doi ani, lumea reuşeşte să îşi plătească ratele la bancă. La împrumuturile în lei rata creşte din dobândă, dar nu creşte principalul, ceea ce la un credit în valută se întâmplă şi cu principalul, şi cu rata.

    Acum 70% din împrumuturile acordate persoanelor fizice sunt în lei, ceea ce a facut ca România să stea mult mai bine în picioare.

    Deşi pare un paradox, inflaţia de acum a ajutat economia românească, a ajutat companiile, a ajutat statul, care a avut încasări mai mari la buget. Orice om dacă ar avea de ales între o tăiere nominală a salariilor cu 10% la o inflaţie de 4% versus o inflaţie de 16% şi o creştere salarială nominală de 4% ar alege varianta a doua.

    Bineînţeles că inflaţia scade puterea de cumpărare, dar câteodată ar putea să ajute pe toată lumea într-o perioadă de criză.

    Conform studiului CEO Survery 2023 realizat de firma de consulatanţă PwC, managerii companiilor din România au spus că printre măsurile de criză pe care trebuie să le adopte creşterea preţurilor, deci inflaţia, ocupă un loc important.

    Practic, creşterile de preţuri în această criză, inflaţia fiind în 2022 de 16%, iar în 2021 de 8%, au fost preluate de consumatori, chiar dacă s-au confruntat cu scăderea puterii de cumpărare. Fiecare şi-a ajustat consumul, dar practic majorările de preţuri au fost plătite.

    Într-un fel sau altul aş putea spune că această inflaţie, care a dat un respiro companiilor pentru că au putut majora preţurile, războiul din Ucraina, care din punct de vedere economic, militar, de securitate şi geopolitic este în favoarea noastră, şi nu în ultimul rând piaţa neagră, care a crescut în ultimii ani, au ţinut economia la suprafaţă şi chiar i-au dat un avânt. Pentru că salariile au crescut în valoarea nominală, chiar dacă nu au fost la nivelul inflaţiei, oamenii, consumatorii, românii sunt mai liniştiţi în această criză şi de aceea nu vedem proteste, nu vedem oameni în stradă, nu vedem o scădere economică.

    Bineînţeles că acceastă situaţie nu poate dura la nesfârşit, mai ales dacă inflaţia nu scade. 

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Când vin crizele şi apar pierderile, capitalismul nu mai este bun, şi statul trebuie să intervină

    Când vine criza, când vin crizele, principiile capitalismului sunt aruncate în aer.

    Uitaţi-vă la ce se întâmplă în America unde guvernul, banca centrală, FED, au intervenit pentru salvarea milionarilor şi miliardarilor care aveau depozite la Silicon Valley Bank peste plafonul garantat de 250.000 de dolari. De asemenea, FED a asigurat cel puţin verbal că toate depozitele din băncile americane sunt garantate. În Europa, Elveţia a salvat într-un weekend Credit Suisse, a doua mare bancă eleveţiană, de la un colaps care ar fi cuprins toată lumea. Peste tot, toată lumea cere intervenţia statului pentru a stinge incendiile.

    Nimeni nu vrea să piardă, aşa că ideile capitaliste sunt puse acum într-un sertar, până apar vremuri mai bune. În România, toată lumea cere intervenţia statului pe piaţa RCA, ca să plafoneze preţurile care au explodat după falimentele City Insurance şi Euroins, două companii care aveau aproape 80% din piaţă. Politicienii de la cel mai înalt nivel cer ca CEC Bank şi EximBank, cele două bănci pe care le controlează statul, să intre pe piaţa RCA ca să vândă poliţe mai ieftine. Nu contează că în spate sunt pierderi şi găuri de zeci şi sute de milioane de euro, pe care tot statul ar trebui să le acopere şi, într-un final, noi toţi. Important este ca preţul la RCA să fie mai mic. După ce ROBOR-ul a explodat, toate companiile cer intervenţia statului, a guvernului, să scadă dobânzile. Dacă se poate, dobânzile la credite să fie mici, iar dobânzile la depozite să fie mari. Aşa este modelul susţinut acum de companii. Cine să acopere această diferenţă? Băncile, Banca Naţională care nu face nimic pentru a stopa creşterea dobânzilor, şi bineînţeles statul. Să ne luăm băncile înapoi ca să putem să luăm credite ieftine, cer antreprenorii români.

    După ce ROBOR-ul a explodat, toate companiile cer intervenţia statului, a guvernului, să scadă dobânzile. Dacă se poate, dobânzile la credite să fie mici, iar dobânzile la depozite să fie mari. Aşa este modelul susţinut acum de companii. Cine să acopere această diferenţă? Băncile, Banca Naţională care nu face nimic pentru a stopa creşterea dobânzilor, şi bineînţeles statul. Să ne luăm băncile înapoi ca să putem să luăm credite ieftine, cer antreprenorii români.

    În energie, toată lumea vrea preţuri mai mici la energia electrică şi la gaze. Aici statul a intervenit, iar factura până acum a ajuns la 14 miliarde de lei, adică peste 2,5 miliarde de euro, care trebuie acoperită. Până una, alta, toată lumea vrea ca Petrom să redevină în proprietatea statului, ca să ne dea benzină mai ieftină, iar austriecii de la OMV să nu mai facă profit din resursele noastre pe care apoi să-l scoată din ţară. În agricultură, cel mai subvenţionat sector, toată lumea cere acum intervenţia statului, când preţurile au scăzut. Când a izbucnit războiul din Ucraina, iar preţurile la grâu au explodat, nimeni nu voia să vândă din stoc, pentru că se aşteptau ca preţurile să crească şi mai mult, şi astfel să vândă la preţuri şi mai mari. Dar piaţa s-a întors, România a fost invadată de grâul din Ucraina, iar preţurile au scăzut la un nivel chiar sub cel de dinainte de război. Aşa că toată lumea care are grâu pe stoc cere ca statul să intervină şi să le cumpere marfa la preţuri mai mari. Fondurile de investiţii, care teoretic acţionează cu bani privaţi, cer de la stat bani ca să facă business. În PNRR, pe care îl vom plăti cu toţii, sunt 400 de milioane de euro alocaţi pentru fondurile de investiţii. Deci fondurile de investiţii, cei mai capitalişti dintre capitalişti, vor să ia bani de la stat, ca să opereze în piaţă, mai ales că banii privaţi se găsesc acum mai greu şi sunt foarte scumpi.

    În IT, toată lumea cere bani de la stat pentru dezvoltarea ecosistemului. Pentru întreprinderile mici şi mijlocii toată lumea se îndreptă către stat pentru a le finanţa activitatea. Mulţi capitalişti se uită acum la modelul chinez şi la cel ungar, ca bune exemple pentru vremurile actuale. Capitalismul cu bani de la stat în care toţi câştigă şi nimeni nu pierde este modelul ideal actual. Nimeni nu vrea capitalism când vine criza şi apar pierderile. Niciun capitalist nu vrea concurenţă, modelul ideal fiind cel de monopol sau aproape monopol. Uitaţi-vă la marile companii americane.

    Deci capitalismul este bun când vremurile sunt bune, şi este aruncat în sertar când apar crize. Ceea ce este important este ca statul, pe care toţi îl vor desfiinţat, să existe ca o plasă de siguranţă. 

    (cristian.hostiuc@zf.ro)