BusinessMagazin

Tag: cinematografie

  • Cum arată satul-fantomă al Banatului. Unde au dispărut toţi locuitorii

    La prima vedere, ai crede că vorbim despre platourile de filmare a vreunei producţii cinematografice de la Hollywood. Un loc-fantomă, plin de poveşti demult uitate, dar care vibrează în fiecare cărămidă sau poartă şubredă care iese din iarba cotropitoare. Satul ascuns din judeţul Caraş-Severin, a cărui istorie se întrerupe brusc, în 1998.

    Vezi în galeria foto ce a mai rămas din Lindenfeld!

    Câteva ziduri, case părăsite, biserica şi cimitirul. Totul într-un peisaj de vis, dar fără ţipenie de om. Satul-fantomă din judeţul Caraş-Severin s-a transformat într-un punct de atracţie atât pentru turiştii din România cât şi pentru cei de peste hotare.

    Cititi mai multe pe www.one.ro

  • GREŞELI majore din filme celebre: Care e eroarea din unul dintre cele mai importante filme din istoria cinematografiei – GALERIE FOTO

    Pe lista filmelor renumite în care s-au strecurat erori notabile se numără “Twilight”, “Inglorious Basterds”, “Titanic”, “Dallas Buyers Club” si multe altele.

    GREŞELI majore din filme celebre: Care este eroarea din unul dintre cele mai importante filme din istoria cinematografiei – GALERIE FOTO

  • GREŞELI majore din filme celebre: Care e eroarea din unul dintre cele mai importante filme din istoria cinematografiei – GALERIE FOTO

    Pe lista filmelor renumite în care s-au strecurat erori notabile se numără “Twilight”, “Inglorious Basterds”, “Titanic”, “Dallas Buyers Club” si multe altele.

    GREŞELI majore din filme celebre: Care este eroarea din unul dintre cele mai importante filme din istoria cinematografiei – GALERIE FOTO

  • Cum a trecut trailerul de la coadă în frunte

    Primul clip de promovare a fost realizat în 1912, pentru serialul „The Adventures of Kathlyn“, cunoscut pentru finalurile cliffhanger. La sfârşitul unui episod, un scurt clip le cerea oamenilor să revină să vadă ce se va întâmpla cu eroina. Un an mai târziu, Nils Granlund, advertising manager al unui lanţ de cinematografe, a produs un scurt film promoţional pentru piesa de teatru „The Pleasure Seekers“, cu imagini filmate în timpul repetiţiilor.

    La început, aceste filmuleţe de promovare apăreau pe ecranele cinematografelor la finalul filmelor, de aici venind şi denumirea (trailed the movie – urmau filmul). Practica s-a dovedit, în scurt timp, ineficientă, pentru că spectatorii plecau imediat după încheierea filmului. Iar mai-marii cinematografiei au hotărât ca filmuleţele să fie difuzate înaintea peliculei, doar că numele nu s-a mai schimbat.

    Clipurile de promovare pentru filmele mute erau constituite din imagini însoţite de câteva descrieri scurte, un slogan şi înşirarea numelor vedetelor, iar exprimarea era hiperbolică: „Senzaţional“, „Nu aţi mai văzut aşa ceva“ etc.
    Odată cu introducerea sunetului în cinematografie, şi promovarea a suferit modificări. Considerat primul film sonor, „The Jazz Singer“ a beneficiat de un trailer de 7 minute. Clipul prezenta imagini din film şi invita spectatorii să vină să vadă (audă?) noua tehnologie. Tot în acest prim trailer a apărut şi naratorul ca tehnică de prezentare a acţiunii.

     

    Până în anii ’50 trailerele au fost create în exclusivitate de National Screen Service, companie care controla creaţia şi distribuţia materialelor de advertising cinematografice. Timp în care se dezvoltase o reţetă pe care se mergea de fiecare dată: expresii hiperbolice, o scurtă naraţiune pentru a descrie povestea, muzica era folosită pentru a prezenta intrigile, pericolul sau romantismul şi, nu în ultimul rând, nu lipsea replică memorabilă a unuia dintre personaje.

    Următoarea mutaţie a venit odată cu răspândirea televizoarelor. Trailerele au început să imite televiziunea şi practicile de advertising de la televizor. În clipul de promovare a filmului „The Day The Earth Stood Still“ premisa filmului este prezentată ca un eveniment real, ca o ştire. La finalul clipului apare şi recomandarea revistei Look ca fiind „The Best of the Science Fiction Movies“, întărind astfel legătura dintre cinema şi mass-media, în promovare şi recenzare.

    În anii ’60, filmele au început să se schimbe, au devenit mai experimentale şi mai îndrăzneţe, atât din punctul de vedere al tehnicii, cât şi al subiectelor abordate. Companiile scăpate de sub tirania National Screen Service erau libere să îşi creeze prezentări diverse, ieşite din şabloane. Stanley Kubrick este cunoscut drept ca un regizor obsedat de control, ocupându‑se de fiecare aspect al filmului, şi care a supervizat inclusiv crearea trailerelor. El a renunţat la montajul clasic în favoarea unuia mai dinamic, s-a folosit foarte mult de muzică şi a renunţat la naraţiunea acţiunii, după cum se poate observa din clipurile de prezentare ale peliculelor „Lolita“, „Dr. Strangelove“, „2001: A Space Odyssey“ sau „The Shining“.

    Un moment de cotitură în industra cinematografică, dar şi în cel al promovării a fost apariţia blockbusterului. „Jaws“ (1975) al lui Steven Spielberg este considerat ca fiind primul film de acest fel, care a avut încasări de 7 milioane de dolari în primul weekend. Clipul de promovare pentru „Jaws“ se întindea pe mai bine de 3 minute şi expunea aproape toată povestea, omiţând doar finalul. Universal a cheltuit 1,8 milioane de dolari pe promoţie, dintre care 700.000 doar pe spoturile de publicitate de la televizor, conform BBC. Succesul „Fălcilor“ lui Spielberg a făcut ca şi alte companii să copieze modelul de prezentare şi promovare a peliculelor.

    Însă cum regulile sunt făcute pentru a fi încălcate, alţi regizori au mers în altă direcţie. Un astfel de exemplu este clipul de promovare a filmului lui Ridley Scott „Alien“. Acesta a fost compus din imagini înfricoşătoare însoţite de o muzică stranie, fără naraţiune şi fără nicio linie de dialog. Clipul a reuşit să redea atmosfera terifiantă care a acompaniat pelicula şi care a propulsat „Alien“ în topuri.

    17 ani mai târziu, 20th Century Fox a plătit 1,3 milioane de dolari pentru ca un clip de prezentare de 1 minut al peliculei „The Independence Day“ să fie difuzat în pauza meciului Super Bowl din 1996. Astfel, filmul cu Will Smith în rolul principal a fost primul care şi-a făcut reclamă în timpul faimosului meci de fotbal american, dar şi primul care a inaugurat un alt tip de prezentare, teaserul, un clip de promovare şi mai scurt, menit să atragă şi să stârnească curiozitatea spectatorilor.

    O altă premieră a avut loc odată cu lansarea primului trailer al noului film „Star Wars: The Phantom Menace“. Acesta a fost programat să fie difuzat la premiera peliculei „Meet Joe Black“, în 18 noiembrie 1998. Presa a scris la vremea respectivă că mai multe persoane plăteau biletul de intrare la film doar pentru a vedea trailerul pentru „Star Wars“. În prima săptămână, proprietarii cinematografelor au anunţat că rata de ieşire de la film era undeva la 75%. Câteva zile mai târziu, cei de la LucasFilm au urcat trailerul online, iar la scurt timp serverele au picat. În total, clipul a fost descărcat de 3,5 milioane de ori, spărgând toate recordurile de la vremea respectivă. Dacă rămânem în galaxia foarte îndepărtată a cavalerilor Jedi, clipul de promovare a celui de-al şaptelea titlu din seria „Star Wars“ a acumulat 30 de milioane de vizualizări în 24 de ore pe YouTube.

    Trailerele nu ar fi fost la fel fără artiştii vocali. Unul dintre cei mai cunoscuţi fiind Don LaFontaine. Vocea acestuia poate fi auzit în peste 5.000 de trailere şi alte mii de reclame televizate. El a devenit foarte cunoscut pentru replica devenită celebră „In a world… (într-o lume)“.

    Fie că vă plac, fie că nu, cert este că trailerele sunt o parte importantă a industriei cinematografice, o parte a industriei care se schimbă şi se mulează pe schimbările din piaţă.

  • Wes Craven, maestrul filmelor horror, a murit la vârsta de 76 de ani

    Prolificul regizor de filme horror Wes Craven, autorul lungmetrajului cult “A Nightmare on Elm Street”, a murit duminică, la vârsta de 76 de ani, din cauza unui cancer cerebral, a anunţat familia acestuia, citată de Reuters.

    Craven, care a regizat şi celebrul horror din anii 1990 “Scream”, a murit în locuinţa sa din Los Angeles, înconjurat de cei dragi.

    Wes Craven a fost foarte bolnav în ultimii trei ani, însă a continuat să lucreze la mai multe proiecte, inclusiv câteva de televiziune, un volum de benzi desenate şi un nou film, “The Girl in the Photographs”, care va avea premiera la ediţia de anul acesta a Festivalului de la Toronto, ce va avea loc luna viitoare.

    Născut în oraşul american Cleveland, Craven a devenit celebru, cel puţin în lumea filmului horror, cu lungmetrajul de debut, “The Last House on the Left” (1972), care a devenit un clasic al cinematografiei. A început să lucreze în cinema după ce a fost timp de mai mulţi ani profesor de liceu.

    Alte filme ale sale devenite între timp clasice ale cinematografiei sunt “The Hills Have Eyes” (1977) şi “Creatura din mlaştină/ Swamp Thing” (1982). În 1984, “A Nightmare on Elm Street” i-a adus lui Craven recunoaşterea mondială. Filmul, care a costat mai puţin de 2 milioane de dolari, l-a avut în distribuţie pe Robert Englund în rolul Freddy Krueger, un monstru care bântuie un grup de tineri, în coşmarurile lor. Filmul a avut încasări de 25 de milioane de dolari şi a generat opt continuări, un serial TV şi mai multe romane.

    În 1996, Wes Craven a dat din nou lovitura, cu “Scream – Ţipi… sau fugi!/ Scream”, iar, pe parcursul a 15 ani, a regizat alte trei filme din această franciză.

    În 2005, Craven a schimbat registrul, cu “Zbor de noapte/ Red Eye”, un thriller de succes, cu Rachel McAdams în rolul principal.

    Craven a primit premiul pentru întreaga carieră la New York City Horror Film Festival (2012) şi din partea Academy of Science Fiction, Fantasy & Horror Films (1995).

  • Wes Craven, maestrul filmelor horror, a murit la vârsta de 76 de ani

    Prolificul regizor de filme horror Wes Craven, autorul lungmetrajului cult “A Nightmare on Elm Street”, a murit duminică, la vârsta de 76 de ani, din cauza unui cancer cerebral, a anunţat familia acestuia, citată de Reuters.

    Craven, care a regizat şi celebrul horror din anii 1990 “Scream”, a murit în locuinţa sa din Los Angeles, înconjurat de cei dragi.

    Wes Craven a fost foarte bolnav în ultimii trei ani, însă a continuat să lucreze la mai multe proiecte, inclusiv câteva de televiziune, un volum de benzi desenate şi un nou film, “The Girl in the Photographs”, care va avea premiera la ediţia de anul acesta a Festivalului de la Toronto, ce va avea loc luna viitoare.

    Născut în oraşul american Cleveland, Craven a devenit celebru, cel puţin în lumea filmului horror, cu lungmetrajul de debut, “The Last House on the Left” (1972), care a devenit un clasic al cinematografiei. A început să lucreze în cinema după ce a fost timp de mai mulţi ani profesor de liceu.

    Alte filme ale sale devenite între timp clasice ale cinematografiei sunt “The Hills Have Eyes” (1977) şi “Creatura din mlaştină/ Swamp Thing” (1982). În 1984, “A Nightmare on Elm Street” i-a adus lui Craven recunoaşterea mondială. Filmul, care a costat mai puţin de 2 milioane de dolari, l-a avut în distribuţie pe Robert Englund în rolul Freddy Krueger, un monstru care bântuie un grup de tineri, în coşmarurile lor. Filmul a avut încasări de 25 de milioane de dolari şi a generat opt continuări, un serial TV şi mai multe romane.

    În 1996, Wes Craven a dat din nou lovitura, cu “Scream – Ţipi… sau fugi!/ Scream”, iar, pe parcursul a 15 ani, a regizat alte trei filme din această franciză.

    În 2005, Craven a schimbat registrul, cu “Zbor de noapte/ Red Eye”, un thriller de succes, cu Rachel McAdams în rolul principal.

    Craven a primit premiul pentru întreaga carieră la New York City Horror Film Festival (2012) şi din partea Academy of Science Fiction, Fantasy & Horror Films (1995).

  • Cronică de film: Ant-Man

    În rolurile principale îi regăsim pe Paul Rudd („I Love You, Man”, „The 40-Year-Old Virgin”), Michael Douglas („Basic Instinct”, „The Game”) şi Corey Stoll („The Bourne Legacy”, „Midnight in Paris”).

    Înainte de a viziona filmul, nu aveam prea multe aşteptări legate de interpretarea lui Paul Rudd; mă bucur însă să pot spune că m-am înşelat. Jocul lui Rudd este cel care leagă practic acest film. Nu trebuie uitată nici interpretarea lui Michael Douglas, chiar dacă rolul nu prea i s-a potrivit.

    Ceea ce m-a surprins plăcut la „Ant-Man” a fost regia; Peyton Reed, care a mai regizat până acum filme de categoria B precum „Bring It On” sau „Yes Man”, conduce filmul într-o manieră impresionantă, reuşind să combine momentele amuzante cu cele de acţiune. Stilul regizoral este diferit de ceea ce am văzut până acum la filmele din franciza MCU, şi cred că pe alocuri superior.

    Filmul este un mix interesant de acţiune şi comedie, fără a încerca să se ia foarte în serios; povestea, din păcate, este una care ar fi trebuit să rămână în benzile desenate. Dacă celelalte filme Marvel încercau să dea o dimensiune grandioasă poveştii pentru a distrage atenţia de la evidentele lacune logice, acesta încearcă (fără rost, din punctul meu de vedere) să explice în amănunt reţeta prin care doctorul Pym reuşeşte să micşoreze sau să mărească fiinţe vii.

    „Ant-Man” este ultimul film din Faza II a Marvel Cinematic Universe, fiind unul dintre eroii cu care Disney a vrut să experimenteze înainte de Avengers III. Urmează Dr. Strange şi Black Panther, dar şi un nou reboot al personajului Spider-Man.

    „Ant-Man” nu este un film pe care să îl vedeţi acasă; dintre cele 12 producţii lansate până în prezent de Marvel, aventurile omului-furnică par scrise special pentru ecrane 3D sau IMAX. Experienţa, pentru cei care apreciază vizionările de acest fel, va fi una completă.

    În concluzie, „Ant-Man” este un film care nu se ia foarte în serios şi nu trebuie luat foarte în serios. Dacă vreţi să vedeţi doar un film amuzant şi cu multe efecte speciale, atunci îl recomand cu încredere.â

    Notă: 7/10

  • Cronică de film: Ant-Man

    În rolurile principale îi regăsim pe Paul Rudd („I Love You, Man”, „The 40-Year-Old Virgin”), Michael Douglas („Basic Instinct”, „The Game”) şi Corey Stoll („The Bourne Legacy”, „Midnight in Paris”).

    Înainte de a viziona filmul, nu aveam prea multe aşteptări legate de interpretarea lui Paul Rudd; mă bucur însă să pot spune că m-am înşelat. Jocul lui Rudd este cel care leagă practic acest film. Nu trebuie uitată nici interpretarea lui Michael Douglas, chiar dacă rolul nu prea i s-a potrivit.

    Ceea ce m-a surprins plăcut la „Ant-Man” a fost regia; Peyton Reed, care a mai regizat până acum filme de categoria B precum „Bring It On” sau „Yes Man”, conduce filmul într-o manieră impresionantă, reuşind să combine momentele amuzante cu cele de acţiune. Stilul regizoral este diferit de ceea ce am văzut până acum la filmele din franciza MCU, şi cred că pe alocuri superior.

    Filmul este un mix interesant de acţiune şi comedie, fără a încerca să se ia foarte în serios; povestea, din păcate, este una care ar fi trebuit să rămână în benzile desenate. Dacă celelalte filme Marvel încercau să dea o dimensiune grandioasă poveştii pentru a distrage atenţia de la evidentele lacune logice, acesta încearcă (fără rost, din punctul meu de vedere) să explice în amănunt reţeta prin care doctorul Pym reuşeşte să micşoreze sau să mărească fiinţe vii.

    „Ant-Man” este ultimul film din Faza II a Marvel Cinematic Universe, fiind unul dintre eroii cu care Disney a vrut să experimenteze înainte de Avengers III. Urmează Dr. Strange şi Black Panther, dar şi un nou reboot al personajului Spider-Man.

    „Ant-Man” nu este un film pe care să îl vedeţi acasă; dintre cele 12 producţii lansate până în prezent de Marvel, aventurile omului-furnică par scrise special pentru ecrane 3D sau IMAX. Experienţa, pentru cei care apreciază vizionările de acest fel, va fi una completă.

    În concluzie, „Ant-Man” este un film care nu se ia foarte în serios şi nu trebuie luat foarte în serios. Dacă vreţi să vedeţi doar un film amuzant şi cu multe efecte speciale, atunci îl recomand cu încredere.â

    Notă: 7/10

  • Cronică de film: Ex Machina

    „Ex Machina“ revine asupra acestei idei şi încearcă să îi dea noi conotaţii, insistând de această dată asupra asemănărilor şi nu asupra diferenţelor.

    Filmul este regizat de Alex Garland, un alt regizor aflat la debutul în lung metraje, şi îi aduce în prim-plan pe Oscar Isaac („Inside Llewyn Davis“, „A Most Violent Year“), Alicia Vikander („A Royal Affair“, „Seventh Son“) şi Domhnall Gleeson („About Time“, „Unbroken“).

    Povestea este predictibilă în sensul în care poţi ghici cu uşurinţă ceea ce urmează, dar reuşeşte să surprindă prin felul în care dezvoltă exact acele pasaje pe care le aşteptai. Din punct de vedere artistic, producţia poate fi asemănată cu „Her“, „Moon“ sau „Under the skin“.

    Aflat la debutul ca regizor, Garland este totuşi cunoscut pentru scenariile sale science fiction. El este cel care a creat „The Beach“, „28 Days Later“ şi „Dredd“ – filme care au avut partea lor de apreciere.

    Povestea începe atunci când Caleb (Gleeson), angajat al unei companii de tehnologie inspirate de Google (veţi înţelege de ce în primele minute ale filmului), câştigă o loterie la birou, premiul fiind un weekend în compania fondatorului Nathan Bateman (Isaac). Odată ajuns la proprietatea lui Bateman, protagonistul realizează că este de fapt subiectul unui experiment. Toţi actorii îşi fac treaba foarte bine, dar Isaac iese în evidenţă prin interpretarea sa.

     „Ex Machina“ oferă numeroase puncte de vedere vizavi de relaţia dintre bărbaţi şi femei, mai precis asupra modului în care bărbaţii încearcă să controleze femeile.

     Industria de film se transformă în fiecare an, însă anumite subiecte vor rămâne în atenţia producătorilor. Până când inteligenţa artificială va deveni ceva obişnuit, oamenii vor rămâne fascinaţi de legile lui Asimov. Întrebarea care se pune este dacă ei vor fi dispuşi, în continuare, să plătească biletul de intrare la cinematografele care difuzează filme bazate pe acest subiect.

     Încasările mari aduse de filme precum „Avatar“, „Independence Day“ sau „Star Trek“ au încurajat studiourile să prezinte publicului mai mult explozii decât întrebări existenţiale. Cu toate acestea, producătorii unor filme precum „Gravity“ sau „Interstellar“ par că au găsit formula ideală pentru a prezenta atât efecte speciale de ultimă generaţie, cât şi poveşti cu înţeles. Asistăm oare la renaşterea genului science fiction?

    „Ex Machina“ este un film pentru fanii genului SF; cei care nu se regăsesc în această categorie s-ar putea să nu îl aprecieze la întreaga valoare. Dacă ar fi fost produs în urmă cu 20 sau 25 de ani, filmul lui Garland ar fi putut avea un impact mult mai mare.

  • Numărul de bilete vândute de cinematografele româneşti a crescut cu 12,4% în 2014

    Potrivit acestui raport anual întocmit de organizaţia europeană, numărul de bilete vândute în cinematografele din România a ajuns la 10,2 milioane, în creştere cu 12,4% faţă de anul 2013. De asemenea, încasările din cinematografie au crescut în România, în 2014, cu 15,4% şi au ajuns la 185,2 milioane de lei. În schimb, cota de piaţă a filmelor europene a scăzut anul trecut în România până la 2,2%, cu 0,6 procente mai puţin faţă de 2013, informează site-ul oficial al Observatorului European al Audiovizualului.

    În cadrul Uniunii Europene, încasările brute din cele 28 de state membre au cunoscut o creştere uşoară, de 40 milioane de euro, în raport cu 2013, şi au ajuns la 6,32 de miliarde de euro în 2014. În ciuda acestei creşteri de 0,6%, suma totală reprezintă al doilea cel mai slab rezultat financiar din ultimii cinci ani. La fel ca în 2013, curba încasărilor brute o urmează pe aceea a vânzărilor de bilete, care a cunoscut la rândul ei o creştere modestă, de 0,7%, ajungând la 911 milioane de bilete vândute – cu 6,5 milioane mai mult decât în 2013. Cu alte cuvinte, preţul mediu pentru un bilet la cinema – exprimat în euro – a rămas aproape stabil începând din 2012, în jurul valorii de 6,9 euro, în ansamblul Uniunii Europene.

    Calculate în monede naţionale, încasările brute au crescut în 14 din 27 de state membre UE pentru care datele au fost disponibile înainte de întocmirea raportului şi au scăzut în celelalte 13 state membre. Creşterea uşoară a încasărilor din cinematografele din UE rezultă, în principal, din creşterile puternice înregistrate în Franţa, Spania (+15 milioane euro – reprezentând o creştere de 3%) şi Polonia (+15 milioane euro – reprezentând o creşter e de 9,7%). Ea se datorează şi aprecierii lirei sterline în raport cu moneda europeană, fapt care a determinat o creştere a încasărilor brute din Marea Britanie, în ciuda unei scăderi de 2,3% în lire sterline. La cealaltă extremitate, cele mai semnificative scăderi ale încasărilor din cinematografie (în valori absolute) au fost înregistrate în Italia (-46 milioane euro – reprezentând o scădere de 7,1%) şi în Germania (-43 milioane euro – reprezentând o scădere de 4,2%).

    În afara Uniunii Europene, Federaţia Rusă şi-a confirmat rangul de a doua putere europeană în ceea ce priveşte numărul de bilete vândute – 176,1 milioane. De asemenea, încasările au crescut cu 2,4% faţă de 2013 şi au ajuns la 43,3 miliarde de ruble. Aceeaşi tendinţă de creştere s-a înregistrat şi în Turcia: 61,4 milioane bilete vândute (+22% faţă de 2013) şi încasări de 655 milioane lire turceşti (+30% faţă de 2013).

    Ca şi în anii trecuţi, continuările şi filmele derivate (spin-off) şi-au tăiat partea leului în topul biletelor vândute în 2014 în Uniunea Europeană, întrucât nouă continuări şi spin off-uri se regăsesc în topul 20 al peliculelor care au avut cei mai mulţi spectatori anul trecut. Primele trei locuri sunt ocupate de peliculele “Hobbitul: Bătălia celor cinci oştiri/ The Hobbit: The Battle of the Five Armies” (22,7 milioane bilete vândute), “Jocurile Foamei: Revolta – Partea 1/ The Hunger Games: Mockingjay – Part 1” (20,1 milioane de bilete vândute) şi “Cum să îţi dresezi dragonul 2/ How to Train Your Dragon 2” (17,5 milioane de bilete vândute).

    “Cu ce ţi-am greşit noi, Doamne?/ Qu’est-ce qu’on a fait au Bon Dieu?”, o comedie franceză despre şocul între civilizaţii, şi “Lucy”, un thriller SF regizat de Luc Besson, se numără printre cele mai mari succese de casă europene, cu 17,1 milioane respectiv 15,2 milioane de bilete vândute în Uniunea Europeană. Alte opere cinematografice au avut un parcurs remarcabil, precum comedia spaniolă “Ocho apellidos vascos”, devenită cel mai mare succes de casă spaniol din toate timpurile, şi comedia britanică “Paddington”.

    La fel ca în 2013, superproducţiile cel mai bine clasate au atras mai puţini spectatori în comparaţie cu cele din anii precedenţi – 42,7 milioane pentru “Skyfall” în 2012, 38 milioane pentru “Harry Potter şi Talismanele Morţii: Partea 2” în 2011 şi 51,9 milioane pentru “Avatar” în 2010. În paralel, numărul total al spectatorilor care au mers să vizioneze filme europene a crescut, iar aceste producţii au devenit principalul motor al creşterii globale ce a fost înregistrată de numărul de bilete vândute în cinematografele din UE.

    Creşterea vânzărilor de bilete a fost în principal determinată de succesul filmelor europene, în contextul în care mai multe superproducţii americane au înregistrat rezultate dezamăgitoare. Cota de piaţă a filmelor americane a scăzut la 63,1%, – foarte departe de nivelul record de 69,3% din 2013 -, în timp ce filmele europene au obţinut o cotă de piaţă ce a cunoscut o creştere de 26,2%, ajungând la nivelul record de 33,4% la nivelul Uniunii Europene.

    Este o valoare record după 1996, primul an în care Obvervatorul European al Audiovizualului a început să calculeze această valoare. Această cotă exclude filmele europene produse în Europa cu capital american, care au obţinut cea mai redusă cotă de piaţă din ultimii ani, de doar 0,3%, din totalul biletelor vândute.

    Nivelul producţiei de film în Uniunea Europeană progresează în mod constant. Această tendinţă s-a confirmat şi în 2014, întrucât numărul lungmetrajelor europene a crescut de la 1.587 la 1.603 filme. Această cifră acoperă, potrivit estimărilor, 1.118 lungmetraje de ficţiune şi 485 documentare, reprezentând un nou record. Aproape 32% din lungmetrajele europene au fost coproducţii, iar 68% au rămas producţii naţionale.

    Potrivit datelor furnizate de MEDIA Salles, 1.858 de ecrane din Uniunea Europeană au fost convertite în sisteme de proiecţie digitală în 2014. Astfel, numărul ecranelor digitale din UE a ajuns la 27.899. La sfârşitul anului 2014, sălile de cinema din Uniunea Europeană au fost digitalizate în procent de 92%. Doar cinci state membre ale UE înregistrează o rată de digitalizare a cinematografelor sale mai mică de 70% – Republica Cehă (53%), Grecia (38%) şi ţările baltice.

    Observatorul European al Audiovizualului, înfiinţat în 1992, este un organism de serviciu public european, compus din 39 state membre şi Uniunea Europeană, reprezentată de Comisia Europeană. Observatorul lucrează în colaborare cu organisme partenere şi cu profesionişti din sectorul audiovizual, are sediul la Strasbourg şi funcţionează în cadrul serviciului juridic din cadrul Consiliului Europei.