Tag: bucatarie

  • Cum a ajuns KFC să primească o amedă de un milion de lire sterline din cauza a doi angajaţi

    Lanţul de restaurante KFC a fost amendat cu 1 milion de lire sterline după ce mai multe erori au dus la rănirea a doi angajaţi.

    Joshua Arnold, angajat al KFC, a suferit arsuri pe ambele braţe în iulie 2014 după ce un recipient cu sos fierbinte s-a răsturnat în bucătăria unităţii Teeside Retail Park, din oraşul britanic Stockton.

    Tânărul a ţinut apoi braţele sub apă rece pentru câteva minute, acoperindu-le apoi cu prosoape de hârtie. El a fost trimis la spital cu un taxi, nu cu o ambulanţă, aşa cum ar fi fost normal.

    Un al doilea incident a avut loc în decembrie 2015, când un lucrător cu mai mare experienţă, Heather Storer, a suferit arsuri de gradul trei pe braţ, mâini şi piept din acelaşi motiv – un recipient cu sos fierbinte s-a răsturnat pe el.

    Lanţul de restaurante şi-a recunoscut vina în ambele cazuri. Sada Naqshbandi, avocatul celor de la KFC, a declarat că lanţul regretă incidentele şi a cerut scuze celor două victime.

    Completul condus de judecătorul Sean Morris a impus amenzi în valoare totală de peste 950.000 de lire sterline. “Cele două cazuri sunt similare, în sensul în care arsurile au survenit ca urmare a lipsei de supraveghere şi a echipamentului de protecţie necorespunzător.”

    În Marea Britanie, KFC are 880 de restaurante – 235 deţinute de companie, iar restul în regim de franciză. Anul trecut, veniturile s-au ridicat la aproximativ 450 de milioane de lire sterline.

  • Românul care visa să devină pompier, dar a ajuns să gătească pentru liderii lumii

    De 16 ani, chef Ştefan Popescu trăieşte zi de zi în hotel. Ca orice turist, călătoreşte zilnic şi tră­ieşte tot felul de experienţe noi. Doar că el e turist în universul gastronomic, iar experienţele lui sunt cel mai frecvent culinare. Toată viaţa lui profesională se învârte în jurul restaurantelor din cadrul unor mari lanţuri hoteliere din Bucureşti şi din Anglia. Când nu inventează reţete în bucă­tărie, susţine workshopuri pentru cursanţii care se văd călcându-i pe urme peste câţiva ani. A gătit, de-a lungul timpului, pentru secretarul general al NATO şi pentru Petro Poro­şenko, actualul pre­şe­dinte al Ucrainei, iar în septembrie a fost bucătarul care a pregătit meniul lui François Hollande, pentru vizita sa în Bu­cureşti. Faceţi cunoştinţă cu bucătarul-şef al restaurantului Barbizon Steakhouse, din hotelul Pullman, chef Ştefan Popescu.

    „Când eram mic, îmi plăcea să stau în bucătărie, pe lângă mama, dar nu mă gândeam la o carieră în gastronomie, eu voiam să devin pompier“, povesteşte Ştefan Popescu, în timp ce mânuieşte ingredientele şi ustensilele pentru un preparat făcut să te cucerească încă din denumire: surf and turf (preparat care combină carnea roşie cu fructele de mare) cu piure de păstârnac, spumă de sparanghel, reducţie de pătrunjel şi spanac tânăr, înnobilat cu sos bisque de homar.

    E ca peştele în apă (sau ca homarul în ocean) când se plimbă prin bucătărie, cu mişcările acelea sigure, anume făcute ca să-ţi dea încredere că ştie el ce face. „În 2000, când s-a deschis hotelul Mar­riott din Bucureşti, am văzut un anunţ şi m-am dus să mă angajez ca bucătar, deşi nu aveam niciun fel de experienţă. Am ajuns în bucătărie şi de acolo a început aventura.“ L-a avut ca mentor întâi pe englezul Nick Hawkes, bucătarul-şef de la JW Marriott Bucharest Grand Hotel, la care a văzut pentru prima dată cum se mânuieşte cuţitul ca un profesionist.

    Citiţi mai multe pe www.da.zf.ro

  • Românul care visa să devină pompier, dar a ajuns să gătească pentru liderii lumii

    De 16 ani, chef Ştefan Popescu trăieşte zi de zi în hotel. Ca orice turist, călătoreşte zilnic şi tră­ieşte tot felul de experienţe noi. Doar că el e turist în universul gastronomic, iar experienţele lui sunt cel mai frecvent culinare. Toată viaţa lui profesională se învârte în jurul restaurantelor din cadrul unor mari lanţuri hoteliere din Bucureşti şi din Anglia. Când nu inventează reţete în bucă­tărie, susţine workshopuri pentru cursanţii care se văd călcându-i pe urme peste câţiva ani. A gătit, de-a lungul timpului, pentru secretarul general al NATO şi pentru Petro Poro­şenko, actualul pre­şe­dinte al Ucrainei, iar în septembrie a fost bucătarul care a pregătit meniul lui François Hollande, pentru vizita sa în Bu­cureşti. Faceţi cunoştinţă cu bucătarul-şef al restaurantului Barbizon Steakhouse, din hotelul Pullman, chef Ştefan Popescu.

    „Când eram mic, îmi plăcea să stau în bucătărie, pe lângă mama, dar nu mă gândeam la o carieră în gastronomie, eu voiam să devin pompier“, povesteşte Ştefan Popescu, în timp ce mânuieşte ingredientele şi ustensilele pentru un preparat făcut să te cucerească încă din denumire: surf and turf (preparat care combină carnea roşie cu fructele de mare) cu piure de păstârnac, spumă de sparanghel, reducţie de pătrunjel şi spanac tânăr, înnobilat cu sos bisque de homar.

    E ca peştele în apă (sau ca homarul în ocean) când se plimbă prin bucătărie, cu mişcările acelea sigure, anume făcute ca să-ţi dea încredere că ştie el ce face. „În 2000, când s-a deschis hotelul Mar­riott din Bucureşti, am văzut un anunţ şi m-am dus să mă angajez ca bucătar, deşi nu aveam niciun fel de experienţă. Am ajuns în bucătărie şi de acolo a început aventura.“ L-a avut ca mentor întâi pe englezul Nick Hawkes, bucătarul-şef de la JW Marriott Bucharest Grand Hotel, la care a văzut pentru prima dată cum se mânuieşte cuţitul ca un profesionist.

    Citiţi mai multe pe www.da.zf.ro

  • Şi-a transformat pasiunea pentru gătit într-o afacere de succes. Aproape 200.000 de oameni o urmăresc cum găteşte in fiecare zi

    Geanina Staicu-Avram este proprietara blogului culinar JamilaCuisine, un canal cu aproape 200.000 de abonaţi şi 60 de milioane de vizualizări. Ea povesteşte cum a făcut tranziţia de la un blog obişnuit, pe care publica poze cu reţete, la unul dintre cele mai mari canale româneşti de YouTube. „Ideea vlogului a venit de la soţul meu. Tocmai mă întorsesem dintr-o vacanţă în Maroc, soţul meu fiind marocan, şi eram de-a dreptul fascinată de bucătăria şi de aromele marocane. Voiam să le arăt şi românilor cum se pregăteşte mâncarea marocană şi cât e de gustoasă. Soţul meu m-a convins să facem aceste reţete marocane în format video şi de aici a pornit totul.“

    Pe măsură ce canalul a câştigat în popularitate, cei doi au ales să investească în calitatea clipurilor postate. „Câte puţin în aparatură performantă, în lumini, în sisteme audio. Cumpărăm mereu lucruri noi, de la veselă şi alte articole pentru bucătărie, până la softuri necesare montajului audio şi video.“ Nu a plecat cu ideea de a monetiza canalul, din simplul motiv că acest lucru era foarte complicat în 2012. În momentul de faţă, spune că nu câştigă mult, dar nici puţin: „În cazul meu, vlogging înseamnă tutoriale video. Câştigăm suficient cât să ne putem întreţine şi să avem un trai decent. Din păcate, banii vin greu din YouTube. În România creatorii de conţinut de pe platformă sunt plătiţi prost, chiar foarte prost şi durează chiar şi 2-3 ani până să începi să ai într-adevăr câştiguri. Ştiu vloggeri care şi după 3 ani de YouTube obţin sume simbolice care pot reprezenta bani de buzunar, nu un câştig cu care să se poată întreţine.“

    Sursa principală de venit o reprezintă, şi în acest caz, colaborarea cu diferite branduri. Îşi doreşte, în viitorul apropiat, să lanseze o carte de bucate. S-a gândit şi la abordarea pieţelor din străinătate, apelând la o variantă mai simplă: subtitrarea retetelor în limba engleză. „Nu vreau să fac reţete special pentru altă piaţă, dar vreau ca oricine găseşte clipurile mele pe YouTube să le poată şi înţelege, aşa că am recurs la subtitrări. Cereri am tot avut şi încă mai avem.“

    Crede că vloggerii din ziua de azi trebuie să aibă în minte două lucruri atunci când pornesc un astfel de business: „Le-aş spune în primul rând să se gândească la ceva original. La ceva ce n-a mai făcut nimeni până acum, cel puţin pe piaţa din România. Originalitatea este un lucru foarte important din punctul meu de vedere. Dacă vei încerca să-l copiezi pe alt vlogger de succes, automat vei fi comparat cu el, iar partea proastă e că nu vei putea niciodată să-l depăşeşti. Dacă vei veni cu o idee nouă, oamenii vor fi curioşi să te urmărească pentru simplul fapt că tu eşti singurul cu ideea respectivă. În al doilea rând, i-aş sfătui să fie consecvenţi, să posteze des, să ţină legătura cu cei care-i urmăresc, să se folosească de reţelele sociale. Şi, nu în ultimul rând, să facă totul cu plăcere, cu dăruire. Atunci când faci ceva cu plăcere şi din plăcere, este imposibil ca acel lucru să nu iasă foarte bine.“

    Chiar dacă succesul pe YouTube este greu de atins, iar obţinerea unor venituri din asta e chiar mai dificilă, există totuşi şi semne bune. Creşterea interesului pentru conţinut video este evidentă, după cum explică Liviu Dumitru, manager al agenţiei digitale Wizart Studios. Estimările arată că anul viitor 68% din traficul de pe internet va fi alocat conţinutului video (potrivit unui studiu al Cisco). YouTube primeşte un miliard de vizitatori unici pe lună, mai mult decât orice alt canal cu excepţia Facebook, şi asta pentru că materialele video sunt uşor de distribuit şi pentru că prezintă o experienţă senzorială completă.

    „Poveştile de succes ale videoclipurilor care au devenit virale sunt cea mai bună dovadă că un anume tip de conţinut video poate avea un impact mult mai serios. Sunt materiale care exprimă într-un mod ideal povestea unui brand sau care spun poveşti cu care poţi empatiza mai repede, care fac oamenii să se identifice şi să ia parte la acea poveste într-un mod natural“, spune Liviu Dumitru. Iar pentru că acest tip de conţinut începe să domine internetul, a apărut şi un nou concept, acela de branded videos. Toate materialele de tip video care sunt asociate unui brand şi vizează obiective de marketing se încadrează sub această pălărie.

    „Pentru a se alinia la acest trend, brandurile pot recurge la diverse trucuri cum ar fi reorganizarea conţinutului vechi într-un nou conţinut de tip video sau gândirea unei poveşti video care să arate faţa umană şi care ţine de domestic şi de cotidian.“ De aici, antreprenorii de pe YouTube se pot gândi la cum pot deveni concurenţi tot mai serioşi pentru publicitatea tradiţională, speculând în avantajul relaţia strânsă pe care au dezvoltat-o cu utilizatorii.

  • Care este ”reţeta secretă” a puiului prăjit de la KFC

    KFC a permis accesul unei publicaţii britanice în bucătăria sa, pentru a dezvălui ”reţeta secretă” a puiului prăjit. Deşi angajaţii KFC din Marea Britanie nu au dezvăluit toate ingredientele secrete folosite la prepararea pieptului de pui, acesta fiind de altfel unul dintre cele mai bine păstrate secrete din industria alimentară, Mirror publică o listă de ingrediente cu ajutorul cărora se poate replica ”reţeta secretă”.

    Află aici care este ”reţeta secretă” a puiului prăjit de la KFC

  • Preşedintele Nigeriei, într-o conferinţă cu Angela Merkel: Locul nevestei mele e la cratiţă. Sunt mai deştept ca ea

    Aflat într-o vizită în Germania, preşedintele Nigeriei, Muhammadu Buhari, a reuşit să o lase fără replică pe Angela Merkel în timpul unei conferinţe. El a declarat că locului soţiei sale este la bucătărie şi în domitor, răspunzând astfel criticilor formulate de consoartă la adresa mandatului său.

     Întrebat fiind cum comentează remarcile critice exprimate de soţia sa Aisha Buhari privind guvernarea, Muhammadu Buhari a răspuns: “Nu ştiu în ce partid este soţia mea, dar locul ei este în bucătărie şi în sufragerie şi în celelalte camere ale mele. Pentru că eu sunt mai deştept că ea”.

    Cancelarul german n-a comentat, dar nu şi-a putut reprima grimasa pe care i-a povocat-o răspunsul, relatează BBC.

    “Sper că soţia mea îşi aminteşte că am fost (nr. candidat la preşedinţie) de trei ori şi că am reuşit la a patra încercare”, a ţinut să puncteze Muhammadu Buhari, adăugând: “ştiu mai multe decât ea şi decât restul opoziţiei, pentru că am câştigat”.
    Într-un interviu acordat BBC, Aisha Buhari spune franc că nu-şi va mai susţine soţul la alegerile prezidenţiale din anul 2019, deoarece mulţi din oamenii numiţi de soţul în posturi cheie sunt lipsiţi de viziune în administrarea ţării. Ea a lăsat să se înţeleagă că preşedintele Nigeriei s-ar afla sub influenţă unui grup restrâns de persoane care acţionează împotriva intereselor statului.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Preşedintele Nigeriei, într-o conferinţă cu Angela Merkel: Locul nevestei mele e la cratiţă. Sunt mai deştept ca ea

    Aflat într-o vizită în Germania, preşedintele Nigeriei, Muhammadu Buhari, a reuşit să o lase fără replică pe Angela Merkel în timpul unei conferinţe. El a declarat că locului soţiei sale este la bucătărie şi în domitor, răspunzând astfel criticilor formulate de consoartă la adresa mandatului său.

     Întrebat fiind cum comentează remarcile critice exprimate de soţia sa Aisha Buhari privind guvernarea, Muhammadu Buhari a răspuns: “Nu ştiu în ce partid este soţia mea, dar locul ei este în bucătărie şi în sufragerie şi în celelalte camere ale mele. Pentru că eu sunt mai deştept că ea”.

    Cancelarul german n-a comentat, dar nu şi-a putut reprima grimasa pe care i-a povocat-o răspunsul, relatează BBC.

    “Sper că soţia mea îşi aminteşte că am fost (nr. candidat la preşedinţie) de trei ori şi că am reuşit la a patra încercare”, a ţinut să puncteze Muhammadu Buhari, adăugând: “ştiu mai multe decât ea şi decât restul opoziţiei, pentru că am câştigat”.
    Într-un interviu acordat BBC, Aisha Buhari spune franc că nu-şi va mai susţine soţul la alegerile prezidenţiale din anul 2019, deoarece mulţi din oamenii numiţi de soţul în posturi cheie sunt lipsiţi de viziune în administrarea ţării. Ea a lăsat să se înţeleagă că preşedintele Nigeriei s-ar afla sub influenţă unui grup restrâns de persoane care acţionează împotriva intereselor statului.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Povestea tânărului care la doar 24 de ani a devenit campionul mondial al patiseriei şi îngheţatei

    Yazid Ichemrahen avea 19 ani când a câştigat titlul de cel mai bun patiser din Franţa. i-au trebuit încă doi ani să cucerească apoi titlul european, iar după alţi trei ani a devenit campionul mondial al patiseriei şi îngheţatei. Era anul 2014. Nu îi place să vorbească despre asta, însă îi place să stea în bucătărie şi că creeze opere de artă comestibile. Nu de alta, dar în ultimii ani gastronomia mondială s-a transformat astfel încât a devenit cea de-a opta artă.

    Astfel, în final, ce contează? Forma sau gustul? Amândouă, crede tânărul patiser care are acum 26 de ani. Spune că a început să gătească încă din copilărie, şi a crescut practic în bucătărie, acolo unde se simte confortabil şi astăzi. „În final, ceea ce realizez trebuie să îmi facă mie plăcere, şi abia apoi clienţilor. Dacă nu-mi va plăcea mie, nu cred că ei îl vor aprecia”, a spus Yazid Ichemrahen. Chef-ul francez a fost prezent recent la Bucureşti cu ocazia evenimentului Fete de la Gastronomie. Este a doua oară când ajunge în România, de fiecare dată la Bucureşti, oraş pe care l-a descoperit în mică măsură în timpul unor plimbări prin zona centrală, pe la „casa lui Ceauşescu” (Casa Poporului), pe Calea Victoriei şi prin centrul vechi.

    „Dacă ar fi să creez o prăjitură dedicată Bucureştiului, una care să-mi amintească de oraş, aş folosi ciocolată, multă ciocolată. Mi se pare că Bucureştiul nu are multe ciocolaterii unde să se parieze atât pe produs cât şi pe design”, povesteşte el.

    Bucureştiul nu se află pe lista oraşelor sale preferate, cel puţin nu încă. Aminteşte de New York, oraş care l-a cucerit iremediabil şi unde se vede locuind. Are o energie aparte metropola numită Centrul Universului şi spune că i-ar plăcea ca peste circa doi ani să îşi deschidă acolo prima patiserie-cofetărie.

    Momentan are 15 patiserii în zona de sud a Franţei, în special în zona Avignon. Vrea să se extindă, însă nu are planuri bine conturate. În România însă antreprenorul Cristian Preotu, care deţine împreună cu soţia sa mai multe businessuri în domeniul gastronomiei de lux, printre care şi reţeaua de magazine Comtesse du Barry, spune că se gândeşte la o colaborare cu tânărul patiser. El vorbeşte fie de o colaborare la nivel de reţete pentru celelalte businessuri ale lui, fie de deschiderea unei cofetării în franciză.

    Preotu deţine mai multe afaceri în distribuţie, retail şi HoReCa, cu afaceri cumulate de peste 6 milioane de euro. Antreprenorul controlează astfel cinci magazine de gastronomie Comtesse du Barry în România şi unul în Serbia, două de modă pentru copii sub brandul Petit Bateau, un restaurant franţuzesc, unul cu specific japonez şi o ciocolaterie sub brandul Michel Cluizel. Mai mult, are şi o afacere de distribuţie de vinuri din Franţa în special, dar şi din Italia, Australia sau SUA, vinuri pe care le livrează către retaileri precum Mega Image (20 dintre magazinele companiei), Metro Cash & Carry, Selgros sau Real. Pe lista de clienţi se mai găsesc şi circa 40 de restaurante din Bucureşti şi alte câteva din ţară.

    Astfel, colaborarea cu Yazid Ichemrahen nu ar fi prima de acest gen pentru Preotu în contextul în care antreprenorul român mai are alte trei francize franţuzeşti.

    „Pe Cristian (Preotu, n.red.) l-am cunoscut acum câţiva ani printr-un prieten comun care lucrează tot în domeniul gastronomiei. De atunci am ţinut legătura, iar acum sunt a doua oară la Bucureşti cu el. De fiecare dată mi-a mai dezvăluit câte ceva din secretele acestei capitale”, povesteşte patiserul. La rândul său, Preotu afirmă că a mers special la Avignon să îl cunoască pe campionul mondial al patiseriei şi îngheţatei. „Ce m-a surprins cel mai mult este că ai nişte produse create de campionul mondial, care arată ca adevărate opere de artă şi care costă foarte puţin, circa 4 euro. Este o afacere care cred că ar putea prinde şi în România.”

    Antreprenorul român nu exclude însă o colaboare cu Yazid Ichemrahen doar pe partea de consultanţă, patiserul francez fiind consilierul multor afaceri de profil din toată lumea. În businessul de patiserii el mai are un asociat, care preferă însă discreţia, iar Yazid Ichemrahen spune că este un „silent partner”.

    Yazid Ichemrahen este însă maestrul patiser, în bucătărie el fiind cel care decide ce ingrediente foloseşte, în ce combinaţii şi ce rezultat vrea să obţină. „Nu am ingrediente pe care să le consider a fi preferate. Îmi place să gătesc cu ciocolată şi cu fructe însă nu mă limitez.” Patiserul francez găteşte încă din copilărie, şi spune că pasiunea pentru dulciuri a venit din interior. Nu a avut pe nimeni să îl inspire iniţial, mai ales că a crescut o perioadă într-un orfelinat. Originar din oraşul francez Epernay din nordul Hexagonului, el a fost crescut ulterior de o familie adoptivă care mai avea doi copii, pasionaţi la rândul lor de patiserie. Astfel, miercurea după-amiaza, după ce mergea la şcoală, dacă era cuminte, recompensa sa era că putea pregăti o prăjitură cu iaurt. „Cred că viaţa mea a început din nou după ce mi-au fost recunoscute meritele în patiserie. M-a convins să continui faptul că am văzut în ochii altor oameni plăcere după ce mi-au gustat produsele”, scrie el pe site-ul propriu.

    Faptul că nu a fost legat de familie i-a permis însă să călătoreasă şi să înveţe de la cei mai buni din domeniu, experienţă care l-a făcut riguros şi atent; spune că dezvoltarea sa se datorează atât muncii asidue cât şi oportunităţii de a cunoaşte şi de a învăţa de la unii dintre cei mai cunoscuţi chefi din lume. Avea 14 ani când a făcut primul său internship la maestrul patiser Vincent Dallet, pentru ca apoi portofoliul său de colaborări să crească. Ulterior, a lucrat pentru unii dintre cei mai importanţi chefi din hexagon şi în restaurante decorate cu „constelaţii Michelin”, precum Relais & Châteaux La Chèvre d’Or din satul Eze sau Cordeillan-Bages din Gironde. Apoi, a fost ajutor de patiser la restaurantul cunoscutului Joël Robuchon din cadrul Hôtel Métropole din Monaco. De atunci până astăzi însă Yazid Ichemrahen a dezvoltat propriul său business, a devenit cel mai bun patiser şi cofetar din lume şi oferă consultanţă multor restaurante cotate a fi printre cele mai bune din lume. „Mi-amintesc de unul dintre primii mei angajatori. Era cotat la vremea aceea ca fiind campionul mondial la patiserie; mi-a spus atunci că responsabilităţile nu se oferă, se preiau. Această frază mi-a ghidat cariera încă de atunci şi m-a ajutat să evoluez rapid pentru a ajunge cine sunt astăzi.” Şi planurile sale nu se opresc aici.

  • Recenzie: Crème brulee, de Thomas J. Craughwell. Când politica îşi bagă nasul în oala gastronomiei

    Adriana Sohodoleanu (călător pasionat, doctorand sociologie, fondator cofetarie artizanal[ online www.biscuit.ro)


    Când am vizitat The Library of Congress în Washington DC în primăvara trecută, am aflat însă că era şi un avid cititor şi bibliofil pasionat. Destul de logic, de altfel, nu? Biblioteca congresului, cea mai veche instituţie culturală federală, dar şi cea mai mare din lume, a fost înfiinţată cu 5.000 de dolari în 1800, de către Quincy Adams, şi a fost incendiată de trupele britanice în 1814, împreună cu Capitoliul.

    Fostul preşedinte Thomas Jefferson, retras atunci la Monticello, a oferit statului biblioteca sa: 6.487 volume strânse în peste 50 de ani, acoperind domenii diverse; cărţile pot fi văzute şi astăzi acolo. Nu această colecţie impresionantă de volume a fost însă cea care mi-a înfăţişat o altă faţă a politicianului, ci o carte cumpărată de la magazinul de suveniruri!

    Volumul intitulat sugestiv „Creme Brulee, how a founding father and his slave James Hemings introduced French cuisine to America“ (Crème brulee, cum un părinte fondator şi sclavul său James Hemings le-au prezentat francezilor gastronomia de pe tărâmuri americane) îl urmăreşte pe Jefferson de-a lungul celor cinci ani petrecuţi de el în Franţa, unde a deţinut funcţia de ambasador, alături de Benjamin Franklin şi John Adams.

    Încă din prolog, Thomas J. Craughwell te pune în gardă cu privire la caracterul renascentist al personajului său: Jefferson a fost nu doar filosof politic şi bibliofil, ci şi botanist şi grădinar amator, autor de jurnale minuţioase şi, mai ales,  pasionat de gastronomie. Cel mai cerebral dintre părinţii fondatori ai naţiunii nota reţete de conservare a cărnii şi modul de preparare a unei bune ceşti cu cafea; peste 150 de reţete notate de el se păstrează şi astăzi.

    Lucrarea stabileşte cadrul din care pleacă Jefferson în Franţa, dintr-o Americă în care, la acea vreme, mesele erau pregătite de bucătari de culoare, sclavi sau eliberaţi, care aduceau, prin urmare, influenţe africane bucătăriei locale. Pe mesele americanilor se găseau pe atunci, ca şi acum, carne, pâine, legume gătite în exces şi deserturi îndulcite peste măsură. Mâncarea se asezona cu verdeţuri din grădină, condimentele fiind disponibile, dar scumpe. Bogaţii şi săracii aveau acces la aceleaşi materii prime, doar modul de preparare diferea la cei neînstăriţi, care nu aveau timpul şi cunoştinţele necesare pentru realizarea unor preparate complexe.

    Peştele apărea în meniu din când în când, nu şi fructele de mare, deşi apele abundau în scoici, homari şi alte creaturi considerate azi delicatese. Atât de mare era dispreţul faţă de ele, încât americanii îşi hrăneau porcii cu scoici şi se simţeau jenaţi să le ofere oaspeţilor homar. Se mai mânca fasole, după o reţetă a triburilor autohtone, în care americanii au înlocuit carnea de urs cu cea de porc; preparatul se fierbea cu sirop de arţar şi legume, totul într-un cuptor olandez (un tip de ceaun îngropat în pietre încinse). În Statele Unite ale acelei vremi mâncarea era simplă, dar abundentă şi erau folosite cel mai adesea lingura şi cuţitul, căci în 1778 doar 21% din populaţie folosea furculiţa.

    După revoluţia americană, mâncarea franţuzească era considerată nepotrivită pentru un american onest, o alimentaţie simplă era semn de virtute, opinie împărtăşită şi de francezii din America, hughenoţi stabiliţi în Massachussets, New York, Virginia, Pennsylvania şi Carolina de Sud, care detestau haute cuisine. Atât de importantă era simplitatea în alimentaţie, încât, la întoarcerea sa în patrie, epicureanul Jefferson dedat la rafinamentele bucătăriei franceze, a fost denunţat de un oponent politic ca fiind lipsit de o cămară autohtonă.

    Când Jefferson a ajuns în Franţa situaţia era, desigur, cum nu se poate mai diferită. Gastronomia înflorea – condimentarea excesivă din Evul Mediu făcuse loc unui stil nou de a găti, în care sosurile ofereau gusturi complexe şi nu mai dominau preparatul. Regii găteau personal preparate speciale pentru apropiaţi, iar  burghezia prelua reţete sofisticate de la curte şi le adapta resurselor disponibile.

    La unul din restauratorii epocii, Combeaux, l-a băgat Jefferson ucenic pe James Hemings, un sclav adus din ţară special pentru a învăţa să gătească franţuzeşte. Înţelegerea pe care stăpânul a făcut-o cu Hemings avea în vedere eliberarea acestuia după ce îşi va pregăti un succesor în bucătăria de la Monticello.

    Hemings, fiu al socrului lui Thomas Jefferson cu una din sclavele sale, s-a bucurat în Franţa de un statut aparte; pe lângă instrucţia de primă mână pe care o primea, avea şi un statut de om liber, căci Franţa aderase la principiul libertăţii, astfel încât pe teritoriul său toţi oamenii erau liberi. Probabil acest aspect l-a făcut pe Jefferson, ambiguu în privinţa sclaviei, să îi ofere lui Hemings un tratament special, deşi nici cu ceilalţi servitori ai săi nu se purta rău.

    În toate călătoriile şi experienţele avute în Franţa, Thomas Jefferson a căutat acele lucruri care puteau fi trimise sau replicate acasă. Pe lângă rolul său politic, a acţionat ca un ministru al agriculturii şi economiei domestice, trimiţând în America seminţe de plante, vin şi butaşi de vie, instrumente şi echipamente utilizate în producerea sau prelucrarea produselor obţinute în agricultură.

    Ferma sa de la Monticello a fost pepiniera pentru multe dintre acestea, iar la mesele date de Jefferson mâncarea şi vinurile atent alese au făcut ca multe decizii politice să fie luate mai eficient decât în medii clasic austere. O astfel de decizie a fost aceea cu privire la mutarea capitalei naţiunii în actuala sa zonă, pe râul Potowmac (în ortografierea vremii), decizie luată de James Madison, Alexander Hamilton şi Thomas Jefferson la cina dată de cel din urmă tocmai cu scopul de a oferi un mediu propice discuţiilor.

    Autorul mai scrie şi despre Voltaire, Rousseau şi regii Franţei, de la Regele Soare la nepotul său mai puţin norocos, are poveşti despre primele reglementări ale primelor restaurante, despre introducerea fără succes a cartofului şi ingenioasa metodă prin care Parmentier l-a popularizat.

    Mai detaliază şi vizita pe la podgoriile din Burgundia pe care Jefferson a făcut-o, ca şi variate informaţii despre obiceiurile epocii în Franţa – revoluţia franceză l-a prins pe american la Paris şi este interesant de citit despre poziţia lui faţă de acestea.
    Din punct de vedere gastronomic, o importanţă aparte o au reţetele aduse de James în America, acestea introducând preparate rafinate în meniurile de la Monticello şi, putem afirma fără a greşi, mai apoi în bucătăriile oaspeţilor lui Jefferson.

    O parte din reţetele aduse din Franţa se păstrează, unele – opt la număr – sunt chiar dintre cele scrise de James, altele din cele transmise de Jefferson sau nepoatele sale. Una dintre reţete este cea de cremă brulee sau cremă arsă, varianta franceză a cremei noastre de zahăr ars. Aşa se face că Thomas Jefferson a adus la cuisine francaise în America înaintea Juliei Child.

  • Ce planuri are chef-ul care a readus România în bucătărie cu televizorul

    Cătălin Scărlătescu întârzie. Cătălin Scărlătescu înjură. Lui Cătălin Scărlătescu nu-i place să-i spui „domnule Scărlătescu“. În rest, chiar nu îi pasă. Când toată lumea vorbeşte de gastronomie ca de artă, iar în unele cazuri nefericite platingul a devenit mai important decât conţinutul, chef-ul care a readus România în bucătărie cu televizorul spune cu toată forţa staturii sale că gătitul este ştiinţă. 16 grame de sare pe litrul de ciorbă şi ai rezultatul perfect. Restul sunt detalii.

    „La capătul unei tigăi, acolo am început să gătesc. Nu mai suport întrebarea asta“, îmi spune Cătălin Scărlătescu. Pe de o parte înţeleg, dar pe de altă parte eu aveam nevoie de background, adică de o bază pentru materialul pe care îl pregăteam. Exact ca la un fel de mâncare, îţi sunt necesare mai multe ingrediente. Îmi spune totuşi că una dintre influenţe a fost bunica sa, o femeie care le-a prins pe toate, şi război, şi foamete, astfel că a învăţat să facă din nimic minuni.

    „Este uşor să fii mare chef când ai toată piaţa la dispoziţie, dar ia descurcă-te cu o ceapă, cu un usturoi şi cu nişte leuştean. Da, eu mă descurc şi cu astea trei.“

    Întârziase un pic la interviul stabilit la Chefs Experience, restaurantul unde Cătălin Scărlătescu are propria reţetă de scoici, pentru că, la rândul său, avea un „material“ de scris

    Cititi mai multe pe www.da.zf.ro