Tag: Business Magazin

Am incheiat colaborarea de comun acord“, suna de cele mai multe ori enuntul usor agramat al unicei informatii despre plecarea unui director executiv dintr-o companie de la noi. Ce s-a intamplat de fapt? In ce conditii ajunge sa-si dea demisia ori sa fie demis un CEO si cum se explica secretul care persista invariabil in jurul unui astfel de eveniment?

De la neputinta de a atinge tintele impuse de board pana la frauda, plaja de motive pentru care un CEO ajunge sa plece din fruntea unei companii e destul de larga, iar un asemenea moment nu trece niciodata fara consecinte pentru companie, mergand de la imaginea in piata pana, uneori, la urmari in justitie. Nu e de mirare daca presa de business de afara e plina de discutii despre dedesubturile plecarii cate unui director executiv dintr-o mare corporatie, despre compensatiile pe care managerii le primesc cu ocazia incheierii sau a incetarii unui contract sau despre ofertele cu care o firma reuseste sa atraga de la concurenta un CEO de valoare.

In Romania insa, tot ceea ce trece dincolo de portile companiei sunt cateva fraze neutre si PR-istice, iar motivele declarate de un CEO care pleaca sunt, in majoritatea cazurilor, fie ca vrea sa petreaca mai mult timp cu familia, fie vrea sa se ocupe de proiecte personale. Si, cateva luni mai tarziu, cand respectivul revine la munca, de data aceasta la conducerea unei alte companii, se pune intrebarea: de ce a plecat de fapt? A fost dat afara? Ce nu a mers?

Uneori, raspunsul la aceste intrebari pare evident pentru cine se uita la rezultatele financiare in scadere ale companiei respective. Specialistii in head-hunting spun insa ca este normal ca in exterior sa nu transpire mai nimic, pentru ca nici compania si nici managerul respectiv nu au de castigat daca isi spala rufele in public. Mai mult, sunt cazuri cand se semneaza intelegeri prin care ambele parti se angajeaza sa nu se vorbeasca de rau. „Companiile sunt interesate de imaginea lor publica si cand spui ca un CEO nu a fost bun pentru ei, le e frica sa nu-i judece publicul pentru deciziile pe care le iau, pentru ca au angajat pe cineva care nu a performat“, spune Panos Manolopoulos, global practice leader CPS si managing partner la firma de consultanta Stanton Chase Romania.

De cealalta parte, reputatia CEO trebuie sa ramana nepatata, pentru ca atunci cand se recruteaza o persoana pentru o astfel de pozitie, mai mult decat cunostintele si pregatirea acesteia conteaza reputatia pe care o are in piata si referintele de la fostii „sefi“. „In jur de 90% dintre criteriile de selectie pentru aceasta pozitie pun accent pe referinte, pe reputatie, daca cei din piata spun lucruri bune despre el. Imaginati-va ce ar insemna ca un CEO sa primeasca o referinta proasta de la fostul sau angajator“, spune Manolopoulos.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din martie 2007.

 Albalact este singura companie romaneasca din domeniul lactatelor ce a inregistrat anul trecut o crestere de peste 70% a cifrei de afaceri, de peste doua ori mai mare decat ritmul de crestere al pietei (30%), ajungand la aproape 30 de milioane de euro. Cum a reusit Raul Ciurtin, actionar majoritar si presedinte al Albalact, sa transforme in opt ani o fabrica falimentara intr-o companie cu o capitalizare bursiera de circa 100 de milioane de euro si care concureaza acum cu nume de calibru european pe piata lactatelor?

Intrarea in birourile de la Albalact e surprinzatoare: sediul cu un etaj, ce parca vegheaza fabrica desfasurata pe cateva hectare, e imbatranit si prima senzatie este ca pasesti intr-o fabrica din era comunista. Dar sediul este singurul lucru care mai aminteste (deocamdata) de istoria firmei, fondata prin decret de stat in 1971. In biroul pe care il ocupa “la etaj, ultima usa pe dreapta”, dupa cum spune portarul care parca se minuneaza ca pe poarta fabricii intra jurnalisti veniti “tocmai de la Bucuresti”, Raul Ciurtin se declara deschis sa povesteasca despre afacere, doar ca recunoaste ca nu e prea obisnuit cu ziaristii. Presedinte al consiliului de administratie al Albalact din 1999, Raul Ciurtin a reusit sa transforme o fabrica falimentara in compania ce a avut, in 2006, unul dintre cele mai mari ritmuri de crestere a actiunilor de pe piata RASDAQ.

Era medic stagiar la Baia Mare cand tatal sau, Petru Ciurtin, a cumparat pachetul majoritar de actiuni de la Albalact, iar despre abandonarea meseriei de medic in favoarea unei cariere in afaceri, Raul Ciurtin spune ca a fost cea mai dificila decizie din viata sa, pentru ca “nu stii niciodata daca va fi un loz castigator sau nu”.

Compania la conducerea careia se afla de opt ani, adica de cand avea 27 de ani, se afla acum in topul primelor cinci de pe piata romaneasca a lactatelor, dupa cresterile inregistrate in ultimii ani: 70% (2006), 41% (2005), 71% (2004), iar optimismul moderat tipic ardelenesc il face pe Raul Ciurtin sa spuna ca previziunile de crestere a afacerii pentru anul in curs “se mentin ridicate”.

Totusi un asemenea ritm de crestere se poate dovedi nesustenabil in anii urmatori, crede Valeriu Steriu, presedinte al Asociatiei Patronale din Industria Laptelui. “Mai ales din cauza importurilor care inseamna acum 15% din piata, dar care tind sa creasca”. Ritmul anual de crestere al pietei lactatelor este estimat la 20% pentru urmatorii 5 ani, conform lui Steriu.

Raul Ciurtin prefera sa mizeze insa si in continuare pe “steaua norocoasa” a companiei. Dovada si planurile pe care le are pentru viitorul imediat compania ce-si datoreaza cresterile de vanzari faptului ca a mizat pe brand: a creat doua marci – Fulga si Zuzu – care, crede Raul Ciurtin, “sunt suficiente”, alaturi de marca traditionala a companiei, Albalact. Cele trei marci isi impart in mod egal vanzarile, detinand fiecare circa o treime din cifra de afaceri a companiei. Compania nascuta in orasul unirii este singurul producator roman de lactate ce s-a reinventat, creand nu una, ci doua marci. La un moment dat, povesteste Raul Ciurtin, “aveam nevoie de o marca, ca sa putem vinde la nivel national”, pentru ca la acea vreme Napolact era singura ce acoperea, cu produsele sale, toata tara. Toate celelalte cateva zeci de companii din sector dominau doar regiunile in care se aflau (“mai toate judetele aveau «-lact»-ul lor”), iar Albalact nu facea exceptie, vanzand sub marca omonima produse lactate proaspete – lapte, unt si smantana.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din aprilie 2007.

In cercul exclusivist al colectionarilor, vinul nu e doar o simpla bautura: este deopotriva indiciul unui standard de viata si o investitie, pentru ca o sticla bine pastrata poate ajunge sa valoreze sute sau chiar mii de euro. Pivnitele catorva colectionari romani rivalizeaza deja, prin valoarea lor, cu plasamentele imobiliare, cu profiturile de la bursa sau cu conturile bancare.

Vinul ajuta de minune in momentul de incepere a negocierilor cu sefi de corporatii. In jurul unui pahar de vin se destinde atmosfera si se dezleaga limbile“, spune omul de afaceri Mihai Miron. In timpii de respiro din negocieri, afirma Miron, partenerii din jurul mesei se implica in discutiile despre vin si vie. Iar omul de afaceri si-a petrecut ceva vreme la masa negocierilor: in 1998 si apoi in 2003 a vandut pachetele de actiuni detinute la grupul Europharm, alcatuit dintr-o fabrica de medicamente, o companie de distributie si o retea de farmacii. Partenerul de negocieri si, in cele din urma, cumparatorul a fost corporatia britanica GSK, al doilea producator mondial de medicamente.

De la descoperirea pasiunii pentru vin si pana la colectie nu e decat un pas – conditionat, e adevarat, de puterea financiara. Ca orice colectie, si cele de vinuri costa: pentru o singura sticla se pot cheltui sute sau mii de euro. Ca orice investitie insa, si cele in vin promit: o sticla bine aleasa – ca renume al producatorului si al recoltei – si pastrata in conditii potrivite poate ajunge sa-si creasca de cateva ori valoarea in numai cativa ani. Castigul se multiplica odata cu numarul de sticle din colectie – de zeci, sute sau chiar mii de ori. In general, pe piata se vand in proportie de 90% vinuri de masa si 9% sunt vinuri de calitate, cu „carte de vizita“. Si doar 1% din vinuri sunt cele ce au valoare istorica si merita un loc in colectii.

In Romania s-a dezvoltat in ultimii ani un concept hibrid al colectionarului de vin, pentru care selectia de vinuri asezate in pivnita s-a bazat mai cu seama pe preferintele de gust decat pe valoare. Startul pentru o colectie de vinuri nu este insa chiar la indemana oricui. Un colectionar are nevoie de la bun inceput fie de o camera dotata cu eurocavuri (frigidere speciale), fie cu climatizare (pentru ca depozitarea vinurilor se face la temperatura si umiditate controlate). „Vinul este ca o fiinta vie: ii poti asigura o viata mai lunga daca ai grija de el sau il poti omori daca nu o faci“, declara Marinel Burduja, prim-vicepresedinte al Raiffeisen Bank.

Or, numai pentru utilarea standard a unei camere de depozitare, investitia minima este de 10-15.000 de euro, calculeaza Catalin Paduraru, director general al Vinexpert, o retea de magazine specializate in vanzarea de vinuri si bauturi alcoolice. La acesti bani se adauga investitia propriu-zisa in buteliile de vin („cel putin tot atat cat ai cheltuit pe amenajare“, spune Paduraru), motiv pentru care investitia minima pentru o colectie pleaca de la 20.000 de euro. Prag superior in acest tip de investitii nu exista, ca de altfel mai nicaieri. Deosebirea este ca „in timp ce valoarea unei masini ce costa initial 30.000 de euro se reduce la jumatate in cinci ani, in acelasi interval de timp vinurile isi dubleaza valoarea“, sustine Paduraru. 

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din decembrie 2007.

Cele mai mari afaceri facute vreodata de statul roman – vanzarile BCR, Petrom si RomTelecom, cu tranzactii cumulate de aproape 6 miliarde de euro – au un punct comun: Nestor. Fie ca a aparat interesele statului ori ale cumparatorului, Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen (NNDKP) e casa de avocatura care cunoaste mai bine ca oricine bucataria celor trei companii. Pentru ca s-a situat pe pozitia de garant al „sanatatii tranzactiei“ fie in numele statului, fie in cel al cumparatorului.

Clasamentele sunt dificil de facut si usor de contestat in sofisticata si orgolioasa lume a avocaturii de business, care numara in Romania, dupa unele estimari, circa 600 de avocati. Dar cine conduce topul? Ion Nestor, partner senior la NNDKP, e gata sa „dezamageasca generatii intregi de reporteri“ atunci cand spune ca in avocatura nu exista asa ceva.

„N-o sa scoateti de la mine o asemenea informatie pentru ca eu personal nu cred ca exista «cel mai bun avocat» ori «cea mai buna casa de avocatura».“ „Exista“, spune el in continuare, „grupuri“ care tind spre excelenta sau chiar o ating, dar doar in domenii bine delimitate. Si ar mai exista, crede Ion Nestor, „persoane mai cunoscute“ in lumea avocaturii de afaceri, a caror notorietate creste din felurite motive: fie au avut o expunere mai mare, fie au lucrat la proiecte de anvergura, fie, pur si simplu, „au avut noroc in viata“.

Asadar, orice clasament general ar fi condamnat sa fie considerat schematic sau chiar nedrept. Probabil de aceea si cand se vorbeste despre elita avocaturii britanice „cel mai“ sau „cea mai“ sunt sintagme evitate – „Magic Circle“ e expresia folosita cand se fac referiri la primele cinci mari case de avocatura internationale cu sediul in Londra.

Anumite criterii exista totusi. Iar ele pot da cateva variante de clasament care, suprapuse, pot oferi o buna imagine despre avocatura de top din Romania la un moment anume. Dupa unul dintre criterii, cel al cifrei de afaceri, topul e condus, la sfarsitul lui 2005, de casa Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen (NNDKP), cu circa 7 milioane de euro. Urmeaza Bostina si Asociatii (6,4 milioane de euro) si Linklaters (6 milioane de euro), potrivit primului clasament al caselor de avocatura realizat la sfarsitul lui februa-rie de Ziarul Financiar.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din martie 2006.

Enrico Perini, unul dintre cei mai discreti oameni de afaceri din Romania, declara pentru BUSINESS Magazin ca grupul Romstal, ce cuprinde noua firme, va ajunge in 2012 la vanzari de peste un miliard de euro. Daca si-ar vinde afacerea acum, italianul ar putea incasa intre 100 si 150 de milioane de euro.

In urma cu 15 ani, italianul Enrico Perini, impreuna cu un prieten de-al sau, aduceau din Italia calorifere si pantofi pe care ii vindeau cu duba pe litoralul romanesc, in perioada verii. Initial, italianul a vrut sa cumpere aici o firma din acelasi domeniu cu mica firma pe care o avea atunci in Italia (tevi si profile), dar desi a avut diverse discutii, acum crede „ca lumea nu ma lua in serios, pentru ca eram prea tanar“. Solutia a fost construirea unei afaceri de la zero. „Desi pe vremea aceea potential era si pentru pantofi – fiind doar trei magazine mai rasarite in Bucuresti -, am ales caloriferele“, spune italianul intr-o limba romana fara cusur, deprinsa intr-un deceniu si jumatate de stat in Romania, tara unde si-a intemeiat si familia.

Cel mai mare vis de tinerete al lui Enrico Perini era sa-si faca o firma si sa aiba o cifra de afaceri de 250.000 de euro. Acum, la 40 de ani, italianul controleaza in Romania o afacere ce valoreaza intre 150 si 200 de milioane de euro, conform unui  specialist in evaluare care a luat in considerare marja de profit net de 11% din 2005. In grupul Romstal mai sunt inca alte opt firme, a caror valoare este estimata de acelasi specialist la 50-100 de milioane de euro. Tragand linie si adunand, valoarea totala a grupului, din care Enrico Perini detine 51%, se plaseaza in intervalul de 200-300 de milioane de euro.

Cum a ajuns insa italianul in Romania? „Inconstienta tineretii, la 25 de ani totul pare foarte simplu“, spune Perini acum. Pe vremuri, in Italia, isi aminteste vag amuzat, lucra la o firma cu 12 angajati, iar patronul i-a refuzat o marire de salariu de 1,5 euro pe zi, ceea ce inseamna 45 de euro pe luna. „Seara, de suparare, stateam cu un prieten in balansoare pe terasa casei si ne-am hotarat sa facem o firma.“ Recunoaste insa ca daca ar fi ramas in Italia, n-ar fi putut construi o firma de asemenea dimensiuni ca Romstal, pentru ca acolo piata este asezata si sansele de a creste astfel sunt aproape nule. Intamplarea este insa cea care l-a adus aici: la 25 de ani s-a gandit sa-si faca vacanta undeva la schi si la acea vreme Romania era cea mai ieftina varianta pentru acest sport, asa ca a ales Poiana Brasov. Prima noapte la Poiana Brasov si-a petrecut-o in mare parte chiar in zapada, facand carari intre hoteluri. Abia dupa ce „a dat ciubuc“, dupa cum spune chiar el, a primit cazare intr-un hotel de doua stele, dar in prima noapte a dormit in hol.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din iulie 2007.

Omul de afaceri clujean Gabriel Cirlig a transformat firma Jolidon intr-una din putinele companii romanesti ce aspira la statutul de multinationala. Cum a ajuns o firma din Cluj care a pornit cu doar doi oameni sa aiba azi magazine la Milano si produse pe catwalk-urile de la Paris?

Intrat in afaceri in primii ani dupa Revolutie, pe cand avea 24 de ani, Gabriel Cirlig a adunat o parte din banii cu care a construit Jolidon din deplasarile externe pe care le facea cu un ansamblu de dansuri populare. Iar la ideea de a produce lenjerie intima a ajuns dupa ce a renuntat la o alta idee a sa de business – o casa de discuri. Dupa 15 ani, firma pe care o detine a ajuns sa aiba filiale in Ungaria, Franta si Italia, vanzari de 40 mil. euro si un portofoliu de sase branduri, din care cinci cu notorietate internationala.

In timp ce majoritatea firmelor romanesti de textile au incercat mai degraba sa se concentreze pe piata autohtona, Jolidon si-a bazat tinta de crestere pe extinderea afacerii dincolo de granitele tarii. La inceput insa, extinderea nu a avut loc prin achizitii ale unor companii straine, ci prin deschiderea de reprezentante. „Cresterea exporturilor ne-a impins de fapt sa trecem la investitii in afara tarii“, explica Gabriel Cirlig, fondatorul companiei. Startul a fost dat in 2000, odata cu infiintarea la Budapesta a Jolidon Hungary Kft. Un an mai tarziu clujenii si-au deschis filiala in Milano, iar din 2003 au reprezentanta si la Paris. Iar cele doua orase nu au fost suficiente pentru antreprenorul roman care, doi ani mai tarziu, a deschis in Franta un al doilea sediu, la Lyon.

Privita in ansamblu, piata textilelor, estimata la 9,5 miliarde de euro, se imparte in doua categorii de producatori: cei care produc exclusiv in lohn, de departe majoritari, si cei care incearca sa iasa de sub tutela lohn-ului, incepand sa lucreze in paralel la colectii proprii si sa-si promoveze propriile marci, lansate de ei sau cumparate, asa cum au facut clujenii de la Jolidon sau compania ID Sarrieri, aflata sub conducerea Iuliei Dobrin.

„Pentru un jucator care vrea sa obtina o cota importanta din piata nu e usor sa accelereze ritmul de unul singur. Ca sa crestem mai repede, noi ne-am concentrat pe achizitii“, spune Cirlig. Cu argumentul ca pe o piata in care marfurile romanesti sunt in concurenta directa cu brandurile internationale nu poti decât sa preiei alti competitori sau vei fi preluat in cele din urma, in 2004 Jolidon si-a urmat planul. Prima preluare, care a urmarit in principal cresterea cotei de piata, a vizat chiar cel mai mare concurent local – Argos, o companie cu peste 800 de angajati si peste 60 de ani de prezenta pe piata lenjeriei intime si a costumelor de baie.

„Am cumparat Argos pentru a mari capacitatile de productie, iar compania s-a integrat foarte bine in grup“, motiveaza Cirlig. Dupa ce a finalizat ultimul contract de lohn cu austriecii de la Triumph International, Argos nu mai produce acum decat pentru Jolidon.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din iunie 2007.

Pretul petrolului se apropie de 100 de dolari barilul si exista voci ce deja vorbesc de un orizont de 150 de dolari. Cat de realiste sunt astfel de estimari? Ce are de facut Romania si care sunt pericolele pentru economie in conditiile actuale ale pietei?

Prea optimisti am fost noi in privinta rezervelor de petrol. Nu e vorba de cat de mult petrol exista, ci de cum o sa dezvoltam rezervele: cat o sa ne ia sa facem asta si de cat petrol o sa avem nevoie“, a spus saptamana trecuta Christophe de Margerie, CEO al grupului francez Total, la o conferinta despre petrol la Londra. Francezul, care a insistat ca nu e numai punctul lui de vedere, ci al tuturor oamenilor din industrie dispusi sa vorbeasca pe sleau, n-a acuzat nici nivelul rezervelor („niciodata n-au fost asa de mari“), nici eventuale constrangeri tehnologice, ci dificultatea de a ajunge la ele, atata vreme cat tarile posesoare de petrol nu vor sau nu pot sa-si ofere rezervele spre exploatare.

E o schimbare surprinzatoare fata de ceea ce zicea anul trecut Thierry Desmarest, predecesorul lui De Margerie, cum ca in jurul anului 2020 productia de petrol isi va fi atins varful si de atunci nu va mai putea urma decat declinul (celebra teorie „peak oil“). Cu alte cuvinte, nu e vorba ca se termina prea repede rezervele de titei, ci de politica si ideologia care, in varii forme, impiedica accesul la ele. De Margerie stie, intr-adevar, pe propria piele ce greu e sa ajungi la rezervele altora: Total a izbutit cu mari eforturi sau se lupta inca sa obtina felii din proiecte petroliere dificile in Iran (in pofida chiar a vointei guvernului de la Paris), Kazahstan sau Rusia. Asa incat verdictul lui, ca un nivel al productiei mondiale de 100 de milioane de barili pe zi ar fi deja o estimare optimista (fata de 85 in prezent si un orizont de 116 milioane vizat de Agentia Internationala pentru Energie), e de luat in seama, ca si concluzia ca in asemenea conditii de oferta limitata, preturile nu pot decat sa creasca.

Deocamdata, ultimul record – 96 de dolari pe baril – a fost batut saptamana trecuta, iar pragul de 100 de dolari pare o chestiune de zile sau de saptamani, putini analisti incumetandu-se sa spuna ca el nu va fi atins inainte de sfarsitul anului. Masura tensiunii de pe piata a fost data de decizia de zilele trecute a Chinei, prima in ultimul an si jumatate, de a scumpi carburantii cu aproape 10%, cu toate ca promisese ca nu va misca preturile pana la sfarsitul anului, ca sa nu alimenteze inflatia. Mai aproape de noi, un membru al Consiliului de guvernare al Bancii Centrale Europene a avertizat ca scumpirea continua a petrolului ar putea provoca in economia mondiala „conditii pentru stagflatie“ (urcare necontrolata a preturilor combinata cu crestere economica foarte slaba sau nula, crestere a somajului si finalmente recesiune).

Pana unde poate urca pretul? In ultimii trei ani, adica de cand petrolul a inceput sa se scumpeasca vizibil, presa a tot repetat ceea ce a devenit un stereotip: faptul ca, in termeni reali, preturile atinse in perioada de criza de la inceputul deceniului ’80, maximul istoric, nu au fost atinse inca. Valoarea reala a urcat de la circa 80 de dolari pe baril in toamna anului 2004 (cand pretul nominal era de 50 de dolari pe baril) la peste 100 de dolari in toamna anului 2007. Analistii companiei de consultanta Platts au calculat recent echivalentul de astazi al maximului absolut din 1980, care ar fi de 103,69 dolari pe baril.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din noiembrie 2007.

Toata lumea pare de acord: pretul locuintelor va continua sa creasca. Cat timp va mai dura si unde se va opri cresterea? Putini se aventureaza sa faca previziuni ferme, insa cei mai multi analisti sustin ca ne asteapta cel putin zece ani de urcare neintrerupta.

Berceni, cf 1, dec, 3/10, 80 mp, stradal, balcon, g, f“ este doar unul dintre multele anunturi de vanzare la un pret de 87.000 de euro pentru un apartament de trei camere. Pretul este destul de mic in seria ofertelor de trei camere postate saptamanile trecute pe site-ul www.anuntul.ro. Pentru ca, in aproape orice cartier din Bucuresti, preturile cerute au sarit de suta de mii de euro pentru apartamentele din mult blamatele „cutii de chibrituri comuniste“. De curand, insusi reprezentantul FMI in Romania si Bulgaria se mira ca un prieten de-al lui a inchiriat la Paris, langa Arcul de Triumf, o locuinta la un pret mai mic decat a reusit el sa gaseasca la Bucuresti.

Cu mai putin de cinci ani in urma, o locuinta de genul celei mentionate in anunt putea fi cumparata fara probleme cu 10-12.000 de dolari (la acea vreme 10.500-12.500 de euro). Salariul mediu net in 2002 a fost de circa 120 de dolari lunar (127 de euro), in timp ce in luna februarie 2007 a ajuns la aproximativ 280 de euro, potrivit datelor de la Institutul National de Statistica. Aceasta inseamna ca daca in 2002 un apartament valora 100 de salarii medii, in 2007 ar fi pretuit la 310 de salarii lunare.

Ceea ce s-a schimbat in cei cinci ani se stie; ce urmeaza este insa greu de estimat. Daca in ultimii ani mai apareau voci care spuneau ca, pe fondul dezvoltarii de noi cartiere rezidentiale, preturile din apartamentele vechi vor scadea, acum acele voci par sa fi amutit. Si chiar daca toata lumea spune la unison ca preturile vor creste, putini spun si cat va dura boom-ul.

In urma cu cateva saptamani, directorul executiv al companiei de consultanta imobiliara Arco Real Estate, Ciprian Lopata, lansa insa o estimare indrazneata. „Preturile vor mai creste 15 ani“, spunea atunci Ciprian Lopata. Intr-o discutie cu BUSINESS Magazin, el si-a justificat previziunea – considerata provocatoare de alti cunoscatori ai domeniului – prin comparatia cu alte tari est-europene in care mai activeaza Arco Real Estate, companie fondata in Estonia si cu prezenta in Lituania, Letonia, Ucraina si Bulgaria. „In tarile baltice, preturile cresc de 10-15 ani, nu vad de ce nu s-ar repeta evolutia si in Romania“, sustine Lopata.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din mai 2007.

Vestea ca banca centrala renunta la conditia avansului minim la credite a starnit reactii in lant. In banci se pun la cale noi planuri de bataie, iar vanzatorii de electrocasnice, case sau automobile calculeaza cat de mult ar putea castiga de acum inainte.

Criticate la unison de banci sau de magazinele care isi vand produsele in rate, restrictiile de creditare impuse de trei ani incoace de banca centrala au fost ridicate. Luni, 12 martie, Consiliul de Administratie al BNR a trimis la Monitorul Oficial noul regulament privind conditiile de creditare pentru persoanele fizice, care elimina obligatia ca pentru orice credit sa existe un avans minim si desfiinteaza limitele maxime pana la care clientii se pot indatora.

Libertatea data de BNR bancherilor comerciali (o aliniere, de fapt, la regulile normale pe pietele europene, unde institutiile financiare isi stabilesc singure regulile de creditare) ar trebui sa echivaleze pentru clienti cu posibilitatea de a lua imprumuturi mai mari si in conditii mai bune pentru ei. Desi atrag deja atentia ca nu toata lumea va beneficia in mod unitar de noile conditii si ca vor continua sa evalueze atent raportul dintre veniturile clientilor si creditul acordat, bancherii spun aproape in unanimitate ca vor accepta o diminuare a avansului minim solicitat si un grad de indatorare mai mare (fata de fostele limite de 30% in cazul creditelor de consum si 35% pentru cele imobiliare si ipotecare). Conform fostelor reglementari ale BNR, avansul minim necesar pentru un credit ipotecar era de 25% din suma imprumutata, in timp ce la creditele de consum urca la 30%, dar acum ar putea sa scada la un nivel mediu de 10-15%, aprecia Robert Rekkers, directorul general al Bancii Transilvania. Diferenta nu e deloc de trecut cu vederea, in conditiile in care, pentru a da numai un exemplu, la un credit de 50.000 de euro destinat achizitiei unei locuinte, avansul necesar scade de la 12.500 de euro la 5.000-7.500 de euro.

„Vor aparea probabil oferte diferentiate pe subsegmente“, este de parere Sorin Mititelu, director directia de retail de la Banca Romaneasca. In opinia sa, de regula avansul pentru un credit ipotecar ar putea ramane in jur de 20%, dar pentru anumite situatii (in functie de garantii, de exemplu), ar putea scadea si spre 10%. „Vor aparea probabil si oferte la care pretul va fi diferentiat in functie de marimea veniturilor, de garantii si de alti factori similari“, crede Mititelu.

Si reprezentantii institutiilor financiare nebancare (ce au functionat pana de curand dupa reguli proprii, intrand doar de anul trecut sub supravegherea BNR) se gandesc la schimbari. „Probabil vom ajunge la 50%, dar n-as trece de acest nivel“, spune Traian Baicu, general manager la TBI Credit, o institutie financiara nebancara ce ofera credite de consum de mica valoare (maxim 5.000 de euro). Baicu subliniaza insa ca, in cazul firmei pe care o conduce, nivelul mediu de venituri al clientilor este destul de redus, „pentru noi 1.000-1.500 de lei fiind deja peste medie“. Iar relaxarea o vor simti mai ales clientii cu venituri mari si foarte mari, crede el, adaugand ca probabil in piata vor exista si firme ce vor accepta si grade de indatorare de 60% pentru acestia.

CITITI AICI ARTICOLUL INTEGRAL din martie 2007.