BusinessMagazin

Tag: opinie

  • Opinie Liria Themo: Sintagma cea bună

    Deseori, când vorbim despre un subiect şi alegem sintagme precum „nu pot“, „aş vrea, dar“, „dacă s-ar întâmpla (x), ar fi mai bine“ sau „trebuie să“, ne programăm, ne setăm o neputinţă personală, ne condiţionăm propriul succes sau propria fericire de altceva sau de altcineva, ne convingem că nu avem libertatea de a acţiona altfel, când, de fapt, noi trăim alegerile noastre. Prin felul cum vorbim ne creăm propria realitate. Tot ceea ce ne iese pe gură îi face pe cei din jur să ne perceapă exact atât de lipsiţi de putere cum ne proiectăm noi înşine prin vorbele noastre.

    Actul de cioplire continuă: prin alegerile lingvistice, tot noi ne setăm şi propriul comportament, orientându-ne către eşec.

    „Stop and think.“

    Eleanor Roosevelt a spus odată că „nimeni nu mă poate face să mă simt inferioară fără acordul meu“. Cam aşa şi cu neajutorarea. Trezirea conştientului ne-ar arăta dacă neputinţa este reală. Dar asta cere punerea în practică a unui proces, ca în Design Thinking. În sectorul afacerilor şi al dezvoltării produselor există metodologia de Design Thinking, unde succesul constă în găsirea soluţiilor pentru satisfacerea unor nevoi din procesul de creaţie. Mai întâi sunt definite cerinţele, ţintele sau obiectivele. Apoi se urmăresc diverşi paşi, precum empatie pentru înţelegerea problemei, definiţia obiectivelor, crearea ideilor, formarea prototipului şi testarea.

    Deseori putem extrage din ştiinţă şi din lumea afacerilor procese care se pot translata şi pe platforma umană; s-ar potrivi, în acest caz, resursele dedicate de a căuta soluţii care ne pot îmbunătăţi comunicarea umană, interpersonală, dar şi intrapersonală. Când decidem să construim o frază şi să o rostim, formăm realitatea în care trăim şi, în funcţie de modul cum o facem, deturnăm responsabilitatea. E mai uşor să spui că nu POŢI. Bineînţeles că POŢI lăsa copilul afară în faţa blocului! Bineînteles că POŢI lăsa copilul să se uite la televizor toată ziua în weekend! Bineînţeles că POŢI pleca în concediu sau să alergi dimineaţa înainte de a pleca la muncă. ALEGEREA nu are legătura cu PUTINŢA. ALEGI să limitezi expunerea copilului la poluarea şi eventualele pericole ale străzii. Nu VREI să te împrieteneşti cu vecinul, deoarece asta poate însemna efort, vulnerabilitate, deranj.

    Lumea nu s-a schimbat atât de mult, ne mai şi complacem într-o stare soră cu neputinţa şi frate cu vulnerabilitatea. Dacă tot am vorbit de vecini: familia mea trăieşte o experienţă pe care multe dintre cunoştinţele noastre o exprimă întocmai atunci când povestesc din nostalgia copilăriei lucruri care NU MAI POT exista în lumea noastră de astăzi, a celor care locuim la bloc. Multă lume spune că oamenii nu mai sunt cum erau, că lumea este schimbată; îşi înclină capul, oftează, iar privirea pleacă în alt loc, cu ochii mijiţi, clar, a resemnare. Ascult cu răbdare şi urmăresc cuvintele alese şi metodologia prin care oamenii îşi explică ceea ce ei trăiesc şi ceea ce ei percep şi simt ca pe o realitate: că nu mai este, că nu mai poate fi, că vremurile s-au schimbat. Cohabitaţia, de fapt favorabilă, mă îndeamnă la conversaţii, impromptu, sprijinită pe tocul uşii şi cu piciorul sprinten care opreşte animalul Fifi, dar şi cu zâmbetul la purtător, şi mă ajută să observ arta comunicării umane.

    O recentă conversaţie la hotar s-a petrecut pe tema programelor extracurriculare pentru copii, iar eu m-am străduit să nu comentez prea mult, pentru că persoana era convinsă de neputinţa sa în a schimba situaţia proprie. În acea seară am adormit comentându-mi nevoia de a rămâne înrădăcinată în realitate şi de cât de important este să îţi păstrezi conştiinţa alertă. Pac! A doua zi, călare pe destin, m-am rostogolit, fără să vreau, peste un articol care povestea despre un studiu de la Stanford şi care reflecta exact experienţa mea de cu o seară mai devreme, incredibil! Când alarmele se declanşează, urmează şi sirena. Cercetătorii de la Stanford îmi confirmau ceea ce gândisem şi asimilasem din link în link, din postare în postare, like şi share, informaţii achiziţionate pe şablonul şotronului!

    Autorul şi profesorul Bernie Roth de la Stanford atrăgea atenţia în articol asupra alegerii cuvintelor. Un exemplu este că, în loc să spunem „vreau să merg la film, DAR trebuie să muncesc“, să spunem „vreau să merg la film ŞI trebuie să muncesc“. Diferenţa este că cea de-a doua construcţie a frazei deschide perspectiva soluţionării, dar prima creează un conflict. Într-adevăr, trebuie făcute ambele, aşadar hai să văd cum pot face să împac dorinţa cu responsabilitatea. Tendinţa care ne aruncă în capcana neputinţei este de a ne exprima spunând că „TREBUIE să fac“, în loc să spunem că „ALEG să fac“. Această autoconvingere se petrece în interiorul nostru şi indică o lipsă de libertate, dar este oare reală? Mai rău este că o proiectăm şi spre exterior.

    Felul cum îţi povesteşti povestea ţie însuţi contează cel mai mult. Strategiile prin care ne putem influenţa gândurile cer dedicaţie şi muncă, autoanaliză şi intenţia de a avea un rezultat mai bun şi asumarea responsabilităţilor pentru hotărârile pe care le luăm. Cartea profesorului de la Stanford, The Achievement Habit, stârneşte discuţii despre cum analizarea limbajului şi experimentarea vieţii cu un altfel de limbaj pot ajuta oamenii să realizeze că multe dintre probleme nu sunt atât de greu de rezolvat şi că de fapt există mult mai mult control asupra vieţii şi obiectivelor decât când îşi distorsionează povestea şi îşi construieşte percepţii greşite. E important să-ţi accepţi responsabilitatea pentru alegerile făcute. Caută în zonele de disconfort răspunsurile reale care îţi vor aduce forţa de a deveni mai bun şi poate vei vedea că şi vecinii sunt de fapt mai buni decât ţi-ai închipuit (măcar câţiva dintre ei) şi că şotronul încă se joacă în faţa blocului sau poate după colţ.

  • Opinie Lavinia Raşca: Planul afacerii şi succesul în antreprenoriat

    Opiniile despre planul afacerii sunt foarte diferite. Unii consideră că este indispensabil succesului, alţii, dimpotrivă, că este inutil. Sigur, sunt şi păreri mai nuanţate. Am întâlnit persoane mi-au spus: „nu pot lansa businessul, pentru că nu mi-am terminat business planul”  – o scuză.

    În ultimii ani, în România s-au finanţat programe care să-i înveţe pe tineri să întocmească planuri de afaceri şi să-i stimuleze să-şi înfiinţeze, pe baza lor, întreprinderi. Tot mai mulţi antreprenori maturi şi specialişti le vorbesc începătorilor despre importanţa şi conţinutul acestui document. Sunt disponibile nenumărate publicaţii şi softuri despre cum se scrie un business plan.

    Planul afacerii este doar în mică măsură o condiţie obligatorie sau o garanţie a succesului antreprenorial. Iar când antreprenorul paralizează în demersul de a-l întocmi, devine chiar o frână. Cred însă că elaborarea acestui document sporeşte şansele de reuşită a afacerii şi că este bine ca antreprenorul să-l întocmească cu atenţie, înainte de a pune în joc fonduri, timp şi emoţii.
    În timp ce majoritatea antreprenorilor scriu planul ca să-l citească alţii, în general finanţatori sau furnizori de resurse, eu consider că principalii destinatari şi beneficiari ai acestui demers sunt, de fapt, chiar ei înşişi. Iată doar câteva motive:

    • Scriind planul, antreprenorii sunt obligaţi să se gândească la toate detaliile importante ale afacerilor lor, la clienţii vizaţi şi la factorii cheie ai succesului.
    • Documentul scris va putea fi arătat unor persoane apropiate, pricepute şi binevoitoare. Citindu-l, acestea îşi vor forma opinii obiective şi vor da sfaturi valoroase şi pentru rezolvarea unor eventuale puncte nevralgice, fără să ceară bani.
    • Planul este un ghid pentru primul sau primii doi ani de activitate, ajutându-i pe antreprenori să menţină în limitele prevăzute cheltuielile de personal, marketing, operaţiuni etc. De asemenea, să-şi  canalizeze energia spre atingerea obiectivelor pe care şi le-au propus şi să se concentreze asupra strategiei stabilite.


    În urma analizei atente a afacerilor avute în vedere, antreprenorii se lămuresc dacă pot crea premisele bunei lor funcţionări: (1) Echipe formate din persoane cu aptitudini şi experienţă relevantă, care, ideal, au mai lucrat împreună, se înţeleg bine şi se completează reciproc. (2) Un model de business atractiv şi durabil, care să conducă la avantaj competitiv. (3) Asigurarea resurselor prin atragerea de finanţatori, parteneri, furnizori, cu ajutorul unor tranzacţii avantajoase pentru toate părţile implicate.

    Aşa cum arăta profesorul William Sahlman de la Harvard Business School, cititorii cunoscători ai planurilor de afaceri se uită atent la câteva elemente, aşteptându-se ca ele să fie bine puse în evidenţă:

    (1) persoanele care vor face afacerea să funcţioneze,
    (2) oportunitatea care stă la baza ei,
    (3) contextul extern în care va funcţiona aceasta,
    (4) riscurile şi recompensele previzionate.

    Este indicat ca antreprenorii şi viitorii antreprenori care le scriu să le analizeze serios, nu doar pentru a răspunde aşteptărilor în cauză, dar şi pentru propriul succes.

    (1) Secţiunea referitoare la întreprinzători şi echipele lor este cea mai importantă. Fără oamenii potriviţi, nicio oportunitate, oricât de promiţătoare, nu va putea fi transformată într-o afacere durabilă, care să se dezvolte. Planul trebuie să dea răspunsuri la întrebări esenţiale:

    • Ce experienţă relevantă pentru afacere au antreprenorii şi echipele lor?
    • Cât de bine cunosc ei concurenţii şi dinamica industriei?
    • Au mai lucrat împreună?
    • Sunt cunoscuţi în industrie?
    • Au aptitudini care prezic o execuţie excelentă?

    A devenit deja bine cunoscută declaraţia lui Arthur Rock, simbolul investitorilor americani: „Eu investesc în oameni, nu în idei. Chiar dacă apar probleme în privinţa produselor/serviciilor, oamenii competenţi vor şti să facă schimbările necesare”. De aceea, calitatea oamenilor este o condiţie esenţială a succesului. Dacă nu o îndeplinesc, e bine ca antreprenorii să se mai gândească dacă pornesc la drum. Un mare plus îl reprezintă notorietatea şi reputaţia lor în domeniul respectiv.

    (2) Referitor la oportunitate, un business plan bun răspunde la mai multe întrebări:

     

    • Piaţa produsului sau serviciului avut în vedere este suficient de mare? Va creşte?
    • Cine sunt clienţii şi cum iau ei decizia să cumpere?
    • De ce ar considera produsul atractiv şi cât ar fi dispuşi să plătească pentru el?
    • Cât de uşor vor putea fi păstraţi clienţii?
    • Care va fi costul atragerii unui client? Dar al păstrării lui?
    • Cât timp va trece din momentul când antreprenorii plătesc furnizorul şi până la primirea banilor de la clienţi?
    • Care este valoarea capitalului pe leu vândut?
    • Cine sunt concurenţii actuali şi cât de uşor vor apărea şi alţii?
    • Ce resurse controlează concurenţii?
    • Vor fi agresivi faţă de nou-intraţi sau vor fi dispuşi la alianţe? În ce condiţii?
    • Ce vor avea de făcut antreprenorii pentru a se proteja faţă de concurenţii actuali? Prin ce vor fi diferiţi de aceştia?

    Pentru antreprenori, cele mai favorabile sunt afacerile cu cerere în creştere şi competiţie mai puţin acerbă, care nu impune reducerea preţurilor, permiţând obţinerea unor  marje atractive. Planul va prezenta în detaliu produsele/serviciile, preţurile şi costurile lor unitare, precum şi modalităţile de lansare pe piaţă şi costurile aferente. Analizând aceste informaţii, antreprenorii vor putea stabili cu mai multă certitudine dacă clienţii vor fi interesaţi de produsele/serviciile lor şi dacă-şi vor acoperi costurile. Cititorii vor dori să se lămurească dacă antreprenorii sunt conştienţi de aspectele favorabile ale oportunităţii, dar şi de pericolele care pot apărea.

    (3) Orice oportunitate se manifestă într-un anumit context extern. Este vorba despre macromediul care influenţează oportunitatea, industria şi competiţia. Contextul poate fi favorabil apariţiei de noi oportunităţi sau dimpotrivă; el poate influenţa în bine sau în rău performanţele companiilor. Se vor analiza:

    • Mediul politic, economic, social, tehnologic, ecologic, legislativ.
    • Ramura cu forţele sale: competiţia, clienţii, furnizorii, produsele substituibile, concurenţii potenţiali.
    •  Concurenţii direcţi.
    • Planul afacerii trebuie să demonstreze că antreprenorul este conştient de aspectele favorabile şi defavorabile şi că este pregătit să acţioneze în consecinţă. Este un plus dacă antreprenorul ştie şi poate să influenţeze favorabil contextul, prin alianţe şi lobby.

    (4) Howard Stevenson, profesor  de antreprenoriat la Harvard Business School şi investitor, arăta că antreprenorii adevăraţi vor să se bucure de toate recompensele pe care le pot aduce afacerile, dar pe cât posibil să transfere către alţii riscurile. Cum nu există afaceri fără riscuri, antreprenorii trebuie să demonstreze în business planuri că le anticipează şi ştiu cum să le minimizeze sau să le ocolească. De asemenea, să precizeze recompensele celor care-şi asumă aceste riscuri şi să-şi exprime disponibilitatea de a le negocia. Antreprenorii vor prezenta următoarele aspecte:

     

    • În ce interval de timp se va atinge punctul de echilibru şi când va deveni fluxul de numerar pozitiv?
    • Care va fi profitul estimat?
    • Când şi cum îşi vor recupera banii investiţi şi care va fi randamentul investiţiei?

    atunci când îşi riscă fondurile în afaceri antreprenoriale, investitorii doresc tranzacţii (deals) simple, corecte – din care să câştige toate părţile implicate, bazate pe încredere reciprocă şi care pot fi rediscutate, când se schimbă contextul. Riscul este inevitabil şi de aceea investitorii sunt mai încrezători atunci când business planul demonstrează că antreprenorii şi echipele îşi asumă responsabilitatea de a acţiona proactiv pentru a-l gestiona. Ei nu acceptă să investească în afacerile unor antreprenori care fie că nu sunt conştienţi de riscuri, fie încearcă să le ascundă. Şi, în definitiv, le fac astfel un bine, pentru că în felul acesta îi determină să evite un dezastru.

    În încheiere, reiau ideea care mi se pare importantă: elaborarea planului de afaceri nu reprezintă o garanţie pentru dezvoltarea durabilă a viitoarelor afaceri, dar îi ajută pe antreprenori să evite anumite greşeli, dintre care unele pot fi fatale. Iar dacă business planul demonstrează că antreprenorii pot gestiona corect întregul proces antreprenorial, de la observarea oportunităţii până la fructificarea rezultatelor afacerii, investitorii pot decide să-i finanţeze.

  • Opinie Andrei Luca Popescu, Gândul: Barnevernetul de la Vianu

    E frumos pe Facebook, acest loc magic în care faptele contează mai puţin, atunci când ele vin să strice o poveste sau o preconcepţie frumoasă. După cazul Bodnariu, acum avem cazul Vianu. În nici unul nu ştim încă ce s-a întâmplat de fapt, însă s-au scris şi s-au citit kilometri, uneori pe teme chiar legitime, dar fără prea mare legătură cu cazul care le-a iscat.

    O să încep acest text exact ca un profesor demn de oprobriul public, care pentru a capta atenţia elevilor săi, e în stare să recurgă la gesturi ce ar putea şoca unii părinţi, sau ca un elev care cerşeşte atenţia adolescentin (încă nu ştim care a fost cazul la Vianu). În şcoala generală, o mămică a sunat-o pe maică-mea (pe fix, căci nu erau mobile pe vremea aceea) şi i-a zis că îi pipăi fata, fata respectivă fiind colega mea de clasă. Aşa îi povestise colega, iar maică-sa normal că luase foc. Secretul poveştii: eu o ignoram şi fugeam ca de mere acre de colega „pipăită”, iar ea ar fi vrut probabil foarte mult să o bag mai afectuos în seamă. Asta a fost răzbunarea ei, să-i zică maică-sii că o pipăi la ore. Am rămas şocat, neputând decât să neg ca un mutălău ceva ce oricum nu puteam dovedi că nu am făcut. Parcă mai întâi mama furioasă a vorbit cu mine la telefon şi m-a băgat în sperieţi, apoi a cerut-o pe maică-mea la vorbitor.

    Dacă aveam atunci Facebook şi presă care îşi face agenda după această reţea de socializare, ca astăzi, eram eu azi vreun eminent absolvent de liceu mecanic, cu ceva antecedente dubioase la activ? Trebuie să recunoaşteţi că „Abuz sexual într-una din cele mai bune şcoli din sectorul 4. Mama unei eleve: Mi-a pipăit fata în timpul orelor” ar fi un titlu de ştire care face. Păcat că ea nu era adevărată în cazul meu, după cum avea să afle şi maică-mea, într-un final. Cam în stadiul acesta suntem acum în „scandalul” Vianu, până când nu or apărea dovezi care să ducă povestea mai departe sau să o claseze definitiv la categoria „dume de presă”.

    Mi se pare normal ca după ce te-ai luptat cu Barnevernetul norvegian din confortul canapelei tale, pe Facebook sau pe la gazetă (online sau tipărită), sau din cel al fotoliului de „analist” în vreun studiou tv, spunând că sălbaticii de nordici au invadat intimitatea unei familii cu frica lui Dumnezeu, să fii acum în tabăra care ar închide ochii la un târât în genunchi pentru o notă mai mare, la liceul de informatică Tudor Vianu. Adică, unde merge o pălmuţă la fund, ca în cazul Bodnariu (după cum ne-a dat de înţeles stâlpul familiei norvegiene, emigrat din România printre fiorduri), merge şi o glumă de-asta aparent inofensivă.

    De cealaltă parte, la fel de îndreptăţiţi sunt cei care, ridicând în slăvi sistemul norvegian de protecţie a copilului, care pare că mai întâi trage şi apoi pune întrebări (statisticile şi relatările arată că asta nu prea e adevărat, dar rămâne între noi, sectanţii faptelor), acum să dea în clocot la ideea că un elev a fost abuzat psihic şi fizic, fiind pus să se târască în faţa profesorului pentru o notă mai mare.

    Aceste două tabere sunt constituite din oameni consecvenţi. Pe ei nu-i deranjează faptele, statisticile, mărturiile de-o parte şi de alta. Au povestea făcută deja în minte, nimeni şi nimic nu le-o poate strica. Iar realitatea e că deocamdată nu ştim mai nimic concret din ce s-a întâmplat în ambele cazuri. Ba aş îndrăzni să zic că scandalul de la Bucureşti oferă mai multe mărturii directe şi indirecte decât cel din Norvegia, din care se conturează ideea că am asistat la o glumă proastă (unii liceeni zic că iniţiată chiar de ei, nu de profesor), din care cineva a găsit de cuviinţă să lanseze un scandal mediatic, bazându-se pe acuzaţii lansate la a doua şi a treia mână.

    Cei mai amuzanţi sunt însă specimenele de tip „Doctor Jekyll şi Mister Hyde”: cei care s-au luat un pic de piept cu Barnevernetul, acuzând că fac mai rău familiei decât o pălmuţă la funduleţul odraslei, dar acum la Vianu s-au transformat în cor de maici, tăindu-i orbeşte capul profesorului de matematică acuzat. Despre această a treia tabără, cea a disonanţilor congnitiv, nu ştiu ce să zic. Decât că manifestă o ipocrizie crasă.

    Mai sunt însă unii care formează a patra tabără. O mică sectă în care se pune preţ pe fapte dovedite (cât de cât, corespunzător), pe mărturii şi de o parte şi de alta. Sectanţii aceştia au incertitudini, sunt cam sceptici şi şi-au dezvoltat o intuiţie care detectează rahatul de la primele semne de putoare.

    Nu ştiu să vă zic ce s-a întâmplat la liceul de informatică Vianu, pentru că sunt un trist sectant din cea de-a patra tabără. Sunt atâtea necunoscute aici, încât eu, ca absolvent de uman, mă simt depăşit, iar ca jurnalist aş fi fost extrem de precaut în a lansa aşa bombastic acest subiect, fără să am nişte mărturii şi dovezi cât de cât solide.

    Dar pe măsură ce citesc mai multe mărturii, pe atât mi se pare că asistăm la o glumă proastă, de liceu, din care un profesor a ieşit foarte şifonat, fără să aibă vreo vină majoră, alta decât poate că are un stil mai nonconformist. Prefer să cred elevii, nu părinţii de obicei în aceste scandaluri de curtea şcolii, pentru că de foarte multe ori părinţii trăiesc în lumea lor, în care se manifestă isteric, fără vreo legătură prea mare cu ce simt sau gândesc copiii implicaţi direct.

    Iar mai mulţi elevi au povestit până acum că totul a fost o glumă iniţiată de copii, o „băieţie” pe care, dacă nu ne-am preface că nu am făcut liceul şi că am absolvit cu toţii o şcoală de maici, dacă am reuşi să ne scoatem un pic băţul din fundurile de părinţi model ultragiaţi în dogmele parentingului, poate că am privi-o puţin mai relaxaţi.

    Ce ştiu să spun sunt altele. Ştiu că acest scandal mediatic a pornit de la declaraţia de pe Facebook a unui profesor neimplicat direct în subiect, nici măcar în liceul Vianu, care a fost prezentată de nişte jurnalişti ca fiind o ştire beton, cu sursă sigură, de tipul „iată ce se întâmplă cu adevărat”. Apoi că a doua zi ni s-a livrat declaraţia unei mame de elevă din Vianu, care a prezentat acuzaţii in extenso la adresa profesorului respectiv, fără nici o contraparte, nu mai vorbim de vreo susţinere prin mărturii similare (alta decât cea a profesorului din prima zi). Apoi că am aflat că proful iniţial este directorul unei şcoli particulare, iar mama de a doua zi este chiar patroana aceleiaşi şcoli particulare. Chiar dacă treaba a început să pută, să nu ne descurajăm, asta nu înseamnă că povestea nu este adevărată, până la dovezi contrarii.

    Într-un final am văzut cum câteva zeci de elevi din Vianu au venit duminică la şcoală, unii spunând că totul a fost o glumă iniţiată chiar de elevi. Ideea a fost propagată şi pe Facebook, de alţi elevi de la Vianu. Apoi, au curs dezbaterile dacă astfel de glume „se fac” sau nu într-o şcoală. Ba chiar şi cele total fără legătură cu cazul, legate de discriminarea între elevii performanţi la info şi cei performanţi la alte materii, cărora nu li s-ar da şanse de strălucire în Vianu.

    Nu vreau să vorbesc despre „traumele” generaţiei mele de liceu, chiar dacă unele erau de-a dreptul penale, cu profesori care îşi băteau elevii de le dădea sângele pe nas. Dar erau multe glume de-astea băieţeşti, gen Vianu, fie de mânji care voiau să iasă în evidenţă, fie de profesori care voiau să ne câştige de partea lor prin metode mai neortodoxe, şi care au ramas nişte amintiri vesele, unele chiar încărcate de sens.

    Mai ştiu că de la profesorii cei mai neconvenţionali, care ştiu să intre în joc cu elevii sau studenţii lor, depăşindu-şi propria băţoşenie sau rigiditate pedagogică, am învăţat cel mai mult. Şi că o dată ce ne făceau curioşi prin glumele şi metodele lor, care uneori poate depăşeau anumite tipare pedagogice, ne făceau curioşi şi despre materia pe care ne-o predau. Poate că pe unii ne-au ciuntit psihic, fără să ştim, poate că pe alţii ne-au motivat să facem mai mult.

    Şi mai ştiu că nişte elevi inteligenţi şi plini de viaţă îşi vor domina întotdeauna profesorii care nu se ridică la nivelul lor din aceste puncte de vedere. Uneori prin ieşiri care ar putea băga în fibrilaţii întregi comitete de părinţi.

    Mai ştiu că unii oameni nu au umor. Sau că unii sunt traumatizaţi de propriile experienţe, iar când ajung părinţi, pur şi simplu nu le mai arde de glume şi experimente necurriculare, atunci când vine vorba de copiii lor. Nici cu unii, nici cu alţii, un elev care face circ la oră târându-se în genunchi sau un prof care desenează pe tablă cercuri simbolice de „dat cu capul aici” nu au ce discuta, pentru că fac parte din lumi diferite.

    În lumea asta de stâlpi morali nici eu nu pot intra, pentru că în şcoală eram fix genul ăla care, ca să-mi fac colegii să râdă şi ca să ies în evidenţă, m-aş fi târât în genunchi în faţa unui profesor, neforţat de nimeni altcineva decât de propria-mi idee tâmpită şi de dragul unei glume.

    PS: Cineva respectabil povestea, tot pe dragul de Facebook, cum a fost martor în tinereţile şcolăreşti, acum zeci de ani, exact la un episod în care un elev s-a târât în genunchi în faţa unui profesor, pentru o notă mai mare. Proful l-a întrebat, eşti gata să renunţi la demnitatea ta şi să te umileşti pentru o notă mai mare? Elevul nici n-a stat pe gânduri. Din 4, şi-a transformat nota în 9. Proful nu l-a lăsat însă prea mult să se bucure: „Vezi că ţi-am trecut 9 doar în carnet, în catalog tot 4 rămâne”. Este mai acceptabilă această versiune de târât în genunchi pentru unii părinţi? Ar accepta o umilinţă pentru copilul lor, dacă ar şti că asta îi dă o puternică lecţie de viaţă?

  • Opinie Dragoş Pătroi, consultant fiscal: Birocraţia fiscală la început de 2016

    Iată că a sosit şi data de 01 ianuarie 2016 şi – odată cu ea – au intrat în vigoare noile coduri ale legislaţiei fiscale, Codul fiscal şi cel de procedură fiscală. Anterior însă, doar în perioada 28 – 31 decembrie 2015, au fost publicate în Monitorul Oficial nu mai puţin de 30 de ordine ANAF şi MFP.

    Dincolo de toate speranţele mediului de afaceri, privind mult promisa şi mediatizata relaxare fiscală pe care o va aduce noul cod fiscal, ce constatăm însă mai întâi de toate? Că un sistem incapabil să-şi încaseze creanţele fiscale la nivelul decent al mediei Uniunii Europene apelează la reglementări conjuncturale, sistemul fiscal fiind dominat de modificări ale celor două coduri (respectiv fiscal şi de procedură fiscală) printr-o serie de ordonanţe de urgenţă, hotărâri de guvern şi ordine ANAF şi MFP.

    Nu neg că multe din aceste reglementări pot aduce un plus de consistenţă în aplicarea unitară a legislaţiei fiscale – în special din perspectiva conţinutului şi modelului unor formulare ce urmează a fi utilizate –  dar trebuie să admitem că ritmul acesta, extrem de alert, de emitere şi de publicare de acte normative este unul foarte supărător pentru mediul de afaceri. Iar astfel, stabilitatea şi predictibilitatea legislaţiei fiscale rămân, în continuare, doar la nivel de deziderat. Mai mult decât atât, toată această avalanşă de acte normative poate avea chiar un efect de bumerang, şi, în loc să reglementeze, să afecteze chiar coerenţa în aplicarea în practica fiscală de zi cu zi a noilor prevederi ale legislaţiei fiscale.

    Din păcate, sarabanda aşa-ziselor noutăţi din domeniul fiscal a continuat şi după data de 01 ianuarie 2016. Şi, din motive de spaţiu, o să mă refer doar la două dintre ele.

    Anul trecut, printr un ordin al ANAF, a fost introdusă obligativitatea agenţilor economici de a întocmi şi a depune formularul 088, în baza căruia organele fiscale să evalueze capacitatea acestuia de a desfăşura activitate economică, în vederea atribuirii unui cod valid de TVA. Şi asta inclusiv în situaţiile în care contribuabilii sunt obligaţi, prin efectul legii Codului fiscal, să solicite înregistrarea în scopuri de TVA, ca urmare a depăşirii plafonului de scutire al cifrei de afaceri de 220.000 lei. Păi atâta timp cât Codul fiscal prevede obligativitatea – şi nu opţiunea! – înregistrării în scopuri de TVA, ca urmare a depăşirii plafonului de scutire, poate veni un ordin ANAF să limiteze această înregistrare de îndeplinirea unor criterii suplimentare în acest sens? Dacă contribuabilul a atins cifra de afaceri respectivă, acest fapt nu presupune implicit că dispune de această capacitate? Şi iată că această reglementare – în loc să fie pusă în acord cu prevederile obligatorii ale Codului fiscal – tocmai a fost reiterată şi actualizată recent printr un alt Ordin al ANAF (respectiv nr. 3841), publicat în Monitorul Oficial în data de 06 ianuarie 2016.

    Cea mai spectaculoasă modificare fiscală a începutului de an este însă, în opinia mea, noul model şi conţinut al declaraţiei informative 394, reglementate prin Ordinul ANAF nr. 3769, publicat în Monitorul Oficial în ziua imediat următoare, adică în data de 07 ianuarie 2016. În noua accepţiune, completarea acestui formular devine extrem de complicată şi de greoaie şi – cu siguranţă – va antrena eforturi suplimentare considerabile din partea firmelor în vederea completării corecte a acestuia, iar dificultatea constă în faptul că tranzacţiile societăţii sunt supuse declarării defalcate conform posibilităţilor existente în Codul fiscal.

    Ca element de noutate apare obligaţia declarării inclusiv a unor situaţii ce nu ţin neapărat de aplicarea sistemului de TVA – cu titlu de exemplificare, precizez că se vor declara inclusiv achiziţii de bunuri şi servicii de la persoane fizice sau de la persoane impozabile neînregistrate în scopuri de TVA. Mai mult decât atât, dacă în decontul perioadei fiscale de raportare se înregistrează o sumă negativă a TVA (în termeni populari, TVA de rambursat), contribuabilul trebuie să completeze două tabele cu achiziţiile şi livrările pe categorii principale de tranzacţii, pentru a explica cauza înregistrării unei sume TVA de rambursat. Practic, o mare parte din decontul de TVA formular 300 îl regăsim astfel preluat şi în cuprinsul declaraţiei informative 394.

    Toate aceste obligaţii declarative la nivelul firmelor vin în contextul în care unele sectoare rămân în continuare dereglementate. Tocmai aici intervine contradicţia legislaţiei fiscale: oscilaţia între suprareglementare şi dereglementare. Am în vedere aici, în primul rând, lipsa nepermisă a unor norme procedurale, clare şi explicite, privind controalele efectuate de Direcţia Antifraudă Fiscală: o durată maximă a acestor controale sau a perioadelor în care acestea pot fi suspendate, un număr maxim al acestor controale pentru aceeaşi perioadă şi aceeaşi categorie de impozite, posibilitatea instituţionalizată a unei discuţii finale cu contribuabilul (similară celei din procedura inspecţiei fiscale) etc. Dar, cum anul este abia la început, nu ne rămâne decât să sperăm că vor apărea şi unele acte normative care să reglementeze şi aceste aspecte.

  • Opinie Viorel Panaite, Human Invest: Despre seducţie şi dorinţa de putere

    Seducţia este un mijloc de a deţine controlul, e un mijloc de coerciţie, iar controlul distruge autonomia, relaţiile de calitate şi responsabilitatea individuală. Nu vă lăsaţi seduşi de eficacitatea falsă a strategiilor de seducţie. Mulţi dintre cei care le folosesc trăiesc sentimentul de izolare, teamă, lipsă de autenticitate, de singurătate, în ciuda succesului lor aparent. Organizaţiile şi liderii care urmăresc să-şi seducă angajaţii, clienţii şi partenerii prin diverse forme cu scopul de a-i ţine sub controlul lor construiesc fără să îşi dea seama o cultură pasiv-agresivă, cu implicare mimată, o cultură fără creativitate, fără asumare, o „clădire cu vicii ascunse din construcţie“. Cercetătorii E. Deci şi R. Ryan confirmă asta în studiile lor.

    ANTREPRENORII LA ÎNCEPUT DE DRUM.

    În nerăbdarea de a obţine puterea şi de a creşte repede – în număr de clienţi, angajaţi, teritorial, cifră de afaceri etc. – antreprenorilor la început de drum li se activează natural strategiile de seducţie pentru că aduc rezultate imediate. Pentru perspectiva de a câştiga putere promit cariere de succes, libertăţi iluzorii, locuri de muncă cool angajaţilor, urmărind de cele mai multe ori să-i convingă cât mai repede pe aceştia să muncească tot mai mult pentru compania lor. Antreprenorii motivaţi în exces de dorinţa de putere fac promisiuni nerealiste potenţialilor clienţi şi partenerilor lor, creând aşteptări pe care rar sau cu costuri foarte mari le vor putea satisface: o întreagă organizaţie trebuie să îşi schimbe priorităţile, să facă schimbări de 180 de grade de la o săptamână la alta, pentru a susţine faima căutată de aceştia. Oare câţi dintre ei ştiu cât de reală e susţinerea pe care o au de la propria lor organizaţie, de la oamenii lor cheie sau care este calitatea relaţiilor cu oamenii pe care se bazează? Oare care sunt emoţiile pe care le simt cu adevărat aceşti antreprenori?

    ONG-URILE ŞI PARTIDELE.

    Liderii iniţiativelor sociale şi ai organizaţiilor politice sunt uşor predispuşi să cadă în aceeaşi capcană a folosirii strategiilor de seducţie pentru a-şi atinge agenda personală, pentru a-şi construi o trambulină proprie, prin controlul energiilor şi al resurselor celor care îi susţin. „Binele comun“, „salvarea anumitor victime“, „propria victimizare“ sunt cele mai la îndemână mijloace de seducţie pentru astfel de lideri. Multe mişcări încep cu onestitate şi rămân oneste în misiunea lor; în cazul multor altora, liderii lor trec de „cealaltă parte a forţei“ şi supun prin seducţie o întreagă organizaţie sau mişcare pentru a se înfrupta din sentimentul de invincibilitate şi putere absolută.

    CUM SĂ-ŢI LIMITEZI UTILIZAREA STRATEGIILOR DE SEDUCŢIE?

    Explorează-ţi natura valorilor: indiferent că te uiţi la propria persoană, la echipa sau la compania pe care o conduci, procesul e acelaşi. Care este natura valorilor care guvernează sistemul? În ce măsură îţi reflectă acestea nevoia de a deţine controlul şi puterea? Care este nivelul adevărat al calităţii vieţii personale sau a organizaţiei atunci când acestea sunt guvernate de nevoia de a fi în control, de nevoia de putere, de nevoia de imagine? Fă-ţi un bilanţ onest şi matur. Menţine-ţi valorile aşa cum le-ai descoperit sau alege un alt standard al valorilor personale dacă nu te mulţumeşte bilanţul pe care l-ai facut. Cel mai important lucru este să înţelegi şi să fii conştient de costurile şi de viciile care sunt aduse odată cu nevoia de putere şi utilizarea strategiilor de seducţie pentru a o satisface şi cultiva. Defineşte-ţi intenţii oneste cu impact pozitiv.

    Defineşte-ţi cu onestitate pentru tine mai întâi şi apoi comunică celorlalţi impactul pozitiv pe care doreşti să îl ai în mediul din jur, în viaţa celor care te susţin sau în rândul clienţilor tăi: studiul din 2014 „Culture of Purpose“ al Deloitte arată că organizaţiile care declară şi urmăresc cu adevarat un impact pozitiv în societate sunt mult mai atractive şi primesc mai multă susţinere din partea clienţilor, din partea investitorilor şi sunt mai predispuse să genereze profit în mod sustenabil. La nivel personal E. Deci şi R. Ryan arată că managerii care construiesc un scop comun cu semnificaţie împreună cu echipa lor au un nivel mai ridicat de vitalitate individuală şi se pot baza pe susţinerea acesteia.

    Strategiile de seducţie reflectă falsitate individuală şi organizaţională, intenţia de a profita de cei din jur – echipă, clienţi, propria organizaţie, de partenerii de business, iar valorile care stau la baza lor cresc dependenţa de a fi mereu în control, dependenţa de putere. Iar dorinţa de putere oboseşte constant, mutilează, până la a distruge tot ce are viaţă, tot ce e viu – şi în afara ta, şi înăuntrul tău.

  • Certitudinea incertitudinii

    În aproximativ aceeaşi zonă, nu prea optimistă, se situează răspunsurile primite de Business Magazin de la un grup de manageri pentru textul de copertă al acestui număr, cu deosebirea că pentru cei chestionaţi de noi anul este unul al incertitudinilor. „Incertitudine“ este termenul care a revenit în cele mai multe răspunsuri, urmat de „risc“ şi de „electoral“. Există, desigur, şi grupul important al optimiştilor, pentru care economia noului an va fi marcată de „creştere“ sau „inovaţie“.

    De unde incertitudinea şi ce putem face cu ea? Să refacem, pe scurt, istoria economică a ultimilor 26 de ani: în primii ani a fost perioada de creştere a companiilor, constantă, bazată pe upgrade-ul de viaţă al românilor – o perioadă bună, aşadar, în care managerii, cu costuri minime, contabilizau creşteri constante de doi digiţi; a urmat euforia dintre 2000 şi 2008, urmată de perioada de criză economică. În cele din urmă, actuala perioadă, de creştere economică, dar lipsită, paradoxal, de efectele care ar trebui să apară – creşterea nivelului de trai, dezvoltarea clasei de mijloc, apariţia de focare economice în zonele subdezvoltate, descentralizare şi sporirea rolului comunităţilor locale în jocul economic şi social. Incertitudinea de care vorbesc managerii pe care i-am chestionat este, dacă vreţi, o formulare diplomatică prin care oamenii rezumă toate problemele lor: de exemplu desele schimări de stategii şi abordări ce apar la nivel politic. Sau relaţiile cauză – efect, care la noi pot căpăta valenţe paradoxale: creşterea economică aparţine multinaţionalelor, în timp ce restul societăţii plăteşte (termenul este eufemistic) datorie extrernă, deficit de cont curent „cuminte“ şi inflaţie scăzută. Sau reducerile de personal, care au determinat emigraţie, deprofesionalizare, plafonarea în zonele aride ale economiei mondiale, dar şi promovări pe bază de „carnet de partid“: săptămâna aceasta un cititor, director de companie, îmi scria că nu ştim să schimbăm mentalitatea clasei politice şi că orice acţiune este în zadar atâta timp cât există liste de preţ pentru orice funcţie dată de partid, de la ministru, senator, deputat, consilier judeţean sau local până la niveluri pe care nici nu ni le imaginăm.

    Incertitudinea vine şi din lipsa comunicării. Poate părea ciudat să spui asta în epoca internetului, a ştirii instant, a Facebookului şi a telefonului inteligent, dar gândiţi-vă când şi unde aţi citit o informaţie sau o analiză cu adevărat relevantă, folositoare, care a schimbat ceva din modul în care lucraţi sau gândiţi. Greu de spus, nu?, în avalanşa de zgomote care acoperă semnalele, ca să comit un soi de parafrază. De cele mai multe ori comunicarea, fie ea în mediul politic, în cel de business sau chiar în societate, este şchioapă, plină de suspiciuni şi de prudenţe nătângi, aplicate acolo unde nu este cazul. Imaginea companiilor şi a oamenilor dintr-o companie, reflectată în presă, este suma unor percepţii ale jurnalistului; când spun jurnalist mă gândesc la jurnalişti adevăraţi şi nu la colportori de postări în social media sau fotografi pitiţi prin tufişuri. Iar subiectele potenţiale nu sunt de genul cine ce maşină şi-a luat sau cine cu cine merge în vacanţă, ci despre negocieri, rezultate, fuziuni şi achiziţii, despre succese şi despre cădere (cu toate că nu am întâlnit încă afaceristul român care să recunoască sau, mai mult, să accepte ideea că a greşit şi să vrea să şi vorbească despre asta). Pentru acest tip de jurnalism nu există comunicare în România.

    Nu există purtători de cuvânt adevăraţi, care să aibă un răspuns competent şi rapid la orice problemă (uneori un „no comment” de bun simţ face mai mult decât o bălmăjeală aiuritoare) şi care să fie mai mult decât o interfaţă plăpândă dar vămuitoare; nu există mulţi oameni de PR eliberaţi de stereotipuri şi nu există, ceea ce-i mai rău, destui şefi de companii dispuşi să fie ei, cei adevăraţi, şi nu o imagine croită pe principii PR-istice. Discreţie, înţeleg; nu înţeleg însă răspunsuri de genul „nu vă spun nimic, pentru că află concurenţa” (dar poate e de bine, poate face concurenţa icter mecanic când vede cine ştie ce rezultate bune); mândrie, înţeleg; nu înţeleg însă orgoliul şi suficienţa. Iar lipsa comunicării are efectele ei: imaginaţi-vă, plastic vorbind, un grup de inşi care orbecăie în întuneric, dar se feresc să-i avertizeze pe ceilalţi despre obstacolele de care s-au lovit.

    Acesta este finalul incert al unui text despre certitudinea incertitudinii.

    Ilustrez cu „Incertitudinea poetului“ de Giorgio de Chirico.

  • Opinie Lavinia Raşca: Cui i-e frică de antreprenoriat?

    Sunt puternic motivate să facă pasul către antreprenoriat: fie pentru că au sentimentul că nu se mai pot dezvolta profesional, fie pentru că se simt înregimentate de reguli şi proceduri sau nu le mai place relaţia cu şefii sau atmosfera de lucru. Doresc să fie independente atunci când iau decizii. Unele şi-au descoperit sau şi-au redescoperit pasiuni şi vor să li se dedice, ceea ce e foarte dificil sau aproape imposibil atâta vreme cât lucrează pentru alţii de dimineaţă până seara.

    Nu este pentru prima oară când am astfel de întâlniri. Şi de fapt constat în ultimul timp o nelinişte la mulţi manageri, femei şi bărbaţi în jur de patruzeci de ani, care doresc să facă, profesional vorbind, ceva al lor, în care să-şi valorifice competenţele acumulate.

    Doamnele cu care am discutat doreau să afle sau să valideze lucruri despre care mai auziseră: cum să fie, ce să facă şi la ce să se gândească atunci când fac marele salt, din postul sigur şi bine plătit pe care îl ocupă într-un rol total nou, pe care nu şi-l pot imagina foarte clar. Aveau dubii sau temeri? Cu siguranţă: pluteau prin aer unele îndoieli şi oarecari emoţii. Au pus unele dintre întrebările care le frământă, în legătură cu altele s-au lămurit în timpul discuţiilor.

    M-am bucurat să le văd entuziaste şi foarte atente, atunci când mi-am început intervenţia spunând că antreprenoriatul este mai mult decât lansarea unei afaceri. Că reprezintă capacitatea unor persoane de a valorifica o oportunitate pe care au observat-o şi o consideră potrivită, indiferent dacă au sau nu resursele necesare. Mi-au spus că această definiţie (îi aparţine lui Howard Stevenson) este foarte utilă şi le dă curaj, întărindu-le credinţa că succesul depinde în primul rând de calitatea omului care iniţiază procesul de lansare a unei afaceri şi abia apoi de alţi factori.

    Ce bine mi-a părut să aud acest lucru! Nu de puţine ori, când am folosit-o, am fost tratată cu scepticism, sau chiar cu sarcasm şi etichetată ca teoretică şi nerealistă. Îmi aduc  aminte comentarii de genul: „Ce utopie! Fără bani? Imposibil!” sau „Cu bani, orice este posibil!”. După atâţia ani de practică, pot spune liniştită că definiţia aceasta, acceptată de foarte mulţi dintre cei care se ocupă de antreprenoriat în lumea largă, este adevărată. Că un antreprenor bun ştie şi reuşeşte să atragă resursele de care are nevoie.

    Prin „antreprenor bun” înţeleg că a ales să valorifice o oportunitate potrivită pentru el şi pentru piaţă (am arătat în alte articole ce înseamnă o oportunitate potrivită şi că este competent, încrezător în forţele proprii, implicat şi de încredere).

    Ca să fie aşa şi să realizeze aceste lucruri, este bine ca orice persoană să pornească la drum în antreprenoriat întrebându-se: „Ce-mi place? Ce ştiu? Pe cine ştiu (cunosc)?”.

    Arthur Rock, unul dintre părinţii capitalului de risc american, spunea că atunci când lua în calcul posibilitatea de a investi într-o afacere, urmărea ca antreprenorul să fie excelent, chiar dacă oportunitatea pe care o valorifica prin intermediul afacerii sale nu era foarte strălucită şi era atent să nu cumva să fie invers – o oportunitate strălucită, dar un antreprenor de mâna a doua. Când planurile de afaceri i se păreau interesante, avea discuţii îndelungate cu candidaţii la finanţare, pentru a afla ce i-a mobilizat şi cum au reuşit să ajungă la rezultatele din momentul respectiv. Voia să ştie cum îşi rezolvau problemele, cum se descurcau în situaţii noi, cum atrăgeau resursele necesare pentru atingerea obiectivelor, ce echipe conduceau şi alte astfel de lucruri. Pe scurt, dorea să afle care le erau competenţele – adică ce cunoştinţe, aptitudini şi atitudini aveau.

    În literatura de specialitate şi, normal, în viaţa de zi cu zi sunt dezbateri aprinse pe următoarea temă: „sunt competenţele necesare în antreprenoriat înnăscute, sau pot fi deprinse prin practică şi prin studiu?“. Eu cred că este vorba despre combinaţii între cele două categorii, în proporţii care diferă foarte mult de la un caz la altul. Sunt binevenite voinţa neclintită, pasiunea, perseverenţa, curiozitatea, creativitatea, spiritul practic, aptitudinile sociale, competenţele de business. Talente ca acestea pot fi înnăscute, dar se dobândesc sau se dezvoltă prin studiu şi exerciţiu. Eu cred că citarea continuă şi generalizată a unor exemple răsunătoare de succes de tipul Bill Gates şi Steve Jobs lasă impresia că antreprenoriatul e apanajul unor chemaţi ai sorţii, puţini la număr, persoane cu totul şi cu totul deosebite. Acest lucru îi descurajează pe mulţi. Mai este apoi acreditată, prin tot felul de articole şi discursuri motivaţionale dubitabile, ideea că acest tip de antreprenori-eroi nici măcar nu şi‑au finalizat studiile, care oricum nu sunt necesare, cu atât mai puţin – se spune –, în România. Şi că e bine să te apuci de antreprenoriat în tinereţe, altfel şansele scad foarte mult.

    Am o ştire – ca să folosesc o expresie la modă: în general, chiar dacă au întrerupt oficial studiile, cei mai sus numiţi şi mulţi alţii asemenea lor au învăţat toată viaţa, în diferite moduri, dar foarte serios. Pe de altă parte, cercetările arată că majoritatea antreprenorilor dinamici, din ramurile de vârf, au la bază studii solide şi că o bună parte a tinerilor declară că preferă să dobândească mai întâi experienţă în companii mari şi de abia apoi să pornească pe cont propriu.

    Şi încă o ştire: Arthur Rock, despre care am scris mai înainte, spunea: „Nu există un stil antreprenorial mai bun ca altul. Important mi se pare ca antreprenorul să aibă stil“. Eu aş adăuga că nu am văzut acelaşi stil la doi antreprenori. Stilul este o combinaţie de motivaţie şi competenţe, în cele trei dimensiuni ale lor (ca să utilizez modelul lui Pablo Cardona, de la IESE Business School, care consider că le clasifică foarte clar):

    • personale: creativitate, hotărâre neclintită, perseverenţă, integritate, echilibru emoţional, simţ autocritic, modestie;

    • interpersonale – comunicare, carismă, delegare, respect;

    • de business – viziune, gestionarea resurselor, negociere, crearea unei reţele de relaţii cu persoane-cheie.

    Cu diferite ocazii în care am vorbit despre succes antreprenorial, am mai primit un comentariu din public. „Succesul este imposibil fără corupţie şi noroc“. Sunt total împotriva primei ipoteze – legătura dintre succes şi corupţie. Corupţia poate conduce uneori spre rezultate efemere, dar acestea nu pot fi asimilate succesului, în schimb, într‑un fel sau altul, conduce către un sfârşit lamentabil. Însă sunt de acord că succesul este foarte important în afaceri.

    Numai că, aşa cum spunea Robin Chase, o bine cunoscută antreprenoare americană, „norocul apare atunci când oportunitatea întâlneşte pregătirea”. Dacă tot am ajuns aici, aş aduce în discuţie încă un factor de succes: relaţiile pe care antreprenorul e bine să le aibă. Relaţii cu specialişti care să-i dea sfaturi bune, fără să le ceară bani sau mulţi bani. Relaţii cu cei ce le pot deveni parteneri şi angajaţi. Este vorba de încredere şi respect reciproc. De aceea este atât de importantă întrebarea: „Pe cine cunosc?”. Şi tot de aceea este important ca cei din jur să fie convinşi că antreprenorul este „de încredere”.

    ÎN LOC DE ÎNCHEIERE. În timp ce puneam punct şi mă pregăteam să trimit articolul către redacţie, a sunat telefonul. Era una dintre doamnele despre care am povestit. „Lavinia – aud –, ai avea timp să te uiţi peste planul meu de afaceri?” „Sigur – răspund. Cu ce scop l-ai scris? Cauţi finanţare?” „Nu. Vreau să mă asigur că m-am gândit corect, la lucrurile importante.” Ce coincidenţă! Mi se pare că se leagă foarte bine de ceea ce am scris. Concluzia? Nu vă fie frică de antreprenoriat!

  • Opinie Iuliana Stan, Human Synergistics: Aşa-i rău şi-aşa nu-i bine

    Chestiile legate de oameni sunt teoretice, motivaţia pozitivă este din cărţi, iar V-am spus eu este realitatea şi practica supremă, este adevărul pe care el îl stăpâneşte cu îngăduinţa înţeleptului neînţeles.

    Este plin de condescendenţă; lumea din jur mai degrabă este incompetentă şi rău intenţionată, dar el este îngăduitor. Rareori este el şeful cel mai mare, dar, în sinea lui, el ştie că merită mai mult. Tocmai de aceea nu prea ratează vreo ocazie de a avea o părere. Este vigilent astfel încât părerea lui să fie fix axată pe ce nu merge sau ar fi posibil să nu meargă bine. Dacă este bun conţinutul, atunci poate este ceva în neregulă cu procesul. Dacă procesul este bun, atunci sigur este ceva în neregulă cu conţinutul. Măcar un detaliu mic ar trebui să poată fi pus sub semnul întrebării, şi Gică-Contra-Am-Dreptate va şti cum să se exprime astfel încât să pară că acel detaliu este insurmontabil, că cel care a scăpat detaliul este cu totul şi cu totul cel puţin inconştient, dacă nu chiar incompetent şi neadecvat.

    Disponibilitatea de a înţelege şi alte perspective, subiective, evident, decât pe ale lui, obiective, este aproape nulă. El ştie. Binele lui este binele tuturor, iar răul pe care îl vede el este baubaul de care el salvează lumea, cartierul, organizaţia. Binele din capul lui este singurul bine posibil, corectitudinea din mintea lui este ceva unic şi axiomatic. Ce zic alţii nu se poate din principiu, gândul că alţii ar putea avea altă perspectivă este totuna cu gândul că acea perspectivă trebuie contestată, nu investigată. La ce bun să vrei să pricepi de ce altcineva are altă opinie, când tu ai o opinie clară? Ce ştie lumea? Ce ştiu ei?

    Dacă este introvertit, Gică Contra este acru şi condescendent, dacă este extrovertit este posibil să pară interesat şi de ajutor, dar el este doar la pândă şi este vigilent ca să găsească repede nod în papură. Dacă este foarte competent în ceea ce face, nu va avea deloc răbdare cu cineva care îi încalcă teritoriul, chiar dacă aceasta se întâmplă în mod nevinovat sau neintenţionat. Dacă este mai degrabă incompetent, nepriceput în ceea ce se discută sau dezbate, va pune în dubiu ce spun alţii doar de dragul de a contesta. El este relaxat şi senin când este contra, nu îl trec decât fiori de glorie, nicidecum de grijă.

    El crede că, fiind împotrivă, aceasta îl face să fie interesant şi superior, dar de fapt aceasta îl face să fie toxic. El contestă doar ca să atragă atenţia, dar îi scapă din vedere că o pierde din ce în ce mai uşor. De aici şi cercul vicios în care se trezeşte: ca să capete şi mai multă atenţie, este din ce în ce mai aprig. Adică mai toxic, mai nociv, mai distructiv. Îl opreşte doar sentimentul că are dreptate. De fapt acest fior de dreptate este doar un mic răgaz pentru interlocutorii care astfel au timp să respire şi să se liniştească. Gică Contra se amuză dacă scoate lumea din sărite, nu i se pare nimic în neregulă cu asta, nici prin cap nu i-ar trece că un om scos din sărite la nesfârşit s-ar putea să înceapă să îl ignore după o perioadă de imunizare. De fapt singurul lucru la care este bun un Gică Contra este doar imunizarea: te căleşti alături de el, dar odată călit, lui nici că îi mai merge.

    Ce facem cu Gică Contra?

    Ideal este să îl ignorăm dacă nu arată disponibilitatea de a înţelege contextul şi perspectiva interlocutorilor. Nimic nu îl doare mai tare decât să nu fie luat în seamă. Este vorba despre igienă, nu despre politeţe. Ajungem oricum să reuşim să îl ignorăm după ce vom fi trecut prin etape nesfârşite de politeţe.

    Mai uşor decât ignorarea este să îl întrebaţi ce este bine din raţionamentul pe care îl contestă. Totdeauna este posibil să fie ceva greşit sau să scape ceva, însă, la fel de totdeauna, la baza fiecărui raţionament sau proiect este o intenţie bună, o idee bună, un plan sau o perspectivă interesantă. Care sunt acestea, le vede? „Ce este bine?“ este întrebarea la care Gică Contra intră în blocaj, se înroşeşte şi îşi arată fără voie carotida. Nici nu trebuie să răspundă, esenţial este să vă străduiţi, cu perseverenţă, să audă întrebarea. Când îi vedeţi carotida, aţi reuşit, aşa e bine. Abia acum îl trec şi pe el fiorii de neadecvare şi poate deveni şi el un interlocutor normal. Cel mai adesea Gică Contra este foarte deştept, un foarte bun specialist…, dar ce folos? El înţelege Ce-ul, dar nu înţelege De-ce-ul.

  • Hotare, aşa cum sunt stabilite de bancnota de un leu

    Nu o să vorbesc aici despre conceptul acela cu două sau mai multe Românii, a fost mult prea des şi mult prea inutil invocat, dar o să vorbesc despre faţetele aceleiaşi Românii; personal, fac parte din categoria nefericiţilor pentru care lumea nu începe la Romană şi se termină la Şincai, aşa că micul orăşel de provincie unde o problemă de familie m-a dus săptămâna trecută nu m-a luat prin surprindere. Dar m-a făcut să mă gândesc.

    Este târgul unde am copilărit, numele nu are importanţă; oraşul are istorie, la un moment dat armata română a dat o probă de bărbăţie acolo şi a învins, un oraş care a avut ceva industrie, ba era ceea ce se chema la un moment dat nod de cale ferată – asta într-o vreme când trenurile circulau şi nu erau tăiate la fier vechi. Acum este doar un orăşel cenuşiu, un cenuşiu brăzdat de albul varului cu care sunt boite bordurile şi copacii din parc. Momentul duşului rece a fost cel în care am devenit conştient de faptul că leul era bancnota cu cea mai intensă circulaţie pe plan local, şi nu, faptul că spun asta nu înceamnă o lipsă de patriotism. Leul stabilea un soi de hotar nevăzut în România, despărţea cotidianul meu de cotidianul locuitorilor micului orăşel. O banală comandă de 80 de lei a declanşat un potop de mulţumiri de partea cealaltă de tejghelei, iar fata de la casieria magazinului local a surâs blând şi înţelegător la nefericirea şi la încurcătura unui bărbat aflat la rând în faţa mea: „…un leu? Lăsaţi, îl aduceţi mai târziu, sunt aici până la nouă…“.

    Este o faţetă a României unde se dau şpăgi de milioane de dolari, unde se negociază orice, unde se pun la cale afaceri, unde se exploatează bogăţiile subsolului şi unde tineri IT‑işti talentaţi fac chestii minunate. Dar cumva afacerile şi bogăţiile subsolului şi IT-iştii cei talentaţi sunt legaţi direct şi profund de insul acela căruia îi lipsea un leu pentru a-şi plăti cumprăturile, şi dacă nu vom înţelege asta, tehnocrat sau simplu cetăţean, naţia asta nu se va însănătoşi. Pentru că sărăcia cronică slăbeşte orice naţie şi taie orice şanse de a reuşi reabilitarea unei naţii.

    Cultura sărăciei înseamnă ideea de a împărţi oamenii în duşi de nas şi ducători de nas, în fraieri şi şmecheri. Mai înseamnă eliminarea egalităţii şanselor, idolatrizările gratuite şi folosirea de manipulări grosolane. Mulţumirea de a supravieţui în orăşele cenuşii, unde nu există spital, nu există dascăli, nu mai există destui copii pentru a umple sălile de clasă. În aceleaşi orăşele se fac locuri de joacă de 600 de milioane de lei vechi şi closete în curţile şcolilor de alte sute de milioane de lei vechi. Cultura sărăciei a creat o clasă de cetăţeni care se tem. Se tem de preţuri, se tem de ziua de mâine. Se tem de ştabii locali, deşi ei îi aleg. Cea mai mare problemă a României nu sunt deficitele sau datoria externă sau corupţia, ci sărăcia, cea care generează toate cele dinainte, şi corupţie, şi deficite, şi datorie externă. Nu mai are rost să căutăm ţapi ispăşitori în fărâmiţarea terenurilor, în productivitatea redusă, în investiţiile anemice sau în folosirea până la idioţenie a sintagmei „mână de lucru ieftină“ şi nu mă refer aici la sărăcie aşa cum o calculează instituţiile financiare. Vorbesc de sărăcia care împiedică oamenii să îşi schimbe mobila din casă la cinci ani şi la sărăcia care împiedică antreprenorii să îşi ducă la bun sfârşit visele; la sărăcia care face din funcţionar un ins coruptibil şi la sărăcia care îl face pe medic să ridice neputincios din umeri.

    Ştiţi, omul acela căruia îi lipsea leul la cumpărături are aceeaşi putere cu tine, cititorule, iar leul acela îl face vulnerabil.

    Un profesor de ştiinţe politice vorbea la un moment dat de un concept care ni se potriveşte şi nouă, acum, de neoleninism. Am mai vorbit: leninismul s-a dezvoltat într-o perioadă în care legitimitatea politică era asociată cu un soi de expertiză care venea dintr-o iluzorie posesie de cunoştinţe superioare, expertiză asumată de liderii politici şi susţinută orbeşte de trepăduşii acestora. Puritatea ideologiei şi menţinerea dominaţiei politice a aşa-zisei elite erau ţeluri în faţa cărora alegerile, opinia publică, constituţia, legile, principiile democratice sau opoziţia politică nu reprezentau nimic.

    Cum e acum? Şi nu numai la noi, ci peste tot în lume.

    O comunitate locală puternică, cu un mod de gândire suplu, adaptabilă dar cu reguli ferme şi leadership real poate fi răspunsul la dezvoltarea viitoare a României, poate asigura un viitor atât tinerilor cât şi celor în vârstă, indiferent de starea sistemului de pensii de stat sau de evoluţia sistemului educaţional. Cum s-ar putea face trecerea de la baroni locali la leadership autentic sau de la inerţia ţăranului român şi de la aşteptatul banilor de la nepoţii din Spania sau Italia la angajament altruist în folosul comunităţii şi cu ce bani se poate face acesta sunt întrebări cât se poate de justificate, cât se poate de grele. Dar se poate şi asta este şansa noastră.
     

  • Hotare, aşa cum sunt stabilite de bancnota de un leu

    Nu o să vorbesc aici despre conceptul acela cu două sau mai multe Românii, a fost mult prea des şi mult prea inutil invocat, dar o să vorbesc despre faţetele aceleiaşi Românii; personal, fac parte din categoria nefericiţilor pentru care lumea nu începe la Romană şi se termină la Şincai, aşa că micul orăşel de provincie unde o problemă de familie m-a dus săptămâna trecută nu m-a luat prin surprindere. Dar m-a făcut să mă gândesc.

    Este târgul unde am copilărit, numele nu are importanţă; oraşul are istorie, la un moment dat armata română a dat o probă de bărbăţie acolo şi a învins, un oraş care a avut ceva industrie, ba era ceea ce se chema la un moment dat nod de cale ferată – asta într-o vreme când trenurile circulau şi nu erau tăiate la fier vechi. Acum este doar un orăşel cenuşiu, un cenuşiu brăzdat de albul varului cu care sunt boite bordurile şi copacii din parc. Momentul duşului rece a fost cel în care am devenit conştient de faptul că leul era bancnota cu cea mai intensă circulaţie pe plan local, şi nu, faptul că spun asta nu înceamnă o lipsă de patriotism. Leul stabilea un soi de hotar nevăzut în România, despărţea cotidianul meu de cotidianul locuitorilor micului orăşel. O banală comandă de 80 de lei a declanşat un potop de mulţumiri de partea cealaltă de tejghelei, iar fata de la casieria magazinului local a surâs blând şi înţelegător la nefericirea şi la încurcătura unui bărbat aflat la rând în faţa mea: „…un leu? Lăsaţi, îl aduceţi mai târziu, sunt aici până la nouă…“.

    Este o faţetă a României unde se dau şpăgi de milioane de dolari, unde se negociază orice, unde se pun la cale afaceri, unde se exploatează bogăţiile subsolului şi unde tineri IT‑işti talentaţi fac chestii minunate. Dar cumva afacerile şi bogăţiile subsolului şi IT-iştii cei talentaţi sunt legaţi direct şi profund de insul acela căruia îi lipsea un leu pentru a-şi plăti cumprăturile, şi dacă nu vom înţelege asta, tehnocrat sau simplu cetăţean, naţia asta nu se va însănătoşi. Pentru că sărăcia cronică slăbeşte orice naţie şi taie orice şanse de a reuşi reabilitarea unei naţii.

    Cultura sărăciei înseamnă ideea de a împărţi oamenii în duşi de nas şi ducători de nas, în fraieri şi şmecheri. Mai înseamnă eliminarea egalităţii şanselor, idolatrizările gratuite şi folosirea de manipulări grosolane. Mulţumirea de a supravieţui în orăşele cenuşii, unde nu există spital, nu există dascăli, nu mai există destui copii pentru a umple sălile de clasă. În aceleaşi orăşele se fac locuri de joacă de 600 de milioane de lei vechi şi closete în curţile şcolilor de alte sute de milioane de lei vechi. Cultura sărăciei a creat o clasă de cetăţeni care se tem. Se tem de preţuri, se tem de ziua de mâine. Se tem de ştabii locali, deşi ei îi aleg. Cea mai mare problemă a României nu sunt deficitele sau datoria externă sau corupţia, ci sărăcia, cea care generează toate cele dinainte, şi corupţie, şi deficite, şi datorie externă. Nu mai are rost să căutăm ţapi ispăşitori în fărâmiţarea terenurilor, în productivitatea redusă, în investiţiile anemice sau în folosirea până la idioţenie a sintagmei „mână de lucru ieftină“ şi nu mă refer aici la sărăcie aşa cum o calculează instituţiile financiare. Vorbesc de sărăcia care împiedică oamenii să îşi schimbe mobila din casă la cinci ani şi la sărăcia care împiedică antreprenorii să îşi ducă la bun sfârşit visele; la sărăcia care face din funcţionar un ins coruptibil şi la sărăcia care îl face pe medic să ridice neputincios din umeri.

    Ştiţi, omul acela căruia îi lipsea leul la cumpărături are aceeaşi putere cu tine, cititorule, iar leul acela îl face vulnerabil.

    Un profesor de ştiinţe politice vorbea la un moment dat de un concept care ni se potriveşte şi nouă, acum, de neoleninism. Am mai vorbit: leninismul s-a dezvoltat într-o perioadă în care legitimitatea politică era asociată cu un soi de expertiză care venea dintr-o iluzorie posesie de cunoştinţe superioare, expertiză asumată de liderii politici şi susţinută orbeşte de trepăduşii acestora. Puritatea ideologiei şi menţinerea dominaţiei politice a aşa-zisei elite erau ţeluri în faţa cărora alegerile, opinia publică, constituţia, legile, principiile democratice sau opoziţia politică nu reprezentau nimic.

    Cum e acum? Şi nu numai la noi, ci peste tot în lume.

    O comunitate locală puternică, cu un mod de gândire suplu, adaptabilă dar cu reguli ferme şi leadership real poate fi răspunsul la dezvoltarea viitoare a României, poate asigura un viitor atât tinerilor cât şi celor în vârstă, indiferent de starea sistemului de pensii de stat sau de evoluţia sistemului educaţional. Cum s-ar putea face trecerea de la baroni locali la leadership autentic sau de la inerţia ţăranului român şi de la aşteptatul banilor de la nepoţii din Spania sau Italia la angajament altruist în folosul comunităţii şi cu ce bani se poate face acesta sunt întrebări cât se poate de justificate, cât se poate de grele. Dar se poate şi asta este şansa noastră.