Tag: trecere

  • Primul centru comercial din Capitală care şi-a făcut magazin online

    Lipsa de activitate din ultimele trei luni i-a determinat pe proprietarii centrului comercial  Veranda să pună în practică proiectul de trecere în online, la care se gândeau chiar dinainte de pandemie. Ce presupune trecerea unui centru comercial în spaţiul virtual?

    „Am luat decizia la începutul pandemiei şi contextul este cel care ne-a determinat să explorăm mai serios această nouă direcţie de business. Motivele pentru care am decis să continuăm explorarea şi să mergem până la capăt cu implementarea sunt parţial diferite şi vin pe de o parte din avantajele pe care o astfel de platformă le poate avea, pe termen lung, şi pe de altă parte din necesitatea de a ne susţine partenerii şi, implicit sau indirect, şi pe noi, în această perioadă dificilă.

    Online-ul era însă o opţiune încă dinainte de pandemie şi ne bucurăm că am reuşit să îl punem pe picioare într-un timp record, de doar două luni”, explică Andrei Pogonaru, proprietarul centrului comercial filosofia din spatele marketplace-ului.

    Lansată luna aceasta, reprezentanţii afacerii îşi propun ca prin intermediul platformei să extindă prezenţa retailerilor din centrul comercial aflat în zona Obor a Capitalei şi în mediul online.

    Potrivit reprezentanţilor afacerii, ideea nu a fost inspirată de niciun model existent deja – fiind prima de aces tip de pe piaţa locală – şi a fost o iniţiativă intraprenorială, venită de la un membru al echipei de management care a devenit de altfel şi product owner şi şi-a asumat aproape singur întregul proiect. „De altfel, poate aici trebuie şi să căutăm explicaţia pentru care am făcut primii acest pas, într-un specific al businessului Veranda, al echipei şi al culturii organizaţionale. Veranda a fost, este şi va rămâne un proiect antreprenorial, şi cu toate că suntem împărţiţi pe departamente şi există roluri destul de stabile pentru fiecare membru al echipei, o parte din organizaţie funcţionează după un model matriceal şi încurajează foarte mult astfel de inovaţii transversale”, adaugă Pogonaru.

    Reprezentanţii afacerii spun că au gândit acest model de business pe termen lung, simplu şi transparent, eliminând costurile şi barierele de intrare pentru comercianţi. Astfel, acesta este un tip de dezvoltare agilă de business, pe etape, mult mai potrivită contextului actual decât alternativele clasice de dezvoltare în domeniul e-commerce şi mai adecvată creşterii decât ceea ce ar fi putut oferi, de exemplu, o platformă la cheie, spune ei.

    Platforma a fost lansată incluzând deocamdată şapte dintre comercianţii prezenţi în Veranda Mall:  English Home, Meli Melo, Tabor, Bizzar Boutique, Senior Tailor, Miniso şi Smokemania. În prezent sunt însă în discuţii şi cu alţi comercianţi, atât chiriaşi din cadrul Veranda Mall, cât şi vânzători care nu sunt chiriaşi şi se vor alătura într-o etapă ulterioară. 
    În rândul lor se numără deopotrivă comercianţi care au deja platforme proprii online, cum este cazul Meli Melo, dar şi comercianţi care se lansează în mediul online pentru prima dată în cadrul platformei creată de Veranda. „Există avantaje pentru ambele categorii în listarea pe platforma noastră, întrucât vorbim în fond de un nou canal de vânzare pe care îl susţinem şi care le va aduce tuturor beneficii”, spun ei.

    Potrivit unui interviu acordat anterior de Andrei Pogonaru Ziarului Financiar, impactul generat de pandemia de COVID-19 asupra businessului, care ajunsese la venituri din chirii de 6 milioane de euro anul trecut, s-a tradus printr-o scădere de 50% a cifrei de afaceri în 2020. Anterior, înregistrau creşteri anuale de 15%.

    Deschis în urmă cu patru ani şi dezvoltat pe o suprafaţă totală de aproximativ 30.000 de metri pătraţi, centrul comercial Veranda Mall din zona Obor include spaţii comerciale, restaurante, cafenele şi o zonă verde întinsă pe 15.000 de metri pătraţi. Printre chiriaşi se numără Carrefour, Cărtureşti, Cinemax, H&M, Decathlon, WorldClass, Benvenuti, CCC, Deichmann, LC Waikiki, Orsay, C&A, Noriel, Pepco, Gerovital, Yves Rocher, Lila Rossa, Optiblu, Sensiblu, KFC, Starbucks, Pizza Colosseum, McDonald’s, Toan’s, Xin Yue, English Home, Orange, Arsis-Vodafone şi IQ BOX – Telekom.


    CONTEXT:
    Centrele comerciale au fost printre cele mai lovite de pandemia de COVID-19, în contextul în care s-au numărat printre ultimele businessuri redeschise după perioada stării de urgenţă.

    DECIZIE:
    Reprezentanţii Veranda Mall au decis lansarea unei platforme online tip marketplace pentru chiriaşii mallului.

    CONSECINŢE:
    Atingerea prin intermediul platformei a unei cifre de vânzări de 1 milion de euro şi triplarea numărului de comercianţi prezenţi pe platformă până la finalul anului.

  • Pandemia revine puternic în una dintre ţările-model pentru întreaga lume. Ţara admirată de o lume întreagă recunoaşte că a greşit

    Autorităţile sud-coreene din domeniul sănătăţii au recunoscut pentru prima dată, luni, că ţara trece prin „al doilea val” de infecţii cu noul coronavirus în jurul oraşului Seul, acesta fiind rezultatul unei perioade de vacanţă din luna mai, potrivit FT.

    Centrul pentru Prevenţia şi Controlul Bolilor din Coreea de Sud (KCDC) a declarat anterior că ţara nu a ieşit niciodată din primul val, de fapt.

    Cu toate acestea, KCDC a anunţat luni că un weekend din luna mai a marcat începutul celui de-al doilea val de infecţii în zone intens populate din jurul oraşului Seul.

    „În zona metropolitană, credem că primul val a fost din martie până în aprilie, cât şi din februarie până în martie. Acum vedem că al doilea val este în curs începând de la vacanţa din luna mai”, a declarat Jeong Eun-kyeong, director al KCDC.

    La finalul lunii februarie, Coreea de Sud a raportat un vârf de 900 de cazuri într-o zingură zi, reprezentând atunci primul focar mare din exteriorul Chinei. Cu ajutorul unei campanii ample de testare şi urmărire a oamenilor infectaţi, Coreea de Sud a reuşit să reducă rapid numărul de infectări până la finalul lunii aprilie.

    În timp ce Coreea de Sud anunţa noi măsuri de relaxare la începutul lunii mai, numărul de cazuri noi a crescut, condus în principal de infectările înregistrate în rândul oamenilor tineri care s-au adunat în barurile şi cluburile de noapte ale Seulului în acel weekend.

    „Am estimat iniţial că al doilea val apare în toamnă sau în iarnă. Estimările noastre s-au dovedit a fi greşite. Cât timp oamenii intră în contact cu alţi oameni, credem că răspândirea va continua”, a adăugat Jeong.

    Duminică, la miezul nopţii, Coreea de Sud a raportat 17 cazuri noi de infectare cu coronavirus, fiind pentru prima dată în ultima lună când numărul de cazuri noi a scăzut sub 20. În zilele anterioare, Coreea de Sud a raportat 48, respectiv 67 de cazuri noi.

    În total, Coreea de Sud a înregistrat 12.438 de cazuri de infectare cu noul coronavirus, dintre care 280 de persoane au decedat.

  • Ce se va întâmpla cu cea mai tânără generaţie de angajaţi din România în contextul generat de coronavirus

    Dacă cele cinci generaţii contemporane născute înainte de 1995 au trecut deja printr-o serie de evenimente mondiale care le-au schimbat mentalitatea, comportamentul de consum şi mai ales viitorul, pentru membrii Generaţiei Z (1995-2010) schimbările aduse de actuala criză globală reprezintă o noutate pe toate planurile. 
     

    Indiferent că vorbim despre un elev de liceu care urma să susţină examenul de bacalaureat, de un student care căuta cel mai bun program de master peste hotare, de un proaspăt angajat aflat la primul job ori de un cuplu tânăr care urma să se căsătorească în vara aceasta sau să îşi cumpere prima casă, pandemia a dat peste cap toate aceste planuri şi, mai mult, a schimbat fundamental modul în care vor putea fi refăcute. Cum arată viitorul Generaţiei Z în context pandemic?

     

    Îmi amintesc dezamăgirea din vocea unei prietene, studentă la facultatea de medicină, când mi-a spus că balul şi ceremonia de absolvire au fost anulate din cauza pandemiei, dezamăgire însoţită de stresul de a se adapta la noul format al examenelor, susţinute online, şi la celelalte schimbări venite „peste noapte” în rândul celor  din generaţia sa, Generaţia Z, a celor crescuţi „cu tehnologia, cu internetul, cu social media, identificaţi uneori cu stereotipuri precum «dependenţi de tehnologie», «antisociali» sau «luptători pentru justiţie socială»”, după cum îi descriau într-un articol colegii noştri de la Business Insider. Ce spun specialiştii despre schimbările cu care se confruntă cei mai tineri dintre cei care sunt sau ar putea să intre în câmpul muncii în curând?
    „Când spunem «Generaţia Z» gândim involuntar că avem de-a face cu o masă compactă, cu caracteristici ce se manifestă identic pentru întreaga populaţie cuprinsă de această definiţie, cu interese convergente. Totuşi, dacă ne gândim că Generaţia Z înseamnă, conform definiţiei, tinerii născuţi după 1995 şi până în 2010 (chiar puţin peste), deci cei care acum au între 10 şi 25 de ani, realizăm dintr-o dată că ne uităm la un grup atât de divergent din punctul de vedere al intereselor, activităţilor, socializării, încât este imposibil să-i evaluăm uniform. Cred că este mult mai eficient să-i împărţim în minimum trei grupuri şi să ne uităm la ele punctual”, notează Romulus Oprica, sociolog şi consultant senior în programul Advice for Small Businesses al BERD în România.


    Astfel, când vine vorba de efectele pe care pandemia le-a avut asupra acestei generaţii, „dacă discutăm de cei cu vârste mici, între 10 şi 18-19 ani, aflaţi încă sub tutela părinţilor, atunci pot spune că ei sunt afectaţi mai ales din perspectiva socializării directe, interacţiunii cu prietenii lor şi sunt în mod natural mult mai puţin afectaţi de presiunea financiară”, este de părere sociologul, adăugând că „din acest grup, cei mai afectaţi sunt cei care se regăsesc în situaţia de a susţine un exemen, indiferent că discutăm de finalul ciclului gimnazial sau liceal. Este un stres suplimentar, dar diferit de teama noastră – criza economică”. Romulus Oprica observă că spre deosebire de Millennials, care la vremea crizei precedente „erau în majoritatea lor cu multe responsabilităţi asumate, fie că se aflau în plină ascensiune din punct de vedere al carierei, îşi întemeiaseră o familie şi chiar aveau copii, ori aveau credite imobiliare sau de consum, nefiind însă stabili sau realizaţi din punct de vedere financiar, aşadar foarte afectaţi de criza financiară din acel moment, cei din Generaţia Z sunt în majoritatea lor covârşitoare într-o situaţie mult mai uşoară pentru că nu au apucat să-şi asume o serie de responsabilităţi. Din acest punct de vedere, cei din Generaţia Z sunt mult mai flexibili şi cu posibilitatea de a se adapta mai uşor la perioada care urmează.”
    În schimb, adaugă el, restricţiile din această perioadă de pandemie şi cele care vor urma cu privire la apropierea şi interacţiunea fizică sunt mult mai pline de provocări pentru membrii acestei generaţii, deoarece lovesc exact în centrul vieţii lor sociale, care nu poate fi compensat de familia primară (soţ/soţie/copil) pentru că majoritatea sunt încă integraţi în familia părinţilor – chiar şi cei care s-au angajat relativ recent. „Din acest punct de vedere, cel mai afectaţi de pandemie sunt tinerii din această Generaţie Z care se află în pragul asumării unor decizii importante, precum alegerea unei facultăţi sau începerea vieţii de familie. Mai ales pentru cei din urmă impactul este major din două perspective: atât social – imposibilitatea de a interacţiona cu prietenii – cât şi economic – imposibilitatea de a planifica un parcurs.”
    În această perioadă, spune Romulus Oprica, majoritatea celor din Generaţia Z care trecuseră de perioada şcolarizării sunt, indiferent dacă doresc sau nu, nevoiţi să apeleze la sprijinul părinţilor. „Cel mai probabil această situaţie va determina o creştere a dorinţei de a obţine independenţa financiară, dar este prematur să ne formăm o opinie clară, cu atât mai mult cu cât nu ştim cât de abruptă va fi criza economică sau cât de rapidă va fi revenirea.”


    Experienţa primei crize
    În urma unui studiu coordonat de Lavinia Ţânculescu, lector univ. dr. în cadrul Departamentului de Psihologie a Universităţii Hyperion şi Masterului de Comunicare Managerială şi Resurse Umane (SNSPA) şi senior manager în consultanţă axată pe capitalul uman, care a investigat modul în care au fost percepute dificultăţile în pandemie, a reieşit faptul că respondenţii născuţi între 1995 şi 2002 (cel mai tânăr respondent având vârsta de 18 ani) au, pe majoritatea secţiunilor analizate, percepţii foarte diferite asupra unei situaţii de criză faţă de cei născuţi în generaţiile precedente. „Din perspectiva personalităţii, aceştia sunt mai anxioşi şi mai vulnerabili decât persoanele de peste 25 de ani, dar şi mai deschişi în a-şi exprima propriile emoţii pozitive. De asemenea, au o capacitate de rezilienţă – adică rezistenţă psihică, vigoare, capacitate de repliere – mai scăzută faţă de ceilalţi. E ceea ce s-ar putea încadra în expresia «copii de sticlă», care au tot felul de frici”, notează Lavinia Ţânculescu. Există două tipuri de anxietate investigată în rândul acestora: de perspectivă – „îşi fac griji legat de ce se întâmplă în viitor”, dar şi inhibitorie – „anxietatea îi paralizează şi în momentul acesta sunt lipsiţi de direcţie”. În ambele cazuri, tinerii au scoruri mai ridicate decât respondenţii cu vârste mai mari de 26 de ani.

    Una dintre explicaţii, spune Lavinia Ţânculescu, ar putea fi lipsa de modele, faptul că nu au trecut prin perioade dificile, precum comunismul. „Persoanele născute până în ’89 au o mai mare capacitate de a se replia – pe vremuri se învăţa la lumânare, se mergea mult pe jos, se aştepta o scrisoare zile în şir –, au experimentat carenţarea de resurse, de limitare a libertăţii, lucruri pe care tinerii nu le-au experimentat vreodată, aşa că e normal să nu le cunoască, cu excepţia celor care provin din familii în care s-au pus foarte multe limite, cu educaţie, mai curând, de tip spartan. Generaţia aceasta nu are exerciţiul experimentării limitărilor reale.” O altă categorie care îi diferenţiază pe respondenţii din această grupă de vârstă faţă de ceilalţi este îngrijorarea cu privire la relaţii. „Cei de sub 25 de ani s-ar teme mai degrabă că vor avea de suferit mai degrabă în registrul relaţiilor, îngrijorându-se că ar putea pierde din prietenii apropiaţi sau că vor pierde relaţiile deja stabilite, ori că familia se va supăra că nu au respectat diverse reguli.” Lipsa de încredere în sine sau neîncrederea că pot gestiona o situaţie dificilă este resimţită, de asemenea, mai acut în rândul celor de sub 26 de ani, iar „viitorul fără scop, fără perspective bune” este la rândul său o temere mai proeminentă a aceleiaşi categorii; scorul înregistrat în rândul respondenţilor din celelalte marje de vârstă, deşi asemănător, a fost mai mic. În cadrul studiului s-a remarcat în rândul celor 100 de respondenţi din această categorie de vârstă şi o mai mare incertitudine legată de serviciu, de competenţa la locul de muncă, teama că nu vor avea lucrurile făcute la zi, precum şi temerea legată de aspectul financiar, că nu îşi vor permite unele lucruri, că nu îşi vor mai putea plăti facturile sau că problemele financiare le vor restricţiona concediile şi călătoriile. În legătură cu interesul Generaţiei Z faţă de călătorii, publicaţia internaţională Forbes, citând un raport realizat de cei de la Booking.com, remarca faptul că utilizatorii cu vârste cuprinse între 16 şi 24 de ani consideră că independenţa este o prioritate maximă, 34% dintre cei interogaţi spunând că preferă să călătorească singuri. Una dintre marile probleme pe care Lavinia Ţânculescu o remarcă în rândul tinerilor de sub 26 de ani, şi cu care spune că se vor întâlni şi de acum încolo, este lipsa răbdării. „Va fi nevoie ca tinerii să îşi antreneze mai mult răbdarea şi amânarea gratificărilor, respectiv să fie capabili să îşi amâne rezolvarea lucrurilor neimportante şi nu neapărat urgente, până când situaţia este un pic mai stabilă.”

    O dimensiune foarte interesantă, adaugă ea, se leagă de acceptarea a ceea ce se întâmplă – „tinerii acceptă ce se întâmplă, însă doar persoanele mai în vârstă învaţă să trăiască şi să se adapteze unei situaţii noi. În rândul tinerilor există un tip de pasivitate în această acceptare: deşi acceptă ce se întâmplă şi că nu au cum să schimbe lucrurile, pentru că nu au cele mai exersate mecanisme pentru a gestiona tipul acesta de frustrare, au această tensiune interioară, această impulsivitate de moment. Vor să acţioneze, nu se resemnează, nu se liniştesc. Nu învaţă să trăiască cu situaţia stresantă. Acceptă să respecte regulile, dar nu şi să îşi creeze mecanismele de adaptare la o situaţie de criză.” O altă problemă, spune ea, vine din faptul că tinerii din această categorie de vârstă se plâng foarte des şi pentru orice. Iar unii dintre ei par a fi foarte îndârjiţi. Explicaţia? „Nu au avut ocazia să trăiască vremuri cu adevărat dificile. Nu au fost restricţionaţi mai niciodată. Faptul că au la discreţie lucruri destul de sofisticate nu îi face să aprecieze ceea ce au şi /sau ceea ce sunt. Şi ar mai fi vorba şi de faptul că nu se pot desprinde de copilărie, faţă de alte generaţii, care la 25 de ani aveau copii şi, implicit, responsbilităţi, trebuia să gestioneze situaţiile. Ei se plâng, cel mai probabil, pentru că nu au o greutate reală.”



    Exodul studenţilor din Generaţia Z în context pandemic
    „În cursul următorului an universitar, din cauza coronavirusului, la Universitatea Cambridge nu vor avea loc prelegeri faţă în faţă”, scria BBC în urmă cu aproape două săptămâni. O decizie istorică pentru o universitate cu o tradiţie de peste opt secole. Cum se situează însă studenţii români dornici să urmeze universităţi de peste graniţe în noul context al învăţământului?
    Potrivit unor informaţii recente furnizate de platforma de consultanţă educaţională IntegralEdu, care cita un sondaj internaţional realizat în rândul tinerilor care îşi doresc să studieze în străinătate, 75% dintre aceştia nu vor să schimbe această opţiune în contextul actual dominat de evoluţia pandemiei de COVID-19. „La sfârşitul lunii martie peste 400 de respondenţi au completat cerinţele studiului. În ceea ce priveşte nivelul de îngrijorare al acestora legat de studiile în afară, 84% se arată foarte îngrijoraţi în legătură cu restricţiile privind deplăsările, 67% dintre cei care au răspuns la chestionar spun că sunt îngrijoraţi de faptul că economiile părinţilor pentru studiile copiilor vor avea de suferit, în timp ce 60% consideră că actuala criză le va afecta propriul buget”, notau reprezentanţii platformei. Ana Maria Papp, business developement manager al IntegralEdu, spune că momentan nu au înregistrat schimbări referitoare la  cerinţe de amânare sau anulare a plecării la studii din partea clienţilor cu care platforma colaborează. „În acest moment clienţii noştri continuă pregătirea pentru plecarea la studii, continuând procedurile de obţinere a împrumutului studenţesc şi a completării formularelor de cazare. Lucrurile se desfăşoară normal, fiind pregătiţi de asemenea de o posibilă începere a anului academic în mediul online. Nici la această potenţială propunere din partea universităţilor, care este încă la nivel de decizie ce va fi comunicată ulterior, nu înregistrăm reţineri din partea elevilor români.”
    În ceea ce priveşte o posibilă schimbare de perspectivă asupra carierei şi domeniului de studii alese, reprezentanta IntegralEdu spune că, în rândul celor cu care intră zilnic în contact, atât clienţi care deja au primit răspunsurile de la universităţile la care au candidat prin intermediul platformei, dar şi elevi care adună informaţii în vederea admiterii la studii în străinătate, nu au înregistrat schimbări decizionale precum o reorientare în carieră in contextul COVID-19, şi nu consideră că actualul context ar trebui să impacteze o asemenea decizie importantă, precum aceea a alegerii unui alt domeniu de studiu, „clienţii IntegralEdu beneficiind de suport în determinarea domeniului de studiu potrivit acestora, prin administrarea testărilor de orientare profesională.”
    Potrivit Anei Maria Papp, universităţile europene, chiar şi în noul context al pandemiei, au sprijinit demersurile elevilor români în procesul de admitere la studii în afară ţării, unul dintre planurile de încurajare a mobilităţii fiind de a prelungi chiar termenele finale de admitere dar şi de transmitere a documentaţiei finale în vederea finalizării procesului de admitere. „Observăm un trend de încurajare a mobilităţii studenţilor prin prezenţa în mod activ în mediul online a universităţilor din străinătate prin activităţi de promovare, acestea organizând tururi virtuale ale universităţilor, webinarii cu diferite tematici oferite în mod gratuit atât candidaţilor admişi cât şi potenţialilor studenţi – pentru a-i informa despre programele lor de studiu, facilităţile pe care le pun la dispoziţia studenţilor, oportunităţile pe care le oferă în general.” Numărul aplicanţilor români din acest an versus anul precedent, adaugă ea, s-a păstrat la acelaşi nivel, firma de consultanţă educaţională IntegralEdu neînregistrând o scădere în numărul de aplicaţii comparativ cu anul trecut, în aceeaşi perioadă; aşadar, „interesul studenţilor români s-a menţinut constant”.


    Generaţia Z în câmpul muncii
    Un sondaj realizat de platforma de recrutare eJobs în intervalul 1-15 mai arăta că în perioada respectivă au fost înregistrate aproximativ 650.000 de aplicări pentru joburile disponibile pe platformă, o creştere importantă fiind remarcată şi în rândul candidaţilor foarte tineri: aproximativ 150.000 de aplicări venind din partea persoanelor cu vârste cuprinse 18 şi 24 de ani, „categoria care s-a mobilizat cel mai repede”, după cum a remarcat la vremea publicării sondajului Bogdan Badea, CEO al eJobs, el punând acest aspect pe seama faptului că „această perioadă i-a schimbat cel mai mult pe tineri atunci când vine vorba de felul în care abordează piaţa muncii”.  Astfel, potrivit lui Badea, dacă până nu de mult aceştia aveau suficientă încredere în numărul mare de joburi disponibile în piaţă şi amânau momentul primei angajări chiar până după absolvirea facultăţii sau a masteratului, lucrurile stau acum diferit, deoarece ei „văd că lupta este destul de acerbă între candidaţi şi nu vor să mai piardă timp”.


    Mădălina Bălan, managing partner al firmei de consultanţă în resurse umane Hart Consulting, spune că unele studii generaţionale longitudinale ar demonstra faptul că nu există diferenţe de personalitate majore între generaţii şi de fapt diferenţele dintre acestea ţin de diferenţele de etapă de vârstă şi de experienţele formatoare din mediul în care au crescut. „Desigur că Generaţia Z s-a născut şi a crescut cu internetul, este mai deschisă, chiar dependentă de mediul digital faţă de cei din generaţia Millennials, având în vedere că au crescut cu mobilul sau tableta părinţilor. Generaţia Z este mai preocupată de imagine, Instagramul lăsând o amprenta asupra acesteia. Au dificultăţi poate şi mai pronunţate decât predecesorii lor în a se concentra un timp îndelungat asupra unor sarcini «monotone», dar sunt mai antreprenoriali în abordare. Este generaţia care s-a născut, dacă vorbim de România, însă nu numai, într-o perioada de convulsii şi transformări sociale şi economice, o parte dintre ei (cei născuţi la începutul perioadei care defineşte generaţia aceasta) fiind la vârsta la care puteau înţelege anxietatea părinţilor lor atunci când a lovit criza economică din 2008-2010.”
    Cât de greu a fost însă pentru Generaţia Z să se adapteze la conceptul de work/study from home (munca sau studiul de acasă)? „(Generaţia Z) caută securitate în job, comunică uşor pe telefon sau tabletă cu text, voce şi imagine. În perioada de remote work «forţată» de carantină, mulţi tineri angajaţi s-au adaptat foarte repede la lucrul virtual, fiind practic o a doua natură. Ceea ce au resimţit Millennials sau Generaţia X ca fiind mai dificil în tranziţia de lucru de acasă, şi anume faptul că nu mai vedeau fizic colegii, că nu mai puteau socializa în acelaşi spaţiu, lua masă împreună, bea cafeaua în timp ce stau în grupuri faţă în faţă, cei din Generaţia Z au convertit rapid în virtual”, remarcă Bălan.
    Potrivit ei, mulţi membri ai acestei generaţii trăiesc acut visul antreprenoriatului şi îşi doresc propria afacere. „Unii chiar încep de foarte devreme să experimenteze acest statut, ceea ce este bine pentru că pot pune în practică abilităţi ce le vor fi utile şi pe viitor, inclusiv în formula în care se vor angaja sau în viaţa lor în general (de exemplu, managementul financiar, comunicarea eficientă cu ceilalţi, planificarea, rezilienţa etc). Mai ales zona antreprenoriatului social este pregnant atractivă pentru aceştia. Însă şi partea de tehnologie, cercetare, biotehnologie este de interes pentru unii, din păcate o parte dintre aceştia plecând spre ţări unde educaţia şi apoi piaţa forţei de muncă în aceste industrii complexe sunt mai atractive.”
    Totuşi, adaugă ea, atunci când vorbim despre meseriile spre care se îndreaptă trebuie să ţinem cont şi de realitatea din piaţa forţei de muncă existentă într-o ţară, adică ce pot face ei acolo cu acele meserii, mai ales dacă cele mai multe joburi entry level sunt în shared services, BPO, call center, support center.
    Despre „fidelitatea” faţă de acelaşi loc de muncă, Mădălina Bălan spune că ţinând cont de faptul că reprezentanţii acestei generaţii sunt la primul lor job sau printre primele, este greu de spus dacă cei care pleacă o fac pentru că aşa sunt ei structuraţi, să experimenteze continuu, sau pentru că este un comportament al multora în primii ani de carieră, indiferent de generaţie, un fel de tatonare până când găsesc locul potrivit. Migraţia mai rapidă (sub doi ani) de la o companie la alta, cum se remarcă în ultimii ani destul de mult în piaţa locală în rândul celor din generaţia Millennials şi Generaţia Z, ţine totuşi şi de un specific aparte, spune ea, de la creşterea economică la care am asistat, la numărul mare de noi joburi care apăreau de la an la an. „Acum este de văzut în noul context dictat de pandemia de COVID-19 cât va mai continua această dinamică de piaţă”, adaugă Bălan.
    În opinia sa, etapa în care ne aflăm este una foarte diferită în sensul în care este un soi de „traumă” colectiv trăită. „Mulţi angajaţi, antreprenori, manageri, părinţi cu care noi am stat de vorba în ultima perioada resimt cât de greu a fost «lockdownul», de brusc, şocant, cum le-a apăsat pe temeri fundamentale (de boală şi moarte), cum a schimbat reacţile lor de conexiune cu ceilalţi. Mulţi s-au plâns de ştergerea graniţelor personal versus business, prin video conferinţe simţind că se «revarsă» toţi colegii în livingul lor. Dintr-o dată mulţi oameni nu au mai ştiut când se termină o realitate sau alta, li s-a rupt o rutină bine împământenită a modului de a-şi trăi vieţile proprii, ale partenerilor şi copiilor.” Este foarte greu de prezis concret ce se va întâmpla cu cei din această generaţie care sunt la momentul unei alegeri importante, notează Mădălina Bălan. „Cred că va depinde de toleranţa părinţilor lor şi a lor, apoi de ambiguitate, stres şi de rezilienţa personală. Cred că unii vor fi influenţaţi şi de acest context înspre a merge către domenii umaniste, pentru că în ultimele luni s-a apăsat pe un buton al altruismului, de asemenea. Este posibil ca unii să şi amâne decizia aceasta importantă.”


    Irina−Elena Câmpanu, 20 de ani, viitor student

    Unde ţi−ai propus să studiezi şi de ce?
    Am finalizat studiile anul trecut, promoţia 2015-2019, specializarea Filologie, Colegiul Tehnic Gheorghe Asachi, Iaşi. Nu prea am cochetat cu ideea de a studia în străinătate din pricina situaţiei financiare, aşa că ideea de a studia în Marea Britanie a fost spontană. După finalizarea studiilor eram foarte debusolată în legătură cu ce facultate voi urma, ba îmi doream să studiez la Facultatea de Litere Babeş – Bolyai din Cluj-Napoca, ba îmi doream medicină, ba îmi doream asistenţă medicală. Eu nu mi-am dorit să fac o facultate doar de dragul de a o face, aşadar am renunţat la gândul de a merge la o facultate de care nu eram sigură. După bac, am plecat la mare şi am lucrare la o pensiune pe timp de vară. Marea mi-a adus numai linişte în gânduri, iar odată cu liniştea din mintea mea au venit şi oportunităţile. Ştiam că anul respectiv e pierdut, aşa că am decis să caut joburi în afara ţării pentru a mă acomoda cu viaţa din străinătate şi să strâng ceva bani. A fost foarte greu, dar după ceva timp lucrurile s-au aliniat, iar eu mi-am început aplicaţia pentru facultate prin intermediul platformei Edmundo. Am luat această hotărâre pentru viitorul meu, pe care eu nu prea îl văd în România. Marea Britanie mi-a oferit mai mult decât mă aşteptam, aşa că nu am de gând să renunţ. Am ales specializarea criminology din cadrul Colegiului Liberal Arts and Sciences al University of Westminster din Londra.

    Ţi−a influenţat pandemia în vreun fel decizia de a studia peste hotare?
    Pandemia nu m-a influenţat în niciun fel. Sunt o fire puternică, aşa că nu am renunţat la visul meu de a studia în străinătate.

    Cum ţi−a influenţat criza provocată de pandemie planurile la nivel financiar?
    Pentru finanţarea studiilor am optat pentru împrumut la guvernul britanic. Am lucrat aproape un an în Marea Britanie, astfel criza nu m-a afectat prea tare. Eu nu am avut pe cine să mă bazez pe partea financiară, aşa că am fost nevoită să ma descurc singură. E mult mai OK ca buget să împarţi cu cineva o cameră sau un apartament deoarece cheltuielile se împart la doi, însă depinde şi cu cine locuieşti. În urma căutărilor şi studiilor pe care le-am făcut pe piaţă am decis să locuiesc singură, astfel că nimeni nu îmi va influenţa nici studiile şi nici pe mine ca persoană.

    Vrei să te întorci şi să lucrezi în România sau ai alte planuri? 
    Nu am de gând să mă întorc în România. România nu-mi oferă nimic altceva decât stresul că nu am ce să fac cu o diplomă internaţională, sunt 101% sigură că nimeni nu-mi va face loc în ţară pentru a lucra ca şi criminolog sau măcar să prelevez nişte amprente. Sunt oameni care au plecat de jos şi au uitat, oameni care te iau peste picior, oameni care nu investesc în tineri, oameni care au căpătat o funcţie şi au impresia că au lumea la picioare. În Marea Britanie am întâlnit oameni cu o gândire deschisă şi cu o dorinţă extraordinară de a te ajuta să creşti şi să evoluezi. Aşadar îmi doresc să cresc şi să evoluez aici. Peste ani mă voi întoarce, doar în vizită, iar dacă se va schimba ceva, poate voi reveni, însă dacă în atâţia ani nu s-a produs nicio schimbare, nu am încredere că se va schimba ceva acum. Ofer toată încrederea mea tinerilor din România. Doar ei mai pot schimba ceva.


     

    Abel Bejan,
    24 de ani, specialist în marketing

    Ce ai studiat şi cum ai ajuns să lucrezi în marketing?
    Am studiat un an la Facultatea de Litere, apoi am început Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei pe care am absolvit-o, în 2019. În prezent lucrez în marketing, nu este neapărat domeniul meu de activitate, dar psihologia este foarte importantă dacă vrei să fii un bun specialist în marketing.

    Cu ce provocări a venit, pentru tine, această pandemie? Ţi-a schimbat în vreun fel perspectiva şi planurile de viitor?
    În primă instanţă am fost nevoiţi, ca şi mulţi alţi angajaţi din întreaga lume, să muncim de acasă. După un timp, însă, am fost anunţat că mi se va scurta şi programul.  Deoarece tocmai îmi schimbasem jobul, mă aşteptam chiar să fiu disponibilizat, fiind încă în perioada de training. Am apreciat că s-a dorit să nu se renunţe la nimeni, mai ales în această perioadă, chiar dacă programul a fost redus la numai două ore. Lucrez la o firmă de IT, mai exact la o firmă specializată în softuri ERP. Aceste softuri sunt utile pe timp de criză, ceea ce teoretic ar fi însemnat pentru mine o mai multă stabilitate. În plan personal, pandemia nu a contribuit în mod esenţial în vreun fel, poate doar m-a ajutat să apreciez mai mult spaţiul deschis şi libertatea. Nu mi-a influenţat nici decizia de a-mi schimba locuinţa în vara acestui an, mai ales că preţurile locuinţelor au scăzut puţin. Spun acest lucru deoarece vreau să mă mut tot în chirie, deci nu depind de un credit. Per total, sunt mulţumit de felul cum am gestionat această situaţie, chiar am reuşit să economisesc nişte bani pentru viitoarea locuinţă.

    În ce regim de lucru ai lucrat în timpul pandemiei?
    În această perioadă am lucrat de acasă. Îmi place acest mod de lucru pentru că nu mai pierd timp pe drum, mă trezesc mai târziu şi sunt mai relaxat. Pe de altă parte, mi-au lipsit colegii de la locul de muncă şi cred că plictiseala poate fi foarte dăunătoare. De asemenea, acasă sunt mai uşor distras şi mai ineficient, poate şi din cauza plictiselii. Cu siguranţă nu mi-aş fi dorit să intru în şomaj tehnic. Cu toţii avem nevoie de o cantitate normală, sănătoasă de stres. Plictiseala, dacă se cronicizează, poate duce uşor la depresie.
    Ţi-a schimbat în vreun fel pandemia perspectiva şi planurile de viitor?
    Pot spune că situaţia din primăvara aceasta m-a determinat să acţionez mai precis. Rămânând aproape complet fără loc de muncă, am decis să îmi iau un al doilea job, care să îmi permită să îmi plătesc facturile. Am acceptat să lucrez într-un callcenter şi pot spune că a fost o experienţă interesantă şi mi-am şlefuit multe zone, ca să le numesc aşa.
    Cred că voi încerca mai mult să mă bucur de momentul prezent. Am ieşit recent la o plimbare în parcul Herăstrău şi nu mi-a venit să cred cât de bine mă simţeam. Cred că acest lock down a crescut mult setea de viaţă a oamenilor. Sunt convins că oamenii îşi doresc mai mult ca niciodată să iasă în oraş, să viziteze şi să se bucure de soare. Probabil că în această vară voi ieşi destul de mult în oraş pentru că îmi este dor de locurile mele favorite.

    În viitor vrei să rămâi în ţară sau iei în calcul să te muţi în străinătate?
    În momentul de faţă este dificil să spun dacă îmi doresc să plec din ţară. Cu toţii ne dorim să ne fie mai bine, iar copiii noştri să trăiască într-o ţară mai bună decât cea în care ne-am născut noi. Cred însă că putem face acest lucru în România, şi cred că ţara aceasta dispune de mulţi oameni care ar putea schimba lucrurile în bine. Cred că este timpul să nu mai aşteptăm nimic de la nimeni şi să ne implicăm cu toţii pentru binele comun.


    Ionela Ercuş,

    23 ani, referent bancar

    După absolvirea studiilor ţi-ai găsit de lucru în domeniul tău sau te-ai reorientat spre un altul?
    Am urmat cursurile Facultăţii de Marketing din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti şi un master în marketing şi comunicarea în afaceri în cadrul aceleiaşi instituţii. În prezent mă aflu în febra pregătirii lucrării de disertaţie, a cărei susţinere se apropie cu paşi repezi. Am căutat de lucru în domeniul meu însă nu am găsit ceva potrivit, aşa că m-am reorientat rapid către domeniul financiar-bancar. Cumva, faptul că am studiat în primii doi ani materii din cadrul tuturor facultăţilor din ASE mi-a permis să mă reorientez uşor. Lucrez în acest domeniu de la finalul anului I – licenţă.

    Cu ce provocări a venit, pentru tine, această pandemie? Ţi-a schimbat în vreun fel perspectiva şi planurile de viitor?
    Pandemia a reprezentat încă de la început o adevărată provocare pentru mine, deoarece mă aflam în plin proces de căutare a unui job. Revenită recent din Franţa, unde am studiat pentru o perioadă de timp şi neavând un loc de muncă, a trebuit să încep căutările. La început, acestea nu au reprezentat o prioritate, însă în momentul în care mi-am dat seama cât de greu este, am început să mă alarmez. La un moment dat m-am gândit chiar la o reconversie profesională, însă am abandonat destul de repede acest gând. După mai multe oferte refuzate şi „n” aplicaţii, am reuşit să mă angajez. Procesul a fost unul foarte diferit şi aş putea spune chiar ciudat. Mare parte s-a realizat online, mai puţin interviul şi protecţia muncii. Primul s-a desfăşurat în parametrii normali, dar nu şi cel
    de-al doilea act (protecţia muncii), care s-a desfăşurat în condiţii de distanţare fizică, cu protecţie şi într-un ritm extrem de alert. După ce am fost efectiv angajată, adică de pe 8 aprilie, am lucrat de acasă.
    Tot în această perioadă a trebuit să îmi schimb şi domiciliul. Căutarea unei noi chirii nu a fost atât de dificilă pe cât mă aşteptăm. Deşi în plină pandemie, agenţii imobiliari şi-au continuat activitatea, astfel că am reuşit într-un timp relativ scurt să găsesc o nouă locuinţa pe placul meu. Preţurile pentru chirii au scăzut uşor în această perioadă, astfel că m-am putut bucura de un raport calitate-preţ foarte avantajos.

    În ce regim de lucru ai lucrat în timpul pandemiei?
    În perioada pandemiei am lucrat de acasă. Mi-a fost foarte greu, deoarece am început chiar în plină criză. În cadrul instituţiei nu există un program de mentorat, iar până la revenirea la birou a trebuit să învăţ singură. Acest regim de lucru consider că este foarte benefic mai ales pentru persoanele care locuiesc departe de sediul în care îşi desfăşoară activitatea, deoarece economisesc foarte mult timp şi sunt de părere şi că eficienţa lor este mult mai ridicată. Dintre aceste persoane fac şi eu parte. Aş prefera ca, după finalizarea procesului de învăţare, să lucrez de acasă.

    Cum ţi-a modelat criza actuală aşteptările referitoare la un job?
    Pretenţiile mele salariale au scăzut, a trebuit să accept un job pentru care salariul nu este unul tocmai satisfăcător însă, ţinând cont că în această perioadă foarte multe dintre firme
    şi-au trimis angajaţii în şomaj tehnic sau chiar i-au rugat să îşi dea demisia, a trebuit să mă mulţumesc, dacă pot spune aşa, cu acest salariu. Este unul decent, dar aşteptările mele erau altele. În plus, sediul instituţiei este foarte departe de casă. Drumul până acolo şi înapoi este foarte obositor şi îmi ocupă timp mult.
    Cele mai importante criterii ale unui loc de muncă sunt: nivelul salarial, apropierea de casă, respectiv de mijloacele de transport în comun, stabilitatea, oportunităţile de dezvoltare profesională, mediul de lucru, echilibrul între viaţă personală şi cea profesională, precum şi relaţia cu superiorul.

    Crezi că le va fi mai uşor celor din generaţia ta să facă faţă noii crize sau celor din generaţiile anterioare, care au înfruntat deja criza din 2008?
    Deşi tind să spun că le va fi mai uşor celor care deja s-au confruntat cu criză din 2008, până la urmă afirm că totul depinde şi de modul în care ne raportăm la această criză. Într-adevăr, despre cei care au deja experienţa crizei precedente, putem afirma că au un avantaj, ştiind deja cum s-a manifestat şi ce a presupus. Totodată, crizele nu sunt identice, astfel că în cadrul fiecăreia regăsim elemente definitorii şi astfel abordările pot fi diferite. Generaţia mea consider că se poate adapta cu uşurinţă noilor provocări şi va putea face faţă acestora, fie prin reconversie profesională, fie prin însuşirea unui al doilea job sau poate prin punerea în valoare a hobby-urilor, câştigând şi de pe urma acestora sume importante.

    Cum crezi că ţi se va schimba comportamentul financiar în urma acestei crize provocate de pandemie?
    Cu siguranţă voi fi mai atentă la cheltuieli şi voi încerca pe cât posibil să fac unele economii. Probabil că nu voi renunţa la prea multe lucruri, nefiind o persoană căreia îi plac extravaganţele sau luxul, dar voi încerca să profit de reduceri, să îmi achizitionez vacanţele cu mult timp înainte pentru a beneficia de un preţ mult mai accesibil.

    În viitor vrei să rămâi în ţară sau iei în calcul să te muţi în străinătate?
    Deşi părinţii mei sunt stabiliţi într-o altă ţară, nu iau deloc în considerare varianta mutatului în străinătate, fie în acelaşi loc cu ei, fie în altul. Nu am luat niciodată în calcul această posibilitate, iar după experienţa Erasmus, care a fost una dezamăgitoare, cu atât mai mult refuz ideea plecării. Nu este uşor în România însă nici în  afara ţării traiul nu este mai roz. Totul depinde de fiecare dintre noi; „cum ne aşternem aşa dormim”.


     

    Victor Balaniuc,
    25 de ani, antreprenor −cofondator Front Row Events

    Care sunt avantajele şi dezavantajele pe care le are un antreprenor din generaţia ta faţă de cei din generaţiile anterioare?
    În România, generaţiile anterioare au avut oportunitatea de a trece prin perioada anilor ’90, reprezentată de mari oportunităţi de afaceri, pentru cei care au reuşit să le identifice. Acum, aceste oportunităţi au fost înlocuite de cele din zona tech. Oricine are acces oricând şi oriunde în lume să îşi dezvolte ideea de afaceri.

    Ce impact crezi că va avea această criză asupra mediului de business?
    Eram prea tânăr în criza din 2008 ca să fi putut să îmi formez propria opinie referitoare la criza anterioară, dar această criză pare că va genera foarte multe pagube în lumea de business, iar cei mai puternici, bine organizaţi şi pregătiţi vor supravieţui. Ca în orice perioadă de criză, vor fi şi câţiva care vor câştiga de pe urma ei.

    Cu ce provocări a venit această pandemie la nivelul activităţii businessului pe care îl coordonezi şi ce ai învăţat din această experienţă?
    Dezvoltând afaceri în special în domeniul evenimentelor şi fitnessului, suntem în „prima linie”, în grupul ţintă al afacerilor închise. Primele închise şi ultimele deschise. Aceste businessuri sunt evident, în stand-by, iar focusul este orientat spre activităţi care încă funcţionează în acestă perioadă şi ne generează venituri. De asemenea, suntem în continuă căutare de moduri prin care să ne reinventăm; planurile de viitor s-au schimbat total. Ne concentrăm atenţia pe reinventare personală şi profesională, să ne adaptăm noului mod de viaţă şi de lucru.

    Cum crezi că se vor schimba obiceiurile în urma pandemiei?
    Atât la nivel personal, cât şi în afaceri, vom fi mult mai precauţi în ceea ce priveşte „scenariul pentru cel mai rău caz”. Cel mai rău caz nu mai e doar un gând la care nu crezi cu adevărat că ajungi vreodată. A devenit realitatea din teren. Astfel, ne pregătim mult mai bine să facem faţă oricând unei noi situaţii de criză, care poate să modifice peste noapte total regulile jocului. De la preţul negativ al petrolului la o invazie extraterestră şi o pandemie zombie, orice a devenit posibil în noua lume în care trăim.


    Anda Sontea, mama lui Vladimir Sontea − elev în clasa a IX−a la Colegiul Naţional de Informatică Tudor Vianu

    Eraţi părinte şi când a venit criza din 2008. ​Cum credeţi că veţi resimţi criza actuală faţă de cea precedentă, când fiul dvs. era încă mic? Cum diferă provocările financiare – şi nu numai – de atunci faţă de cele de acum?
    Atunci când se complică lucrurile în societate (apare o criză) şi eşti părinte, îţi faci griji, indiferent de vârsta copilului. Criza din 2008 a fost una preponderent economică, aşadar grijile din acea perioadă aveau tentă financiară. Întrebările pe care ţi le puneai erau sub forma „Voi fi oare în stare să îi asigur copilului meu cele necesare pe termen lung?” Criza de acum a început ca una medicală şi primele griji au fost legate de siguranţa copilului. Apoi au apărut îngrijorările legate de urmările economice ale acesteia şi am ajuns din nou la întrebarea „Voi fi oare în stare să îi asigur copilului meu cele necesare până se va putea susţine de unul singur?”

    Deşi este încă în clasa a IX-a, probabil fiul dvs. are o oarecare idee despre ce vrea să facă după terminarea liceului. Spre ce facultate şi domeniu ar dori să se îndrepte, aţi luat în calcul studiile în străînătate?
    Vladimir îşi doreşte (cel puţin în această perioadă) să devină game developer. Se gândeşte să urmeze o facutate cu profil IT şi programare şi da, se gândeşte să urmeze această facultate în străînătate.

    Vi s-a schimbat în vreun fel perspectiva asupra acestor planuri în urma pandemiei?
    Nu. Pandemia va avea multiple efecte asupra vieţilor noastre, dar nu i-a schimbat lui Vladimir planurile de viitor. Şi nici mie, cel puţin deocamdată. Suntem optimişti că o să putem să ne continuăm vieţile aşa cum ne plănuiserăm înainte de criză.

    Cu ce provocări a venit „şcoala de acasă” şi cum le faceţi faţă?
    „Şcoala de acasă“ nu este o reuşită 100%. Dar nici nu poţi să nu apreciezi eforturile generale (instituţii, şcoli, profesori, părinţi) de a se adapta la o situaţie complet nouă, într-un timp foarte scurt. Nimeni nu era pregătit pentru aşa ceva. Pentru Vladimir provocarea este de a se mobiliza într-o conjunctură mai relaxată decât cea de la o orele de clasă normale. Până acum lucrurile s-au desfăşurat rezonabil, aş spune eu, având în vedere contextul.

    L-aţi sfătui pe fiul dvs. să rămână (sau să se întoarcă) în România după finalizarea studiilor sau să plece peste hotare?
    Îmi doresc pentru fiul meu să aibă experienţa studiilor în străinătate. Nu pot spune în acest moment cum vor arăta discuţiile noastre din momentul în care el va fi terminat o facultate în străi­nătate. Depinde foarte mult de cum vor evolua lucrurile până atunci.

    În privinţa independenţei financiare, aţi vrea să o dobândească din timpul facultăţii sau după ce va începe propriu-zis cariera sa, în domeniul ales? 
    În legătură cu libertatea financiară, în general, ca sfat părintesc, i-am spus întotdeauna lui Vladimir că este important să nu se grăbească „să facă bani” dacă preţul este „schilodirea” educaţiei (în perioada de acumulare). Dacă va reuşi să le combine în mod eficient, bravo lui! Oricum, domeniul către care se îndreaptă este unul care permite o astfel de abordare mai mult decât altele.

  • Executivul român care a transformat o companie în lider de piaţă în criza din 2008, despre criza generată de pandemie: „Au suferit cel mai mult neadaptaţii, cei care s-au plâns într-una”

    „MENTORPRENOR” este termenul pe care lui Aliz Kosza îi place să îl folosească pentru a descrie activităţile de mentorat în business şi strategie pe care s-a concentrat în ultimii ani. 

    Ea se axează acum pe răspândirea lecţiilor pe care le-a dobândit în perioada în care a lucrat ca lider al unor companii de zeci de milioane de euro şi în care a dezvoltat branduri ale căror nume sunt acum pe buzele tuturor. În plină criză financiară, de exemplu, a adus producătorul de vopseluri Fabryo de pe locul trei în poziţia de lider de piaţă, bazându-se pe INTUIŢIE, după cum spune chiar ea. Ce îi sfătuieşte pe antreprenorii care trec prin criza de acum? 

    „Am conştientizat a nu ştiu câta oară că în toată cariera mea de business am fost manager de criză şi am făcut managementul crizei: cu fiecare preluare de mandat de CEO, cu fiecare integrare a unei fabrici achiziţionate, cu fiecare remodelare organizaţională. Deci mă simt ca peştele în apă, deoarece în criză poţi crea bazele pentru a construi cu adevărat lucruri măreţe după aceea. De altfel, unul dintre cele mai puternice branduri româneşti l-am construit în plină criză – Savana”, descrie Aliz Kosza modul în care se raportează la perioada prin care trecem acum.

    Ea este, de aproximativ 8 ani, business mentor şi strateg în cadrul şcolii Business Mentoring House. Anterior, a condus vreme de un sfert de secol companii precum MOL România, Fabryo Corporation şi Orkla Foods România, unde a dobândit o vastă experienţă în leadership şi companii antreprenoriale. 

    Aliz Kosza spune că nu îi place să i se spună nici coach, nici trainer şi nici profesor. Mentor este termenul cel mai apropiat de ceea ce face: respectiv remodelarea unor businessuri după ADN-ul lor şi al oamenilor care le alcătuiesc, nu pe baza unor „template-uri” corporatiste. „Facem un transfer de cunoştinţe – îmi permit acest lux după atâţia ani în care am preluat businessuri antreprenoriale – prin urmare cunosc foarte bine acest profil, antreprenorii au multe lucruri în comun”, îşi descrie ea activitatea.
    Referitor la perioada ultimelor două luni, Aliz Kosza spune că acestea au însemnat o perioadă de muncă la intensitate maximă: „Un volum de muncă aşa cum nu-mi amintesc să fi avut în cei opt ani de mentorat: mă ocup de partenerii pe care i-am mentorat în ultimii ani şi derulez în paralel două proiecte BERD, pentru două firme antreprenoriale superbe”.
    Firmele pe care le-a asistat în acest context pandemic – şi pe care le asistă încă – au trecut cu bine, dar provocările vor continua, în contextul în care Aliz Kosza este de părere că unele efecte se vor resimţi şi în trimestrul II.

    Măsurile pe care le-au luat cei cu care lucrează au diminuat impactul negativ şi crede că pentru ei, din luna iunie, lucrurile se vor mişca mai bine. „Motivele pentru care au reuşit sunt atitudinea corectă faţă de situaţie, comunicarea strânsă şi foarte bună cu oamenii, dublată de solidaritatea angajaţilor şi de relaţiile excelente cu furnizorii şi partenerii”, observă Aliz Kosza.

    Raportându-se la întreaga piaţă, consideră că au suferit cel mai mult „neadaptaţii” – „Cei care s-au plâns într-una – deşi zeci de ani nu au contribuit cu nimic la buget – au criticat tot ce s-a întreprins în loc să beneficieze de facilităţile respective şi au stat cu mâna întinsă la stat. Altfel spus: toţi cei care şi-au gestionat corect şi profesionist afacerile şi s-au adaptat au trecut de momentul critic şi merg mai departe”. Ceilalţi, crede ea, vor suferi în continuare sau chiar vor închide afacerile din lipsa gândirii strategice şi a lipsei culturii de business. „Majoritatea  antreprenorilor vor ieşi întăriţi din criză, pentru că antreprenorii români sunt creativi şi incredibil de curajoşi. Iar acest admirabil curaj îi scoate din furtună.”

    Prin prisma experienţei „managerului de criză”, Aliz Kosza spune că un astfel de eveniment disruptiv este format din trei faze: critică, de stabilizare şi de dezvoltare. „Estimez că faza critică (în funcţie de industrie) se va încheia până la sfârşitul lunii iunie şi intrăm în faza de stabilizare”, spune ea. Apoi, îi sfătuieşte pe antreprenori să fie atenţi la faza în care trebuie regândită abordarea pieţei în care activează fiecare, la refinanţarea sigură şi sănătoasă a companiei, la planurile de investiţii unde este cazul; de asemenea, va fi nevoie de mai multă prudenţă legată de planurile de extindere şi diversificare a liniilor de business.

    „Sunt importante şi continuarea comunicării de brand şi consolidarea campaniilor brandului, dar şi evitarea companiilor cu oferte în exces şi gratuităţi care devalorizează marca”, subliniază ea.

    În ceea ce priveşte descrierea activităţii sale în condiţii de „business as usual”, ea precizează că la fel cum un doctor îşi analizează pacientul, procesele de transformare de companii în care se implică încep cu o diagnoză (proces care se întinde între o lună şi jumătate şi trei luni), în care reprezentanţii unui business află care sunt vulnerabilităţile lor. „Aici, din rândul celor mai întâlnite vulnerabilităţi din mediul antreprenorial românesc menţionez un stil de leadership paternalist, chiar şi la businessuri foarte mari, de zeci de milioane de euro, şi tendinţa de one man show”.

    Aceasta vine de fapt de la etapa de început a unei firme, când fondatorul este nevoit să facă de toate în cadrul acesteia. Ulterior, când trece de pragul de 30-35 de angajaţi, este necesar ca liderul să îşi schimbe mentalitatea şi să înceapă să delege.

    Apoi, chiar dacă cei cu care lucrează îşi doresc să treacă direct la strategie, ea dezvoltă procesul transformării cu paşi mici: „Dacă lipseşte identitatea vizuală trebuie să lucreze la realizarea acesteia, dacă lipsesc viziunea şi misiunea companiei, acestea trebuie definite, de asemenea modelul de business nu trebuie să fie defectuos”. Abia apoi pot construi împreună o strategie. „După stabilirea diagnozei construim şi inovăm modelul de business – în foarte multe situaţii avem nevoie de o remodelare organizaţională. Poate există o problemă ori de portofoliu ori de oameni, de mentalitate, atitudine, sisteme (logistică, arhitectură IT) etc. – lucrurile acestea funcţionează integrat.”

    Când sunt puşi în faţa propriilor vulnerabilităţi, unii dintre cei cu care lucrează, spune Aliz Kosza, „se cam sperie”. „Chiar dacă eşti pe profit, dacă ai ajuns la mine înseamnă că te-ai împotmolit şi toate etapele pe care le-ai sărit la un moment dat acum trebuie reaşezate – împreună cu ei, eu nu vin cu soluţii din exterior, de aceea vorbesc despre un proces inward, care vine din interior. Stabilim împreună pilonii pe baza cărora să lucrăm şi abia apoi ajungem în etapa de strategie”, explică Aliz Kosza.

    Când vine vorba despre calităţile pe care le admiră, pune pe primul plan autenticitatea. „Eu cred în autenticitate, iar societatea noastră este din anii ‘90 încoace de copy paste. Acum au început să se mai schimbe şabloanele”.
    Autenticitatea poate fi de folos şi în situaţii de criză, iar ea oferă ca exemplu o decizie pe care a luat-o în criza anterioară, când era CEO al producătorului de vopseluri Fabryo. „Eu nu am avut niciodată frici. Am adus producătorul de vopseluri Fabryo de pe locul 3 pe locul 1 în 2009 în plină recesiune, atunci când toată lumea tăia bugete. Am mers pe intuiţie şi am decis să investim atunci, am mizat pe nişa de do it yourself în perioada în care aceasta abia se lansa, după ce piaţa construcţiilor scăzuse cu peste 40% şi astfel am reuşit să devenim lideri de piaţă”.

    Spune că în rolurile pe care le-a avut apoi s-a străduit să nu facă „oamenilor mei ceea ce mi-au făcut mie superiorii fiindcă de la superior am învăţat 99% dintre lucrurile pe care nu trebuie să le fac”.

    De asemenea, a observat ea, „businessurile nu provoacă stresul, ci oamenii sunt cei care aduc stresul în business. Când există un dezechilibru, acesta vine de la antreprenor fiindcă el sau ea îşi pune amprenta pe business”. De altfel, ea crede că lipsa echilibrului este principala problemă a liderilor din România. „Avem o problemă: nu avem lideri în ţară pentru că oamenii nu sunt în echilibru.

    Majoritatea vor să ajungă în poziţii pentru putere şi pentru bani, nu consideră că leadershipul ţine de vocaţie. Or, dacă tu nu eşti în echilibru ca lider şi nu eşti stăpânul propriei vieţi nu poţi să conduci oameni – degeaba ai titulatura pe cartea de vizită”. Dacă eşti lider, trebuie să fii factor de echilibru în permanenţă: „Atunci când conduci  trebuie să fii realistul creativ intuitiv. Nu este suficient să fii realist, pentru că realismul te ţine pe loc, trebuie să fii şi creativ şi intuitiv ca să poţi să dai un impuls  businessului ca să meargă lucrurile înainte”.

    De altfel, spune că aceasta este atitudinea care a caracterizat-o întreaga carieră şi viaţă începând cu prima companie în cadrul căreia a lucrat, Procter & Gamble, unde a bifat rolul de a fi primul director naţional de vânzări al companiei. Tot atunci a aflat una dintre lecţiile care aveau să o ghideze în carieră – „Niciodată nu da vina pe echipa ta”.
    Ce i-ar mai sfătui pe antreprenori? „Nu sări etape” este principalul său mesaj, urmat de „Fă ceea ce ştii să faci cel mai bine. Nu încerca să le faci pe toate fiindcă atunci când activităţile se diversifică în exces se pierde concentrarea de pe businessul principal”.

  • Cu mască, dar deosebit

    Aşa se face că măştile au ajuns să se numere printre cel mai bine vândute accesorii de modă, pe alocuri stocurile chiar epuizându-se în ciuda preţului deloc neglijabil, cum ar fi cele de la casa Off-White, care costă
    95 de dolari bucata. La rândul său, scrie The Guardian, brandul newyorkez de modă Collina Strada vinde măşti viu colorate cu funde şi care sunt prevăzute cu spaţiu pentru filtru, la preţul de 100 de dolari. La fiecare astfel de produs vândut, firma promite să doneze cinci măşti unor angajaţi din sistemul de sănătate. Unii creatori de modă, cum e londonezul Christopher Kane, au preferat să trimită doritorilor materiale frumos colorate şi tipare de confecţionare de măşti.

  • Industria despre care puţini vorbesc, dar care este la fel de afectată de pandemie ca domeniul HoReCa sau al transporturilor. Mii de angajaţi sunt în pauză de activitate de la începutul izolării şi nu ştiu când vor putea să înceapă din nou munca

    Găsiţi aici varianta e-paper a revistei: e-paper Business MAGAZIN.

    Au trecut mai bine de două luni de când reflectoarele în sălile de spectacol din ţară (şi nu numai) s-au stins. Majoritatea celor care lucrează în domeniul artelor spectacolului şi-au folosit creativitatea pentru a-şi continua munca „în sufragerie”, la fel cum angajaţii multinaţionalelor şi-au mutat şi ei birourile în case. Cu toţii aşteaptă însă întoarcerea în sălile de spectacol.

    Dezbaterea despre adaptabilitatea teatrului merge departe în urmă în istorie, până în vremurile lui Shakespeare. Teatrele elisabetane, care erau în centrul vieţii publice, erau frecvent închise în Londra în perioada epidemiei de ciumă. La fel ca politicienii din prezent, autorităţile londoneze din secolul al XVI-lea erau îngrijorate că oamenii care se îngrămădeau pentru a vedea anumite spectacole din sălile închise ar fi fost în pericol de infectare. Regula oficială era pe atunci că, odată ce rata de mortalitate trecea de 30 de persoane pe săptămână, spectacolele erau anulate, potrivit informaţilor postate pe pagina teatrului londonez Rose Theatre Kingston. Prin urmare, fiindcă teatrele stăteau pe atunci mai mult închise decât deschise, trupa de teatru de care Shakespeare a aparţinut în cea mai mare parte a carierei, The King’s Men – Oamenii Regelui, se baza pe daruri regeşti şi pe turnee în provincie pentru a-şi compensa „box office-ul” pierdut. Totodată, Shakespeare însuşi ar fi fost nevoit să se reinventeze şi să se orienteze pe scrierea de poeme în perioadele de carantină, în locul pieselor de teatru.
    Chiar dacă ne despart sute de ani de Shakespeare, cei care alcătuiesc artele spectacolului în prezent – fie că vorbim despre actori, regizori, scenografi, maşinişti şi alţi lucrători în artele spectacolului – par să se confrunte cu dileme similare. Sunt o categorie profesională poate la fel de afectată ca cei din industria HoReCa, mai cu seamă dacă ne referim la artiştii independenţi, acea categorie care îşi desfăşoară activitatea în baza unor contracte de drepturi de autor. Cei mai mulţi dintre ei s-au reinventat în această perioadă – dar cu toţii se întreabă cum va arăta spectacolul în noul context creat de pandemie.


    Cu răbdare, în aşteptarea vremurilor în care să existe din nou


    Actorul Ion Caramitru, directorul general al Teatrului Naţional din Bucureşti, mărturiseşte că, deşi pentru instituţia pe care o reprezintă lucrurile sunt în prezent în echilibru, ca actor, situaţia nu este deloc uşoară: „Mă simt frustat, eu pentru asta exist, iar în situaţia mea sunt şi toţi colegii mei. Dacă nu suntem pe scenă, nu suntem deloc, dar ne-am înarmat cu răbdare”.
    El aminteşte despre un moment dramatic din teatrul englez, un exemplu istoric că domeniul a depăşit momente mult mai grele decât cel de acum. „Să ne amintim că după Shakespeare, Anglia a trăit un moment dramatic care ţine de istoria teatrului englez. Este vorba despre perioada lui Cromwell care a condus Anglia şi care a considerat teatrul o instituţie a diavolului şi l-a interzis – au fost astfel aproape 30 de ani în care în ţara teatrului nu s-a jucat. A fost interzisă instituţia şi tot nu a murit. Aşa că din punctul acesta de vedere nu sunt îngrijorat.”
    Teatrul Naţional din Bucureşti s-a mutat deocamdată în mediul online, iar faptul că gustul publicului pentru această manifestare artistică este mare se reflectă în vizualizările înregistrate de spectacolele de acolo: au debutat cu spectacolul „Furtuna”, de Shakespeare, care a avut 6.000 de spectatori, în condiţiile în care în sală, la desfăşurarea normală a spectacolului, capacitatea este de maximum 900 de spectatori. De asemenea, încă dinainte de pandemie, Teatrul Naţional organizează şi conferinţe în mediul online, prin intermediul platformei YouTube, pe care le transmite în continuare şi acum, în timpul săptămânii, în zilele de luni, marţi, miercuri şi joi, de la ora 14 şi în reluare de la ora 16. „Prin urmare, noi suntem prezenţi online în fiecare zi”, punctează actorul.
    În timp ce spectacolele la care lucrează de obicei se desfăşoară acum în varianta digitală, cei 480 de angajaţi ai Teatrului Naţional sunt în concediu de odihnă din luna martie: „Noi am plecat în concediu legal de odihnă, iar actorii care nu sunt angajaţi ai teatrului şi care apar drept colaboratori au primit, în baza adeverinţei  pe care noi am eliberat-o celor care au avut în ultimele 6 luni contracte cu TNB, şomaj tehnic, pe care îl acoperă prin lege Guvernul”.
    Alături de cei care lucrează în cadrul TNB, probabil, alte câteva mii de oameni din domeniul artelor spectacolului au luat o pauză de activitate. „Este greu să vă pot oferi o estimare a numărului tuturor celor afectaţi din industria artelor performative: sunt coruri, opere, teatre de operetă, teatre lirice – care au şi orchestră, şi cor, şi balet; toate aceste instituţii au şi corp tehnic, dar şi administrativ”, răspunde Ion Caramitru, întrebat care ar putea fi numărul celor afectaţi de lipsa de activitate în lumea pe care o reprezintă.
    În ceea ce priveşte efectele economice ale opririi activităţii, acestea se reflectă asupra tuturor instituţiilor menţionate de el, care de regulă sunt organizate pe principiul dublei finanţări: o finanţare oficială care vine fie de la Ministerul Culturii, fie de la bugetele locale sau judeţene, de la Primării sau de la Consiliile Judeţene, dar şi o finanţare prin venituri proprii, potrivit explicaţiilor directorului general al TNB. „Situaţia în care a fost oprită activitatea acestor instituţii înseamnă şi reducerea la zero a veniturilor proprii, aceasta fiind o contribuţie importantă la bugetul total din care se plătesc pe de o parte salariile angajaţilor, dar şi colaboratorii, utilităţile, obligaţiile sine qua non de a avea protecţie împotriva incendiilor, pază, întreţinere etc.”, explică Ion Caramitru.
    În situaţia specifică a Teatrului Naţional din Bucureşti, numărul obligaţiilor de acest tip este mare, mai ales în contextul în care în ultimii ani, de la bugetul de stat, pentru instituţiile din rândul cărora acesta face parte, nu s-au prevăzut deloc fonduri pentru achiziţii – achiziţiile însemnând utilaje de scenă şi alte investiţii de care este nevoie pentru asigurarea existenţei tehnice la zi. Or, explică directorul general al TNB, aceste achiziţii s-au făcut din venituri proprii. „În prezent, această componentă de buget a căzut total – este zero, iar subvenţia de la stat nu ajunge ca să funcţionăm.”
    În ultima lună normală de funcţionare a Teatrului Naţional de anul acesta, o lună scurtă, veniturile instituţiei au depăşit un milion de lei: „Luna februarie a avut 29 de zile, practic au fost 25 de zile lucrătoare în ceea ce ne priveşte, fiindcă doar în zilele de luni nu jucăm. Avem 5 săli în care jucăm seară de seară, cinci teatre într-unul aş putea să spun şi au fost 94 de spectacole care s-au jucat. Aceste 94 de spectacole au adus în săli 27.300 de spectatori, iar încasările acestei luni scurte s-au plasat la 1,3 milioane de lei şi la un coeficient de ocupare a sălilor de aproape 79%, ceea ce este foarte bine, adică incredibil!”.
    Despre prima săptămână din martie, Ion Caramitru spune că a fost chiar mai bună decât prima săptămână din luna februarie. Iar apoi au trecut la zero activitate, respectiv la zero venituri. „În general Teatrul Naţional aşa a mers în ultimii ani, pe structura aceasta, dar brusc toate au căzut, a trebuit să suspendăm 144 de spectacole, în contextul în care erau puse în vânzare bilete până la data de 3 mai. Prin urmare, vorbim despre o dramă, iar deocamdată suntem în aşteptarea unor zile mai bune. Cred că în instituţiile noastre orizontul de reluare a activităţii este mai îndepărtat decât în altele  – oficialii spun că ultimele care se vor deschide vor fi instituţiile de spectacol. Speranţa mea este descoperirea cât mai rapidă a unui vaccin, a unui medicament.”
    Pe de altă parte, o parte din colectivul Teatrului Naţional s-a întors la  muncă; ceilalţi, implicaţi în activitatea scenică, se vor întoarce puţin mai târziu, pe 1 iunie. „Cei care s-au întors deja respectă o disciplină de lucru în care, la limita necesarului, trebuie să fie prezenţi zilnic la lucru.  Atelierele – fiindcă avem şi ateliere de tot felul, de croitorie, de mecanică, de butaforie – vor lucra zilnic respectând normele obligatorii de igienă”, descrie Ion Caramitru activitatea angajaţilor care lucrează deja. 
    Dacă în cazul artelor spectacolului, prima urgenţă a fost să nu se mai ţină spectacole şi concerte care să îi adune pe oamenii din public la un loc, acum, în ultima perioadă, au început discuţiile referitoare la măsurile ce ar putea fi luate pentru cei care sunt pe scenă – „Şi poate este mai grav pentru ei că îşi desfăşoară activitatea şi mai aproape unul de celălalt: şi nu pot nici să cânte, nici să vorbească, nici să joace, nici să danseze cu masca pe figură”, spune actorul.
    Când se vor întoarce cei care lucrează la scenă – actorii şi tehnicienii – va trebui să conceapă o altă schemă de lucru – de repetiţii, până una alta: „Avem din fericire săli de repetiţii mari, cu suprafeţe generoase, care pot fi la dispoziţia unui program de repetiţii aşa cum vom decide în comun. Mai greu va fi, zic eu, la teatrele de operă şi operetă, unde repetiţiile de cor trebuie făcute cu oamenii stând alături, baletul se află într-o situaţie similară, excepţie fac doar studiile  individuale. Se vor găsi soluţii până la urmă, teatrul nu a murit niciodată şi nu va muri vreodată – aşa că eu sunt optimist – cu rezerve, dar sunt optimist”.
    Un alt posibil efect al acestei perioade de pauză ar putea fi în cazul TNB reducerea numărului de premiere pe care îl vor putea realiza din cauza fondurilor reduse ca urmare a contextului actual.
    „Noi producem cam două premiere pe an, în fiecare sală – în total aproximativ opt pentru tot teatrul – este puţin, s-ar putea face patru pentru fiecare sală. Timpul de repetiţii pentru un spectacol este, în medie, de aproximativ două luni – două spectacole pe an la o sală înseamnă un spectacol realizat în şase luni – ceea ce este foarte puţin. Dar, desigur nu putem pretinde imposibilul, ţara trece prin dificultăţi mari, înainte de cultură şi distracţie este mai importantă sănătatea, învăţământul şi multe alte aspecte ale vieţii sociale. ”
    Iar colegilor săi din artele spectacolului, Ion Caramitru le transmite: „Să fie liniştiţi, teatrul nu a murit niciodată, lucrurile trebuie să se îndrepte, cel puţin ştim cu toţii că teatrul românesc a devenit o componentă organică a vieţii publice, afluenţa de spectatori din ultimii ani la teatru şi nu numai din Bucureşti, ci şi din provincie, este excepţională, sălile sunt pline, lumea vine la teatru pentru că s-a învăţat să vină şi are nevoie de el – lucrul acesta nu poate fi neglijat – s-a văzut acest lucru şi în audienţa online a spectacolelor noastre, lumea a simţit nevoia să se uite, nu să închidă televizorul, iar asta m-a liniştit şi sunt convins că vom trece de pandemie şi vom reveni la normal – trebuie însă răbdare şi speranţă în mai bine”.

    Mai puţin teatru, mai mult scris

    Când a început perioada de autoizolare, la jumătatea lunii martie, regizorul Chris Simion era în plin turneu cu spectacolele „Oscar şi Tanti Roz” de la Teatrul Bulandra şi „Cu ce vă servesc?”, producţie independentă Griviţa 53. Le-a amânat pentru toamnă, în speranţa că îşi vor putea relua activitatea. Totodată, se pregătea să deschidă oficial noul spaţiu de joc, sala The Institute by Griviţa 53, un spaţiu pop up pe Ştirbei Vodă 104-106 unde şi-au propus să joace până când vor construi teatrul independent ce îşi va avea casa, aşa cum îi spune şi numele, la adresa Griviţa 53. A pus o pauză tuturor acestor proiecte, iar creativitatea din zona teatrală s-a mutat în proiecte de altă natură. „În autoizolare am scris, am lucrat la romanul care închide trilogia începută cu ani în urmă. Primul volum a fost «Ce ne spunem când nu ne vorbim», apoi a urmat «40 de zile», iar acum lucrez la ultimul, «Ce n-am putut uita»”, îşi descrie regizoarea Chris Simion activitatea.
    Cât priveşte teatrul – definiţia ei despre acesta este legată de prezenţa unei audienţe. „Teatrul există de la cel puţin un spectator în sus. Teatrul nu există altfel, nu are valoare. Lipsa de activitate cu publicul înseamnă daune: sufleteşti şi financiare. Poate că abia acum, când te simţi gol fără teatru (atât ca şi creator, cât şi ca spectator) îi realizezi importanţa”, crede Chris Simion. Ea observă că mulţi dintre colegii ei de breaslă „se desfăşoară” în mediul online, însă este de părere ca acest substitut nu are nicio legătură cu teatrul viu, concret. „Este doar o pseudoexperienţă, necesară şi binevenită ca joacă, dar atât. N-am văzut încă nimic făcut profesionist. Teatru online nu s-a făcut încă în România, dar se poate face. Şi teatru TV se face, de ce nu s-ar începe şi teatrul online? Chiar ar avea mult mai multă libertate decât TV-ul.” Or, crede regizoarea, aceasta s-ar traduce printr-un proiect gândit în formula online şi nu neapărat pornit din situaţia creată de pandemie care constrânge, ci să fie justificat şi artistic.
    „Efervescenţa asta de pe net era inevitabilă. Oamenii s-au desfăşurat cum au putut, au făcut ce le-a trecut prin cap să supravieţuiască şi să rămână întregi la cap. Nu poţi judeca perioada asta. E tolerată. E îngăduită. Sunt colegi care nu au avut nicio problemă cu izolarea, dimpotrivă, s-au bucurat de ea. Şi alţii care au făcut depresie sau au scos din ei ce era mai umbrit. Ne cunoaştem şi ne definim în situaţii limită, habar nu avem cum reacţionăm nefiind în situaţie. Aşa că nu poţi comenta reacţiile unuia comparându-le cu ale altuia. Fiecare a fost cum a fost, a făcut ce a făcut să nu înnebunească şi să-şi gestioneze emoţiile”, descrie ea reacţiile care s-au născut în această perioadă.
    Semnificaţia economică a pauzei luate de lumea spectacolelor este rezumată simplu de Chris Simion: „Nu joci, nu ai spectacole. Nu ai spectacole, nu câştigi”. Totuşi, în România, lumea celor din teatru se împarte în două categorii: cei angajaţi, cu salariu, şi cei care au contracte de colaborare. Cei care suferă cel mai mult sunt artiştii independenţi, care nu sunt apăraţi legislativ, ca în alte ţări. Şi printre ei se numără şi Chris Simion. Nu este angajata niciunui teatru, lucrează pe contract temporar, cât timp regizează un spectacol. Din rândul celor care sunt în aceeaşi situaţie, observă că unii au mai avut rezerve financiare, dar cei mai mulţi, nu. „Nu ştiu niciun caz care să ajungă pe stradă sau să fie muritor de foame, căci te mai ajută părinţii, colegii, prietenii dar asta nu e normal. Trebuie schimbat sistemul, trebuie schimbată legea în aşa fel încât parte din bugetul alocat culturii să fie direcţionat către ONG-uri cu activităţi culturale şi artişti independenţi”, crede regizorul. Ce se va întâmpla dacă nu se vor deschide teatrele? „Vom exista pe online, în formule estetice mai mult sau mai puţin contestate. Dacă se vor deschide şi vom fi obligaţi să păstrăm distanţarea socială vom juca probabil numai Beckett şi commedia dell’arte, cu măşti pe faţă.”
    Dincolo de proiectele artistice, Chris Simion se înscrie şi în zona antreprenoriatului cultural, fiind iniţiatoarea proiectului Griviţa 53, un teatru independent în care ar urma să joace mai ales reprezentanţi ai noilor generaţii de actori. A pornit cu banii rezultaţi din vânzarea casei bunicii sale, iar apoi a continuat proiectul bazându-se pe strângeri de fonduri. Or şi la acest capitol a trebuit să pună o pauză. „Noi în mai am fi vrut să mai facem o campanie de strângere de fonduri şi în vară să dăm drumul la şantier. Mai avem nevoie de 250.000 de euro ca să dăm drumul la lucrare. Vom amâna tot demersul. În funcţie de noile măsuri care se vor lua, vom decide cât amânăm. În martie şi aprilie, era absurd ca noi să cerem bani să construim un teatru, în timp ce oamenii nu aveau echipamente medicale de bază. Dar toate la vremea lor. Căci nu vom rămâne la nesfârşit în starea asta şi cu răbdare se va naşte şi acest teatru care va întoarce multă bucurie celor care-l construiesc şi au nevoie de el”, spune Chris Simion.
    Lecţiile acestei stări de izolare – atipice poate mai mult pentru cei care trăiesc din munca în faţa unui public – au ajutat-o să se afle printre cei care ies pe plus din această perioadă: „Am stat cu mine, mi-am închis ferestre, mi-am deschis uşi, am schimbat ritmul nebun cu tihna, mi-am testat imaginaţia şi umorul, mi-am reamintit că nu există imposibil, că poţi orice dacă vrei, poţi face ceea ce nu credeai vreodată că eşti în stare. Izolarea asta m-a făcut să -mi dau jos «papucii de casă», să ies din confort şi să mă simt provocată, vie”. Iar pierderile se văd atât în ceea ce îi priveşte pe cei care alcătuiesc industria, cât şi pe „consumatorii” de cultură:
    „La fel ca în orice industrie, şi în a noastră sunt pierderi. Unii spectatori şi-au luat banii înapoi, alţii aşteaptă reprogramarea spectacolelor. Organizatorii care au închiriat săli, care au investit în promovare, au pierdut, sunt bani care nu au cum să fie recuperaţi. Unele spectacole online sunt monetizate, ca să ai acces la vizionare, plăteşti. Repet, teatrul făcut pe net nu are legătură cu cel din sala, oricât de bine ar fi filmat, deşi ce am văzut până în prezent e discutabil, chiar defavorizează. Este ca şi cum ai avea de ales între o floare de plastic, şi una naturală. nu le poţi compara, nu?”


    Cu nas de clovn pe Zoom şi Instagram

    „Vom juca şi Romeo şi Julieta, doar că Romeo va juca marţea şi Julieta joia”, glumeşte  Vlad Logigan, actor şi asistent universitar doctor în cadrul Universităţii de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, referindu-se la normele de distanţare fizică pe scenă. În „vremuri de normalitate”, el este prezent pe scenele mai multor teatre din Bucureşti, atât din zona publică, cât şi din teatrul independent. Pandemia a adus la anularea a minimum 16 spectacole în care el juca lunar,  dintre care jumătate erau colaborări cu alte teatre decât cel la care este angajat; în plus, acestora s-au adăugat şi evenimentele, dar şi filmările în care era implicat. Aproximează în acest context pierderile sale financiare la aproximativ o treime din venituri, deşi se numără printre cei care au statutul de angajat în această profesie – la Teatrul Mic şi la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, în rolul de asistent universitar doctor. Activitatea de profesor a continuat, la fel ca la toate disciplinele şi nivelurile de studii, adaptat, la vremuri, prin platforme online.  „Actorie pe Zoom sau Skype e greu de făcut, noroc însă că ne aflăm în perioada de lecturi, de explorare a materialului piesei, discuţii, dezbateri, iar asta s-a putut face online”.
    Chiar dacă „face haz de necaz” – a inventat spre exemplu chiar şi un influencer „de cultură” care îi îndeamnă în materiale video pe oameni să citească  – mărturiseşte că nu îi este uşor să stea departe de scenă şi că se numără printre cei care abia aşteaptă revenirea la normalitate. „Lipsa de interacţiune umană pentru un actor extrovertit, izolat singur, e ceva greu de descris şi foarte greu de suportat. Aştept cu nerăbdare redeschiderea sălilor de teatru, însă până atunci am încercat să-mi menţin creativitatea activă făcând tot felul de clipuri parodice legate de diverse subiecte şi, bineînţeles, activitatea online a Teatrului Mic, care pentru mine a fost minunată. Ne-am mutat în online, cu recitări de poezii, monoloage shakespeariene şi chiar şi un sketch în 9 personaje, filmat pe Zoom”, descrie actorul „reinventarea” în vremuri de pandemie.
    Proiectele în care erau implicaţi el şi cei mai mulţi dintre colegii săi de breaslă au îngheţat, iar acum aşteaptă cu sufletul la gură „«dezgheţul», adică redeschiderea sălilor în orice formă se va putea, fie şi cu 10 spectatori, să zicem, la început. Tot e bine, aşteptăm toţi să putem juca din nou, în săli”. Alături de el, spune  Logigan, o parte din actori s-au mutat fericiţi în online, iar o alta refuză acest lucru, motiv pentru care s-a născut şi o polemică în rândul lor: este teatrul online teatru sau nu? „După părerea mea este teatru, chiar dacă are o formă diferită, dar eu consider că este teatru deoarece există elementele de bază, care compun actul teatral: actori care joacă, întruchipează personaje, spun o poveste şi transmit un mesaj lumii, şi există un public care recepţionează şi fie râde, fie se emoţionează, fie visează sau se întreabă”, răspunde actorul.


    Situaţia este într-adevăr dificilă pentru colegii săi actori independenţi: „Nici nu pot juca, nici nu sunt plătiţi, depind de spectacolele care se jucau în săli, iar cu sălile închise, li s-a înnegrit peisajul rău de tot. Ştiu că există un ajutor de la stat, dar impozitat, nu rămân cu mare lucru. Este un tablou foarte trist, din păcate”.
    Actorul Vlad Logigan crede că cel mai optimist scenariu pentru perioada următoare ar veni sub redeschiderea teatrelor la toamnă, când ar trebui să înceapă de altfel noua stagiune (de obicei, pe timp de vară, actorii iau o pauză de joc), iar cel mai pesimist pe care îl iau în calcul este închiderea teatrelor până în primăvara viitoare. „Spectacole cu distanţare fizică, nu i-aş zice socială, ci fizică, se pot face, soluţii sunt. Spectacolele se vor adapta la vremuri şi condiţii, cum s-a întâmplat sute de ani, de-a lungul istoriei. Spre exemplu, biserica catolică a interzis, la un moment dat, pentru vreo sută de ani, actorilor, să mai vorbească, iar actorii s-au adaptat şi au trecut la nonverbal sau la spectacole cu păpuşi, fiindcă păpuşilor le era permis să fie vorbitoare”, aminteşte el.
    Pentru Vlad Logigan, consecinţele acestei perioade se traduc prin ideile care i-au venit în izolare. „Voi face spectacole din unele idei aduse de această perioadă, pe care le voi folosi altfel. Perioada asta mi-a dat ocazia să citesc foarte mult – în mod normal eu nu apuc deloc, pentru că plec dimineaţa de acasă şi mă întorc după 10 seara, obosit după repetiţii, cursul de actori pe care îl ţin la universitate şi spectacole seara. La fel şi cu sportul, nu apucam niciodată să fac, acum am avut când etc. Lecţiile pentru mine au fost legate de creativitate, să rămân creativ, să nu-mi pierd bucuria şi plăcerea şi cred că am reuşit.”


    Un altfel de Netflix

    Teatrul independent Unteatru, al cuplului de regizori Andrei şi Andreea Grosu, se numără printre primele care şi-au anunţat intenţia de a-şi muta activitatea în mediul online şi singurul care a transmis live din sala de spectacol, ceea ce a generat un val de susţinere, încurajându-i să continue. Organiza înainte de pandemie, în medie, 14 spectacole săptămânal, atât în sala mare, unde sunt aproximativ 100 de locuri, cât şi într-o sală mai mică şi un spaţiu-bar. În medie, peste 600 de spectatori treceau pragul Unteatru săptămânal, spun fondatorii acestuia. Au făcut tranziţia înspre online, iar acum difuzează între 5 şi 7 spectacole pe săptămână, iar numărul celor care îi urmăresc, spun ei, variază de la o transmisiune la alta. „Noi continuăm să vindem bilete la spectacolele noastre, pentru că Unteatru se susţine exclusiv din aceste venituri. Am scăzut preţul biletului în baza căruia, în acest moment, întreaga familie ne poate urmări de pe acelaşi dispozitiv. Am luat această decizie în sprijinul iubitorilor de teatru, care, la fel ca noi, traversează acum o perioadă delicată. E important să rămânem alături, acum mai mult decât oricând.”
    Andrei şi Andreea Grosu mărturisesc că viaţa de antreprenoriat în zona culturii, printr-un teatru independent, nu este uşoară oricum, darămite în vremuri de pandemie. „Pentru un teatru independent, limitarea posibilităţii de a mai organiza reprezentaţii cu public este ca lipsa oxigenului. Din punct de vedere financiar, ne confruntam frecvent cu provocări chiar şi înainte de pandemie. Plata salariilor, a chiriei şi utilităţilor, cheltuielile de întreţinere şi toate taxele impuse firmelor în România au devenit acum, odată cu scăderea drastică a veniturilor, şi mai dificile”, spun ei.
    Astfel, au identificat încă de la declanşarea crizei nevoia de a se reinventa, pentru o vreme, aşa că au migrat rapid către mediul online. „În primele două săptămâni, până la instaurarea stării de urgenţă, am transmis spectacole live, chiar din sala de teatru, apelând la o întreagă echipă de specialişti din domeniul producţiei video. Apoi am început să transmitem şi înregistrări mai vechi ale spectacolelor care nu au putut fi difuzate în regim de live stream, pentru  că exista cerere din partea publicului”. Printre rezultatele observate se numără realizarea faptului că există numeroşi iubitori de teatru care locuiesc în alte ţări care îşi doresc să urmărească spectacole româneşti. De asemenea, au observat că au mulţi susţinători în afara Bucureştiului. „Ştiam că printre spectatorii noştri fideli se numără oameni care călătoresc frecvent din alte oraşe doar ca să ne vadă, dar nu
    ne-am imaginat niciodată că sunt atât de mulţi.”
    În ceea ce priveşte modul în care reuşesc să îşi acopere costurile astfel, mărturisesc că din vânzarea de bilete reuşesc să acopere doar mică parte din cheltuielile actuale. „Am încercat să mergem către sponsori şi am lansat chiar şi o campanie de crowdfunding. Am invitat iubitorii de Unteatru să ne susţină în această perioadă complicată şi suntem recunoscători pentru orice formă de sprijin pe care am primit-o în această perioadă”.
    Cum va arăta teatrul independent postpandemie? „Teatrele independente sunt şi vor fi cele mai afectate entităţi din lumea culturală, pentru că nu există nicio plasă de siguranţă pentru ele. Pentru actorii şi regizorii independenţi s-a găsit această soluţie provizorie, prin care toţi cei care au avut contracte pe drepturi de autor înainte de declanşarea crizei primesc un ajutor din partea statului. Nu ştim până când şi dacă ei vor fi sprijiniţi atâta timp cât activităţile cu public nu vor putea fi susţinute”, spun Andrei şi Andreea Grosu. Pe de altă parte, acest ajutor îi condiţionează şi îi aduce în imposibilitatea de a lucra la proiecte noi, iar orice sursă de venit le-ar anula şansele de a mai primi acest ajutor. „Veniturile generate din aceste posibile noi proiecte nu ar fi mari, mai ales în cazul artiştilor aflaţi în prima etapă a carierei. Un artist independent depune oricum eforturi imense pentru a se putea susţine, lucrând intens, în paralel, la mai multe proiecte”, cred fondatorii Unteatru.
    Despre afirmaţiile recente făcute de ministrul culturii, care vizează jocul de teatru respectând distanţarea socială, precizează că acestea nu pot fi comentate. „Pare o glumă. Teatrul, arta în general, se adaptează condiţiilor şi continuă să evolueze, dar nu până la absurd. Evident că nu va urca nimeni pe scenă cu măşti, jucând la trei metri distanţă de parteneri”. Speră însă că se vor găsi soluţii pentru revenirea teatrului în sala de spectacol în condiţii normale şi de siguranţă, pentru că interacţiunea actorului cu spectatorii este foarte importantă în acest tip de manifestare artistică. „Noi ne gândim deja la posibile variante pentru a reveni în mediul offline şi aştepăm să aflăm oficial care vor fi noile reglementări după încheierea stării de urgenţă”, spun ei.
    Activitatea lor regizorală a avut cel mai mult de suferit – au ales să oprească orice repetiţie în ziua în care s-a declarat obligatorie distanţarea socială. „Am fost activi doar ca directori de teatru şi am încercat să ţinem în viaţă mica noastră instituţie de teatru în această perioadă trecând în mediul online. Avem multe gânduri şi multe planuri, dar aşteptăm să vedem ce se întâmplă în lumea reală. Credem că teatrul nu trebuie pus deoparte şi că asta pot înţelege doar practicienii, ceilalţi care se ocupă de teorie şi ne sfătuiesc să ne adaptăm la realitatea asta. Nu e nici rău,  nici bine, e necesar. N-o să uităm momentul de pauză, dorurile, lipsa de libertate şi frica. Au dobândit toate un alt sens probabil pentru noi toţi.”


    Festivaluri amânate, nu anulate

    Marian Gîlea, preşedintele Asociaţiei Culturale FANZIN, este optimist în ceea ce priveşte perspectivele de revenire a pieţei festivalurilor şi activităţilor culturale. Asociaţia pe care o reprezintă activează pe piaţa de evenimente din Braşov.  Prin intermediul acesteia, organizează acolo patru evenimente tip festival: în februarie, Love Story şi festivalul de teatru Săptămâna Comediei, în mai, Dracula Film Festival şi Braşov Jazz and Blues Festival, în toamnă. Anul acesta, au decis amânarea Săptămânii Comediei până la finalul lunii septembrie. Celelalte două au rămas cu datele fixate anterior – Dracula Film Festival în octombrie şi Jazz Festival la început de noiembrie. „Problema majoră pe care o avem este că noi aplicam cu aceste evenimente pentru fondurile obţinute prin concursul de proiecte de la Primăria  Braşov sau Consiliul Judeţean Braşov, care tocmai au anunţat că au anulat bugetele pe cultură de anul acesta – deci nu ne mai putem baza pe acei bani, dar fiind de ceva timp în piaţă, de opt ani, o parte din bugete le obţinem prin sponsorizări.”
    Bugetul Primăriei, cumulat cu cel de la consiliu, ajungea undeva la 50% din bugetul de evenimente, care ajungeau, în situaţia Săptămânii Comediei de pildă, undeva la 50.000 de euro, în cazul Braşov Jazz & Blues Festival tot undeva la 50.000 de euro, iar în cazul Dracula Film Festival, la aproximativ 30.000 de euro. Jumătate din bani veneau din aceste fonduri (de la Primărie, Consiliu, dar şi de la CNC – care nu a anunţat dacă anulează sau nu aceste bugete).  Reprezentanţii Primăriei şi Consiliului au declarat că toţi banii care erau anterior dedicaţi proiectelor culturale vor fi direcţionaţi spre spitale, pentru lupta împotriva COVID-19.
    „După ce se mai liniştesc lucrurile, vom încerca să ne acoperim costurile – să negociem cu artiştii – spre exemplu, la festivalul de jazz, noi în fiecare an aveam patru zile, doi artişti pe seară, dar 70-80% dintre ei erau artişti străini. Vorbeam cu colegii mei să ne axăm doar pe artiştii din România – chiar dacă vor fi mai mici evenimentele”, descrie Gîlea modul în care au gândit strategia de revenire pentru perioada care urmează.  Iar despre cei din lumea teatrului cu care lucrează spune: „Nimeni nu ştie în prezent ce se va întâmpla. Cu timpul, spun eu, ne vom obişnui cu ideea că vom trăi cu acest virus şi va trebui cu toţii să avem grijă. Fiecare îşi va lua măsurile proprii. Dacă avem o trupă de jazz sau de teatru, îşi vor lua măsurile de precauţie necesare pentru a funcţiona.”
    Evenimentele lor sunt organizate în interior – de exemplu Săptămâna Comediei şi Jazz & Blues Festival se desfăşoară în Teatrul Sică Alexandrescu, în Sala Mare, care are 600 de locuri; crede că festivalurile se vor ţine în continuare acolo, dar cu un număr înjumătăţit când vine vorba de public, pentru respectarea unor reguli de distanţare fizică.
    „Asta se poate traduce printr-un preţ al biletului uşor mai mare, dar noi încercăm să negociem cu artiştii pentru a echilibra lucrurile”, spune el. Se bazează însă pe companiile implicate în viaţa culturală a oraşului. „Mulţi se întrebau – vor veni oamenii la teatru, nu le va fi frică? Eu zic că vor reveni.”

    Pastila de umor (video) pe timp de pandemie

    Şi comedienii, un alt tip de artişti independenţi, s-au confruntat cu nevoia de reinventare. În afară de a continua activitatea de comedian în online, Cristian Popesco, care este şi cofondator al clubului de comedie Comics Club a găsit şi o nişă pe care nu era activ anterior – o serie bazată pe jocuri de pe PlayStation – „Guru la jocuri”. Comedianul Cristi Popesco spune că nici activitatea de creaţie, de scris pentru spectacole, nu poate fi foarte prolifică în vremuri de pandemie. „În primul rând, stau doar în casă. Nu mai am show-uri de stand-up. Nici nu am mai scris material pentru stand-up, că este destul de dificil să scrii fără să ai unde să testezi”, spune el. Avea şi el o activitate intensă, spectacole regulate la Comics Club în fiecare zi de vineri şi sâmbătă, dar şi un turneu în zona Moldovei cu stand-up şi un turneu naţional. La fel ca în situaţia multora dintre colegii săi de breaslă, şi-a mutat toată energia în online. „Toată energia noastră s-a dus în mediul online, în special YouTube – unde facem multe live-uri, precum şi un late night show săptămânal”. Totuşi, mărturiseşte că „banii din online nu se apropie de cât câştigam din show-urile live, trăim mai mult din economii”. Chiar şi în domeniul său, de stand-up comedy, trecerea în online este dificilă. „Ai nevoie de feedbackul direct de la oameni, te încarci cu energia lor. Probabil o perioadă o să facem show-uri cu mai puţini oameni, cu distanţă între ei.”
    Pe de altă parte, soluţiile ca piaţa de comedie să supravieţuiască dacă restricţiile impuse de autorităţi vor rămâne în vigoare pe termen lung în zona de spectacole sunt să găsească fiecare nişe formate în mediul online şi să încerce să monetizeze acolo.
    Glumeşte spunând şi că a devenit destul de pasionat de cafea, prin urmare, dacă ar fi nevoit să facă o reconversie profesională, ar lua în calcul rolul de barista; precizează însă: „Eu sunt cam «straight face» şi asta nu e prea bine, trebuie să le zâmbeşti clienţilor”.


    Ce se-aude dinspre polul mondial al spectacolelor

    Broadway, acest Silicon Valley al artelor spectacolului, a generat venituri de 1,8 miliarde de dolari în sezonul trecut (2018-2019) şi a atras o audienţă record de 15 milioane de oameni.
    Întrebările cu care se confruntă actorii din România sunt aceleaşi cu ale celor din New York: „Va fi lăsat câte un loc liber între spectatori, la fel cum se discuta în situaţia avioanelor? Se vor purta obligatoriu măşti? Se vor construi mai multe ieşiri? Nu se vor mai ţine spectacole până la producţia unui vaccin?”.
    Producătorii şi sindicaliştii de pe Broadway discută numeroase opţiuni, potrivit publicaţiei americane Fortune. Teatrele de pe Broadway şi-au întrerupt brusc activitatea, iniţial până pe 12 mai, oprind toate spectacolele, inclusiv 16 premiere programate. Producătorii şi autorităţile oraşului au extins termenul până cel mai devreme la data de 7 iunie.
    Potrivit Fortune, costurile operaţionale ale unui spectacol pe Broadway sunt de circa 300.000 de dolari săptămânal, în timp ce costurile operaţionale ale unui musical ajung la 590.000 de dolari săptămânal. Se consideră că pentru un astfel de spectacol se poate ajunge la break even dacă există posibilitatea de a avea 50% din veniturile obişnuite, cât timp vând şi bilete la preţuri întregi (foarte scumpe de obicei) şi au şi clienţi premium. Dar surse din interior citate de Fortune spun că biletele trebuie să se vândă în continuare cu discounturi, model de business cu care şi-au obişnuit publicul, pentru a atrage mai mulţi clienţi odată cu redeschiderea Broadway-ului şi că multe dintre teatre va trebui să fie pline. Mai ales în contextul în care Broadway-ul va trebui să se bazeze mai mult pe localnici – în contextul în care 65% din vânzările generate în sezonul 2018-2019 au fost generate de biletele vândute turiştilor.

    Sursa: Fortune


    Scurtă istorie de teatru în pandemie

    Când ciuma a izbucnit în Londra, în 1592, teatrele din oraş au fost închise şi au rămas aşa între toamna anului 1592 şi 1594. Un nou val al ciumei, între 1603 şi 1604, a cauzat din nou închiderea teatrelor. Fără cerere pentru noi spectacole, ciuma din 1592-1594 l-a determinat pe Shakespeare să se îndrepte spre poezie şi se crede că ar fi scris în această perioadă poemul Venus şi Adonis. Au existat referinţe ale ciumei şi în munca sa de scenă: Romeo şi Julieta, piesă despre care se crede că ar fi fost scrisă în jurul anului 1595, conţine replica lui Mercutio „O  ciumă în ambele case ale voastre!” (A plague o’both your houses!). De asemenea, scrisă după 1603, piesa Timon din Atena îşi urmăreşte personajul principal izolat într-o peşteră după ce acesta îi  blestemă pe toţi atenienii urându-le o ciumă care să coboare peste ei. Piesa Regele Lear, despre care se crede că ar fi fost scrisă în 1605-1606, ar fi putut fi influenţată de criza din 1603-1604 sau chiar de epidemia de ciumă din vara anului 1606. Este posibil ca Shakespeare să fi scris piesa în carantină, iar un posibil efect ar fi fost replica din plânsetul din furtună al lui Lear „Răzbunare! Ciumă! Moarte! Confuzie!”.

    Sursa: Rose Theatre Kingston


    (La acest articol a contribuit şi Andra Stroe)

  • Sfaturile unui executiv român din Kiev pentru cum poate fi gestionat orice tip de criză. El a trecut cu bine şi prin impasuri economice şi chiar şi printr-un război

    Tiberiu Dima se află de circa şapte ani la Kiev, acolo unde conduce operaţiunile furnizorului de inputuri pentru agricultură şi produse chimice BASF în Ucraina, Moldova, Georgia şi Armenia. Are o experienţă de peste 20 de ani în management, iar una dintre cele mai importante crize prin care a trecut a fost cea din Ucraina din perioada 2014-2015, atunci când ţara a trecut printr-un impas nu doar economic, ci şi printr-un război. Ce l-a ajutat pe managerul Tiberiu Dima să treacă prin aceste situaţii dificile?

    „Concentrează-te pe lucrurile pe care le poţi controla direct – nu irosi energia către ceea ce nu poţi controla. Ai întotdeauna aproape minimum un partener de mare încredere, pentru discuţii şi consultare în luarea deciziilor. Odată luate deciziile, comunică-le succint şi clar, şi execută-le cât mai repede posibil. Elimină birocraţia în timpul crizei.  Fii prezent, fii omenos, fii aproape de oamenii din echipă.” Acestea sunt principiile după care Tiberiu Dima se ghidează în orice tip de criză şi care l-au ajutat să treacă atât prin criza economică internaţională din 2009 care l-a prins în România, cât şi prin cea din Ucraina din perioada 2014-2015.
    Tiberiu Dima şi-a început cariera în cadrul distribuitorului de bunuri de larg consum Interbrands la începutul anilor ’90, însă cariera l-a purtat pe managerul român în mai multe sectoare, precum ţigări – a lucrat pentru producătorul JTI – sau produse de îngrijire, activând în cadrul Sarantis Group, care are în portofoliu branduri precum Elmiplant, STR8, C-Thru sau Bioten. Însă, în 2009, s-a alăturat echipei din România a BASF, un gigant cu vânzări de 59 miliarde de euro în 2019 la nivel internaţional şi peste 110.000 de angajaţi. Portofoliul BASF este organizat în şase divizii: produse chimice, materiale, soluţii industriale, tehnologii de suprafaţă, nutriţie şi îngrijire şi soluţii pentru agricultură. În România, Tiberiu Dima a ocupat funcţiile de sales & commercial manager al diviziei Crop Protection (agricultură) şi mai apoi  cea de country manager Crop Protection până la finalul anului 2013, atunci când a plecat să conducă divizia de soluţii pentru agricultură din Ucraina, Moldova, Georgia şi Armenia.
    La jumătatea anului trecut, managerul a acceptat o nouă provocare, aceea de a devenit managing director al BASF în această regiune, ocupându-se de tot portofoliul de produse.
    Tiberiu Dima spune că BASF este un business foarte complex, compania este prezentă în lanţul valoric în aproape orice domeniu, de aceea managementul la nivel de ţară al afacerii implică un model colaborativ, cu divizii şi funcţiuni dincolo de graniţele geografice. Astfel, rolul lui implică multă coordonare, prioritizare şi armonizare a diferitelor divizii ale grupului BASF, având responsabilitatea finală de a dezvolta şi implementa strategia de afaceri pentru Ucraina, Moldova, Georgia şi Armenia.
    „Partea de reprezentare a companiei este una foarte importantă într-o ţară care nu este membră a Uniunii Europene şi care are o situaţie geopolitică nu tocmai facilă. Reprezint interesele companiei în Ucraina şi celelalte ţări din aria mea de responsabilitate, atât în relaţiile cu clienţii, cât şi în relaţie cu autorităţile şi asociaţiile profesionale. Sunt membru în consiliul director şi vicepreşedinte al European Business Association, care este cea mai mare asociaţie profesională internaţională din Ucraina, reprezentând interesele a peste 1.000 de companii membre ce au împreună peste 2 milioane de angajaţi în Ucraina.” În această calitate, el participă la întâlniri cu administraţia guvernamentală sau prezidenţială, ambasade, camere de comerţ şi alte instituţii implicate în dezvoltarea unui mediu de afaceri favorabil în Ucraina.
    Pe de altă parte, Tiberiu Dima explică faptul că rolul de director general în industria unde activează vine cu responsabilităţi foarte mari pe partea de conformitate, de asigurare a standardelor de protecţie a sănătăţii şi a mediului.
    „Aş spune că la noi grija aceasta începe în zona de cercetare şi dezvoltare, este prezentă pe tot parcursul dintre producţie şi utilizator final, dar de când deţin acest rol simt responsabilitatea în fiecare moment. Şi cred că aşa trebuie să fie. Personal, cred că înainte de orice vin oamenii. Când conduci o firmă nu mai faci doar ce vrei tu; poate fi chiar un pic frustrant până te ajustezi. Înţelegi mai bine decât oricând, că rolul tău esenţial este de a asigura cel mai bun cadru pentru a atrage oamenii cei mai potriviţi cu organizaţia ta, pentru a-i ajuta să crească, să îşi descopere superputerile.” În Ucraina, BASF are peste 160 de angajaţi permanenţi, care deservesc peste 300 de clienţi direcţi şi peste 800 clienţi indirecţi, furnizând produse, soluţii şi expertiză tehnică şi comercială pentru majoritatea ramurilor industriale şi pentru agricultură.
    „Divizia Agricultural Solutions are poderea cea mai mare pentru BASF în Ucraina, având în vedere mărimea pieţei de inputuri pentru agricultură. În ultimii ani au crescut de asemenea semnificativ afacerile cu produse ce deservesc industriile uşoare (nutriţie animală, produse farmaceutice, componente auto, încălţăminte şi textile, vopseluri decorative, sisteme pentru eficienţă energetică etc.)”, a menţionat Tiberiu Dima. Pentru managerul român, ziua la birou începe la 7:45, iar ziua de lucru este împărţită între discuţii cu membrii echipei, analize sau diverse scenarii de business, întâlniri interne sau externe pe diverse teme, discuţii informale cu colegii, convorbiri telefonice sau semnarea de documente.
    „Petrec, în medie, cel puţin
    30 minute pe zi pentru a învăţa ceva nou sau pentru a mă pune la curent cu informaţiile relevante. Călătoresc cam 25% din timp, în special pentru a vizita clienţi, dar şi pentru întâlniri cu managementul în Moscova sau la sediul central în Ludwigshafen, Germania.” El spune că a învăţat de-a lungul timpului că nu există o soluţie universală pentru succesul în afaceri – companiile trebuie să fie flexibile în a înţelege nevoile clienţilor şi a adapta, pe cât posibil, oferta de produse sau soluţii, precum şi caracteristicile specifice ale acestora. 
    „Este esenţial să înţelegi exact ce are nevoie clientul şi cum poate rezolva problema produsul sau serviciu tău – pentru asta este necesar un dialog real, deschis şi permanent cu clienţii.” De asemenea, managerul român spune că îşi ghidează deciziile după mai multe lecţii învăţate de-a lungul timpului.
    „Think big – determinarea de a aduce o schimbare fundamentală pozitivă în dinamica unei pieţe este răsplătită pe măsură. Pentru a reuşi cu succes acest gen de schimbare este nevoie de viziune, curaj şi leadership”.
    Cât despre o posibilă întoarcere în România, Tiberiu Dima spune că experienţa internaţională îi aduce în continuare o mare satisfacţie personală şi profesională, în ciuda provocărilor legate de limba, cultură şi ieşirea din mediul confortabil din ţară.
    „Intenţionez să continuu să lucrez în străinătate pentru următorii câţiva ani.” 

  • Talcioc de lux online: ce vinde online un magazin care i-a avut printre clienţi pe Beatleşi

    Iar dacă vine un virus şi-ţi strică planurile de a crea ceea ce se doreşte a fi un talcioc de lux la sediu, nu-ţi mai rămâne decât să-l muţi online, până trece primejdia. La talciocul de lux al Fred Segal se găsesc şi obiecte mai ieftine, cum ar fi tricouri de 50 de dolari, scrie LA Times, dar şi blugi de câteva sute de dolari, articole vestimentare confecţionate din haine sau accesorii vechi, precum şi genţi vintage de la Chanel sau Hermès şi ceasuri Cartier, genţile şi ceasurile costând zeci de mii de dolari. 

  • Sfârşitul Work-Life Balance-ului?

    „Îmi lipsesc urcatul în maşină după un meeting şi mersul prin Bucureşti care mă enerva, dar acum îmi dau seama cât de mult îmi plăcea de fapt. E altă intensitate, eu aşa cum am muncit în ultimele săptămâni nu am mai muncit niciodată înainte, măcar aveam pauze, acum nu prea mai am pauze”, a spus Dragoş Anastasiu, preşedintele grupului Eurolines, într-o discuţie recentă cu Business MAGAZIN prin intermediul platformei Zoom. Iar în articolul de copertă al ediţiei trecute, Anca Bidian, CEO al Kiwi Finance, mărturisea şi ea: „Nu mai avem repere clare de timp alocat serviciului şi de multe ori avem impresia (sau chiar aşa şi este) că ziua de lucru este toată ziua. Cu toţii vrem să trecem cât mai bine peste această perioadă, iar eu personal nici nu cred că mai am o agendă zilnică”.
    Acest nou mod de lucru despre care vorbesc Anca Bidian şi Dragoş Anastasiu, dar cu care se confruntă şi alţi CEO sau antreprenori, dar şi angajaţi aflaţi la toate nivelurile de carieră, oriunde în lume, îi caracterizează pe cei mai mulţi dintre cei care au putut să îşi continue sarcinile de muncă în condiţii de pandemie.
    Astfel, peste atât de mult discutatul echilibru între viaţa personală şi viaţa profesională, idealul „Work Life Balance” pare şi mai greu de atins din cauza lipsei unor limite fizice (spaţiul de la birou vs. spaţiul de acasă) sau poate chiar şi limita adusă de ora aceea în plus petrecută în trafic, în care lăsam în urmă (sau nu) problemele sau chiar şi reuşitele de la birou. Dincolo de lipsa graniţelor, tehnologia contribuie într-un mod intruziv la gradul de încărcare a angajaţilor – cu mailuri, mesaje pe grupuri de WhatsApp, Facebook, conferinţe pe Zoom sau Slack care apar constant, uneori simultan, la orice oră din zi, din noapte, în weekend sau de sărbători.  În timp ce copiii au şi ei propriile teleconferinţe.
    Iar dacă unii dintre noi alegeau să nu îşi mai citească mail-urile în concediu sau în weekend, pentru o uşoară deconectare în trecut, s-ar putea ca acest lucru să nu mai fie posibil în viitor. Trecem într-o nouă „revoluţie”, o schimbare similară poate celei aduse de inventarea iluminatului cu petrol, care însemna că angajaţii pot lucra 12 ore pe zi, înainte de secolul XIX, când s-a inventat istoricul program „de la 9 la 5”?
    Datele unui studiu realizat recent de BestJobs arată că în prezent pe piaţa locală 3 din 10 angajaţi lucrează de acasă, iar principalele trei probleme care vin în îndeplinirea sarcinilor de serviciu pe care le întâmpină angajaţii care lucrează remote sunt lipsa unei comunicări eficiente cu restul echipei (15,7%), lipsa clarităţii în ceea ce priveşte sarcinile zilnice (11,82%) şi comunicarea deficitară cu clienţii (9,17%). Dintre cei care lucrează de acasă, 35% au constatat că sunt mai productivi în această perioadă de muncă obligatorie la domiciliu comparativ cu productivitatea pe care o au la birou, pentru că nu mai pierd timp cu deplasarea zi de zi. Pe de altă parte, 13% dintre cei care lucrează de acasă spun însă că sunt mai puţin eficienţi, în condiţiile în care trebuie să se ocupe şi de treburi casnice sau să aibă grijă de copii.
    Unul dintre riscurile telemuncii se leagă de hiperactivitate, angajaţii care lucrează de acasă fiind tentaţi să lucreze nonstop. Potrivit platformei de resurse umane undelucram.ro, angajaţii care lucrează de acasă muncesc cu 2 zile mai mult în fiecare lună. Iar în timp ce mulţi angajatori se plâng că productivitatea angajaţilor ar putea scădea, situaţia este inversă: 85% dintre companiile care oferă flexibilitate angajaţilor şi le oferă posibilitatea de a lucra remote vor observa o creştere în productivitatea acestora, observă cei de la undelucram.ro. Cât din această productivitate ia din felia timpului personal?
    După cum remarcă jurnaliştii de la Harvard Business Review, timp de mai multe decenii, organizaţiile au promovat modelul „angajatului ideal” în profilul persoanei disponibile 24 de ore pe zi, 365 de zile pe an, în fiecare an al carierei sale: „Acesta este un arhetip nerealist, unul care presupune că există mereu în peisaj o persoană care să aibă grijă de restul aspectelor care ţin de viaţă. Totuşi, în prezent două treimi din familiile americane sunt cu părinţi singuri sau cu doi părinţi care muncesc. Cu şcolile şi grădiniţele închise, munca nu poate continua ca în mod normal doar pentru că lucrul remote este posibil din punct de vedere tehnologic”, spun autorii articolului care a analizat această temă în Harvard Business Review. Poate mai mult ca oricând, angajaţii sunt din nou în postura de a-şi demonstra disponibilitatea, cu aproximativ un sfert din populaţia globului care lucrează de acasă şi probabil vor lucra într-un mod flexibil şi prin rotaţie, tot de acasă, în perioada următoare. Mai putem să vorbim despre echilibru în această nouă paradigmă?


    O graniţă din ce în ce mai puţin vizibilă

    „Echilibrul dintre viaţa personală şi cea profesională este un subiect despre care s-a discutat foarte mult în ultimii ani şi pe care angajaţii au început să pună din ce în ce mai mult accent. Dacă acum câţiva ani eram puşi în situaţia de a petrece mai mult timp la birou decât acasă, prioritizând cariera în detrimentul vieţii personale, noile generaţii au schimbat această abordare”, observă Raluca Peneş, HR manager al companiei de outsourcing de salarizare şi administrare de personal, recrutare şi muncă temporară Smartree. Potrivit ei, anterior pandemiei începuserăm să acordăm mai multă valoare timpului petrecut cu familia, hobbyurilor şi activităţilor extra şi să încercăm să separăm viaţa profesională de cea personală. Aceasta reprezenta un factor motivant pentru salariaţi, iar organizaţiile s-au adaptat în timp, conştientizând că acesta este unul dintre principalele criterii de selecţie ale unui candidat atunci când are în vedere schimbarea jobului.
    Dar odată cu intrarea în această perioadă de pandemie, lucrurile par a se schimba, iar modul de lucru „work from home” face ca graniţa dintre viaţa profesională şi cea personală să fie practic invizibilă şi uneori greu de gestionat, crede Raluca Peneş.
    „Faptul că nu mai există două medii diferite, şi anume cel de birou, spaţiu, comunicare directă cu colegii, şi cel de acasă, duce, nu de puţine ori, la situaţia în care timpul petrecut în faţa calculatorului acasă să nu poată fi asociat direct mediului profesional, ci personal”, observă managerul de la Smartree. De asemenea însă, lucrurile pot sta şi invers. „Fiind nevoiţi să ne petrecem timpul în casă şi ca atare să adaptăm şi programul de lucru la noul context, fără posibilitatea de a desfăşura alte activităţi în afara celor casnice, putem avea senzaţia că programul de lucru nu s-a terminat. Avem tentaţia de a rămâne logaţi pe calculator, de a răspunde e-mailurilor sau telefoanelor primite de la colegi, condiţii în care ne putem simţi stresaţi, suprasolicitaţi, dorind să revenim la birou.”
    Lipsa unei interacţiuni zilnice şi şi a lucrului în echipă ar putea conduce şi la un sentiment acut de izolare. „Pe de altă parte, lucrând de acasă, va exista, cel puţin pentru unii dintre noi, tentaţia interferării unor treburi casnice cu programul de muncă. Este recomandat să eliminăm aceste elemente care ne pot distrage atenţia, pentru că nu vom face decât să excludem barierele între viaţa profesională şi cea personală şi să nu finalizăm taskurile în niciunul dintre planuri.”
    Rezultatul? „Vom sfârşi  prin a lucra haotic, poate în unele cazuri cu mult peste media orelor de program, situaţie ce va genera din nou nemulţumiri”. Raluca Peneş precizează că în acest context, foarte important de gestionat pe termen de lucru este menţinerea concentrării pe obiective şi pe productivitatea muncii de acasă. „Acestea pot fi atinse mai uşor printr-o organizare riguroasă şi prin respectarea programului zilnic, setarea unui spaţiu dedicat activităţilor profesionale, dar şi prin ghidarea după deprinderile de la birou, inclusiv luarea pauzelor.”
    HR managerul companiei Smartree este de părere că chiar dacă organizaţiile îşi vor relua activităţile de la birou, aceasta se va realiza treptat şi „sigur vom fi puşi în continuare în situaţia de a lucra în anumite perioade şi de acasă”. În plus, o parte dintre angajaţi vor dori să permanentizeze noul mod de lucru de acasă, cu care unii dintre noi eram obişnuiţi şi înaintea epidemiei, dar într-un cadru foarte bine stabilit, adică în limita a câteva zile pe lună.
    „Referitor la clasicul program 9:00 – 17:00, putem spune că în anumite domenii sau pentru anumite tipologii de joburi, şi înaintea pandemiei, acesta era un concept depăşit, urmărindu-se în schimb un sistem care pune concentrarea pe sarcinile de realizat şi pe nivelul de energie şi creativitate al fiecărui individ în parte. Dar aici intervine modul în care fiecare dintre noi ne disciplinăm şi ne organizăm activităţile, astfel încât să ne echilibrăm viaţa profesională cu cea personală, dar şi să devenim mai productivi din punct de vedere profesional”, conchide ea.
    Simona Chesăraicu, care a muncit vreme de mai mulţi ani în mari companii, ajungând ca la un moment dat să coordoneze departamentul de resurse umane al unei multinaţionale, este acum psihoterapeut şi profesor calificat în mindfulness (o disciplină care ne ajută să trăim în prezent). Totuşi, spune că nici ei nu i-a fost chiar atât de simplu să transfere tot ce se întâmpla în cabinet, în mediul online, aceasta reprezentând o schimbare mare care a cerut pregătire, inclusiv prin citirea a mai multe informaţii despre aspectele tehnice ale aplicaţiei Zoom.  „S-au schimbat şi felul în care facem lucrurile şi ce este nevoie să facem”. În rândul clienţilor ei a identificat două tendinţe: „Persoanele care au rămas fără locuri de muncă, din  categoria angajaţilor care sunt în şomaj tehnic, medici, din cabinetele stomatologice, din servicii, cosmetică, care nu mai lucrează acum, iar o altă categorie este a celor care lucrează mult mai mult, în special din zona de corporate şi care s-au trezit acasă cu câte doi copii, care fac lecţii online, iar ei au programul de muncă la fel ca înainte, doar că îl fac de acasă din sufragerie. Şi pentru ei  viaţa s-a complicat destul de mult, dacă vorbim despre o casă cu trei camere, cu doi copii, cu soţia care lucrează de acasă uneori, administrarea meetingurilor devine o problemă, de exemplu. Cei care sunt tineri şi nu au copii încă pare a se fi adaptat puţin mai uşor, dar pentru majoritate lucrurile s-au complicat”.
    Fiecare abordare a situaţiei este una personală şi nu poate fi generalizată, observă psihoterapeutul: „Simpla schimbare pe care a adus-o perioada aceasta ne cere un efort de adaptare, eram obişnuiţi cu un anumit ritm, cu o anumită rutină, în care undeva după-amiază, seara, ne apropiam de cei de acasă, pentru cei care lucrează de acasă a dispărut toată partea aceasta de rutină şi a fost înlocuită cu «mă mut din dormitor în sufragerie şi îmi ţin meetingurile acolo sau invers şi mă intersectez în pauzele mult mai informale cu cei care sunt în casă»”. Spune că a întâlnit multe reacţii de genul „nu ştiu cum să mă comport, stăm mult prea mult timp împreună, nu îmi găsesc spaţiul personal”. A întâlnit de asemenea reacţii în care cuplurile au spus că nu mai ştiu despre ce să povestească, mai ales dacă volumul de muncă s-a redus mutându-se în online. A întâlnit, în extrema cealaltă, cazuri care spun „este minunat, acum putem face tot ce aveam pe o listă de aşteptare”. „Nu este alb sau negru răspunsul la această situaţie, trăim această experienţă diferit şi depinde foarte mult cu ce bagaj a intrat fiecare în perioada aceasta, în funcţie de acest lucru unii au găsit un loc bun, alţii dimpotrivă se simt constrânşi şi presaţi de ce se întâmplă”, explică ea. Observă de asemenea că nici celor singuri nu le este deloc uşor: „Sunt situaţii în care e greu să fii şi cu tine, dacă nu avem obiceiul de a ne uita la noi din când în când şi de a face exerciţii de introspecţie e greu să stai cu tine însuţi şi atunci ne umplem timpul cu multe activităţi, iar contextul social şi economic ne a oferit ocazia de a face aproape orice – acum puteam să plecăm deseori în weekenduri în city break. Era simplu să fugim de noi, de partener, de relaţie, de familie, să supraîncărcăm sau supracompensăm, pentru cei care au fost antrenaţi să facă în permanenţă ceva e un moment mai greu”.



    Fără limite fizice, dar cu limite mentale

    „Pe mine m-a ajutat foarte mult rutina, chiar dacă este o altă rutină, să am o agendă, un program clar, să ştiu dimineaţa la ce oră mă trezesc, să am repere clare peste zi, să păstrez rutina cu disciplină, asta am lucrat şi cu clienţii care s-au găsit destul de debusolaţi la început”, descrie Chesăraicu modul în care am putea să trasăm nişte limite pentru un mai bun echilibru. Partea de organizare este cea mai importantă „acolo unde sunt probleme de spaţiu fizic, trebuie găsite soluţii punctuale – la o familie cu doi copii, trei camere, este o problemă, acolo unii îşi negociază teritoriul mai bine, alţii obosesc mai mult pe parcursul zilei”.
    Ce se întâmplă când intervin colegii noştri sau şefii care nu respectă limitele? „Când lucram în corporaţie spuneam că există două tipuri de urgenţe, şi în viaţa profesională, şi în viaţa personală: accidentele sau focul, atunci când chemăm salvarea sau pompierii – iar  replica pe care o primeam era că avem deadline-uri. E adevărat, dar deadline-urile nu înseamnă o urgenţă vitală, le setăm împreună, dacă uneori nu estimăm corect volumul de muncă, acolo găsim soluţii, dar urgenţă nu există”, spune ea.
    Negocierea trebuie să aibă astfel loc şi în discuţiile cu superiorii, cu şefii, ca să nu ajungem la evenimente de presiune majoră în care constant trebuie să lucrăm la ceva. „E nevoie de o comunicare cât mai eficientă, cât mai clară, în care să trasăm clar obiectivele fiecăruia. Dacă reuşim să comunicăm mai bine, întotdeauna găsim soluţii.” Un alt factor de stres este generat de comunicarea prin intermediul tehnologiei. Ce facem atunci când un coleg ne scrie pe un canal, ceilalţi pe un alt canal, trebuie să iau informaţia dintr-o parte şi trebuie să o transmit prin intermediul altei platforme? „Prima replică care îmi vine în minte este: mai puţin e mai bine”, spune Simona Chesăraicu. Ea crede că realist ar fi să evaluăm situaţia în care suntem, chiar dacă vrem să nu se schimbe foarte multe din lucrurile din jurul nostru, ele s-au schimbat deja, nu putem să facem la fel de mult ca înainte sau la fel cum făceam înainte şi să acceptăm, să conştientizăm că lucrurile stau altfel şi să conştientizăm că avem nevoie ca ele să se întâmple cumva mai simplu, mai firesc. Dacă ne propunem să facem lucrurile exact aşa cum se întâmplau înainte, cel puţin în perioada aceasta în care ne adaptăm la mediul online, nu se va întâmpla, presiunea va fi foarte mare,  comunicarea în online este foarte diferită.”
    Ea îl oferă ca exemplu pe băiatul său, care face şcoala în mediul online: „În primele trei săptămâni era extrem de obosit – ei sunt mici, vorbesc toţi odată, dar nici dascălii nu ştiau ce să facă, le-a luat câteva săptămâni să înţeleagă ce se întâmplă în mediul online”.
    Acum totul este diferit, totul este în online, iar faptul că nu mai discutăm o sarcină de birou la cafea se reflectă în gradul nostru de oboseală generat de aceste platforme de comunicare: „E nevoie de o perioadă de adaptare. Reţetă universală nu cred că există, ci este nevoie de răbdare şi de a încerca să vedem cât mai clar cum stau lucrurile şi ce putem scoate  bun din această situaţie”. 
    Simona Chesăraicu mai vorbeşte despre un fenomen pe care l-a observat – respectiv contagiunea emoţională – motiv pentru care anxietatea este, observă ea, un termen aproape la fel de folosit acum precum cel de „pandemie”: „Sigur că este o perioadă în care creşte nivelul de anxietate, dar am şi auzit foarte mult acest lucru şi de la oameni care nu o resimt, dar le atrage atenţia  – e foarte uşor să fii contaminat de diverse stări, cred că şi asta se întâmplă”.
    Chiar dacă vor exista sechele ale acestei perioade pentru mulţi dintre noi, ea este de părere că avem capacitatea să ne adaptăm. „A fost o ocazie pentru mulţi dintre noi să reflectăm la cum arată, şi viaţa profesională, şi viaţa de familie, la ce e important, la ce nu e important, care sunt valorile după care ne-am ghidat, cât de mult am nevoie, cât de mult nu am nevoie – cu siguranţă am reflectat mulţi dintre noi, iar asta ne va duce la un fel nou de a ne raporta, şi la muncă, şi la echipă, şi la ceea ce se întâmplă. Mai mult decât atât, creierul nostru a învăţat un model nou de funcţionare prin neuroplasticitate – a învăţat un model care nu exista până ieri şi dacă îl învăţ cu răbdare şi cu tehnică bună azi, el va funcţiona după un model nou. Ne putem învăţa şi dezvăţa de aproape orice, cel puţin aşa ne spun neuroştiinţele”.



    Un program devenit mai degrabă istorie

    Sociologul Alexandru Dincovici, managing partener al firmei Izibiz Consulting, descrie programul de la 9 la 17 „drept un artefact cultural şi un tip de muncă de care se bucură doar anumite categorii de oameni, şi nu altele. De altfel, să spui că lucrezi de la 9 la 5 e, cel puţin în limba engleză, şi o asumare a unui soi de statut inferior de angajat (la noi poate de corporatist) care prestează o muncă nesemnificativă şi care îşi permite luxul de a opri orice fel de activitate profesională de îndată ce s-a terminat programul (dovadă în plus a lipsei de importanţă a muncii de acest tip, spre deosebire de exemplu de munca din «sectoare strategice» care se desfăşoară nonstop)”, explică Alexandru Dincovici.
    În ceea ce priveşte regulile de delimitare între viaţa personală şi cea profesională, el este de părere că aceasta era mai degrabă una fizică şi viza două spaţii diferite. „Avem în primul rând ideea de locuinţă, spaţiu intim, care se opune biroului, spaţiu semipublic. Pentru multă lume, cele două spaţii nu s-au contopit acum, ci biroul a invadat acasă-ul. Cu bocancii. Cum facem să putem crea viaţă profesională în spaţiul privat e de fapt întrebarea esenţială de acum?”, întreabă retoric sociologul. El este de părere că, pentru a recrea cât de cât o delimitare dintre cele două, trebuie în primul rând neapărat un soi de separare a spaţiului profesional în casă, şi ulterior şi a timpului de lucru. Altfel, riscăm să nu mai avem deloc graniţe şi pe termen lung poate deveni nesănătos şi dificil de gestionat. „Cu cât gospodăria este mai aglomerată, cu atât este mai dificil de făcut, şi atunci când există copii şi toţi membrii familiei sunt nevoiţi să lucreze delimitarea trebuie să fie posibilă pentru toată lumea, păstrând şi un grad de intimitate de ambele părţi, limitând accesul vieţii profesionale în intimitatea familială dar şi al familiei în lumea profesională”, spune el.
    De asemenea, observă că ţinuta de birou, purtată în continuare,  poate şi ea contribui la stabilirea unor graniţe, din două perspective. Pe de o parte ea poate marca simbolic un timp de lucru, şi pe de altă parte poate constrânge purtătorul la o anumită postură şi la desfăşurarea unor activităţi de birou, în detrimentul celor casnice.
    Pe de altă parte, Alexandru Dincovici este de părere că acolo unde acest program „de la 9 la 5 există”, se va menţine, dar vor exista câteva schimbări de paradigmă, în contextul în care existau deja mişcări care propuneau de mult reducerea timpului de lucru din diferite motive, cu propuneri care pleacă de la săptămâna de 35 de ore (o reuşită a socialiştilor francezi) şi până la săptămâna de 4 zile lucrătoare şi multe alte alternative mai mult sau mai puţin flexibile. El este de părere că, pe măsură ce această stare de alertă va continua, cu cât va persista mai mult pericolul inamicului invizibil care ne poate îmbolnăvi, cu atât există posibilitatea să ne schimbăm şi noi mai mult, ca oameni. „Contactul fizic, de exemplu, este esenţial pentru formarea noastră ca persoane, şi avem nevoie, după cel al mamei, şi de contactul şi de interacţiunile cu alţi oameni. Ori, pe lângă muncă, se schimbă şi învăţarea şi e greu de spus ce fel de oameni va naşte şi va crea această pandemie. Cum vor relaţiona ei şi cum vor gestiona lumea nouă care se conturează.”


    Sociologul Romulus Oprica, managing partner al firmei BrandBerry, atrage atenţia asupra faptului că în majoritatea industriilor programul este stabilit de interdependenţele existente în societate: „Copiii merg la şcoală într-un anumit interval, acesta fiind intervalul propice şi pentru majoritatea părinţilor de a fi productivi. Industria alimentară trebuie să producă mai ales într-un interval care să permită livrarea produselor la prima oră a zilei iar serviciile de salubritate şi transport, ca să oferim doar două exemple, trebuie să fie active aproape nonstop”. Cu alte cuvinte, explică el, trăim cu toţii într-o reţea, nu într-o bulă specială care să ne facă independenţi unii de ceilalţi. Şi, până la urmă, tocmai această interdependenţă şi negociere constantă cu ceilalţi face această societate atât de frumoasă, spune Oprica.  
    „Cred că am fost forţaţi să vedem şi alte opţiuni de a rezolva sarcinile zilnice, indiferent că sunt sarcini de muncă sau banale activităţi zilnice. Această perioadă de criză ne-a determinat să fim mai deschişi, mai creativi, ceea ce în mod cert va influenţa modul în care lucrăm şi trăim. Tehnologiile, mai ales cele de comunicare, au cunoscut un salt cantitativ şi calitativ semnificativ în aceste ultime luni şi ritmul evoluţiei lor nu se va diminua pentru că nici riscul nu a trecut. Atât timp cât avem activă această ameninţare la adresa unei nevoi de bază, a sănătăţii noastre, vom fi mult mai atenţi şi mai deschişi la toate instrumentele care ne pot aduce un plus de securitate”, constată Romulus Oprica.  
    Pe de altă parte, în acest nou context, este de părere că nevoia spaţiului privat va creşte, prin urmare balanţa va înclina mai mult înspre atenţia acordată vieţii personale. „Dacă ne uităm pe stradă, în magazine, la cozi, vedem că majoritatea covârşitoare a cetăţenilor respectă regulile de distanţare fizică. De ce? Pentru că pe oamenii de afară nu-i cunoaştem, nu sunt cei din cercul nostru social apropiat, cei în care avem încredere şi faţă de care nu simţim nevoia să păstrăm distanţa de siguranţă, de 2 metri. Este aproape imposibil ca această distanţă fizică să nu se manifeste şi în relaţia spaţiu privat social – spaţiul public profesional. Toţi cei care am experimentat această izolare, dacă suntem persoane foarte sociabile, vom dori să ne revedem în apropiere fizică mai ales cu cei care ne sunt dragi şi nu vom aloca resurse semnificative de timp celor cu care nu aveam şi înainte o relaţie apropiată; cei care sunt mai puţin sociabili vor fi cu atât mai puţin interesaţi de intensificarea relaţiilor profesionale. Cu alte cuvinte, consider că spaţiul privat a câştigat teren în această perioadă de izolare, pentru că acesta este spaţiul care oferă siguranţă emoţională.”


    Din ce este alcătuită o zi normală de lucru? 

    Viaţa normală de lucru a angajaţilor din marile companii era deja îngreunată de lipsa de intimitate din birourile open space, de şedinţele interminabile şi de întreruperile colegilor sau notificărilor primite pe e-mail. Acum, pentru toţi cei care lucrează de la domiciliu a venit un nou set de întreruperi – atât de natură personală (poate copiii care învaţă şi ei în regim de telemuncă, după un program propriu, dar care necesită atenţia adulţilor) cât şi tehnologică – cu mesaje care vin instant de pe toate platformele din partea colegilor de echipă. În contrast cu ce se întâmplă acum, vă reamintim din ce era alcătuită o „zi normală de muncă”, potrivit datelor publicaţiei americane Harvard Business Review: 

    ●  Şedinţe care durează mai multe ore, pentru a discuta chestiuni asupra cărora se poate reveni de fapt prin câteva mailuri;
    ●  Întreruperi neplanificate, cauzate de obicei de birourile deschise, de platformele de mesagerie instant, precum şi de sunetele de notificare ale smartphone-urilor şi desktopului;
    ●  Căutarea consensului în echipe pentru decizii reversibile, fără consecinţe prea mari;
    ●  Căutarea neobosită a acelui „inbox zero”, un simbol al a pune scopurile altora înaintea voastră;
    ●  Călătoritul, uneori la distanţă, pentru a-i întâlni pe oameni faţă în faţă, când de fapt un telefon ar fi suficient;
    ●  Trecerea de la o sarcină la alta constant şi extenuarea fără prea multe rezultate;
    ●  Sarcini rudimentare şi administrative. 

  • 105 Cele mai puternice femei din business. Anita Niţulescu, CEO, Eurolife Asigurări: „Nu recomand nimănui să ajungă la compromisuri când vine vorba despre locul de muncă”

    Pentru Anita Niţulescu, care are o carieră de peste 20 de ani în industria asigurărilor, realizările profesionale se leagă de dezvoltarea pe care Eurolife a avut-o în ultimul an în zona diversificării de canale de vânzare şi lansării de produse noi, inovative pentru piaţa locală. Ea se referă la intrarea companiei în zona digitală prin intermediul asigurării de călătorie, dar şi la lansarea segmentului de business axat pe dezvoltarea de parteneriate.
    Anita Niţulescu este de părere că în călătoria profesională a fiecăruia, indiferent de gen, competenţele sunt cele care ies în faţă. „Nu îmi amintesc să fi fost momente în care să fi simţit că lucrurile ar fi putut fi altfel dacă la masă ar fi stat un bărbat în locul meu. Dimpotrivă, cred că o femeie aduce de multe ori diplomaţia şi energia de a gestiona orice situaţie. Şi aş mai adăuga că din perspectiva rolului dublu pe care o femeie îl poate avea – profesionistă, dar şi mamă – noi, femeile, suntem cumva mai puternice; ne asumăm mai multe atât în relaţia de business, cât şi în cea personală, principalul obiectiv fiind mereu găsirea echilibrului între cele două lumi, fără de care nu am putea face performanţă pe niciun plan.”  

     

    Profilul Anitei Niţulescu a apărut în catalogul Business MAGAZIN „105 CELE MAI PUTERNICE FEMEI DIN  BUSINESS”, a cărui variantă digitală o puteţi citi aici.