El este profesor de inginerie mecanică la Universitatea Duke. În 2001, profesorul Bejan s-a numărat în rândul primilor 100 cei mai citaţi autori în domeniul ingineriei din toată lumea. A primit 18 doctorate onorifice de la universităţi din 11 ţări. Este autorul a 30 de cărţi.
Potrivit unui articol al publicaţiei Quartz, el pune la îndoială convenţiile şi autoritatea şi crede în conexiunile dintre teme şi discipline diferite.
A inventat un principiu în fizică denumit „legea constructivă a evoluţiei şi organizării”, despre care el spune că are o aplicabilitate vastă în viaţă şi societate pentru a înţelege mai bine cum funcţionează lumea. Teoria constructală descrie un principiu de design din natură: sisteme de curgere, de toate felurile – oameni, râuri, copaci, plăci tectonice, pieţe – toate funcţionează la fel, dintr-un anumit punct de vedere. Pentru a supravieţui, toate aceste sisteme trebuie să se adapteze şi să acomodeze curenţii care le traversează şi toate evoluează urmând un tipar vascular.
În 2018, profesorul Bejan a primit medalia Benjamin Franklin pentru inginerie mecanică acordată pentru teoria constructală. Alţi câştigători ai medaliei sunt Stephen Hawking şi Tesla, potrivit informaţiilor din presa internaţională.
Aplicată economiei, legea constructală a fizicianului este cuprinzătoare şi controversată în acelaşi timp. Aceasta spune că bogaţii există nu din cauza unei erori a sistemelor economice, ci pentru că trebuie să existe.
Populaţia lumii devine mai bogată per ansamblu, scrie compania de cercetare Inequality.org. Concluzia se bazează pe date ale Pew Research Center care arată că între 2001 şi 2011, procentul celor mai săraci oameni, care câştigă până la doi dolari pe zi, a scăzut de la 29%, la 15%. Clasa medie, a celor care câştigă între 10 şi 20 de dolari zilnic, aproape s-a dublat, de la 7%, la 13% în aceeaşi perioadă de timp.
Raportul din 2015 al Credit Suisse arată că 71% din lume deţine 3% din averea globală.
Chiar dacă mulţi ar vrea ca acest decalaj să fie redus şi o societate bazată pe egalitate să fie creată. Potrivit lui Bejan, acest lucru este imposibil, din punctul de vedere al fizicii.
El a publicat o lucrare Jurnalul de Fizică Aplicată în care spune că inegalitatea socială este inevitabilă din cauza teoriei constructale. Asta fiindcă distribuţia tuturor lucrurilor – atât sociale, cât şi politice şi economice – sunt determinate de sisteme ramificate, precum cele ale ramurilor de copaci sau ale sistemului vascular.
El a crescut în perioada comunismului în România şi a reuşit să scape de acest regim devenind jucător profesionist de baschet. Mai târziu, a studiat la Massachusetts Institute of Technology. A început să lucreze la teoria care l-a făcut cunoscut în toată lumea după ce şi-a început cariera de profesor.
Citiţi mai multe despre Adrian Bejan şi despre munca sa într-un articol viitor al Business Magazin.
Luke Mickelson, un american din Idaho, a decis să schimbe acest lucru în rândul copiilor săraci din comunitatea sa, iar iniţiativa s-a transformat într-un proiect extins de-a lungul întregului teritoriu al SUA.
Ideea i-a venit în 2012, când a aflat despre cazul unei familii sărace şi a mers să o viziteze pentru a vedea cum ar putea să dea o mână de ajutor. Ajuns acolo, a fost şocat să vadă că fetiţa acestora dormea pe jos, pe câteva haine strânse grămadă, deoarece nu aveau pat.
Mickelson, acum în vârstă de 41 de ani, a decis să le doneze un pat suprapus pe care îl avea acasă. Bucuria copilei a fost fără margini.
Curând, Mickelson a aflat cât de răspândită este această situaţie în rândul comunităţii în care locuia. Aşa că a decis să înfiinţeze Sleep in Heavenly Peace, o organizaţie non-profit a cărei activitate presupune să construiască şi să doneze paturi suprapuse copiilor săraci.
Folosind patul fiicei sale ca model, Mickelson a început să cumpere lemn şi piese pentru a construi paturi din proprii săi bani. El a cerut ajutorul prietenilor şi membrilor familiei pentru a-l ajuta la fabricarea acestora. Grupul de voluntari s-a mărit treptat, şi tot mai mulţi membri din comunitate au început să-şi ofere sprijinul.
Întâi, au construit 11 paturi supraetajate în garajul său. Un an mai târziu, au fabricat 15 paturi, apoi numărul acestora s-a dublat an de an, până când, în 2017, au reuşit să construiască 612 paturi supraetajate.
Curând, activitatea acestora s-a extins şi în alte state. Având drept motto “Niciun copil nu doarme pe podea în oraşul nostru”, organizaţia nonprofit, prin intermediul celor peste 65 de filiale, a construit şi donat de-a lungul timpului peste 1.500 de paturi copiilor nevoiaşi, în SUA.
Odată ce activitatea organizaţiei pe care a înfiinţat-o s-a intensificat, Mickelson s-a văzut însă pus în faţa unei decizii majore: să avanseze în carieră sau să se ocupe de aceasta. A ales-o pe cea din urmă, renunţând la job-ul foarte bine plătit şi la compania în cadrul căreia lucra de 18 ani pentru a se dedica întotalitate cauzei sale.
„Mi-am dat seama că nevoia pe care o am nu este financiară. Aveam nevoie să văd bucuria pe feţele copiilor, să ştiu că pot să fac ceva în acest sens”, a spus el, citat de CNN.
În ochii societăţii, millennialii sunt blocaţi într-o stare de adolescenţă financiară.
Ei nu au maşină, nu au casă, nu se căsătoresc şi sunt copleşiţi de împrumuturile studenţeşti. Ar putea să nu fie vina lor, însă teoretic o duc mai rău decăt cei din Generaţia X sau decât baby boomers, potrivit unui studiu lansat recent de Fed, citat de Quartz.
Studiul estimează că cei din generaţia millennials – născuţi între 1981 şi 1997 – au o avere mai mică, venituri mai mici şi le este din ce în ce mai greu să treacă la ceea ce societatea consideră a fi comportamentul adultului.
Însă mai există o modalitate de a interpreta rezultatele studiului. Ar putea însemna, de asmenea, că millennialii sunt toţi într-o formă bună, poate chiar mai bogaţi decât generaţiile anterioare, însă au ales să investească în alt fel de active.
Lumea s-a schimbat, iar millennialii par săraci priviţi prin prisma standardelor anterioare, însă economia este într-un stadiu complet diferit faţă de economia din tinereţea altor generaţii.
De când cei din generaţia baby boomers au ajuns la maturitate financiară în anii 80, iar generaţia X în anii 90, au fost schimbări atât graduale dar şi dramatice în mecanismele economice.
Tehnologia a ajuns într-un punct în care schimbă fundamental modul în care oamenii comunică sau în care lucrează. În contextul în care economia se îndepărtează de tehnologia de producţie învechită şi trece înspre servicii bazate pe tehnologie de înaltă calitate, nivelul de educaţie la care aderă tinerii a crescut, precum şi veniturile pe care le aşteaptă aceştia.
Americanii care termină o facultate se pot aştepta să câştige mai mult cu 1 milion de dolari în timpul vieţii decât americanii care nu au o diplomă. Altfel spus, în generaţia actuală, o diplomă de facultate devine ceva extrem de important.
Tinerii care nu au absolvit decât liceul, se confruntă în noua economie cu salarii care stagnează şi cu şomajul.
Ţinând cont de schimbările economice, a plăti mai mult pentru propria educaţie – prin credite de student – ar putea fi o strategie inteligentă, fiind cel mai bun mod de a-ţi proteja viitorul într-o economie care se schimbă constant.
Nu există nicio garanţie că împrumuturile studenţeşti vor avea randamente prin activitatea studentului de după facultate, însă, potrivit FED, millennialii sunt cea mai educată generaţie, 65% dintre aceştia fiind implicaţ măcar într-un curs post liceal sau o facultate.
Viaţa la oraş. Generaţia millennials nu este doar mai educată, ci şi mai urbană. Structura actuală a economiei răsplăteşte viaţa în oraşele mari. Într-o economie a cunoştinţelor şi a educaţiei, oraşele mari sunt locurile unde îşi găsesc locuri de muncă bine plătite şi cercuri sociale valoroase.
Oportunităţi mai bune şi rate ale criminalităţii mai scăzute arată că această generaţie trăieşte mai mult în oraşe decât generaţiile anterioare.
FED-ul estimează că cei din generaţia millennials au o avere medie netă (definită drept active minus datorii), de circa 42.000 dolari, mai scăzută decât cea din generaţia X, de 48.000 de dolari.
Dar asta nu înseamnă că tinerii sunt de fapt mai săraci, deoarece averea lor nu include valoarea pe care o va avea în viitor munca lor, care va valora mai mult datorită educaţiei.
Acesta ar putea fi unul dintre motivele pentru care lumea crede că millennials nu au bani. Deoarece aceştia au intrat mai târziu în câmpul muncii, pentru că au petrecut mai mult timp cu educaţia, şi au avut mai puţin timp să strângă bani.
În iunie, autorităţile de la Chişinău au reacţionat rapid, cedând, la presiunea protestelor şoferilor contra scumpirii benzinei şi motorinei. Benzina se scumpise cu 25% într-un an, în condiţiile în care Republica Moldova este considerată cea mai săracă ţară din Europa.
Pe 17 noiembrie are loc primul act al deja celebrelor proteste ale „vestelor galbene“ din Franţa, şi ele aprinse de scumpirea carburanţilor. Franţa nu este o naţiune săracă, însă boom-ul economic din ultimii ani i-a ocolit pe unii francezi, mai ales pe cei de la periferii. Weekendul trecut a marcat al cincilea episod al demonstraţiilor franceze, presărate cu scene violente şi perturbatoare.
Pe Stoian Evtimov nu tunica tradiţională de lână îl face neobişnuit, ci faptul că are până în 40 de ani, adică este tânăr, şi trăieşte la sat. „Toţi prietenii mei cu care am crescut aici sunt de mult plecaţi“, spune el melancolic. Ca mulţi alţi tineri bulgari, prietenii din copilărie ai lui Stoian s-au mutat la oraş, care pe unde a găsit de muncă. Însă Stoian are ce munci în Peştera, un sat de munte, şi se consideră norocos. Conduce un grup de interpreţi de muzică populară şi organizează un festival anual de muzică în încercarea de a revigora muzica tradiţională şi traiul la sat.
În Peştera există totuşi locuitori. Zeci de sate zac în paragină, părăsite total sau semipărăsite, în zonele sărace şi depopulate ale Bulgariei, mai ales în nord. Depopularea este cruntă acolo. Cine se abate cu maşina de la drumurile tradiţionale spre strălucitoarele staţiuni litorale, cum sunt Nisipurile de Aur sau Balcic, sau spre munţii uriaşi şi minunaţi, poate rătăci ore întregi prin zeci de kilometri de drumuri pustii şi revendicate de natură. Vulpile şi iepurii abia dacă mai animă peisajul. Nu se pune problema de vreun om sau animal domestic. Maşinile în trecere sunt rare.
„Bun venit în Bulgaria, naţiunea care se micşorează cel mai rapid din lume”, este titlul unui reportaj cuprinzător realizat de The Irish Times despre viaţa în cea mai săracă ţară din UE. La începutul acestui an capitala Sofia le-a oferit localnicilor şi vizitatorilor un spectacol uluitor de bogăţie din vremuri străvechi şi moderne. Galeria naţională a ţării, adăpostită într-un fost palat regal elegant, a arătat lumii 62 de comori strălucitoare, datând din anii 1.000 Î.Hr., într-o expoziţie numită „Lâna de aur. Aventurile argonauţilor“.
Expoziţia a inclus 16 exponate prezentate pentru prima dată publicului. Până acum, acestea au stat ascunse în depozitele bine păzite ale Fundaţiei Tracia, o creaţie a omului de afaceri multimilionar Vassil Bojkov. Expoziţia a adus o strălucire culturală preşedinţiei bulgare, prin rotaţie, de şase luni a UE şi poate şi puţină strălucire reputaţiei lui Bojkov. Înfiinţată în 2004, Fundaţia Tracia spune că finanţează cercetările şi îmbunătăţeşte accesul la muzee şi protecţia patrimoniului cultural, în timp ce are grijă de colecţia fondatorului său de peste 3.000 de artefacte preţioase.
Despre Bojkov se spune că ar fi cel mai bogat om din Bulgaria, cu un imperiu care cuprinde de la construcţii la afaceri cu jocuri de noroc şi pe care le-a construit în timpul tranziţiei haotice, cu episoade sângeroase, a naţiunii sale din comunism spre capitalism în anii 1990. Cu Fundaţia Tracia, probabil că magnatul, poreclit „Craniul“, încearcă să dea ceva înapoi ţării cu cele mai mari inegalităţi din UE. O ţară săracă, dar plină de comori şi istorie.
La aproximativ 11 ani de la aderarea Bulgariei la UE – care a adus speranţa unei creşteri mai rapide a prosperităţii, a unei democraţii mai solide şi a unei justiţii sociale mai cuprinzătoare – datele de la Eurostat, biroul de statistică al Comisiei Europene, oferă o lectură sumbră.
Bulgaria are cel mai mic salariu mediu din UE, de 575 de euro pe lună, cel mai mic salariu minim, de 260 de euro pe lună, şi cea mai mică pensie medie, de 190 de euro.
Mai mult de 40% dintre bulgari sunt acum expuşi riscului sărăciei şi excluziunii sociale – nivel de două ori mai mare decât în Germania, cea mai mare economie europeană, dar nu şi cea mai bogată. Apoi, în timp ce într-un top al veniturilor în medie prima cincime din populaţia statelor membre ale UE câştigă de 5,2 ori mai mult decât ultima cincime, în Bulgaria raportul între veniturile păturii de sus şi cele ale păturii de jos este de 8, fără a fi luate în considerare averile nedeclarate.
„Sunt trei realităţi bulgare“, spune Daniel Kaddik, directorul din Sofia al Fundaţiei Friedrich Naumann. „Oamenii cu un salariu mediu nu trăiesc bine aici, unde preţurile alimentelor, energiei şi ale altor lucruri sunt comparabile cu cele din ţări mai bogate din Europa.”
Apoi, există o clasă mijlocie relativ mică, care are propria bulă, lucrează în start-up-uri noi sau pentru multinaţionale şi trăieşte în cartiere din Sofia comparabile cu, spre exemplu, unele zone din Berlin.
„Există şi clasa superioară, care este detaşată de toţi şi de toate. Au maşini foarte scumpe şi frecventează cluburi selecte, cu clientelă restrânsă. Există adesea suprapuneri cu afaceri dubioase.“
Contrastele din societate se văd la drumul mare. „Am locuit în Berlin şi nu am văzut niciodată un Maybach“, povesteşte Kaddik. „În Sofia am văzut deja trei.“ Maybach este o maşină scumpă, impunătoare, preferată de oamenii de afaceri care ţin să-şi etaleze bogăţia. La începutul lunii noiembrie, mii de cetăţeni au ieşit în stradă să protesteze contra scumpirii carburanţilor şi a creşterii taxelor pentru autovehiculele vechi şi poluante. Scumpirile îi lovesc mai ales pe şoferii cu cele mai mici venituri. De asemenea, creşterea preţurilor carburanţilor duce la scumpiri în lanţ în toată economia. Protestatarii au blocat drumuri principale, inclusiv unul care duce spre Grecia.
Pentru că Bulgaria este cea mai săracă economie din UE, scumpirile şi creşterile de taxe sunt o problemă delicată. The Balkan Insight scrie că actualele proteste amintesc de nemulţumirea generală din 2013, care a dus în cele din urmă la căderea guvernului de atunci. Economia creşte, cu aproximativ 3,5%, însă Banca Mondială apreciază că PIB-ul trebuie să se extindă „cu cel puţin 4% pe an în următorii 25 de ani pentru ca Bulgaria să ajungă la nivelul mediu al veniturilor din UE şi astfel să sporească prosperitatea comună“.
Bulgaria conduce în UE atunci când vine vorba de un indicator incomod prevalenţa corupţiei şi a mitei. Acestea fac greutăţi economiei, sperie investitorii străini şi ţin oamenii săraci. Investiţiile străine directe (ISD) s-au situat în primele opt luni ale acestui an la 230,5 milioane de euro, echivalentul a 0,4% din PIB, potrivit statisticii băncii centrale. În aceeaşi perioadă a anului trecut, ISD-urile au fost de 812 milioane euro, scrie Sofia Globe. Aceasta înseamnă o scădere de peste 71%.
În august, preşedintele executiv al Asociaţiei Industriale Bulgare, Radosvet Radev, avertiza: „Colapsul investiţiilor străine este total” şi economia se hrăneşte preponderent cu remiterile trimise acasă de bulgarii care muncesc în străinătate.
Bulgaria este catalogată ca fiind cea mai coruptă ţară din UE. Acest lucru o arată cel mai recent indicator al Transparency International, conform căruia naţiunea est-europeană se clasează pe locul 71, alături de Africa de Sud şi Vanuatu. O situaţie la fel de îngrijorătoare o arată un sondaj realizat de UE care a constatat anul trecut că doar un sfert dintre bulgari ar avea încredere în poliţie pentru a se ocupa cu cazurile de corupţie, iar poliţiştii şi ofiţerii vamali sunt consideraţi funcţionarii publici cu cea mai mare probabilitate să ia mită.
Parlamentul European estimează că în Bulgaria corupţia costă în fiecare an echivalentul a aproximativ 15% din Produsul Intern Brut (PIB) şi atinge fiecare aspect al vieţii – de la licitaţii trucate, contracte opace şi mită negociată în contracte de milioane de euro la tradiţionalele „atenţii” date sau plătite de cetăţenii de rând pentru a-şi netezi calea prin sistemele de sănătate şi educaţie ale ţării şi prin birocraţia bizantină.
Toate aceste tranzacţii făcute pe sub mână, mari şi mici, alimentează o economie gri pe care Fondul Monetar Internaţional (FMI) a estimat-o anul trecut la echivalentul a 29,6% din PIB-ul ţării. Este cel mai mare nivel din UE. Rezultatul este un ciclu debilitant de evaziuni fiscale şi ieşiri de capital, venituri mai mici pentru guvern, servicii substandard pentru public şi un sentiment de nedreptate şi neîncredere faţă de funcţionari şi instituţiile de stat.
Un sondaj realizat de UE anul trecut a constatat că, pentru obţinerea succesului în viaţă, de două ori mai mulţi bulgari decât media europeană cred că „cunoaşterea oamenilor potriviţi“ are o importanţă mai mare decât o educaţie bună. Sentimentul că jocul poate fi măsluit în favoarea celor care au pile şi că nu se poate scăpa de sărăcie şi-a pus adânc amprenta asupra demografiei bulgare – tinerii pleacă, cuplurile au mai puţini copii şi populaţia se prăbuşeşte rapid.
Un studiu al ONU a găsit că Bulgaria este naţiunea care se micşorează cel mai rapid din lume. Populaţia actuală, de 7 milioane de locuitori, este aşteptată să scadă la 5,4 milioane de locuitori în 2050 şi la 3,9 milioane până la sfârşitul secolului. Bulgaria a pierdut deja aproape 2 milioane de oameni faţă de vârful de aproape 9 milioane atins în 1989. Bulgaria are cea mai mare rată a mortalităţii din UE şi una dintre cele mai scăzute rate ale natalităţii. În acest context, sutele de mii de muncitori plecaţi să muncească sau să locuiască în străinătate lasă ţara cu o populaţie îmbătrânită, cu o forţă de muncă slab calificată, cu deficit de cadre în şcoli, sănătate şi alte sectoare importante pentru dezvoltarea viitoare şi cu o finanţare deficitară a sănătaţii şi pensiilor.
„Acum sunt locuri în care nu există un doctor pe o rază de 50 km. Trebuie să aduci hârtie igienică de acasă dacă ajungi la spital şi alte astfel de lucruri. Este un mediu în care mulţi oameni nu mai vor să trăiască”, spune Kaddik. În timp ce tinerii talentaţi şi cu pregătire profesională bună pleacă de acasă în căutarea unor salarii mai mari, a condiţiilor mai bune de lucru şi a unui mediu mai puţin corupt, mulţi bulgari nici măcar nu mai aşteaptă până după absolvire pentru a începe să-şi caute în străinătate oportunităţi pentru un trai mai bun.
Aproximativ 17% dintre studenţii bulgari au mers la o universitate străină anul trecut, iar unele dintre universităţile de top din ţară încearcă acum să umple sute de locuri goale pentru noul an de studii.
Protestele de la începutul lunii noiembrie sunt ceva rar în peisajul social al Bulgariei, apreciază Nicolas Tenzer, preşedintele Centrului pentru Studii şi Cercetare pentru Decizii Politice (Cerap) din Paris. Iar acest lucru se datorează tot corupţiei şi lipsei de transparenţă.
Parlamentul a discutat recent un proiect de lege elaborat de controversatul mogul media Delian Peevski care ar trebui să facă media mai transparentă, însă normele propuse nu prevăd informarea privind împrumuturile, veniturile din publicitate şi fondurile indirecte de la UE, în ciuda faptului că aceste tipuri de finanţare sunt principalele surse de corupţie şi influenţă în sector. Acest peisaj mediatic opac este unul dintre motivele pentru care, spre deosebire de România, Polonia sau Ungaria, cetăţenii bulgari ies rareori pe străzi pentru a se opune sistemului de justiţie defectuos, corupţiei permanente sau influenţei puterilor străine asupra politicii interne.
Nici în sistemul financiar situaţia nu este mai clară. A patra bancă în funcţie de mărime s-a prăbuşit în 2014.
În august, 200.000 de bulgari şi-au pierdut peste noapte asigurările auto obligatorii după ce compania de asigurări cipriotă Olympic Inssurance a dat faliment. Reuters scria atunci că procurorul-şef al Bulgariei a cerut deschiderea unei investigaţii privind calitatea supravegherii companiei de asigurări de către comisia de supraveghere financiară a ţării.
Peste 1,5 milioane dintre români trăiesc cu mai puţin de trei euro pe zi, asta însemnând sub 15 lei. Aceştia sunt consideraţi a fi cei mai săraci dintre europeni, se arată într-un raport publicat de Monitorul Social.
Lunar, aceste persoane au venituri mai mici de 400 de lei. 373 de lei de persoană, mai exact. Îngrijorător este faptul că vorbim despre oameni care muncesc, dar, şi aşa, trăiesc cu mult sub limita traiului decent. Oficial, numărul românilor consideraţi săraci trece de 5 milioane de persoane. În România sunt în jur de şase milioane de angajaţi, iar peste două milioane dintre ei sunt plătiţi cu salariul minim pe economie. Asta înseamnă 1.200 de lei net, lunar.
Cea mai ridicată incidenţă a sărăciei e în rândul celor cu vârsta de sub 18 ani, peste o treime dintre aceştia s-au aflat sub pragul de sărăcie, mult peste nivelurile corespunzătoare adulţilor, potrivit Institutului Naţional de Statistică.
Atitudinea bogatului la primirea unui dar neaşteptat Patriarhul a atras atenţia că atitudinea spirituală a bogatului din textul evanghelic citit, faţă de un dar material neaşteptat primit din mărinimia lui Dumnezeu, devine o atitudine pătimaşă din cauza lăcomiei pentru bunurile materiale.
„El nici nu mulţumeşte lui Dumnezeu, nici nu miluieşte pe săraci, ci se gândeşte doar la sine, se asigură material, dar se însingurează spiritual”.
„Sufletul bogatului nemulţumitor sau nerecunoscător şi nemilostiv a devenit întru totul trupesc, el nu mai este suflet duhovnicesc. Singura preocupare a sufletului este aceea de a se supune trupului lacom de a mânca, de a bea şi de a se veseli, în totală uitare de Dumnezeu şi de semeni”, a explicat Părinte Patriarh.
Îmbogăţirea spirituală în Dumnezeu
Patriarhul României a prezentat şi o altă formă de îmbogăţire, decât cea cu averi materiale trecătoare, care îi permite omului să se apropie de Dumnezeu şi anume, „îmbogăţirea sufletului cu daruri spirituale ale Duhului Sfânt, cultivate ca virtuţi sau rodiri ale sufletului: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia”.
„Aceste bogăţii sau comori spirituale se adună în sufletul nemuritor al omului, iar moartea fizică a trupului nu le poate risipi. Ele sunt lumina sufletelor sfinţilor în viaţa veşnică din Împărăţia Cerurilor”, potrivit Preafericirii Sale.
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a evidenţiat că pe de o parte „sunt o mulţime de oameni bogaţi material, dar extrem de săraci din punct de vedere spiritual”.
Pe de altă parte, „sunt oameni săraci material, dar foarte bogaţi din punct de vedere spiritual. Au multă lumină adunată prin multă rugăciune, smerenie, participarea la sfintele slujbe, împărtăşirea cu sfintele taine şi prin cuvântul bun şi fapta bună”.
Formele milosteniei
Milostenia este de două tipuri, a mai spus Patriarhul.
„Milostenia materială, adică hrană, îmbrăcăminte, adăpost, sau milostenia spirituală când oferim cuiva un cuvânt bun, un semn de neuitare, o încurajare în vreme de necaz, o mângâiere în vreme de întristare, un sfat înţelept, acestea fiind însoţite de rugăciune pentru sănătatea şi mântuirea celui pe care îl ajutăm”.
Îndemnuri pentru perioada postului
În finalul omiliei sale, Patriarhul Daniel a îndemnat ca în această perioadă a Postului Naşterii Domnului „să unim postul cu rugăciunea şi cu milostenia”.
Patriarhul s-a rugat lui Dumnezeu să ne ajute să înţelegem că „dacă suntem milostivi ne asemănăm cu Dumnezeu Cel milostiv”.
„Bineînţeles că există dificultăţi de adaptare şi legate de prieteni“, spune George, care a refuzat să-şi dea numele întreg de teamă să nu fie urmărit de Fiscul grecesc. „Dar, cu banii pe care-i am, mă pot întoarce în Grecia des şi am şi ocazia de a călători.“
Grecia, care se numără printre destinaţiile pensionarilor din alte ţări europene, îşi vede propriii cetăţeni plecând să-şi trăiască anii bătrâneţii în Bulgaria după ce şi-au văzut pensiile reduse de cel puţin 20 de ori în timpul crizei datoriilor.
Este posibil ca aceştia să se bucure că au luat o astfel de decizie în condiţiile în care pensionarii se regăsesc din nou în centrul unui nou potenţial conflict cu creditorii.
Italia este o ţară membră a zonei euro de fix şase decenii şi un pilon al zonei euro din 1999. Italia face parte încă de la început din transformările politice şi economice postbelice care fac din Europa un continent al păcii şi valorilor comune. Însă Italia în sine este o ţară cu rezistenţă la reformă, la progres, iar acest lucru este vizibil pe piaţa muncii. Din când în când, de acolo vin poveşti de groază cu sclavi, abuzuri şi mafioţi. Mai comune sunt însă poveştile miilor de muncitori slab plătiţi, care lucrează de acasă pentru a crea îmbrăcăminte de lux fără contract şi fără asigurare. Aceasta este economia gri a Italiei. Despre ea scrie The New York Times.
Într-un apartament de la etajul doi din oraşul Santeramo in Colle din sudul Italiei, într-o zi de vară, o femeie de vârstă mijlocie stătea pe un scaun cu căptuşeală neagră, concentrată pe ce lucra la masa de bucătărie. Ea coase cu atenţie la o haină sofisticată de lână în genul celor ce s-ar vinde la preţuri cuprinse între 800 şi 2.000 de euro când vor ajunge în magazine, poate chiar luna aceasta, ca parte a colecţiei de toamnă şi iarnă a brandului de modă de lux italian MaxMara. Însă femeia, care a cerut să nu-i fie publicat numele de teamă că îşi poate pierde mijloacele de trai, primeşte de la fabrica pentru care lucrează doar 1 euro pentru fiecare metru de ţesătură pe care îl termină.
„Îmi trebuie aproximativ o oră pentru a coase un metru, deci aproximativ patru până la cinci ore pentru a face o haină completă“, a spus femeia, care lucrează fără contract sau asigurare şi este plătită în numerar o dată pe lună. „Încerc să fac două haine pe zi.“ Munca nereglementată pe care o face în apartamentul ei este o formă de externalizare făcută de o fabrică locală care produce, de asemenea, articole de îmbrăcăminte pentru unele dintre cele mai cunoscute nume din moda de lux, printre care Louis Vuitton şi Fendi. Cel mai mult a câştigat, spune ea, 24 de euro pentru o haină întreagă.
Munca la domiciliu – lucrul de acasă sau într-un mic atelier, spre deosebire de o fabrică – este o piatră de temelie a lanţului de aprovizionare rapid. Este o tendinţă vizibilă mai ales în ţări precum India, Bangladesh, Vietnam şi China, unde milioane de muncitori slab plătiţi – în cea mai mare parte femei – sunt unii dintre cei mai neprotejaţi din industrie, din cauza statutului lor nereglementat, a izolării şi a lipsei de acţiune legislativă.
Condiţii similare există şi în Italia şi ajută la producerea unora dintre cele mai scumpe articole de îmbrăcăminte care pot fi cumpărate. Situaţia i-ar putea şoca pe cei ce văd în eticheta „Made in Italy“ o expresie a meşteşugului sofisticat. Presiunile sporite din cauza globalizării şi creşterea concurenţei la toate nivelurile pieţei înseamnă că ceea ce lumea presupune că ar oferi un articol de lux – certitudinea că este făcut în cele mai bune condiţii de către lucrători cu înaltă calificare care sunt plătiţi echitabil – este uneori pus în pericol.
Deşi nu sunt expuşi la ceea ce majoritatea oamenilor ar considera a fi condiţii de atelier ieftin, angajaţii la domiciliu primesc salarii normale pentru astfel de forme de organizare a muncii. Italia nu are un salariu minim la nivel naţional, însă aproximativ 5-7 euro pe oră este considerat un nivel standard adecvat de către multe sindicate şi firme de consultanţă. În cazuri extrem de rare, un lucrător cu înaltă calificare poate câştiga până la 8-10 euro pe oră. Muncitorii la domiciliu câştigă mult mai puţin, indiferent dacă lucrează cu piele, fac broderie sau orice altceva ce poate fi considerat muncă artizanală.
În oraşul Ginosa, un alt oraş din Puglia, Maria Colamita, în vârstă de 53 de ani, povesteşte că acum un deceniu, când cei doi copii ai ei erau mici, lucra de acasă pentru fabrici locale la rochii de mireasă brodate cu paiete şi mărgele pentru 1,50 – 2 euro pe oră. Pentru o rochie lucra în medie între 10 şi 50 de ore. Doamna Colamita îşi aminteşte că muncea între 16 şi 18 ore pe zi. Şi era plătită numai atunci când rochia era completă.
„Făceam pauze doar pentru a avea grijă de copii şi de membrii familiei mele şi atât“, spune ea, adăugând că în prezent lucrează ca femeie de serviciu şi câştigă 7 euro pe oră. „Acum, copiii mei au crescut şi pot să-mi iau un loc de muncă unde pot câştiga un salariu real.“
Ambele femei au spus că ştiu în zona lor cel puţin 15 alte croitorese care fac acasă articole de îmbrăcăminte de lux, individual, pentru fabricile locale. Toate trăiesc în Puglia, călcâiul rural al cizmei italiene, care amestecă sate de pescuit risipite pe litoral şi apele cristaline, iubite de turişti, cu unul dintre cele mai mari centre de producţie din ţară.
Puţini sunt dispuşi să îşi rişte mijloacele de trai pentru a-şi spune poveştile, deoarece pentru ei flexibilitatea şi posibilitatea de a-şi îngriji familiile în timp ce lucrează justifică salariul slab şi lipsa de protecţie.
„Ştiu că nu sunt plătită cât merit, dar salariile sunt foarte scăzute aici, în Puglia şi, până la urmă, îmi place ce fac“, explică o altă croitoreasă din atelierul din mansarda apartamentului ei. „Am făcut-o toată viaţa mea şi nu am putut face altceva.“
Deşi avea o slujbă la o fabrică pentru care era plătită cu 5 euro pe oră, a lucrat trei ore pe zi la negru de acasă, în mare parte la articole de îmbrăcăminte de înaltă calitate pentru designeri italieni. Primea de obicei cam 50 de euro pentru un produs.
„Toţi acceptăm că aşa stau lucrurile“, a spus femeia într-o pauză luată de la maşina de cusut. Ea este înconjurată de rulouri de pânză şi benzi de măsurare.
Construite pe nenumăratele întreprinderi de producţie mici şi mijlocii orientate spre export care formează coloana vertebrală a celei de-a patra economii ca mărime a Europei, fundaţiile vechi de secole ale legendei „Made in Italy“ s-au zguduit în ultimii ani sub greutatea birocraţiei, a creşterii costurilor şi a şomajului.
Întreprinderile din nord, unde există, în general, mai multe oportunităţi de angajare şi salarii mai mari, au suferit mai puţin decât cele din sud, care au fost afectate de explozia de forţă de muncă străină ieftină care a determinat multe companii să-şi mute operaţiunile de producţie în străinătate.
Puţine sectoare se bazează pe prestigiul producţiei italiene aşa cum o face comerţul de lux, mult timp un punct de sprijin al creşterii economice a Italiei. Acesta este responsabil pentru 5% din Produsul Intern Brut italian şi aproximativ 500.000 de persoane au fost angajate direct şi indirect de către sectorul bunurilor de lux din Italia în 2017, potrivit datelor unui studiu realizat de Universitatea din Bocconi şi Altagamma.
Aceste cifre reflectă şi perspectivele pieţei globale de lux, aşteptate de Bain & Company să crească cu 6 până la 8%, până la 276-281 de miliarde de euro, în 2018, şi apetitul sănătos pentru produsele „Made in Italy“ de pe pieţele mature şi cele emergente.
Însă pretinsele eforturi ale unor branduri de lux şi furnizori de top pentru scăderea costurilor fără a afecta calitatea au avut un impact asupra celor care lucrează în partea cea mai de jos a industriei.
Câte persoane sunt afectate este dificil de calculat. Potrivit datelor Institutului Naţional de Statistică (Istat), 3,7 milioane de lucrători din toate sectoarele au muncit fără contract în 2015. Mai recent, pentru 2017, Istat a numărat 7.216 lucrători la domiciliu, dintre care 3.647 în sectorul de producţie.
Cu toate acestea, nu există date oficiale referitoare la cei care muncesc cu contracte nereglementate şi nimeni nu a încercat să cuantifice această categorie timp de zeci de ani. În 1973, economistul Sebastiano Brusco estima că Italia avea un milion de lucrători la domiciliu cu contract în producţia de îmbrăcăminte, cu o cifră aproximativ egală cu a celor fără contract. De atunci, s-au făcut puţine eforturi cuprinzătoare pentru a examina datele.
Această investigaţie a New York Times a adunat dovezi despre aproximativ 60 de femei numai din regiunea Puglia care lucrau individual de acasă fără un contract reglementat în sectorul textilelor. Tania Toffanin, autorul „Fabbriche invisibili“, o carte despre istoria muncii acasă în Italia, estimează că în prezent există între 2.000 şi 4.000 de muncitori în sectorul gri al producţiei de îmbrăcăminte.
„Cu cât mergem mai mult în jos pe lanţul de aprovizionare, cu atât este mai mare abuzul“, apreciază Deborah Lucchetti, de la Abiti Puliti, braţul italian al Campaniei Haine Curate, care luptă pentru descurajarea acestui gen de muncă.
Potrivit lui Lucchetti, structura fragmentată a sectorului de producţie la nivel mondial, alcătuită din mii de întreprinderi mijlocii sau mici, adesea deţinute de întreprinderi de familie, este un motiv-cheie pentru care practici precum munca nereglementată la domiciliu pot rămâne dominante chiar şi într-o societate din lumea civilizată cum ar fi Italia.
O mulţime de manageri de fabrică din Puglia au spus că au respectat regulamentele sindicale, că au tratat corect lucrătorii şi că le-au plătit salarii suficient de mari pentru a-şi putea acoperi nevoile de bază. Mulţi proprietari de fabrici au menţionat că aproape toate brandurile de lux – cum ar fi Gucci, deţinut de Kering, cu Louis Vuitton, deţinut de LVMH Moët Hennessy Louis Vuitton – trimit din când în când personal pentru a verifica condiţiile de muncă şi standardele de calitate.
Când a fost contactat, LVMH a refuzat să comenteze această poveste. Un purtător de cuvânt al companiei MaxMara a trimis prin e-mail următoarea declaraţie: „MaxMara consideră că un lanţ etic de aprovizionare este o componentă cheie a valorilor de bază ale companiei reflectate în practica noastră de afaceri.“ El a adăugat că LVMH nu a fost informată cu privire la acuzaţiile specifice ale furnizorilor săi care folosesc lucrători la domiciliu, dar a iniţiat o anchetă.
Potrivit doamnei Lucchetti, faptul că numeroase mărci de lux italiene mai degrabă externalizează cea mai mare parte a producţiei decât să utilizeze fabrici proprii a creat un statu-quo favorabil exploatării – mai ales pentru cei care nu fac parte din sindicate sau ies din câmpul de vedere al mărcii. Cele mai multe mărci angajează un furnizor local care va negocia contracte cu fabrici din zonă în numele lor.
„Brandurile comandă la primii antreprenori din fruntea lanţului de aprovizionare, care apoi se îndreaptă spre subfurnizori, care, la rândul lor, trec o parte din producţie la fabrici mai mici, sub presiunea timpului şi a preţurilor“, a explicat Lucchetti. „Acest lucru duce la insuficientă transparenţă sau responsabilitate. Ştim că munca la domiciliu există. Dar este atât de ascunsă, încât există mărci care nu au nicio idee că la comenzile lor lucrează muncitori nereglementaţi din afara fabricilor contractate.“
Cu toate acestea, ea a descris aceste probleme ca fiind binecunoscute şi a spus că „unele branduri trebuie să ştie că ar putea fi complice“. Acesta este şi punctul de vedere al lui Eugenio Romano, fost avocat sindicalist care în ultimii cinci ani a reprezentat-o pe Carla Ventura, proprietara unei fabrici în faliment, Keope Srl (fost CRI), care se judecă cu gigantul italian al încălţămintei de lux Tod’s and Euroshoes, o companie folosită de Tod’s ca furnizor principal pentru producţia de încălţăminte.
Iniţial, în 2011, doamna Ventura a atacat în instanţă Euroshoes, spunând că întârzierea plăţilor, scăderea ratelor comisioanelor pentru comenzi şi facturile restante care-i sunt datorate de societatea respectivă făceau imposibile menţinerea fabricii profitabilă şi plata unor salarii corecte angajaţilor. O instanţă locală a hotărât în favoarea sa şi a obligat Euroshoes să-şi plătească datoriile, ceea ce, după un apel fără succes, compania a făcut. Comenzile au dispărut în urma acestor proceduri judiciare. În cele din urmă, în 2014, Keope a dat faliment.
Acum, în cel de-al doilea proces, care durează de ani fără o hotărâre decisivă, doamna Ventura a adus o altă acţiune împotriva Euroshoes şi Tod’s, despre care ea spune că ştie direct de practicile comerciale ilegale ale Euroshoes. (Tod a anunţat că nu a jucat niciun rol şi nici nu a avut cunoştinţă despre problemele de contractare ale Euroshoes cu Keope.)
„O parte din problema de aici este că angajaţii sunt de acord să renunţe la drepturile lor pentru a lucra“, spune domnul Romano din biroul său din oraşul Casarano, înaintea următoarei şedinţe de judecată. El a povestit despre „metoda Salento“, un termen local binecunoscut care înseamnă, în esenţă: „Fii flexibil, foloseşte metodele tale, ştii cum să faci asta aici“. Regiunea Salento are o rată ridicată a şomajului, ceea ce face forţa de muncă vulnerabilă şi, deşi mărcile nu ar sugera oficial niciodată ca producătorii să profite de angajaţi, unii proprietari de fabrici i-au spus domnului Romano că există un îndemn tăcut pentru folosirea unei game largi de mijloace, inclusiv angajaţii slab plătiţi şi plata acestora pentru a lucra de acasă.
Zona a fost mult timp un centru de producători terţi de încălţăminte pentru branduri de lux, printre care Gucci, Prada, Salvatore Ferragamo şi Tod’s. În 2008, doamna Ventura a încheiat un acord exclusiv cu Euroshoes pentru a deveni un subfurnizor pentru Tod’s. În procesul doamnei Ventura s-a arătat că aceasta a început apoi să se confrunte cu întârzierea plăţilor în mod constant, precum şi cu o reducere inexplicabilă a preţurilor pe unitate, de la 13,48 euro la 10,73 euro pentru fiecare produs livrat din 2009 până în 2012.
În timp ce multe fabrici locale aleg s-o ia pe scurtătură, inclusiv prin angajarea unor oameni care lucrează de acasă, doamna Ventura a declarat că plăteşte totuşi salariile întregi şi permite accesul la sistemul naţional de asigurări. Deoarece contractul a necesitat exclusivitate, nu s-au putut face alte înţelegeri pentru producţie, care ar fi putut echilibra conturile, cu mărci rivale ca Armani şi Gucci.
Compania a ajuns să nu mai poată acoperi costurile producţie, iar promisiunile legate de creşterea numărului de comenzi de la Tod’s via Euroshoes nu au fost respectate niciodată, potrivit documentelor juridice depuse în procesul doamnei Ventura.
În 2012, comenzile de la Tod’s via Euroshoes s-au oprit complet, la un an după ce doamna Ventura a chemat prima dată Euroshoes în instanţă pentru facturile neachitate. Doamna Ventura a spus că, în cele din urmă, n-a mai avut ce face decât să ceară falimentul Keope. Doamna Ventura a fost declarată în insolvenţă în 2014.
Când companiei sale i-a fost cerut un punct de vedere, purtătorul de cuvânt al Tod a declarat: „Keope a deschis un proces împotriva unuia dintre furnizorii noştri, Euroshoes, şi împotriva Tod’s, pentru a recupera daunele legate de presupusele acţiuni sau omisiuni ale Euroshoes. Tod’s nu are nimic de-a face cu faptele menţionate în cauză şi nu a avut niciodată o relaţie comercială directă cu Keope. Keope este un subcontractant al Euroshoes, iar Tod’s este complet străină de relaţia lor.“
Declaraţia mai arată că Tod’s a plătit către Euroshoes toate sumele facturate în timp util şi în mod regulat şi nu este responsabil dacă Euroshoes nu a plătit un subcontractant. Tod’s a insistat ca toţi furnizorii să-şi îndeplinească serviciile în conformitate cu legea şi că acelaşi standard trebuie aplicat şi subcontractanţilor.
„Tod’s îşi rezervă dreptul de a-şi apăra reputaţia împotriva încercării calomnioase a lui de a o implica în chestiuni care nu au de-a face cu Tod’s“, a spus purtătorul de cuvânt al Keope. Un raport al lui Abiti Puliti, care include o investigaţie făcută de Il Tacco D’Italia, un ziar local, în cazul doamnei Ventura, a constatat că şi alte companii din regiune plătesc femei să lucreze de acasă manual la acelaşi tip de produse livrate de Keope. Acestea sunt remunerate cu 70-90 de eurocenţi perechea, ceea ce înseamnă că în 12 ore un lucrător ar câştiga între 7 şi 9 euro.
Lucrul la domiciliu, care necesită o muncă intensivă sau de specialitate, nu este ceva nou în Italia. Însă mulţi observatori din industrie consideră că lipsa unui salariu minim pe economie stabilit de guvern face mult mai uşor ca mulţi lucrători la domiciliu să fie plătiţi sub standard. Salariile sunt în general negociate pentru lucrători de către reprezentanţii sindicatelor, care variază în funcţie de sector şi de uniune. Potrivit Studio Rota Porta, consultant italian pentru piaţa muncii, salariul minim în industria textilă ar trebui să fie de aproximativ 7,08 euro pe oră, mai mic decât cel din alte sectoare, inclusiv alimentar (8,70 euro), construcţii (8 euro) şi finanţe (11,51 euro ).
Însă lucrătorii care nu sunt membri ai sindicatelor sunt în afara sistemului şi vulnerabili la exploatare, o sursă de frustrare pentru mulţi reprezentanţi ai sindicatelor. „Ştim că în Puglia sunt croitorese care lucrează de la domiciliu fără contract. Este vorba mai ales de cele care cos ornamente, însă niciuna nu vrea să se apropie de noi pentru a vorbi despre condiţiile lor, iar subcontractarea le face în mare parte invizibile“, a declarat Pietro Fiorella, reprezentant al CGIL – Confederaţia Generală Italienă a Muncii, cea mai mare uniune sindicală naţională a ţării.
Multe dintre lucrătoare sunt pensionare, a precizat Fiorella, sau doresc o muncă flexibilă cu jumătate de normă pentru a-şi îngriji membrii familiei sau pentru a-şi completa veniturile şi se tem să piardă banii adiţionali. În timp ce rata şomajului din Puglia a scăzut la 19,5% în primul trimestru din 2018 de la aproape 21,5% în aceeaşi perioadă a anului trecut, locurile de muncă rămân dificil de găsit. Un alt sindicalist, Giordano Fumarola, a subliniat un alt motiv pentru care salariile din sectorul îmbrăcămintei şi textilelor din această zonă din sudul Italiei au rămas atât de scăzute atât de mult timp: transferul producţiei în Asia şi Europa de Est în ultimele două decenii, care a făcut mai intensă concurenţa locală pentru mai puţine comenzi şi a forţat proprietarii de fabrici să scadă preţurile.
În ultimii ani, unele branduri de lux au început să aducă producţia înapoi în Puglia, a spus Fumarola. El crede însă că puterea este încă ferm în mâinile brandurilor, nu a furnizorilor care operează deja cu marje mici. Astfel, tentaţia proprietarilor de fabrici de a utiliza subfurnizori sau lucrători la domiciliu sau de a economisi bani prin fraudarea muncitorilor sau a guvernului este mare.
Dacă la aceasta se adaugă antipatia faţă de reglementare, şomaj neregulat, sisteme fragmentate de protecţie a forţei de muncă şi faptul că munca nonstandard a fost liberalizată semnificativ de reformele succesive pe piaţa muncii de la mijlocul anilor 1990, rezultă şi mai multă izolare a celor care lucrează la periferia pieţei muncii.