BusinessMagazin

Tag: paine

  • A fost lansată prima bere care se poate întinde pe pâine

    Un producător de bere din Scoţia a lansat prima bere tartinabilă din lume. Innis & Gunn, o marcă de beer kitchen, restaurante specializate în versiuni culinare ale berii, a profitat de deschiderea unei noi unităţi pentru a lansa ceea ce producătorul prezintă ca o premieră mondială, o pastă tartinabilă de bere, scrie directmatin.fr, citat de Agerpres.

    Ca aspect, ea seamănă mult cu un jeleu, iar Innis & Gunn asigură că cei care vor călca pragul restaurantului său din Dundee (Scoţia) sunt invitaţi să ia acasă câte un borcan al cărui conţinut îl pot întinde pe pâine sau biscuiţi dimineaţa sau pune alături de mâncărurile lor favorite.

    Cititi mai multe pe www.tvr.ro

    Ca aspect, ea seamănă mult cu un jeleu, iar Innis & Gunn asigură că cei care vor călca pragul restaurantului său din Dundee (Scoţia) sunt invitaţi să ia acasă câte un borcan al cărui conţinut îl pot întinde pe pâine sau biscuiţi dimineaţa sau pune alături de mâncărurile lor favorite. – See more at: http://stiri.tvr.ro/in-sco-ia-a-fost-lansata-prima-bere-care-se-poate-intinde-pe-paine_72981.html#sthash.pUTMbNKt.dpuf
    Ca aspect, ea seamănă mult cu un jeleu, iar Innis & Gunn asigură că cei care vor călca pragul restaurantului său din Dundee (Scoţia) sunt invitaţi să ia acasă câte un borcan al cărui conţinut îl pot întinde pe pâine sau biscuiţi dimineaţa sau pune alături de mâncărurile lor favorite. – See more at: http://stiri.tvr.ro/in-sco-ia-a-fost-lansata-prima-bere-care-se-poate-intinde-pe-paine_72981.html#sthash.pUTMbNKt.dpuf

     

  • Arta prin poştă

    O joacă începută cu o felie de pâine prăjită trimisă prin poştă s-a transformat într-o adevărată îndeletnicire pentru un artist britanic, Peter Liversidge. Acesta, scrie The Independent, expediază către diverse persoane tot felul de obiecte, de la titirezi la mere sau cozi de topor, dar nu numai, neîmpachetate, pe care lipeşte timbrele necesare, practica sa încadrându-se la ceea ce se numeşte artă poştală.

    De ceva vreme, destinatarii trimiterilor sale sunt şi unele galerii de artă, prima lucrare expediată către acestea fiind un scaun dezasamblat şi plin, bineînţeles, de timbre, recunoaşte artistul. Liversidge are şi colaboratori, cum ar fi o poştăriţă din New York, căreia îi trimite piesele care formează o instalaţie de artă poştală pe care aceasta le asamblează după cum crede de cuviinţă la o galerie din oraşul american.

  • Arta prin poştă

    O joacă începută cu o felie de pâine prăjită trimisă prin poştă s-a transformat într-o adevărată îndeletnicire pentru un artist britanic, Peter Liversidge. Acesta, scrie The Independent, expediază către diverse persoane tot felul de obiecte, de la titirezi la mere sau cozi de topor, dar nu numai, neîmpachetate, pe care lipeşte timbrele necesare, practica sa încadrându-se la ceea ce se numeşte artă poştală.

    De ceva vreme, destinatarii trimiterilor sale sunt şi unele galerii de artă, prima lucrare expediată către acestea fiind un scaun dezasamblat şi plin, bineînţeles, de timbre, recunoaşte artistul. Liversidge are şi colaboratori, cum ar fi o poştăriţă din New York, căreia îi trimite piesele care formează o instalaţie de artă poştală pe care aceasta le asamblează după cum crede de cuviinţă la o galerie din oraşul american.

  • Noi probleme pentru McDonald’s. Ce produs al companiei este aspru criticat

    McDonald’s a prezentat un nou model de burger în China, iar reacţia publicului este extrem de negativă. The Modern China Burger foloseşte un tip de pâine cu cereale care are o culoare gri şi va fi disponibil până pe 3 noiembrie, scriu cei de la Business Insider.

    Şi alte companii au experimentat în trecut, un exemplu fiind hamburgerul negru al celor de la Burger King, numit kuro burger, care a fost destinat pieţei din Japonia.

    “Pe lângă faptul că are o culoare asociată cu plictiseală, feliile de pâine seamănă cu două pietre”, au scris cei de la Grub Street.

    Cu toate acestea, cei de la Time Out Beijing au apreciat calitatea şi gustul produsului.

    În luna septembrie, McDonald’s a anunţat că va lansa în Germania primul său hamburger cu carne de vită 100% organică, în încercarea de a se adapta cerinţelor în creştere din partea consumatorilor privind mâncarea naturală şi mai puţin procesată, potrivit Reuters.

    Acest hamburger cu carne de vită organică, intitulat “McB”, va fi disponibil în reţeaua de restaurante McDonald’s din Germania pentru o perioadă limitată, respectiv între 1 octombrie şi 18 noiembrie.

    Hamburgerul “McB” va fi preparat din carne de vită provenită de la ferme din Germania şi Austria, care sunt certificate pentru produsele organice pe care le furnizează.

    Lansarea acestui hamburger face parte din strategia noului director executiv al celui mai mare lanţ de restaurante din lume în funcţie de venituri, Steve Easterbrook, de a transforma McDonald’s într-o companie “modernă şi progresivă” în privinţa produselor pe care le oferă clienţilor săi.

  • O nouă tendinţă, băuturile răcoritoare artizanale

    După pâinea şi berea artizanală, răcoritoarele devin noua redută de cucerit de către cei care preferă să-şi prepare singuri mâncarea ori băuturile. Această tendinţă este foarte vizibilă în SUA, unde au apărut deja mărci de răcoritoare artizanale, scrie Washington Post.

    Chiar dacă nu există o definiţie clară a acestor băuturi, elementele comune prin care se disting, susţin cei cărora le place să le consume, sunt evitarea siropului de glucoză-fructoză în prepararea lor, folosirea conservanţilor în cantităţi reduse sau deloc şi aromele naturale, eventual unele mai puţin obişnuite.

    Unii istorici afirmă însă că noua tendinţă reprezintă, de fapt, o întoarcere la o stare de fapt de la finalul secolului XIX şi începutul secolului XX, când majoritatea oraşelor din SUA se puteau lăuda cu propria lor răcoritoare.

    Sucurile artizanale sunt disponibile la sticlă, la fel ca răcoritoarele acidulate obişnuite, sau sunt servite la pahar de la dozatoare instalate în localuri, alături de anumite preparate culinare. Printre aromele folosite se regăsesc brusturele, anasonul, perele, smochinele, mango, fructul pasiunii, enibaharul sau cola cu cireşe negre. Vara nu lipsesc băuturile din pepene, în timp ce pe timpul iernii citricele sunt un ingredient important în meniul de răcoritoare. Pentru cei care caută gusturi mai neobişnuite se găsesc şi răcoritoare artizanale cu aromă de aripioare picante sau de sirop de arţar cu bacon.

  • Opinie Nawaf Salameh: Povara cazanelor anonime

    NAWAF SALAMEH, fondator şi preşedinte Alexandrion Grup România

    Nu mă înţelegeţi greşit – îndeletnicirile casnice de acest tip sunt mai mult decât lăudabile, iar eu, ca producător local, respect şi susţin fără preget strădania de a produce şi a consuma tot ce poartă eticheta made in Romania.

    Dar acest lucru este valabil până în punctul în care made in Romania începe să însemne periculos pentru sănătate, neloial faţă principiile economice şi legislative din această ţară, incorect faţă de cei care se supun rigorilor infinite ale unei pieţe cu permisivitate limitată sau necinstit faţă de cei care îşi pun încrederea într-un produs doar pentru că este „fabricat în România”. Urmăresc îndeaproape, de mulţi ani, ce se întâmplă cu producătorii domestici de băuturi spirtoase distilate din fructe şi încerc să înţeleg unde s-a produs fisura care a permis o asemenea degenerare a situaţiei. Ce se întâmplă acum, din acest punct de vedere, este o haiducie de nedescris. Practic, oricine vrea şi are fructe devine un mic şi incorect producător de alcool.

    Un mic şi incorect producător de alcool produce şi vinde o băutură pe care nicio autoritate sau organism de control şi reglementare nu ar accepta-o pe piaţa liberă. Pentru că nu întruneşte standardele de calitate, pentru că nu respectă norme foarte clare de igienă şi pentru că nu există niciun mecanism care să îl oblige să producă şi să vândă aşa cum trebuie. Deşi în aproape orice gospodărie din mediul rural există un bărbat specializat în ţuica de casă, puţini sunt cei care o fac ca la carte.

    Este şi aceasta o îndeletnicire care are în spate multe-multe reguli şi raţiuni care îmbină chimia alimentară cu agronomia şi ingineria. Este aproape imposibil ca un om să distileze corect în spatele curţii, în cazane cumpărate de la hipermarket, cu câteva sute de lei. Pentru că acele cazane nu sunt mereu din cupru alimentar, pentru că procedura de distilare nu este întotdeauna respectată (unii poate nici măcar nu o cunosc), pentru că fructele nu sunt mereu în starea în care ar trebui să fie atunci când sunt introduse în tot acest proces, oamenii ajung, de multe ori, să bea mai degrabă metanol decât ţuică sau palincă sau rachiu.

    Un mic şi incorect producător de alcool este un mare, dar la fel de incorect, evazionist fiscal. Ei sunt o bună parte din acea pătură uriaşă care reprezintă piaţa neagră. Adică 90% din consumul total de spirtoase din România. Adică sute de milioane de litri de alcool în fiecare an. Înţelegeţi dimensiunea fenomenului? Începe să nu mai aibă margini…
    Fiecare litru în plus peste cei 50 de litri/an pentru care legea permite o acciză preferenţială înseamnă mai mult alcool ieftin în paharele celor care oricum abuzează şi consumă necontrolat orice le pică în mână şi mai înseamnă mai puţini bani la buget, atât la cel central, cât şi la cel local. Statul pierde, anual, aproxatimativ două miliarde de euro din piaţa neagră. Adică aproximativ 1,3% din PIB.

    Primăriile ar trebui să fie primele care să se sesizeze şi să ia măsuri. O astfel de măsură ar putea fi înfiinţarea unui cazan comunal, unde să poată fi distilate fructele oricui doreşte să producă băuturi alcoolice. Acest cazan comunal ar urma să fie gestionat de primărie, sub forma unui antrepozit, iar băutura să beneficieze de toate caracteristicile pieţei albe: să fie timbrată, autorizată, controlată şi, bineînţeles, accizată. Toată lumea iese în câştig – primăria îşi păstrează o cotă parte din acciză, statul creşte nivelul colectărilor, producătorii câştigă credibilitate pentru că vând băuturi conforme cu toate normele de producţie, iar consumatorii pot sta liniştiţi că beau ce trebuie, nu metanol.

    La fel de indicată, însă destul de greu implementabilă ar fi introducerea unor modalităţi practice de supraveghere efectivă a producţiei micilor producători, atât la nivelul cantităţii produse, cât şi la nivelul calităţii acestora. Această supraveghere ar impune şi obligaţia de banderolare a producţiei micilor distilerii şi a producătorilor casnici ce depăşesc acea cantitate limită, de 50 de litri anual. Aşa cum stau lucrurile acum, în contextul reglementării actuale, în care fiecare gospodărie poate opera un cazan individual, se poate ajunge la situaţia în care în România ar exista un număr de aproximativ şapte milioane de producători individuali neautorizaţi, nefiscalizaţi şi cu o producţie total necontrolată.

    Este un drum lung până vom ajunge în punctul în care nu vom mai vorbi de dimensiuni aberante ale pieţei negre şi în care nu vom mai privi cu atât de multă toleranţă producţia necontrolată, neautorizată, nereglementată şi nefiscalizată. Însă la capătul acestui drum se află un munte de bani despre care nimeni nu ştie de unde vin şi unde se duc (dar care ar trebui să ajungă la bugetul de stat) şi mulţi oameni care ar trebui să iasă la lumină şi să se transforme din evazionişti în oameni de afaceri cinstiţi.

  • Reportaj: Două zile în Ţara Bârsei: pâine cu cartofi, 
fortificaţii şi mofetă

    ADRIANA SOHOLODEANU este călător pasionat, gastronom în training şi antreprenor, proprietar al boutique-ului online de deserturi şi cadouri www.biscuit.ro

    Ţara Bârsei. Repetă. Silabiseşte. Rostit şoptit, toponimul ascunde parcă o poveste – Ţara Bârsei ar putea fi tărâmul de basm, locul în care pasc oiŢe bârsane babane în bâzâit de bărzăuni bezmetici. Sau nu.

    Semnele de circulaţie, cu denumiri în două limbi, română scurtă familiară, maghiară lungă, plină de consoane, ajută şi ele, la fel şi peisajul, dacă nu ideea de poveste atunci măcar cea de vacanţă, ceea ce este, în definitiv, totuna.
    Dacă te găseşti pe drumul ce duce din Braşov spre Covasna la ceasul înserării, în iarnă, semnul care te anunţă că intri în Ţara Bârsei îţi deschide tăcut uşa către alt tărâm. Este pustiu cât vezi cu ochii şi doar târziu în noapte se aprind mici lumini la orizont. Case nu se văd şi o porţiune de drum nu e decât un gol alb vârstat în negru cu ecou purtat repetat de stâlpii de electricitate.

    Căprioare pasc absente pe câmpuri goale de cartofi în timp ce maşina pare că stă pe loc, într-un decor liniar şi repetitiv.

    După kilometri fără sfârşit peisajul se populează. Apar garduri, case se înşiră după ele, pun de un sat, apoi de altul, arhitectura e înca regăţeană, oamenii-s puţini, bisericile catolice.

    Şi apoi, bang! Fără nicio pregătire, intri pe nesimţite cu viteză în Santioanluca / Szentivlaborfalva, satul pe drumul căruia stau grătare de kurtoskalacs şi pâini cât roata carului. Una din cinci case învârte la stradă frigărui cu cozonac săsesc şi vinde la lumina chioară pâine cu cartof. Ireal şi delicios în egală măsură; reţete simple şi vechi care-şi păstrează gustul şi povestea şi o săptămână mai târziu, transplantate în oraşe pline de beton şi efemer.

    În Covasna, toponim românesc de origine slavă ce denumeşte valea ce curge prin locurile unde se prelucrează laptele, treci prin Ghid-falău şi Micfalău, Bicfalău şi Tufalău, sate româneşti cu nume maghiare sau invers.

    Nu trece mult şi ajungi în oraş. Covasna pe înserat, ca şi pe lumină de altfel, nu pare generoasă cu turistul de iarnă. Cel de vară însă ar putea ajunge la cetatea dacică, la platformă sau în Valea Zânelor, adică acasă la Ileana Cosânzeana şi loc de celebrat Nedeia mocănea-scă, sărbătoare tradiţională a oierilor din zonă.

    Pe de altă parte, cetatea ar fi după mulţi locul în care s-a retras să moară Decebal, construcţie care, după arheologi, ar fi una din cele mai mari din afara Orăştiei. Cel de-al treilea obiectiv turistic este planul înclinat dintre Covasna şi Comandău, folosit în 1890 pen-tru transportul buştenilor prin contrabalansarea a două vagoane, unul gol altul plin, aflate la capete opuse şi exploatând forţa gravita-ţională şi diferenţa de nivel de 300 de metri. Lucrarea genial-inginerească este printre puţinele din Europa de acest gen.

     

    Vizitatorul de iarnă se mulţumeşte cu Groapa Dracului, un puţ cu noroi leneş şi bolborositor, aflat chiar în parcul din centru. Erup-ţiile bulelor, în fapt degajări puternice de bioxid de carbon, au fost cândva spectaculoase; astăzi seamănă mai mult cu o supă clo-cotind la foc mic.

    Zona este cunoscută unui tip special de turist, cuprins în categoria balneo. La nici patruzeci de ani eşti încă suficient de tânăr pen-tru a te putea amuza ideea de mers la băi şi destul de bătrân pentru ca un concediu balneo să îţi amintească de epoca dinainte de ’89.

    O zi la baza de tratament din cadrul hotelului înseamnă înainte de toate un halat moale de baie. Vei locui în el mai toată ziua, între şedinţele de TENS, ultrasunete, băi carbogazoase şi masaje acvatice.

    Programul zilei este stabilit de medicul rezident, în baza unei discuţii-consultaţii, în urma căreia rezultă o fişă cu care asistenta asignată te însoţeşte şi îndrumă. Iarna sunt puţini amatori, dar vara se perindă prin bază până la 500 de oameni pe zi, pacienţi veniţi să trateze în principal boli ale aparatului cardiovascular.

    Punctul forte al mersului la băi este mofeta, un gaz (dioxid de carbon) care aici iese din pământ cu o puritate de 98%, comparabilă doar cu o zonă din Japonia. Baia de gaz se face după un program strict, cu pauze şi timpi respectaţi cu rigoare. Pacienţii stau pe trep-tele unui fel de amfiteatru din lemn în picioare, nemişcaţi. Urmăresc în paralel acele ceasului de pe perete şi furnicăturile de pe pi-cioare. Gazul, al cărui nivel variază şi este măsurat cu o brichetă, urcă până la genunchi-pulpe şi dilată vasele de sânge.

    Acelaşi gaz este pus la lucru şi în varianta acvatică, în care stai nemişcat 20 minute într-o cadă plină cu apă carbogazoasă. Nu te plictiseşti şi nu amorţeşti; este relaxare pură prin micro-masaj, căci milioanele de bule de gaz ţi se ataşează de piele şi când se ridică la suprafaţă lasă în urmă o gâdilătură uşoară. În timpul acesta numeri bule, urmăreşti trasee, compari cu viteza şpriţului de vară sau a şampaniei de seară, faci ceva pentru tine.

  • Identificarea vinovaţilor înseamnă o treabă făcută pe jumătate

    Concret, săptămâna trecută Alexander Stubb a acuzat, într-o declaraţie acordată CNBC, compania Apple că a distrus economia ţării. „iPhone-ul a omorât Nokia, iar iPad-ul a distrus industria de hârtie“, spune Stubbs. Nokia şi hârtia sunt importante pentru economia finlandeză, producătorul de telefoane mobile fiind cea mai importantă companie din Finlanda până în 2007, atunci când Apple a lansat prima generaţie de iPhone. În anii ce au urmat, Nokia a intrat în declin, a fost cumpărată de Microsoft, restructurată, iar businessul a fost reorientat spre servicii şi reţele.

    Stubbs i-a acuzat pe cei de la Apple, cu toate că piaţa de smartphone-uri este dominată de Samsung şi de Android. Are totuşi dreptate într-o oarecare măsură, pentru că iPhone este produsul care a lansat o piaţă. Premierul greşeşte când acuză competiţia, când de fapt greşeala este în propria curte. Ştabii de la Nokia ar fi trebuit să intuiască schimbarea şi să încerce să se schimbe, să se adapteze; Nokia a trăit aceeaşi schimbare care se produce şi în industria media, de exemplu, schimbare care se lasă cu numărul cuvenit de victime.

    Demersul premierului finlandez, despre care cred că este bine intenţionat şi că, oricum, declaraţia a fost scoasă din context, ca să folosesc şi un clişeu, seamănă în bună măsură cu activitatea politicianistă dâmboviţeană, mult grăbită în a identifica vinovaţi, superlentă şi ineficientă, deloc doritoare în a găsi soluţii. Şi, pentru a vă convinge, spicuiesc alandala din catalogul vinovăţiilor locale, aşa cum apar în arhiva agenţiei Mediafax: „Bănicioiu: Vinovaţii pentru cele 400.000 de doze de vaccin antigripal neconform vor plăti“; „Ponta: La STS trebuie asumată răspunderea de către conducere, este greu de găsit un operator vinovat“; „Boc: Guvernul este vinovat pentru taxele pe care le impune românilor, nu FMI“ (anul este 2013); „Mencinicopschi: Nu mă simt vinovat, privatizarea a fost făcută de ADS; voi ataca decizia instanţei“; „Viceprimarul Capitalei, despre copilul omorât de câini: Vinovat este cel care are spaţiul privat“; „Boagiu: Nimeni nu se face vinovat de modul în care au fost deszăpezite drumurile şi calea ferată (februarie 2012)“; „Giurgea (PDL) îşi cere scuze după ce a afirmat că Verestoy ar fi vinovat de despăduriri din Harghita“ (octombrie 2010); „Directorul Administraţiei Bazinale Mureş: Verestoy, vinovatul numărul 1 de despăduririle din Harghita“ (septembrie 2010); „Iliescu: Băsescu e vinovat pentru anarhia şi lipsa de comunicare dintre instituţii“; „Sulfina Barbu: Adomniţei, vinovat de violenţa în şcoli, pentru că nu are strategie în domeniu“. Mă opresc aici, veţi fi prins ideea: mult zgomot degeaba pentru nimic.

    Fără să mai caute vinovaţi, colegii de la Ziarul Financiar au lansat proiectul „România 5%“, menit să creeze o platformă de relansare economică a României care să asigure o creştere anuală de 5%, timp de cel puţin un deceniu. Cum în vara aceastui an şi Business Magazin a avut o copertă pe care scria, simplu, 5%, reiterez căteva din ideile de atunci: un program naţional de combatere a sărăciei, sprijin pentru antreprenoriat şi pentru fermieri, recalificare pentru şomeri, taxe omeneşti, toate chestiunile simple care formează premisele unei dezvoltări durabile. Cu bugete multianuale, cu planuri şi gândire pe termen lung, cu mai puţine studii de fezabilitate şi cu mai multe rezultate concrete, fără clientelism politic, construind, în schimb, o elită economică şi culturală. Soluţiile crizelor pe care le traversăm nu sunt ascunse în cine ştie ce formule complicate, ar fi de ajuns ca oamenii să-şi facă bine treaba, să le pese.

    Identificarea vinovaţilor înseamnă o treabă făcută pe jumătate.

    Fără tablou, dar cu coperta de atunci, simplă ca o operă de artă.

  • A inventat o afacere pe care nu poate să o concureze nimeni: “Sunt singurul care vinde raci în România”

    Paul Nicolau şi-a dorit o afacere şi, pentru că nu avea nicio idee, a căutat-o pe Google. A găsit astfel un business la care nimeni nu s-a mai gândit: utilizarea unei resurse care creşte singură în bălţile din România – racul. În prezent, racii se vând ca pâinea caldă în restaurantul său, dar şi în reţelele de hipermarketuri şi la export, aducându-i venituri de peste 100.000 de euro.

    “Eu îmi numesc restaurantul locul cu cele mai multe dorinţe din România pe metrul pătrat: racul este printre produsele cel mai rar mâncate până acum la noi şi pe care din ce în ce mai multă lume vrea să îl încerce. Or, când mănânci ceva nou, îţi pui o dorinţă”, îşi descrie antreprenorul Paul Nicolau, în vârstă de 27 de ani, taverna cu 130 de locuri în care îşi vinde o parte din producţia de raci. Tânărul a intrat pe o nişă neexploatată în România şi a pornit, în urmă cu aproximativ doi ani şi jumătate, o crescătorie de raci, într-un lac din localitatea Izvoarele din judeţul Giurgiu. În prezent, afacerea Premium Raci este formată, pe lângă crescătorie, dintr-un restaurant, contracte cu hipermarketuri şi cu o firmă din Belgia, care i-au adus venituri de peste 100.000 de euro.

    Rulota sa rustică din lemn vopsit în alb, în care se află câteva mese asortate, cu obloane la ferestre, căreia i se adaugă o terasă împrejmuită de un gard şi o bucătărie unde personajul principal – racul românesc – poate fi văzut viu, înainte de a fi servit -, şi-a găsit loc chiar printre clădirile de birouri din zona Piaţa Victoriei. ”Grecia sau casa bunicii, avem aici un loc în care fiecare intră în filmul lui”, spune Nicolau. Atmosfera de familie este completată deseori de prezenţa părinţilor: mama, contabilul firmei, şi tatăl, principalul său sfătuitor.

    După ce a renunţat la trei facultăţi şi o perioadă de cinci ani în care a coordonat echipe de vânzări în servicii de telecomunicaţii pentru RCS-RDS, Romtelecom, Nextgen şi UPC, Nicolau a simţit chemarea către antreprenoriat. Singurul lucru pe care îl ştia despre afaceri era că îşi doreşte una, prin urmare a început să se documenteze ca oricine, cu o căutare pe Google: ”Când scrii «idei de afaceri» pe Google, primeşti foarte multe rezultate din zona agricolă, care de care mai ciudate şi care îţi spun cum să te îmbogăţeşti miraculos peste noapte”.

    Dintre toate rezultatele primite, afacerea cu raci a fost singura care i s-a părut fezabilă şi care i-a atras atenţia, pentru că se lega de o amintire din copilărie: ”Când eram mic, tata mi-a adus de la pescuit un rac pe care l-am ţinut câteva zile în casă”. Fără să mai vadă între timp vreun alt rac, Nicolau s-a documentat timp de trei zile pe internet şi şi-a structurat un business plan pe o agendă pe care o mai are şi acum. Primul pas, chiar înainte de a-şi fi construit firma, a fost testarea pieţei: ”Am găsit contactul reprezentanţilor Metro, care îşi cumpărau pe atunci racii din Armenia cu un preţ de 60 lei/kg şi păreau foarte încântaţi de oferta mea”.

    A trimis apoi e-mailuri către alte firme din Europa, în urma cărora cererea de crustacee a ajuns la câteva tone. Avea să afle ulterior că specia de rac care creşte natural în bălţile din România, ”racul nobil” (Astacus Leptodactylus), este printre cele mai căutate de către europeni. Dacă la noi este interzisă popularea artificială a bălţilor, pieţele vestice sunt dominate de racii de fermă, crescuţi artificial şi care, eliberaţi în natură, sunt invazivi şi nocivi pentru cei crescuţi natural şi capturaţi ulterior, motiv pentru care specia de raci de la noi este pe cale de dispariţie în restul Europei. ”Era o resursă care creşte singură şi pe care nimeni nu a speculat-o”; prin urmare a încercat să afle mai multe despre aceasta de la Ministerul Agriculturii. ”Căutam un manual, o sursă de inspiraţie, dar nu ştiau nimic despre racii din România.”

    Nu a găsit ajutor, aşa că a plecat să fure meserie în Anglia şi Belgia, unde a petrecut câte trei zile la ferme de raci ale unor jucători renumiţi pe acestă piaţă, care au fost bucuroşi să îi împărtăşească secretele afacerii: ”Atât în Anglia, cât şi în Belgia am văzut interes pentru potenţialul României la acest capitol, ştiau despre Delta Dunării şi despre apele noastre curate”. La întoarcerea în ţară, a investit 80 de milioane de lei pentru startul afacerii. ”Mai existau două-trei bălţi propice creşterii racilor care nu erau concesionate. Am participat la o licitaţie şi am reuşit să închiriez una dintre acestea”, explică antreprenorul, care plăteşte 3.000 de euro/an pentru cele 10 hectare de baltă de unde aduce majoritatea racilor de pe mesele bucureştenilor.

  • A investit 80.000 de euro în ideea unei tinere pe care nu o cunoştea. Acum deţine unul dintre cele mai importante magazine de panificaţie

    La 34 de ani, Codruţa Popa, o tânără antreprenoare din Timişoara, trecea deja printr-o „criză existenţială” – venea după o perioadă în care biroul de arhitectură deschis cu două colege de facultate ajunsese într-un punct mort şi după alţi trei ani petrecuţi acasă, făcând din modelarea pâinii cu maia un hobby. La câteva sute de kilometri mai la sud-est, în Bucureşti, Emanuel Sîrbu, antreprenor cu vechime în turism, retail sau servicii de închiriere autoturisme, era în căutarea unor idei noi de business.

    Cei doi s-au cunoscut prima dată în urmă cu un an şi jumătate, când Emanuel a găsit blogul cu reţete pentru pâine al Codruţei (Apă. Făină. Sare.). După ce i-a citit toate poveştile despre pâinea cu maia (ferment natural făcut din apă şi făină), i-a propus să devină parteneri şi să deschidă o brutărie. Iar în luna august a acestui an porţile brutăriei Codru de Pâine s-au deschis, chiar în centrul Timişoarei.

    „În 2009 am făcut prima pâine şi de atunci nu am mai cumpărat vreodată. A început ca un hobby, ca o activitate generată de lipsa activităţii principale pe care o aveam ca arhitect. Visam la o brutărie a mea, undeva, îmi doream acest lucru, dar era un ideal, nu mă gândeam că va ajunge realitate. Nu l-am văzut niciodată faţă în faţă pe Emanuel şi a durat ceva până să accept propunerea, pentru că nu e uşor să transformi un hobby fără responsabilităţi în ceva serios„, spune acum Codruţa Popa, antreprenor şi angajat cu „acte în regulă„ al brutăriei.

    Face, în medie, câte 60 de pâini pe zi (ajutată de alţi doi angajaţi), plus alte produse de patiserie (focaccia, ciabata, biscuiţi, cheesecake etc.), pentru care frământă, împrospătează maiaua şi coace de la 6 dimineaţa la 9 seara, aproape în fiecare zi a săptămânii. „În fiecare zi e altfel, nu intru în rutină. Tot timpul încerc să îmbunătăţesc ceva, să îmi dau seama unde greşesc şi ce aş putea face în plus„, explică ea.

    De la momentul când se face aluatul şi până la cel când pâinile ajung în cuptor, întreg procesul durează circa o zi şi jumătate – întâi se ia o parte dintr-o „rezervă„ mare de maia (începută în urmă cu doi ani), apoi se face aluatul care este ţinut peste noapte într-o cameră frigorifică şi abia în dimineaţa următoare pâinile sunt puse în cuptor.

    MI S-A SPUS DE CÂTEVA ORI CĂ SUNT NEBUN PENTRU CĂ M-AM GÂNDIT SĂ INVESTESC 80.000 DE EURO ÎN IDEEA UNEI PERSOANE PE CARE NU AM VĂZUT‑O FAŢĂ ÎN FAŢĂ NICIODATĂ, dar aceasta a fost şi condiţia Codruţei când a acceptat propunerea mea. Mi‑a zis că trebuie să fiu destul de nebun să îi susţin idealurile şi pasiunea. Şi aşa am făcut. Am investit de fapt în meticulozitatea şi dorinţa Codruţei de a face numai lucruri de calitate„, spune Emanuel Sîrbu, care deţine în prezent o agenţie de turism, un minimarket în zona Otopeni (Fresh Market) şi firma de închiriere de autoturisme Happy Rent a Car.

    Nici parcursul lui de antreprenor nu a fost lipsit de griji odată cu venirea crizei, astfel că firma de închiriere de maşini a rămas „o umbră„ a ceea ce era în anii de boom, iar brandul Fresh Market a pierdut unul dintre magazine, afacerea care îi aduce în prezent cel mai mult profit fiind agenţia de turism (în jur de un milion de euro pe an).