BusinessMagazin

Tag: international

  • Ucraina primeşte mai mulţi bani de la FMI

    Ucraina a primit aproape 700 de milioane de lire sterline de la Fondul Monetar Internaţional. Anunţul a fost făcut marţi de premierul ucrainean Denys Shmyhal. Acordul cu FMI a fost semnat anul trecut.

    Denys Shmyhal a anunţat pe Telegram că finanţarea a fost a treia etapă din acordul cu organismul internaţional.

    „Fondurile vor ajuta la acoperirea cheltuielilor bugetare prioritare şi la menţinerea stabilităţii macrofinanciare. Ucraina continuă să-şi îndeplinească cu succes obligaţiile faţă de parteneri”, a spus el, potrivit Sky News.

    Acordul Ucrainei, care acordă acces la 12,3 miliarde de lire sterline, a fost aprobat iniţial la 31 martie anul trecut.

    Partenerii au promis Ucrainei încă 96 de miliarde de lire sterline până în 2027, cu 4,3 miliarde de lire sterline estimate de la FMI în 2024.

  • Cum s-a transformat Trump în ochii băncilor dintr-o „balenă” vânată de toţi într-un peşte alunecos şi otrăvitor?

    Familia fostului preşedinte Donald Trump a intrat în atenţia Deutsche Bank în 2011, atunci când căuta un împrumut pentru achiziţionarea unui teren de golf din Florida. Rosemary Vrablic, o angajată bancară de la Deutsche Bank, a dezvoltat o relaţie cu familia Trump, iar de-a lungul anilor şi pe măsura sporirii averii fostului preşedinte american, Vrablic a devenit centrul unui caz de fraudă complex.

     

    M

     

    Membrii familiei fostului preşedinte Donald Trump se gândeau să cumpere un teren de golf din Florida când le-a fost prezentată Rosemary Vrablic, o doamnă bancher de la Deutsche Bank. Era anul 2011. Ei căutau un împrumut, iar ea căuta să cultive afaceri cu clienţi valoroşi, după cum a mărturisit Rosemary în timpul procesului de fraudă judecat în toamnă la New York cu Trump în rolul negativ. „Am ieşit la vânătoare de balene”, a scris ea într-un e-mail către alţi directori ai băncii sale în noiembrie 2011, referindu-se la eforturile de a ajunge la afacerile lui Trump. În cele din urmă, Vrablic a cultivat o relaţie cu Trump care s-a concretizat prin trei împrumuturi majore ajunse până la urmă în centrul unui caz de fraudă complex împotriva fostului preşedinte republican, a celor doi fii adulţi ai acestuia şi a companiei lor. Echipa de apărare a omului de afaceri politician a spus că banca a efectuat propriile verificări şi a concluzionat în mod independent că împrumuturile au fost o afacere bună. Procurorul general al New Yorkului, Letitia James, spune – iar judecătorul de caz a constatat – că, indiferent de performanţa împrumutului, Trump este răspunzător de fraudă pentru că a furnizat băncii evaluări extrem de umflate ale averii sale pentru a primi condiţii de împrumut mai avantajoase.

    Apărarea a susţinut, de asemenea, că banca era interesată să-l păstreze pe Trump de client, crezând că astfel ar avea acces la mai multe afaceri cu el şi cu alte persoane bogate din cercul său social. Mărturia lui Rosemary a confirmat această idee. Vrablic a fost prezentată familiei Trump pentru prima dată în 2011 prin intermediul soţului Ivankăi Trump, Jared Kushner, conform mărturiilor din proces şi documentelor prezentate acolo. La sfârşitul acelui an, Trump a trimis personal unui director de la Deutsche Bank o situaţie financiară despre care procurorul spune că era plină de exagerări producătoare de fraudă. Până atunci, Vrablic dezvoltase o relaţie strânsă cu Ivanka Trump, care a fost adusă iniţial ca inculpat în dosar şi care era „legătura principală” a lui Vrablic cu familia Trump. O curte de apel din New York a respins cererile împotriva Ivankăi Trump în iunie, hotărând că acestea nu sunt permise de lege.

    Ivanka Trump a mărturisit pe 8 noiembrie că era şi ea interesată să cultive o relaţie cu Vrablic. „Auzisem că Rosemary era un bancher formidabil, cu multă experienţă, şi o persoană grozavă cu care să ai o relaţie”, a mărturisit Ivanka Trump. Perechea a lucrat împreună la trei tranzacţii: un împrumut de 125 de milioane de dolari pentru achiziţia, în 2011, a terenului de golf Doral din Florida, un împrumut de 107 milioane de dolari legat de turnul lui Trump din Chicago – plus o extindere de 45 de milioane de dolari în 2014 – şi un credit de 170 de milioane de dolari în 2013 pentru transformarea de către Trump a Old Post Office din Washington într-un hotel.

    Pe parcurs, Vrablic a scris în repetate rânduri în sprijinul relaţiei de afaceri.

    În 2013, Anshu Jain, care era la acea vreme co-CEO al Deutsche Bank, s-a întâlnit cu Donald Trump la turnul său cu acelaşi nume din New York. La prânz au participat şi Ivanka Trump şi alţi directori ai companiei.

    Într-un briefing pregătit de Vrablic pentru Jain înainte de întâlnire, ea a remarcat că Donald Trump era un „jucător de golf pasionat, cu un handicap de o singură cifră” şi a subliniat „cererile cheie” pe care ar fi trebuit să le prezinte şeful său. „Discutaţi strategic despre folosirea reţelei personale şi profesionale a domnului Trump în industria imobiliară din NY în beneficiul băncii”, a scris ea, descriind una dintre aceste indicaţii. Ivanka Trump a povestit de întâlnire în mod similar în timpul mărturiei sale. „Îmi amintesc că a fost o întâlnire foarte, foarte prietenoasă şi el ne-a încurajat să facem mai multe afaceri cu Deutsche Bank”, a spus Ivanka Trump. „Cred că a fost o mică şedinţă de vânzări, trecând pe la noi, vorbind despre diferitele tranzacţii pe care le aveam în aşteptare, despre care presupun că Rosemary l-a informat, şi sugerând să facem afaceri suplimentare cu banca.”

    Mai târziu, Jain i-a scris lui Donald Trump pentru a-i mulţumi pentru întâlnire.

    „A fost o plăcere să vă văd încântarea în construirea averii familiei şi mândria dumneavoastră  justificată de a vă avea copiii în afacere”, a scris Jain într-o scrisoare din martie 2014, citită în timpul procesului. Un e-mail scris de Ivanka Trump, prezentat la proces, exprima entuziasmul faţă de ratele scăzute de dobândă pe care compania le-a primit de la Deutsche Bank.

    „Mai bine de atât nu se poate”, a scris Ivanka. Avocaţii lui Trump au susţinut că entuziasmul era reciproc şi că banca a fost mulţumită de performanţa activelor familiei Trump pe măsură ce împrumuturile ajungeau la scadenţă.

    Potrivit dovezilor aflate la judecător, Organizaţia Trump a propus o alternativă care să îi permită pur şi simplu să predea o listă de active şi pasive materiale şi să lase Axos să-şi facă propriul calcul. Foto: HEPTA

     

    Mărturia şi probele lui Vrablic au susţinut această afirmaţie. „Şeful meu direct, Michele Fassiola, ar dori să vă sune pe dumneavoastră şi pe tatăl dumneavoastră pentru a vă mulţumi pentru că sunteţi clienţi atât de grozavi şi pentru toate afacerile pe care le-am făcut împreună”, i-a scris Vrablic Ivankăi Trump într-un e-mail din 2014. „Familia Trump a ajuns în Top 10 clienţi ai diviziei Asset and Wealth Management, iar dânsul este încântat de modul în care a crescut.” Vrablic a descris eforturile continue ale băncii de a extinde afacerile cu  familia Trump până când capul familiei a fost ales preşedinte. Atunci banca a decis să facă un pas în spate. „Nu au mai vrut să-şi mărească expunerea în acel moment”, a spus Vrablic, explicând că banca voia să evite să iasă prea mult în evidenţă. „A fost o situaţie fără precedent în care aveam un client care urma să devină preşedinte al Statelor Unite.”

    Avocaţii lui Trump i-au cerut în repetate rânduri judecătorului de caz să oprească procesul, invocând verificările efectuate de Deutsche Bank în legătură cu finanţele lui Trump şi satisfacţia faţă de relaţia de creditare avută cu Trump. Procurorii au respins cererile, spunând că acestea nu au legătură cu acuzaţiile din caz. „Nu implică fraudă îndreptată către Deutsche Bank. Ele implică fraudă prin crearea de declaraţii financiare false şi fraudă în asigurări”, a declarat Kevin Wallace, reprezentant al procurorului general din New York. „Aşadar, mărturia unui martor al Deutsche Bank nu ar fi o bază pentru pronunţarea unui verdict în nicio circumstanţă.”

    Wallace a subliniat că bancherii au mărturisit, de asemenea, că aveau încredere că familia Trump este sinceră în legătură cu finanţele lor. „Am presupus că reprezentarea valorii activelor şi pasivelor era în linii mari exacte”, a spus Nicholas Haigh, un fost director al Deutsche Bank. El analiza riscul pentru împrumuturile acordate persoanelor cu valoare netă ridicată.

    „Aş sublinia că simplul fapt că creditorii au fost fericiţi nu înseamnă că legea nu a fost încălcată”, a spus şi judecătorul, Arthur Engoron.

    Deutsche Bank s-a retras din afacerile cu Trump înainte ca acesta să fie pus sub acuzare. Dar locul nu a rămas mult timp gol. Axos Financial a preluat cu bucurie rolul de finanţator al imperiului Trump şi pare mulţumită să se afle aproape de fostul preşedinte. Certurile acestuia cu legea n-o deranjează. Poate pentru că este o bancă la fel de alunecoasă precum sunt finanţele familiei Trump.             

    Deutsche Bank şi alte bănci la care Trump avea depozitele au tăiat legăturile cu fostul lider al SUA în zilele din preajma asaltului din 6 ianuarie 2021 asupra Capitoliului de către susţinătorii săi, într-o perioadă  în care Trump avea împrumuturi scadente de sute de milioane de dolari. În februarie 2022, firma de contabilitate care a lucrat pentru el timp de două decenii a renunţat şi ea şi a sfătuit pe toată lumea să nu se bazeze pe „declaraţia sa financiară”, un indicator pe care băncile îl folosesc pentru a evalua riscurile unui împrumut.

    Dacă nu ar fi găsit un nou creditor, imperiul de afaceri al lui Trump ar fi putut fi în pericol.

    Atunci a sărit în ajutor Axos, o firmă financiară puţin cunoscută, cu afaceri doar online şi cu sediul într-un parc de birouri suburban din San Diego.

    Axos, cunoscută anterior sub numele de Bank of Internet USA, este una dintre primele bănci digitale şi a crescut pentru a deveni o companie profitabilă, tranzacţionată la bursă, parţial prin specializarea în împrumuturi acordate debitorilor de care alte bănci s-au ferit – totul în timp ce naviga sub supravegherea autorităţilor federale de reglementare atrasă de operaţiuni interne, scrie The Washington Post. De asemenea, banca a fost audiată în Congres pentru verificarea implicării ei în dobânzi prea mari la unele împrumuturi. La o zi după ce avertismentul firmei de contabilitate a lui Trump a devenit public, preşedintele şi CEO-ul de la Axos – un donator republican pe nume Gregory Garrabrants – a semnat un împrumut de 100 de milioane de dolari pentru Trump Tower, zgârie-norii din Manhattan care fuseseră mult timp casa lui Trump şi baza sa de operaţiuni. Trei luni mai târziu, Garrabrants a aprobat un al doilea acord, prin care banca a oferit 125 de milioane de dolari staţiunii Doral, complexul de terenuri de golf  ce i-a aparţinut lui Trump din 2012. Axos a finanţat, de asemenea, o parte dintr-un împrumut care a ajutat la achiziţia de 375 de milioane de dolari a hotelului din Washington al lui Trump de către un grup de investitori. Împrumuturile acordate de Axos lui Trump au fost vitale pentru stabilizarea finanţelor sale de după pierderea preşedinţiei şi pentru a-i permite să lanseze campania curentă. Când s-a discutat despre o garanţie pentru împrumutul pentru Trump Tower, a apărut problema evaluării averii nete, potrivit documentelor instanţei. A fost un subiect delicat, având în vedere procesul şi acuzaţiile de fraudă. Să fi  început Organizaţia Trump să trimită evaluări corecte creditorilor săi? N-a fost nevoie. Potrivit dovezilor aflate la judecător, Organizaţia Trump a propus o alternativă care să îi permită pur şi simplu să predea o listă de active şi pasive materiale şi să lase Axos să-şi facă propriul calcul. Organizaţia Trump a încercat, de asemenea, să limiteze răspunderea pentru fiul Don Jr., care serveşte ca administrator al averii tatălui său. Un avocat al Axos a fost de acord cu ideea generală de a-l scuti pe Don Jr., dar a vrut să se asigure şi că tânărul Trump va fi în continuare răspunzător pentru vreo posibilă fraudă. El are cel mai mic risc. 

  • Povestea orfanului introvertit ce tocmai a devenit cel mai mare coşmar al lui Elon Musk şi al producătorului de maşini electrice Tesla

    Printr-o politică brutală de reducere a costurilor şi de autosuficienţă aproape totală, părintele şi preşedintele BYD a înfiinţat cel mai mare constructor de maşini electrice din lume.

    În vara anului trecut, Wang Chuanfu, părintele şi preşedintele BYD, declara că industria auto a intrat în faza de eliminări. Câteva luni mai târziu, compania sa îşi anunţa planurile de a-şi construi prima fabrică europeană în Ungaria, ţara din UE unde companiile chineze sunt primite cu braţele deschise, iar până la sfârşitul anului a întrecut Tesla şi s-a încoronat campion mondial al producătorilor de maşini electrice.

    Departe par vremurile când  miliardarul Elon Musk lua în râs ideea că BYD poate ajunge vreodată un concurent serios pentru gigantul american. Şi Wang Chuanfu este acum miliardar, dar trecutul său şi al creaţiei sale, BYD, este cu totul diferit faţă de cel al lui Musk, cel născut într-o familie bogată, şi al Tesla, o companie care a ţintit sus încă de la început. Legenda spune că Wang Chuanfu are origini dintre cele mai modeste. Părinţii, fermieri după unele poveşti, cu tatăl tâmplar, după altele, i-au murit din cauza sărăciei, bolii şi extenuării când era la liceu, iar el a putut continua studiile doar mulţumită sacrificiilor fratelui său mai mare şi ale soţiei acestuia.

    Cu încrederea în sine lipsă, taciturn şi introvertit, tânărul Wang şi-a găsit refugiu în dans şi în studiu pentru a ajunge în cele din urmă, sub ghidajul unui mentor, profesor şi cercetător specialist în chimie, metale şi baterii. A urmat această cale pentru a înfiinţa în 1995, la Shenzhen, la vârsta de 29 de ani, ajutat de fratele său Wang Chuanfang şi de vărul Lu Xiangyang, compania BYD ca producător de baterii electrice. Wang a căutat ca astfel să profite de o schimbare pe piaţă în care liderii de atunci, companiile japoneze, se reorientau spre tehnologii noi, inclusiv cea Li-ion. În patru luni, compania avea propria clădire de birouri şi o fabrică datorită unei injecţii de 300.000 de dolari din partea vărului, potrivit The Wall Street Journal. Shenzhen nu a fost ales întâmplător. Oraşul se transforma dintr-un sat somnoros de pescari într-un centru global de producţie industrială.

    Migraţia în masă din zonele rurale a oferit fabricilor oraşului forţa de muncă ieftină de care acestea aveau nevoie pentru a concura cu rivalii din Japonia, Coreea de Sud şi Taiwan. Încă de la început, BYD a avut o strategie clară: copierea produselor de succes şi menţinerea costurilor cât mai jos posibil. Scopul a fost de a reproduce bateriile fabricate de Toyota, Sanyo şi Sony, dar să le facă mai ieftine decât cele ale producătorilor japonezi. În loc de utilaje scumpe, Wang a angajat o forţă de muncă uriaşă cu contracte pe termen scurt, ceea ce-i permitea să evite creşterile salariale, notează Financial Times. Până în 2002, BYD a ajuns să domine piaţa bateriilor reîncărcabile. Printre clienţii săi se numărau Motorola, Nokia, Sony Ericsson şi Samsung. Wang Chuanfu ajunsese deja pe lista Forbes a bogaţilor Chinei. În aceeaşi perioadă, antreprenorul a dezvăluit planuri pentru grupul său de a cumpăra de la stat un constructor de maşini intrat în faliment şi care a încercat să dezvolte o linie secundară de afaceri prin fabricarea de rachete. Logica lui Wang: să scoată din maşini motoarele cu ardere internă care consumă benzină şi să le înlocuiască cu baterii. Pentru acţionarii BYD care credeau că au investit într-un banal producător de baterii pentru telefoane mobile, strategia „părea încărcată cu ambiţie nebună”, potrivit unui analist. Dar şase ani mai târziu, Wang a dat lovitura când Warren Buffett a investit 232 de milioane de dolari în BYD. În prezent, Wang ar putea scoate astfel de investiţii din buzunarul său. Este în topul celor mai mari miliardari ai Chinei, cu o avere de peste 25 de miliarde de dolari. Părintele BYD se află în centrul unei concurenţe din ce în ce mai intense între China, SUA şi Europa privind accesul la resurse, controlul asupra lanţurilor de aprovizionare şi proprietatea asupra informaţiilor despre consumatori care vor modela viitorul industriei auto. Wang n-ar fi ajuns aici dacă nu s-ar fi aliniat cu atenţie ambiţiilor politice pe termen lung ale Beijingului sub preşedintele Xi Jinping şi n-ar putea continua fără să navigheze prin ceea ce este un mediu de afaceri extrem de politic şi imprevizibil în China. Însă Wang şi locotenenţii săi au spus unui grup de cercetători academicieni în 2018 că în primii ani ai BYD, când făcea baterii şi alte componente pentru Siemens, Nokia şi Motorola, compania a primit o lecţie importantă despre producţie. Problemele aparent minore, inofensive, ale componentelor mici, atunci când au fost multiplicate de un număr mare de furnizori, au avut un efect cumulativ: telefoanele nu funcţionau. Drept urmare, BYD a încercat să stăpânească tehnologii şi procese şi lanţuri de producţie, de la cele ale bateriilor sale finite până la minele de litiu şi nichel.

    Astăzi, integrarea pe verticală a BYD – controlul total al lanţului de aprovizionare, de la minerale la cipurile utilizate în vehicule – este considerată de directori şi analişti din industrie ca fiind de clasă mondială. Producătorii de automobile rivali au fost frânaţi câţiva ani de blocajele logistice şi de lipsa de piese importante. Între timp, BYD şi-a produs propriile cipuri auto şi a vândut baterii rivalilor, inclusiv Tesla. În 2008, când Charlie Munger şi-a convins partenerul de afaceri, pe Buffett, să investească milioane de dolari pentru o participaţie de 10% în compania chineză puţin cunoscută atunci, el a argumentat că în Wang aveau un amestec de Thomas Edison şi Jack Welch, fostul şef al General Electric. Berkshire a vândut de atunci un pachet de 2% pentru 890 de milioane de dolari.

    Pachetul de acţiuni rămas are o valoare de peste 2,3 miliarde de dolari. În timp ce Munger a fost impresionat de abilităţile inginereşti ale lui Wang, experţii atribuie succesul BYD în mare parte culturii nemiloase de reducere a costurilor. Antreprenorul a instituit „un control absolut şi agresiv al costurilor”, a explicat Christoph Weber de la grupul de software elveţian AutoForm. BYD şi-a dezvoltat propriile capacităţi interne. Contractarea altor companii pentru hardware sau servicii este ultima soluţie. Autosuficienţa este dusă până acolo încât compania fabrică automobilul aproape în totalitate cu resurse proprii, excepţie făcând „anvelopele şi parbrizul”, după cum a spus un director al BYD.  Accentul pus pe tăierea costurilor a susţinut nu doar integrarea pe verticală a grupului, ci şi inovarea în producţie. Spre exemplu, în primele zile ale BYD, Wang a achiziţionat un utilaj de ştanţare a panourilor de la Jeep din Beijing. Acest lucru a ajutat compania să creeze tehnologia „cell-to-body”, care îmbină celulele bateriei EV cu caroseria maşinii. Modelul de afaceri neiertător al lui Wang a condus la plângeri cu privire la tratamentul lucrătorilor.

    Prin împărţirea producţiei în „etape din ce în ce mai fine”, a spus Weber, muncitorii individuali îndeplinesc doar sarcini foarte restrânse. Aceasta înseamnă că există o tendinţă mai mare de a înlocui personalul cu muncitori mai ieftini. „Practic, ei tratează oamenii ca pe nişte roboţi”, crede el. Luată în râs de Musk, BYD a fost totuşi în ultimii ani pe radarul câtorva directori de producători auto. În 2021, şeful de atunci al Volkswagen, Herbert Diess, a declarat pentru Financial Times că grupul chinez este concurentul de care compania germană se teme cel mai mult. Cu toate acestea, ascensiunea recentă a BYD i-a surprins pe mulţi din industrie. Acest lucru se datorează în parte faptului că grupul chinez a accelerat în timpul pandemiei de Covid-19, când graniţele Chinei au fost închise. Însă companiile auto chinezeşti, inclusiv BYD, nu sunt prea bine cunoscute în afara pieţei lor de origine. „Modelul lor de afaceri depinde de subvenţiile de stat”, a spus Jorge Guajardo, fost ambasador al Mexicului în China şi acum partener la Dentons Global Advisors.

    Un mare test în acest sens ar fi planurile BYD de a construi prima sa fabrică europeană de automobile în Ungaria. „Subvenţiile de stat depind, de obicei, şi de a produce pe plan local. Pierzi toate aceste avantaje odată ce duci operaţiunea în afara Chinei”, a explicat Guajardo. Experţii subliniază, de asemenea, că Tesla rămâne un concurent formidabil pe o piaţă globală în creştere rapidă. Producătorul american de automobile a raportat vânzări în trimestrul al patrulea care au depăşit previziunile analiştilor şi un profit net de 7 miliarde de dolari pentru primele nouă luni ale anului trecut. Capitalizarea sa de piaţă se ridică la 754 de miliarde de dolari. În schimb, întrebarea pe care şi-o pun mulţi este dacă alţi producători de maşini electrice pot concura cu economiile la scară mare făcute de Tesla şi BYD. În China – cea mai mare piaţă auto din lume – BYD şi Tesla absorb 43% din vânzările de vehicule electrice. „Tesla nu trebuie să-şi facă prea multe griji”, a spus Michael Dunne, directorul firmei de consultanţă Dunne Insights. „Toţi ceilalţi care construiesc maşini ar trebui să fie cuprinşi de panică.”   

  • Massimo Andolina, President Europe Region Philip Morris International: „Este timpul să sprijinim Ucraina”

    Philip Morris International este una dintre cele mai mari companii din industria tutunului, la nivel global, şi de pe piaţa din Ucraina, în mod special. Potrivit companiei, din 1994, a investit peste 700 de milioane de dolari în economia ucraineană, a create locuri de muncă şi a colaborat cu autorităţile statului pentru a combate comerţul ilicit.

    De la începutul invaziei la scară largă a Rusiei în Ucraina, compania a suspendat operaţiunile din Harkov din motive de securitate. În iunie anul trecut, Philip Morris International a anunţat o investiţie de 30 de milioane de dolari pentru a înfiinţa o nouă unitate de producţie în regiunea Liov. Este în plan ca noua fabrică să se deschidă în aprilie 2024. Acest lucru va satisface cererea pieţei interne de produse şi va contribui la sprijinirea, în continuare, a economiei ucrainene. Pentru a confirma aceste intenţii, Massimo Andolina, President Europe Region Philip Morris International, a vizitat Ucraina. În timpul vizitei sale, într-un interviu acordat Forbes, el a vorbit despre importanţa investiţiilor în Ucraina chiar şi în timpul războiului şi rolul pe care această ţară îl îndeplineşte în regiunea europeană.

    Despre vizita în Ucraina

    În ultimii doi ani, din motive de securitate, membri ai managementului, din corporaţii internaţionale, au vizitat rar Ucraina. Care este obiectivul principal al vizitei dumneavoastră?

    Există două motive principale aici. În primul rând, oamenii noştri lucrează în Ucraina. Vreau să le transmit, din nou, sprijinul meu şi să-i asigur că în aceşti doi ani dificili nu am uitat de ei. În al doilea rând, vreau să reconfirm, clar, faptul că angajamentul meu personal, dar şi angajamentul Philip Morris International faţă de Ucraina rămân neschimbate. Vreau să atest acest lucru personal, nu doar la nivel de mesaj.

    „Anul trecut am fost una dintre puţinele companii care au anunţat investiţii în Ucraina şi le-au şi implementat la scurt timp. Mă refer aici la investiţia de 30 de milioane de dolari pe care am făcut-o într-o nouă unitate de producţie în regiunea Liov din Ucraina.”

    Putem presupune că, după ce aţi luat decizia de a investi într-o nouă unitate de producţie, evaluaţi pozitiv climatul investiţional din Ucraina şi poate fi văzut acest lucru ca un semnal pentru alte companii internaţionale să ia în considerare noi investiţii?

    Ucraina se află într-o situaţie dificilă, deoarece războiul este încă în desfăşurare. În opinia mea, în astfel de condiţii, puţine companii sunt pregătite să investească. Cu toate acestea, credem că acum este momentul să investim în Ucraina şi să ne arătăm susţinerea în această ţară, în beneficiul redresării economice.

    Nu a fost o decizie uşoară nici pentru noi. Ştiţi că avem o fabrică mare lângă Harkov care şi-a oprit producţia din prima zi a războiului pentru siguranţa oamenilor noştri. A fost un proces dificil să le explicăm acţionarilor noştri de ce am vrut să investim în deschiderea unei noi fabrici într-o ţară aflată în război. Şi totuşi am făcut-o. Pentru că suntem convinşi că acesta este cel mai bun mod pentru orice companie de a-şi arăta adevăratul angajament faţă de Ucraina.

    În noua noastră fabrică din Lvov vor lucra 250 de persoane. Toate mărcile de ţigări pe care le comercializăm în Ucraina vor fi produse acolo.

    „Suntem încrezători că, prin exemplul nostru, şi alte companii vor ajunge la concluzia că acum este momentul să sprijine Ucraina, să investească aici şi să creeze locuri de muncă.”

    În calitate de lider PMI, responsabil pentru regiunea europeană, cum vedeţi rolul Ucrainei în regiune şi cum credeţi că actualul proces de aderare a ţării la UE poate influenţa acest rol?

    Pentru noi, Ucraina este un exemplu fantastic în implementarea strategiei noastre pentru un viitor fără fum. Conform estimărilor noastre, în prezent, 1,3 milioane de fumători din Ucraina au renunţat la ţigările tradiţionale şi au trecut la produsele noastre fără fum, în special la sistemul IQOS de încălzire a tutunului.

    În ultimii ani, echipa noastră din Ucraina a reuşit să construiască relaţii cu adevărat strânse cu consumatorii, folosind canalul digital. De exemplu, cu ajutorul canalelor digitale, utilizatorii IQOS din Ucraina pot menţine o comunicare constantă cu brandul şi îşi pot împărtăşi feedback-ul. Credem că aceasta este o modalitate eficientă de a menţine o comunicare activă cu consumatorii adulţi şi de a-i sprijini în eforturile lor de a face trecerea de la ţigări la alternativele fără fum. Echipele Philip Morris din alte ţări din regiunea europeană învaţă de la Ucraina această abordare faţă de consumator.

    Despre transformare

    În planurile strategice ale PMI se prevede renunţarea completă la producţia de ţigări şi trecerea la alternative fără fum. Când aveţi în plan să atingeţi acest obiectiv?

    Este o călătorie, iar această călătorie poate fi mai rapidă sau mai lentă, în funcţie de gradul de implicare pentru a o realiza. Ne-am luat angajamentul de a face tot posibilul pentru a crea o lume fără ţigări şi ne-am exprimat deschis obiectivele noastre ambiţioase. Până în 2025, dorim să generăm cea mai mare parte a veniturilor noastre din vânzarea de produse fără fum. Şi, recent, ne-am luat angajamentul de a genera două treimi din toate veniturile din vânzarea de produse fără fum până în 2030. În prezent, în Europa, există deja ţări care au depăşit pragul de 50% în 2023 şi multe altele care vor face acest lucru în 2024. Până în septembrie 2023, conform estimărilor PMI, 27,4 milioane de fumători adulţi din întreaga lume au trecut deja la IQOS, dintre care avem 12,7 milioane de utilizatori în Europa. Vorbim despre fumători adulţi care au trecut la IQOS de la ţigările tradiţionale. Putem avansa mai rapid, dar avem nevoie de sprijin.

    „Avem nevoie de sprijinul guvernelor, al autorităţilor de reglementare şi al tuturor celor care îşi pot uni forţele pentru a contribui, cât mai curând posibil, la crearea unei lumi fără ţigări.”

    Ucraina a fost una dintre acele pieţe care s-au dezvoltat foarte rapid datorită abordării pragmatice a reglementării legislative la începutul lansării IQOS.

    Din păcate, unele ţări pun în aplicare în prezent politici radicale şi nejustificate care prevăd aceeaşi impozitare şi reglementare a produselor fără fum şi ţigărilor. Spun „din păcate” pentru că am văzut rezultate negative ale acestei politici în mai multe ţări ale UE, în special în Franţa. Aici, numărul fumătorilor este printre cele mai mari din Vestul Europei, dar nivelul comerţului ilegal reprezintă aproape jumătate din piaţa de tutun. În Franţa, adulţii fumători au acces limitat la informaţii ştiinţifice cu privire la alternativele existente la fumatul tradiţional, cum ar fi alternativele de încălzire a tutunului. Şi pe măsură ce acciza creşte într-un ritm fără precedent, fumătorii trec masiv la ţigări ilegale în loc să renunţe la fumat sau să treacă la alternative fără fum.

    Ucraina are oportunitatea de a folosi experienţa europeană de succes, unde majoritatea ţărilor recunosc diferenţa dintre alternativele fără fum şi ţigările obişnuite, atât în legislaţie, cât şi în taxare diferenţiată. Ne-am luat angajamentul de a creşte gradul de conştientizare în rândul fumătorilor şi de a continua să dezvoltăm şi să comercializăm produse fundamentate ştiinţific care permit consumatorilor adulţi, care nu doresc să renunţe la fumat, să facă trecerea la alternative fără fum. Acestea nu sunt lipsite de riscuri şi conţin nicotină, care creează dependenţă, dar trecerea la IQOS este mai puţin dăunătoare.

    Credem că atunci când oamenii sunt informaţi, pot face alegeri în cunoştinţă de cauză. Prin urmare, susţinem întotdeauna legislaţia şi reglementările care se bazează pe ştiinţă şi permit fumătorilor să fie informaţi şi să aibă acces la alternative fără fum.

    Despre piaţa ilegală de ţigări din Ucraina

    Piaţa ilicită a ţigărilor rămâne o problemă serioasă în Ucraina, studiile recente indică o creştere a comerţului ilicit la niveluri record de peste 25% în 2023. Poate experienţa altor ţări europene să ajute Ucraina să facă faţă acestei probleme?

    Comerţul ilicit cu tutun nu este o problemă care priveşte doar Ucraina. Situaţii similare există astăzi şi în alte ţări europene – Franţa, Belgia, Marea Britanie. Mai mulţi factori contribuie la creşterea pieţei produselor ilegale din tutun. În primul rând, este impunerea excesivă a taxelor, când accizele cresc prea rapid şi semnificativ. Din cauza impozitelor ridicate, pachetele de ţigări devin prea scumpe, şi le oferă oportunitate producătorilor ilegali să câştige din asta.

    Astăzi ştim că în Franţa, 40% din volumul pieţei de ţigări îl reprezintă comerţul ilegal. Printre francezii cu venituri mici, una din două ţigări vândute este ilegală. Ca urmare, fumătorii sunt expuşi la produse de calitate îndoielnică, iar guvernul francez pierde peste 7 miliarde de euro anual, din taxe neîncasate. Organizaţiile criminale profită de această situaţie. Un alt factor este lipsa unei lupte adecvate împotriva producţiei şi vânzării ilegale de ţigări. Acest lucru necesită o abordare mai pragmatică a impozitării şi o implicare sporită a autorităţilor de aplicare a legii. De aceea, colaborăm întotdeauna cu guvernele pentru a contribui la combaterea comerţului ilegal. Guvernul ucrainean este conştient de această problemă şi este interesat să găsească soluţii – există progrese, dar vrem să vedem mai multe rezultate.

    Despre părăsirea pieţei ruseşti

    PMI este încă prezentă pe piaţa din Rusia, în ciuda declaraţiilor anterioare de a se retrage. Ce le puteţi spune ucrainenilor despre asta?

    Monitorizăm constant situaţia din Rusia. Din păcate, aceasta rămâne o provocare, iar condiţiile existente şi restricţiile de reglementare fac şi mai dificilă ieşirea investitorilor străini. Cu toate acestea, acum mă aflu aici, în Ucraina, şi prin acest lucru confirm angajamentul nostru faţă de această ţară, care face parte din regiunea mea şi este una dintre ţările-cheie în drumul nostru către un viitor fără fum.

     

  • Cum a adus muribunda şi hulita industrie de apărare Cehia pe prima scenă a geopoliticii şi a devenit o afacere orientată spre profit a producătorilor privaţi, dar finanţată de guvernele occidentale?

    Cum a adus muribunda şi hulita industrie de apărare Cehia pe prima scenă a geopoliticii şi a devenit o afacere orientată spre profit a producătorilor privaţi, dar finanţată de guvernele occidentale?

    Producătorii cehi de arme şi-au văzut reputaţia transformată radical, de la a fi o pată pe imaginea unei ţări care finanţează democraţia pe alte meleaguri la principalul instrument prin care guvernul de la Praga ajută Ucraina. Viitorul industriei de armament a Cehiei, cândva de importanţă strategică, a fost pus în pericol după căderea comunismului de pierderea pieţelor şi de privatizările din anii 1990.

    Reînvierea sa în anii 2010, datorată exporturilor bănoase, dar controversate, de arme învechite din epoca sovietică către regimuri autoritare şi zone de război din întreaga lume a afectat reputaţia internaţională a ţării şi a pus adesea producătorii şi furnizorii de arme în dezacord cu guvernul. Cu toate acestea, agresiunile ruseşti faţă de Ucraina au schimbat complet peisajul şi au oferit acestor producători o mare oportunitate de a-şi exporta produsele într-o zonă de conflict de importanţă geopolitică pentru Cehia şi tot Occidentul. În consecinţă, pârghia politică a furnizorilor de arme a crescut pe măsură ce aceştia s-au transformat în partenerul vital al guvernului în a susţine Ucraina.

    Totuşi, pentru o industrie care părea că îi pasă prea puţin de drepturile omului şi de standardele etice în trecut, guvernul de la Praga ar trebui să rămână precaut cu privire la relaxarea reglementărilor privind producţia de arme în creştere rapidă şi centrată pe tehnologie învechită. Cehia are o tradiţie lungă în fabricarea armelor grele care datează din perioada industrializării din Imperiul Austro-Ungar. Dezvoltarea a continuat în perioada interbelică. Capacităţile de producţie actuale au fost în mare măsură moştenite din vremea Războiului Rece, când Cehoslovacia a servit ca important furnizor de arme pentru întregul bloc de est comunist.

    Până în anii 1990, fabricile cehoslovace produceau cantităţi uriaşe de material militar, în principal sub licenţe sovietice, inclusiv avioane, tancuri şi artilerie grea. Sectorul a angajat peste 90.000 de muncitori în zeci de fabrici împrăştiate în toată ţara. Uzinele au furnizat arme nu numai armatei cehoslovace subordonate comandamentului sovietic, ci şi aliaţilor săi din Pactul de la Varşovia şi pentru exportul către guvernele nealiniate politic din lumea în curs de dezvoltare.

    Până în anii 1990, fabricile cehoslovace produceau cantităţi uriaşe de material militar, în principal sub licenţe sovietice, inclusiv avioane, tancuri şi artilerie grea. Sectorul a angajat peste 90.000 de muncitori în zeci de fabrici împrăştiate în toată ţara. Uzinele au furnizat arme nu numai armatei cehoslovace subordonate comandamentului sovietic, ci şi aliaţilor săi din Pactul de la Varşovia şi pentru exportul către guvernele nealiniate politic din lumea în curs de dezvoltare. Spre exemplu, între 1945 şi 1992, fabricile cehoslovace au produs peste 50.000 de tancuri şi vehicule blindate. Din acest număr, armata cehoslovacă a primit aproximativ o treime, în timp ce cea mai mare parte a fost exportată cu succes în alte state din blocul de est, din Africa şi Orientul Mijlociu.

    Prăbuşirea regimului comunist în 1989 şi divizarea ulterioară a Cehoslovaciei au provocat un şoc politic şi economic pentru industria de armament a Cehiei, care ulterior şi-a pierdut importanţa strategică şi majoritatea pieţelor sale.

    În cadrul noului sistem democratic, armata cehă a fost reformată, profesionalizată şi restructurată substanţial. În drum spre aderarea la structurile NATO, forţele armate au luat decizia strategică de a înlocui treptat armele învechite din epoca sovietică cu cantităţi mult mai mici de sisteme occidentale moderne.

    Dacă nou înfiinţata armată cehă încă mai poseda aproape 1.000 de tancuri sovietice vechi în 1993, în epoca modernă au rămas doar 30 de piese îmbunătăţite care au fost recent expediate în Ucraina în schimbul unor tancuri germane noi. Deoarece bugetul de apărare a fost redus semnificativ şi producătorii autohtoni nu au putut furniza forţelor armate arme conform standardelor NATO, interesul statului pentru industria de apărare a început să se clatine. Evoluţii similare au avut loc în alte ţări foste comuniste, ceea ce înseamnă că producătorii de arme cehi au început să-şi piardă pieţele externe apropiate.

    Din cauza schimbărilor geopolitice globale de după sfârşitul Războiului Rece şi a superiorităţii tehnologice a armelor occidentale, industria de armament a ţării, orientată pe tehnologii sovietice învechite, a pierdut şi multe oportunităţi de export către lumea în curs de dezvoltare. Ca urmare a pierderii pieţelor, volumul producţiei de arme până la mijlocul anilor 1990 a scăzut la doar o zecime din cel de la sfârşitul anilor 1980.

    Cu sectorul în pragul falimentului, monopolul de stat a fost ridicat şi multe dintre capacităţile de producţie au fost privatizate, uneori în circumstanţe dubioase. Cu toate acestea, în loc de dezvoltarea şi producerea de arme cu tehnologie nouă, multe dintre noile companii private fie s-au convertit la producţia civilă, fie s-au reorientat către modernizarea sistemelor de arme din epoca sovietică fabricate anterior în ţară. Statul a jucat un rol important în creşterea acestor afaceri dubioase. În timp ce armele au fost vândute în principal în zonele de război de către companii private, toate exporturile trebuiau să fie aprobate oficial de organisme guvernamentale.

    Dacă nou înfiinţată armată cehă încă mai poseda aproape 1.000 de tancuri sovietice vechi în 1993, în epoca modernă au rămas doar 30 de piese îmbunătăţite care au fost recent expediate în Ucraina în schimbul unor tancuri germane noi.

    În cadrul sistemului ceh de licenţiere, fiecare export de tehnologie militară trebuie să fie autorizat de către ministerul industriei şi comerţului, ministerul afacerilor externe furnizând o evaluare a conformităţii cu interesele de politică externă şi obligaţiile internaţionale ale ţării. Deşi ministerele au fost în general de acord cu exporturile de arme către ţările implicate în conflicte armate, ele au blocat ocazional unele dintre cele mai problematice acorduri pe baza preocupărilor legate de proliferarea în continuare a materialelor de război către utilizatori finali necunoscuţi. Astfel de restricţii i-au iritat pe producătorii de arme, care au criticat deschis guvernul pentru ceea ce ei au perceput a fi o abordare prea restrictivă care ar fi dezavantajat industria cehă a armelor pe pieţele internaţionale. Între timp, unii dintre oamenii cheie din sectorul armamentului s-au implicat în politici la nivel înalt, ridicând întrebări cu privire la posibile conflicte de interese. În timp ce preşedintele Asociaţiei Industriei de Apărare şi lobbyist-şef pentru producătorii de arme Jiri Hynek a candidat fără succes la alegerile prezidenţiale din 2018, Jaroslav Strnad, proprietarul celui mai mare producător de arme, CSG, a sponsorizat cariera politică a fostului preşedinte Milos Zeman, cunoscut pentru discursurile sale proruse. Invadarea Ucrainei de către Rusia în februarie 2022 a schimbat complet dinamica industriei armelor şi relaţiile acesteia cu guvernele, nu numai în Cehia, ci şi în întreaga Europă. Sectorul etichetat până acum de către politic drept „nesustenabil” a devenit brusc un partener vital pentru guvernele care aveau nevoie să-şi consolideze urgent propriile capacităţi de apărare şi, în acelaşi timp, să furnizeze Ucrainei arme.

     

     

    Încă de la începutul războiului, guvernul ceh a fost unul dintre cei mai puternici susţinători europeni ai armatei ucrainene. Cehia a fost prima ţară care a furnizat arme grele Ucrainei în aprilie 2022, iar livrările au continuat de atunci.

    Industria de armament a ţării s-a dovedit a fi un atu cheie în sprijinul militar ceh pentru Ucraina. Aşa cum a dezvăluit prim-ministrul Petr Fiala, după luni de ambiguitate declarată, material militar în valoare de 1,8 miliarde de euro, inclusiv sute de arme grele de fabricaţie sovietică, a fost livrat din Cehia în Ucraina doar în primul an de război.

    Guvernul a mai recunoscut că doar aproximativ un sfert din acest volum a fost furnizat de stat, în principal din surplusul şi stocurile învechite ale armatei. Armata cehă a fost compensată pentru aceste transporturi de arme către Ucraina prin ajutor militar dar şi financiar generos din partea partenerilor săi din NATO şi UE. Majoritatea armelor au fost furnizate Ucrainei de producători privaţi şi finanţate de donatori occidentali. Guvernul a intermediat, de asemenea, un acord între producătorii privaţi de arme cehi şi întreprinderea ucraineană de arme de stat Ukroboronprom privind programe comune de producţie şi modernizare în fabricile cehe. Pe lângă motivaţia geopolitică evidentă, ministrul adjunct al apărării a justificat acest pas prin profitul economic adus producătorilor de arme cehi. Datele despre originea armelor şi a fondurilor arată în mod clar că ceea ce a fost prezentat politic în termeni simplificaţi ca sprijin militar ceh pentru Ucraina este, de fapt, în mare parte o afacere orientată spre profit a producătorilor privaţi cehi finanţată de guvernele occidentale. Poziţia economică şi politică a fabricanţilor de armament a fost stimulată în mod semnificativ de invazia rusească, deoarece capacităţile lor sunt în prezent indispensabile Cehiei şi altor state occidentale pentru ajutarea Ucrainei. Chiar şi aşa, nu este clar cum se va dezvolta dinamica relaţiilor dintre guvern şi industria armelor odată ce ostilităţile din Ucraina se vor încheia. Mulţumită războiului, producătorii de arme au capacităţi de producţie crescute substanţial şi o poziţie puternică din punct de vedere politic, ceea ce le va oferi pârghie pentru a reduce reglementarea din industria de profil. Conştienţi de forţa lor de negociere consolidată, fabricanţii de arme cehi au început deja să militeze pentru ridicarea restricţiilor existente asupra băncilor comerciale care acordă împrumuturi sectorului de apărare.

    Invadarea Ucrainei de către Rusia în februarie 2022 a schimbat complet dinamica industriei armelor şi relaţiile acesteia cu guvernele, nu numai în Cehia, ci şi în întreaga Europă. Sectorul etichetat până acum de către politic drept „nesustenabil” a devenit brusc un partener vital pentru guvernele care aveau nevoie să-şi consolideze urgent propriile capacităţi de apărare şi, în acelaşi timp, să furnizeze Ucrainei arme.

    Cu toate acestea, în contextul specific sectorului armamentului ceh – orientat pe tehnologii sovietice – cererea politică şi militară pentru furnizarea şi repararea armelor învechite ar trebui să scadă în timp. Companiile cehe va trebui din nou să caute noi pieţe pentru produsele şi serviciile lor.

    Afacerile controversate din anii 2010 arată clar că dealerii de arme din Cehia sunt flexibili în căutarea cumpărătorilor odată ce pierd cererea locală. Exporturile profitabile către regimuri autoritare şi zone de conflict au arătat, de asemenea, că nu le pasă prea mult de drepturile omului şi de standardele etice atunci când fac aceste tranzacţii. Deşi sprijinul politic pentru sectorul armamentului ceh este pe deplin rezonabil în circumstanţele geopolitice actuale, o dereglementare mai mare şi creşterea nelimitată a capacităţilor de producţie ar putea crea o viitoare capcană pentru guvern. În loc să se acorde furnizorilor de arme un cec în alb, ar trebui să aibă loc o dezbatere privind sustenabilitatea politică şi economică pe termen lung a sectorului înainte de a fi prea târziu.   

  • Cine sunt cei care suferă cel mai mult de pe urma revoluţiei verzi pornite de Europa în încercarea de a opri poluarea care distruge milioane de oameni

    Europa a pornit revoluţia verde, iar acum simte toxicitatea propriului succes: contrarevoluţia. Este concluzia la care a ajuns Karl Mathiesen, corespondent european specializat pe teme climatice pentru Politico, după ce în ultimul an a realizat reportaje în Europa de nord, acolo unde ritmul tranziţiei către o economie curată este cel mai rapid.

    Jurnalistul a vorbit cu oamenii ce vor deveni perdanţii efortului de care lumea are nevoie disperată pentru a aduce economiile în armonie cu mediul înconjurător. Ceea ce Mathiesen a aflat explorând în nord este că perdanţii nu îşi vor accepta soarta în tăcere. El a discutat cu şi a scris despre fermierii olandezi care au alterat politica ţării lor şi despre minerii polonezi din minele de cărbune care au modelat politicile climatice ale Uniunii Europene.

    A vorbit cu şoferii londonezi îngrijoraţi de eforturile primarului lor de a limita numărul maşinilor şi cu crescătorii de reni care riscă să-şi piardă tradiţiile şi felul de a trăi din cauza febrei metalelor şi minereurilor necesare tehnologiilor ecologice. În Germania i-a întâlnit pe liderii şi pe susţinătorii extremei drepte, care călăresc un val de furie în creştere. Pentru unii, schimbările sunt minore, dar altora li se schimbă chiar viaţa. Ceea ce au toţi în comun este resentimentul – şi o senzaţie arzătoare că nu sunt auziţi. Mathiesen nu a găsit că schimbările cerute nu sunt necesare. Poluarea cu azot sufocă peisajul rural olandez, în timp ce gazele de eşapament ale maşinilor devastează pe tăcute sănătatea locuitorilor oraşelor. Refacerea bazelor energetice ale societăţii este pur şi simplu o necesitate dacă se doreşte un climat stabil.

    Ar fi naiv, totuşi, să credem că transformarea verde va fi diferită de celelalte schimbări epocale din istorie, scrie Mathiesen. Ca orice revoluţie industrială anterioară, şi aceasta creează perdanţi. Indiferent de câte locuri de muncă în sectorul energiei curate vor fi create în viitor, sute de mii sunt distruse acum. Libertăţile – de a conduce, de a consuma fără grijă – sunt reduse. Societatea este remodelată, iar suferinţa este reală. Mai ales a celor afectaţi cel mai tare.

    Cu toate acestea, există ceva distinctiv în această revoluţie. Mai mult decât oricare alta care a apărut înainte, este condusă mai degrabă de alegeri şi decizii la nivel politic decât de tehnologie sau capital. Deci, pe măsură ce contrarevoluţionarii se adună, este inevitabil ca ei să ţintească nu doar spre ceea ce le distruge modul de trai sau locul de muncă, ci şi spre factorii de decizie şi spre politicieni. Pe scurt, devine clar că succesul revoluţiei verzi va depinde de cât de mult factorii de decizie politică şi militanţii pentru schimbările climatice îi iau în considerare pe cei care vor plăti cel mai mare preţ.

     

    Pe măsură ce politicile climatice trec de la declaraţii de poziţie la legi şi reglementări, politicienii de dreapta şi lobbyiştii industriali sapă la un nou filon bogat în furie. În 2024, an electoral record la nivel mondial, dreapta a semnalat că vrea să-i susţină pe cei care riscă să fie lăsaţi în urmă. Mesajele sale cele mai puternice încadrează eforturile de combatere a schimbărilor climatice ca un dictat al elitei – doar o modalitate în plus de a-i face pe muncitori să plătească pentru excesele celor bogaţi. O mare parte din politica de extremă dreaptă este orientată spre migraţie, dar antipatia climatică merge adesea în tandem. Ambele probleme provoacă aceeaşi nelinişte cu rădăcini adânci: teama de a pierde statutul într-o lume în care interesul naţional este secundar servirii priorităţilor globale – sau „globaliste”. Dacă teama de migranţi propulsează aceste partide la putere sau le oferă o mai mare relevanţă politică, ostilitatea faţă de politicile climatice va câştiga teren. Agenţii pentru climă par nepregătiţi pentru acest moment. Până de curând, mişcarea verde nu a vrut sau nu a putut să absoarbă preocupările celor care se simt ameninţaţi de trecerea la o economie curată. Marcată de zeci de ani de război de uzură împotriva industriei combustibililor fosili, a respins aceste anxietăţi ca fiind un simptom al fricii lobbyştilor sau ţipetele exagerate ale unei minorităţi zgomotoase.

    Aceasta a lăsat mişcarea verde cu un unghi orb cu potenţial dezastruos. Activiştii ar putea avea dreptate că sprijinul pentru obiectivul legal al UE de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră la zero până în 2050 este în mod constant de aproximativ 90%. Dar atunci când oamenilor li se cere să accepte sacrificii personale sau schimbări de comportament, acel sprijin se evaporă ca un miraj care luceşte în depărtare, dar păleşte când este privit de aproape.

    Mitul unei tranziţii fluide se dovedeşte persistent. Un exemplu este ce s-a întâmplat  într-o dimineaţă marocană din noiembrie 2016, la conferinţa pentru climă a ONU COP22, unde un oficial al organizaţiei ecologiste americane Sierra Club a descris o campanie eficientă a ONG-urilor din SUA de închidere a centralelor pe cărbune în toată ţara. Vestea bună, a spus el, este că vor fi create mai multe locuri de muncă în industria energiei curate, cum ar fi în sectorul în plină expansiune al montajului de panouri solare pe acoperiş. Dar când i s-a cerut să numească un oraş, în Appalachia cea bogată în cărbune sau oriunde altundeva, unde locurile de muncă bazate pe industria combustibililor fosili chiar pot fi înlocuite cu locuri de muncă în sectorul tehnologiei curate, el nu a putut. A doua zi, Donald Trump a fost ales preşedinte.

    Acea lecţie este învaţătă, dar prin asimilare dureroasă. Când Polonia a găzduit discuţiile climatice ale ONU din 2018 în inima industriei sale a cărbunelui, activiştii pentru climă au descris în derâdere apelurile Varşoviei pentru o „tranziţie justă” ca o tactică de blocare. Până la negocierile din Dubai din acest an, expresia devenise un cuvânt la modă pentru activiştii care şi-au dat seama că trebuie să-i ia pe muncitori cu ei. Dar rămâne un decalaj între realităţile mişcării climatice şi cele ale oamenilor cei mai afectaţi de politicile climatice.

    Dacă există un loc în care lecţiile par să fi fost învăţate, acesta este Casa Albă. Actul de reducere a inflaţiei al preşedintelui Joe Biden – un proiect de lege pentru cheltuielile ecologice despre care Casa Albă spune acum că ar putea sfârşi prin a distribui 700 de miliarde de dolari în 10 ani – vizează în mod explicit politica de reacţiune. Subvenţiile verzi ale lui Biden stimulează sindicatele. Se cheltuieşte cel mai mult în statele cu vot republican. Sunt reduse costurile pentru consumatori. Este promovată producţia internă atât de vehement încât legea aproape că a aruncat în aer relaţiile comerciale cu UE. Aceasta este o politică care face apel la aceleaşi valori patriotice şi bazate pe securitate care sunt desfăşurate împotriva eforturilor de combatere a schimbărilor climatice din Europa. Mesajul către alegători: Unchiul Sam îi susţine. Este un pariu mare. Cheltuirea banilor ar putea atenua loviturile din lupta împotriva schimbărilor climatice, dar, de asemenea, lasă guvernele vulnerabile la acuzaţiile de risipă. Dar totul va fi pus la încercare destul de curând, cu 2024 cel mai mare an electoral din istoria omenirii – cu alegeri în ţări de la SUA, India şi Pakistan la Moldova, Africa de Sud, Taiwan, Sri Lanka, Indonezia şi, probabil, Regatul Unit, precum şi alegerile pentru Parlamentul European în iunie. Dacă susţinătorii revoluţiei verzi nu pot îmbrăţişa şi hrăni milioanele de oameni care se consideră chemaţi să se sacrifice, există un pericol real ca aceste alegeri şi viitoarele alegeri să ridice temperatura socială şi politică la cote insuportabile.   

  • Noul normal sau deloc normal? Economiştii greşesc prognozele de trei ani încoace. Dacă aşa va fi şi de acum încolo?

    Economiştii americani, şi nu numai, şi-au petrecut o bună parte din 2021 convinşi că inflaţia este „tranzitorie”. Şi-au petrecut şi o mare parte din 2022 subestimând rezistenţa acesteia. În 2023 au prezis că majorările ratelor de dobândă efectuate de Rezerva Federală pentru a vindeca economia de inflaţie vor aduce recesiune. Niciuna dintre aceste prognoze nu s-a realizat, scrie The New York Times.

     

    Economiştii au subestimat dorinţa şi puterea de a cheltui a consumatorilor americani şi rezilienţa pieţei muncii. Ce le-a scăpat? Unde au greşit? Inflaţia rapidă este acum o realitate de aproape trei ani. Fed a ridicat dobânzile la peste 5,25% pentru a frâna creşterea preţurilor, însă economia a rămas surprinzător de puternică în faţa acestor manevre. Americanii lucrează într-un număr mai mare decât s-a anticipat, iar datele recente privind vânzările cu amănuntul au arătat că populaţia cheltuie în continuare într-un ritm mai rapid decât se aştepta oricine. Un indicator al vânzărilor de retail a atins în decembrie cel mai ridicat nivel de după pandemie, cu toate că alţi indicatori arată persistenţa pesimismului. Acest comportament este important doarece cheltuielile consumatorilor reprezintă 70% din economia americană, faţă de doar 50% în Uniunea Europeană sau în zona euro. Deocamdată nu se vede la orizont nicio recesiune economică, deşi unii încă o prezic. Întrebarea este de ce experţii au evaluat atât de incorect economia din vremea pandemiei şi pe cea postpandemică – şi ce înseamnă acest lucru pentru politică şi perspectivele viitoare. În zona euro, erori mari a făcut chiar Banca Centrală Europeană, iar acest lucru a împiedicat-o să pornească din timp lupta cu inflaţia. Fed este cea care a dat tonul creşterilor de dobânzi. Este aşteptată să îl dea şi pe cel al scăderilor.

    Estimările economice continuă să vină, dar mulţi spun că mersul economiei este atât de greu de prezis de la pandemie încoace încât au încredere scăzută în previziuni. Chiar instituţiile de prognoză atenţionează că estimările lor trebuie servite cu o doză bună de prudenţă. Acum BCE se ghidează pentru a stabili direcţia politicii monetare mai degrabă pe datele economice lunare decât pe propriile  proiecţii. „Proiecţiile au fost jenant de greşite în întreaga comunitate de prognoză”, spune Torsten Slok de la managerul de active gigant Apollo Global Management. „Încă încercăm să ne dăm seama cum funcţionează această nouă economie.”

    Două mari probleme au făcut dificile prognozele după 2020. Prima a fost pandemia de Covid. Omenirea nu a mai experimentat o boală cu răspândire atât de mare şi rapidă de la gripa spaniolă din 1918 şi era greu de anticipat cum vor fi afectate comerţul şi comportamentul consumatorilor. A doua complicaţie a venit din politica fiscală. Administraţiile Trump şi Biden au reacţionat la şocul provocat de pandemie pompând 4.600 miliarde de dolari în economie pentru a o ajuta să-şi revină şi să crească. Preşedintele Biden a convins apoi Congresul să aprobe mai multe legi care permit finanţare pentru a încuraja investiţiile în infrastructură şi dezvoltarea energiei curate.

    Inflaţia a dat cele mai mari bătăi de cap. Modelele economice prepandemice sugerau că nu va avea o acensiune de durată atâta timp cât şomajul va fi ridicat. Avea sens: dacă o mulţime de consumatori ar fi şomeri sau ar obţine creşteri salariale anemice, ei s-ar retrage când companiile ar cere preţuri mai mari.

    Dar acele modele nu s-au bazat pe economiile pe care americanii le-au acumulat din ajutoarele pentru pandemie şi în lunile de stat acasă. Creşterile de preţuri au început să accelereze în martie 2021, deoarece cererea abundentă de produse precum maşinile uzate şi echipamentele de antrenament în acasă s-a ciocnit cu deficitul global de aprovizionare. Şomajul a fost de peste 6%, dar asta nu i-a oprit pe cumpărători.

    Administraţiile Trump şi Biden au reacţionat la şocul provocat de pandemie pompând 4.600 miliarde de dolari în economie pentru a o ajuta să-şi revină şi să crească. Preşedintele Biden a convins apoi Congresul să aprobe mai multe legi care permit finanţare pentru a încuraja investiţiile în infrastructură şi dezvoltarea energiei curate.

    Invadarea Ucrainei de către Rusia în februarie 2022 a exacerbat situaţia, ducând la creşterea preţului petrolului. Dar  în scurt timp piaţa muncii s-a vindecat şi salariile au început să crească rapid. Pe măsură ce inflaţia şi-a arătat puterea de a rezista, oficialii de la Fed au început să crească ratele dobânzilor pentru a tempera cererea – iar economiştii au început să prezică că aceste mutări vor împinge economia în recesiune.

    Şefii băncii centrale au ridicat ratele de dobândă cu o viteză nemaiîntâlnită din anii 1980, făcând mult mai scump accesul la un împrumut ipotecar sau unul auto. Fed nu a modificat niciodată ratele atât de brusc fără a provoca o scădere economică, au spus mulţi prognozatori.

    „Cred că a fost foarte seducător de făcut prognoze care se bazează pe aceste tipuri de observaţii”, a observat Jan Hatzius, economistul-şef al Goldman Sachs, care a prezis o răcire a creşterii economice mai uşoară. „Cred că asta subliniază cât de diferit a fost acest ciclu.”

    Nu numai că recesiunea nu s-a materializat până acum, dar creşterea a fost surprinzător de puternică. Consumatorii au continuat să cheltuiască bani pentru orice, de la bilete la concertele lui Taylor Swift până la produse şi servicii pentru îngrijirea câinilor. Economiştii au prezis în mod repetat că americanii se apropie de punctul de ruptură doar pentru a constata de tot atâtea ori că au greşit. O parte a problemei este lipsa de date precise în timp real despre economiile consumatorilor, a spus Karen Dynan, economist la Harvard.

    „De luni de zile ne tot spunem că oamenii din partea de jos a distribuţiei veniturilor şi-au cheltuit teancurile de bani din economii”, a povestit ea. „Dar nu ştim cu adevărat că aşa este.”

    În acelaşi timp, stimulentele fiscale au avut mai multă putere de a persista decât se aşteptau analiştii: guvernele statale şi locale continuă să împartă banii care le-au fost alocaţi cu luni sau ani în urmă. Şi consumatorii găsesc locuri de muncă mai multe şi mai bune, aşa că veniturile lor alimentează cererea.

    Economiştii se întreabă acum dacă inflaţia poate încetini suficient fără o încetinire a creşterii. O aterizare nedureroasă ar fi anormală din punct de vedere istoric, dar inflaţia a scăzut deja la 3,14% în decembrie, un nivel semnificativ mai jos faţă de vârful de aproximativ 9% atins în vara anului 2022. Indicatorul a mai făcut totuşi un pas în faţă, dar mic, în decembrie.

    De aceea, este prea devreme pentru ca banca centrală să stea  confortabil: inflaţia era de aproximativ 2% înainte de pandemie. Având în vedere încăpăţânarea preţurilor şi puterea de rezistenţă a economiei, este posibil ca ratele dobânzilor să rămână ridicate pentru ca inflaţia să  fie adusă pe deplin sub control. Pe Wall Street, acest scenariu are chiar şi un slogan: „Mai sus pentru mai mult timp”. Unii economişti chiar cred că vremurile cu dobânzi scăzute, cu inflaţie redusă, aşa cum a fost din 2009 până în 2020, s-ar putea să nu se mai întoarcă niciodată. Donald Kohn, fost vicepreşedinte al Fed, a declarat că deficitele guvernamentale mari şi tranziţia la energia verde ar putea menţine creşterea şi dobânzile mai ridicate prin susţinerea cererii de numerar împrumutat. „Bănuiesc că lucrurile nu se vor întoarce”, a spus Kohn. „Dar, Dumnezeule, aceasta este o distribuţie a rezultatelor.” El face, astfel, referire la teoria probabilităţii.

    Neil Dutta, economist la Renaissance Macro, a subliniat că America a avut un baby boom în anii 1980 şi la începutul anilor 1990. Aceşti oameni acum se căsătoresc, îşi cumpără case şi au la rândul lor copii. Consumul lor ar putea susţine creşterea economică şi costurile de împrumut. „Pentru mine, acesta este vechiul normal – anormală a fost acea perioadă”, a spus Dutta. Oficialii Fed, la rândul lor, încă prevăd o revenire la o economie care arată ca în 2019. Ei se aşteaptă ca dobânzile să coboare la 2,5% pe termen lung şi cred că inflaţia se va estompa, iar creşterea se va tempera anul viitor. Dacă în 2022 avansul PIB-ului a fost de 0,7%, anul trecut economia a accelerat considerabil în loc să intre în recesiune. Pentru 2024 mai toată lumea prevede o încetinire până undeva la limita  recesiunii, adică o aterizare nedureroasă, aşa cum au asigurat tot timpul că va fi oficialii băncii centrale. Aceasta face ca reducerile de dobânzi, aşteptate până nu cu mult timp în urmă să înceapă în martie, să pară mai îndepărtate. Întrebarea este, ce se întâmplă dacă economiştii greşesc? Economia ar putea încetini mai brusc decât se prognozează din cauza efectelor cumulate ale majorărilor de dobânzi. Sau inflaţia s-ar putea bloca, forţând Fed să ia în considerare rate ale dobânzilor mai mari decât a pariat oricine. Domnul Slok crede că aceasta este vremea modestiei.

    „Cred că nu ne-am dat încă seama cum funcţionează lucrurile”, a spus el.   

  • Povestea orfanului introvertit ce tocmai a devenit cel mai mare coşmar al lui Elon Musk şi al producătorului de maşini electrice Tesla

    Printr-o politică brutală de reducere a costurilor şi de autosuficienţă aproape totală, părintele şi preşedintele BYD a înfiinţat cel mai mare constructor de maşini electrice din lume.

    În vara anului trecut, Wang Chuanfu, părintele şi preşedintele BYD, declara că industria auto a intrat în faza de eliminări. Câteva luni mai târziu, compania sa îşi anunţa planurile de a-şi construi prima fabrică europeană în Ungaria, ţara din UE unde companiile chineze sunt primite cu braţele deschise, iar până la sfârşitul anului a întrecut Tesla şi s-a încoronat campion mondial al producătorilor de maşini electrice.

    Departe par vremurile când  miliardarul Elon Musk lua în râs ideea că BYD poate ajunge vreodată un concurent serios pentru gigantul american. Şi Wang Chuanfu este acum miliardar, dar trecutul său şi al creaţiei sale, BYD, este cu totul diferit faţă de cel al lui Musk, cel născut într-o familie bogată, şi al Tesla, o companie care a ţintit sus încă de la început. Legenda spune că Wang Chuanfu are origini dintre cele mai modeste. Părinţii, fermieri după unele poveşti, cu tatăl tâmplar, după altele, i-au murit din cauza sărăciei, bolii şi extenuării când era la liceu, iar el a putut continua studiile doar mulţumită sacrificiilor fratelui său mai mare şi ale soţiei acestuia.

    Cu încrederea în sine lipsă, taciturn şi introvertit, tânărul Wang şi-a găsit refugiu în dans şi în studiu pentru a ajunge în cele din urmă, sub ghidajul unui mentor, profesor şi cercetător specialist în chimie, metale şi baterii. A urmat această cale pentru a înfiinţa în 1995, la Shenzhen, la vârsta de 29 de ani, ajutat de fratele său Wang Chuanfang şi de vărul Lu Xiangyang, compania BYD ca producător de baterii electrice. Wang a căutat ca astfel să profite de o schimbare pe piaţă în care liderii de atunci, companiile japoneze, se reorientau spre tehnologii noi, inclusiv cea Li-ion. În patru luni, compania avea propria clădire de birouri şi o fabrică datorită unei injecţii de 300.000 de dolari din partea vărului, potrivit The Wall Street Journal. Shenzhen nu a fost ales întâmplător. Oraşul se transforma dintr-un sat somnoros de pescari într-un centru global de producţie industrială.

    Migraţia în masă din zonele rurale a oferit fabricilor oraşului forţa de muncă ieftină de care acestea aveau nevoie pentru a concura cu rivalii din Japonia, Coreea de Sud şi Taiwan. Încă de la început, BYD a avut o strategie clară: copierea produselor de succes şi menţinerea costurilor cât mai jos posibil. Scopul a fost de a reproduce bateriile fabricate de Toyota, Sanyo şi Sony, dar să le facă mai ieftine decât cele ale producătorilor japonezi. În loc de utilaje scumpe, Wang a angajat o forţă de muncă uriaşă cu contracte pe termen scurt, ceea ce-i permitea să evite creşterile salariale, notează Financial Times. Până în 2002, BYD a ajuns să domine piaţa bateriilor reîncărcabile. Printre clienţii săi se numărau Motorola, Nokia, Sony Ericsson şi Samsung. Wang Chuanfu ajunsese deja pe lista Forbes a bogaţilor Chinei. În aceeaşi perioadă, antreprenorul a dezvăluit planuri pentru grupul său de a cumpăra de la stat un constructor de maşini intrat în faliment şi care a încercat să dezvolte o linie secundară de afaceri prin fabricarea de rachete. Logica lui Wang: să scoată din maşini motoarele cu ardere internă care consumă benzină şi să le înlocuiască cu baterii. Pentru acţionarii BYD care credeau că au investit într-un banal producător de baterii pentru telefoane mobile, strategia „părea încărcată cu ambiţie nebună”, potrivit unui analist. Dar şase ani mai târziu, Wang a dat lovitura când Warren Buffett a investit 232 de milioane de dolari în BYD. În prezent, Wang ar putea scoate astfel de investiţii din buzunarul său. Este în topul celor mai mari miliardari ai Chinei, cu o avere de peste 25 de miliarde de dolari. Părintele BYD se află în centrul unei concurenţe din ce în ce mai intense între China, SUA şi Europa privind accesul la resurse, controlul asupra lanţurilor de aprovizionare şi proprietatea asupra informaţiilor despre consumatori care vor modela viitorul industriei auto. Wang n-ar fi ajuns aici dacă nu s-ar fi aliniat cu atenţie ambiţiilor politice pe termen lung ale Beijingului sub preşedintele Xi Jinping şi n-ar putea continua fără să navigheze prin ceea ce este un mediu de afaceri extrem de politic şi imprevizibil în China. Însă Wang şi locotenenţii săi au spus unui grup de cercetători academicieni în 2018 că în primii ani ai BYD, când făcea baterii şi alte componente pentru Siemens, Nokia şi Motorola, compania a primit o lecţie importantă despre producţie. Problemele aparent minore, inofensive, ale componentelor mici, atunci când au fost multiplicate de un număr mare de furnizori, au avut un efect cumulativ: telefoanele nu funcţionau. Drept urmare, BYD a încercat să stăpânească tehnologii şi procese şi lanţuri de producţie, de la cele ale bateriilor sale finite până la minele de litiu şi nichel.

    Astăzi, integrarea pe verticală a BYD – controlul total al lanţului de aprovizionare, de la minerale la cipurile utilizate în vehicule – este considerată de directori şi analişti din industrie ca fiind de clasă mondială. Producătorii de automobile rivali au fost frânaţi câţiva ani de blocajele logistice şi de lipsa de piese importante. Între timp, BYD şi-a produs propriile cipuri auto şi a vândut baterii rivalilor, inclusiv Tesla. În 2008, când Charlie Munger şi-a convins partenerul de afaceri, pe Buffett, să investească milioane de dolari pentru o participaţie de 10% în compania chineză puţin cunoscută atunci, el a argumentat că în Wang aveau un amestec de Thomas Edison şi Jack Welch, fostul şef al General Electric. Berkshire a vândut de atunci un pachet de 2% pentru 890 de milioane de dolari.

    Pachetul de acţiuni rămas are o valoare de peste 2,3 miliarde de dolari. În timp ce Munger a fost impresionat de abilităţile inginereşti ale lui Wang, experţii atribuie succesul BYD în mare parte culturii nemiloase de reducere a costurilor. Antreprenorul a instituit „un control absolut şi agresiv al costurilor”, a explicat Christoph Weber de la grupul de software elveţian AutoForm. BYD şi-a dezvoltat propriile capacităţi interne. Contractarea altor companii pentru hardware sau servicii este ultima soluţie. Autosuficienţa este dusă până acolo încât compania fabrică automobilul aproape în totalitate cu resurse proprii, excepţie făcând „anvelopele şi parbrizul”, după cum a spus un director al BYD.  Accentul pus pe tăierea costurilor a susţinut nu doar integrarea pe verticală a grupului, ci şi inovarea în producţie. Spre exemplu, în primele zile ale BYD, Wang a achiziţionat un utilaj de ştanţare a panourilor de la Jeep din Beijing. Acest lucru a ajutat compania să creeze tehnologia „cell-to-body”, care îmbină celulele bateriei EV cu caroseria maşinii. Modelul de afaceri neiertător al lui Wang a condus la plângeri cu privire la tratamentul lucrătorilor.

    Prin împărţirea producţiei în „etape din ce în ce mai fine”, a spus Weber, muncitorii individuali îndeplinesc doar sarcini foarte restrânse. Aceasta înseamnă că există o tendinţă mai mare de a înlocui personalul cu muncitori mai ieftini. „Practic, ei tratează oamenii ca pe nişte roboţi”, crede el. Luată în râs de Musk, BYD a fost totuşi în ultimii ani pe radarul câtorva directori de producători auto. În 2021, şeful de atunci al Volkswagen, Herbert Diess, a declarat pentru Financial Times că grupul chinez este concurentul de care compania germană se teme cel mai mult. Cu toate acestea, ascensiunea recentă a BYD i-a surprins pe mulţi din industrie. Acest lucru se datorează în parte faptului că grupul chinez a accelerat în timpul pandemiei de Covid-19, când graniţele Chinei au fost închise. Însă companiile auto chinezeşti, inclusiv BYD, nu sunt prea bine cunoscute în afara pieţei lor de origine. „Modelul lor de afaceri depinde de subvenţiile de stat”, a spus Jorge Guajardo, fost ambasador al Mexicului în China şi acum partener la Dentons Global Advisors.

    Un mare test în acest sens ar fi planurile BYD de a construi prima sa fabrică europeană de automobile în Ungaria. „Subvenţiile de stat depind, de obicei, şi de a produce pe plan local. Pierzi toate aceste avantaje odată ce duci operaţiunea în afara Chinei”, a explicat Guajardo. Experţii subliniază, de asemenea, că Tesla rămâne un concurent formidabil pe o piaţă globală în creştere rapidă. Producătorul american de automobile a raportat vânzări în trimestrul al patrulea care au depăşit previziunile analiştilor şi un profit net de 7 miliarde de dolari pentru primele nouă luni ale anului trecut. Capitalizarea sa de piaţă se ridică la 754 de miliarde de dolari. În schimb, întrebarea pe care şi-o pun mulţi este dacă alţi producători de maşini electrice pot concura cu economiile la scară mare făcute de Tesla şi BYD. În China – cea mai mare piaţă auto din lume – BYD şi Tesla absorb 43% din vânzările de vehicule electrice. „Tesla nu trebuie să-şi facă prea multe griji”, a spus Michael Dunne, directorul firmei de consultanţă Dunne Insights. „Toţi ceilalţi care construiesc maşini ar trebui să fie cuprinşi de panică.”   

  • Povestea orfanului introvertit ce tocmai a devenit cel mai mare coşmar al lui Elon Musk şi al producătorului de maşini electrice Tesla

    Printr-o politică brutală de reducere a costurilor şi de autosuficienţă aproape totală, părintele şi preşedintele BYD a înfiinţat cel mai mare constructor de maşini electrice din lume.

    În vara anului trecut, Wang Chuanfu, părintele şi preşedintele BYD, declara că industria auto a intrat în faza de eliminări. Câteva luni mai târziu, compania sa îşi anunţa planurile de a-şi construi prima fabrică europeană în Ungaria, ţara din UE unde companiile chineze sunt primite cu braţele deschise, iar până la sfârşitul anului a întrecut Tesla şi s-a încoronat campion mondial al producătorilor de maşini electrice.

    Departe par vremurile când  miliardarul Elon Musk lua în râs ideea că BYD poate ajunge vreodată un concurent serios pentru gigantul american. Şi Wang Chuanfu este acum miliardar, dar trecutul său şi al creaţiei sale, BYD, este cu totul diferit faţă de cel al lui Musk, cel născut într-o familie bogată, şi al Tesla, o companie care a ţintit sus încă de la început. Legenda spune că Wang Chuanfu are origini dintre cele mai modeste. Părinţii, fermieri după unele poveşti, cu tatăl tâmplar, după altele, i-au murit din cauza sărăciei, bolii şi extenuării când era la liceu, iar el a putut continua studiile doar mulţumită sacrificiilor fratelui său mai mare şi ale soţiei acestuia.

    Cu încrederea în sine lipsă, taciturn şi introvertit, tânărul Wang şi-a găsit refugiu în dans şi în studiu pentru a ajunge în cele din urmă, sub ghidajul unui mentor, profesor şi cercetător specialist în chimie, metale şi baterii. A urmat această cale pentru a înfiinţa în 1995, la Shenzhen, la vârsta de 29 de ani, ajutat de fratele său Wang Chuanfang şi de vărul Lu Xiangyang, compania BYD ca producător de baterii electrice. Wang a căutat ca astfel să profite de o schimbare pe piaţă în care liderii de atunci, companiile japoneze, se reorientau spre tehnologii noi, inclusiv cea Li-ion. În patru luni, compania avea propria clădire de birouri şi o fabrică datorită unei injecţii de 300.000 de dolari din partea vărului, potrivit The Wall Street Journal. Shenzhen nu a fost ales întâmplător. Oraşul se transforma dintr-un sat somnoros de pescari într-un centru global de producţie industrială.

    Migraţia în masă din zonele rurale a oferit fabricilor oraşului forţa de muncă ieftină de care acestea aveau nevoie pentru a concura cu rivalii din Japonia, Coreea de Sud şi Taiwan. Încă de la început, BYD a avut o strategie clară: copierea produselor de succes şi menţinerea costurilor cât mai jos posibil. Scopul a fost de a reproduce bateriile fabricate de Toyota, Sanyo şi Sony, dar să le facă mai ieftine decât cele ale producătorilor japonezi. În loc de utilaje scumpe, Wang a angajat o forţă de muncă uriaşă cu contracte pe termen scurt, ceea ce-i permitea să evite creşterile salariale, notează Financial Times. Până în 2002, BYD a ajuns să domine piaţa bateriilor reîncărcabile. Printre clienţii săi se numărau Motorola, Nokia, Sony Ericsson şi Samsung. Wang Chuanfu ajunsese deja pe lista Forbes a bogaţilor Chinei. În aceeaşi perioadă, antreprenorul a dezvăluit planuri pentru grupul său de a cumpăra de la stat un constructor de maşini intrat în faliment şi care a încercat să dezvolte o linie secundară de afaceri prin fabricarea de rachete. Logica lui Wang: să scoată din maşini motoarele cu ardere internă care consumă benzină şi să le înlocuiască cu baterii. Pentru acţionarii BYD care credeau că au investit într-un banal producător de baterii pentru telefoane mobile, strategia „părea încărcată cu ambiţie nebună”, potrivit unui analist. Dar şase ani mai târziu, Wang a dat lovitura când Warren Buffett a investit 232 de milioane de dolari în BYD. În prezent, Wang ar putea scoate astfel de investiţii din buzunarul său. Este în topul celor mai mari miliardari ai Chinei, cu o avere de peste 25 de miliarde de dolari. Părintele BYD se află în centrul unei concurenţe din ce în ce mai intense între China, SUA şi Europa privind accesul la resurse, controlul asupra lanţurilor de aprovizionare şi proprietatea asupra informaţiilor despre consumatori care vor modela viitorul industriei auto. Wang n-ar fi ajuns aici dacă nu s-ar fi aliniat cu atenţie ambiţiilor politice pe termen lung ale Beijingului sub preşedintele Xi Jinping şi n-ar putea continua fără să navigheze prin ceea ce este un mediu de afaceri extrem de politic şi imprevizibil în China. Însă Wang şi locotenenţii săi au spus unui grup de cercetători academicieni în 2018 că în primii ani ai BYD, când făcea baterii şi alte componente pentru Siemens, Nokia şi Motorola, compania a primit o lecţie importantă despre producţie. Problemele aparent minore, inofensive, ale componentelor mici, atunci când au fost multiplicate de un număr mare de furnizori, au avut un efect cumulativ: telefoanele nu funcţionau. Drept urmare, BYD a încercat să stăpânească tehnologii şi procese şi lanţuri de producţie, de la cele ale bateriilor sale finite până la minele de litiu şi nichel.

    Astăzi, integrarea pe verticală a BYD – controlul total al lanţului de aprovizionare, de la minerale la cipurile utilizate în vehicule – este considerată de directori şi analişti din industrie ca fiind de clasă mondială. Producătorii de automobile rivali au fost frânaţi câţiva ani de blocajele logistice şi de lipsa de piese importante. Între timp, BYD şi-a produs propriile cipuri auto şi a vândut baterii rivalilor, inclusiv Tesla. În 2008, când Charlie Munger şi-a convins partenerul de afaceri, pe Buffett, să investească milioane de dolari pentru o participaţie de 10% în compania chineză puţin cunoscută atunci, el a argumentat că în Wang aveau un amestec de Thomas Edison şi Jack Welch, fostul şef al General Electric. Berkshire a vândut de atunci un pachet de 2% pentru 890 de milioane de dolari.

    Pachetul de acţiuni rămas are o valoare de peste 2,3 miliarde de dolari. În timp ce Munger a fost impresionat de abilităţile inginereşti ale lui Wang, experţii atribuie succesul BYD în mare parte culturii nemiloase de reducere a costurilor. Antreprenorul a instituit „un control absolut şi agresiv al costurilor”, a explicat Christoph Weber de la grupul de software elveţian AutoForm. BYD şi-a dezvoltat propriile capacităţi interne. Contractarea altor companii pentru hardware sau servicii este ultima soluţie. Autosuficienţa este dusă până acolo încât compania fabrică automobilul aproape în totalitate cu resurse proprii, excepţie făcând „anvelopele şi parbrizul”, după cum a spus un director al BYD.  Accentul pus pe tăierea costurilor a susţinut nu doar integrarea pe verticală a grupului, ci şi inovarea în producţie. Spre exemplu, în primele zile ale BYD, Wang a achiziţionat un utilaj de ştanţare a panourilor de la Jeep din Beijing. Acest lucru a ajutat compania să creeze tehnologia „cell-to-body”, care îmbină celulele bateriei EV cu caroseria maşinii. Modelul de afaceri neiertător al lui Wang a condus la plângeri cu privire la tratamentul lucrătorilor.

    Prin împărţirea producţiei în „etape din ce în ce mai fine”, a spus Weber, muncitorii individuali îndeplinesc doar sarcini foarte restrânse. Aceasta înseamnă că există o tendinţă mai mare de a înlocui personalul cu muncitori mai ieftini. „Practic, ei tratează oamenii ca pe nişte roboţi”, crede el. Luată în râs de Musk, BYD a fost totuşi în ultimii ani pe radarul câtorva directori de producători auto. În 2021, şeful de atunci al Volkswagen, Herbert Diess, a declarat pentru Financial Times că grupul chinez este concurentul de care compania germană se teme cel mai mult. Cu toate acestea, ascensiunea recentă a BYD i-a surprins pe mulţi din industrie. Acest lucru se datorează în parte faptului că grupul chinez a accelerat în timpul pandemiei de Covid-19, când graniţele Chinei au fost închise. Însă companiile auto chinezeşti, inclusiv BYD, nu sunt prea bine cunoscute în afara pieţei lor de origine. „Modelul lor de afaceri depinde de subvenţiile de stat”, a spus Jorge Guajardo, fost ambasador al Mexicului în China şi acum partener la Dentons Global Advisors.

    Un mare test în acest sens ar fi planurile BYD de a construi prima sa fabrică europeană de automobile în Ungaria. „Subvenţiile de stat depind, de obicei, şi de a produce pe plan local. Pierzi toate aceste avantaje odată ce duci operaţiunea în afara Chinei”, a explicat Guajardo. Experţii subliniază, de asemenea, că Tesla rămâne un concurent formidabil pe o piaţă globală în creştere rapidă. Producătorul american de automobile a raportat vânzări în trimestrul al patrulea care au depăşit previziunile analiştilor şi un profit net de 7 miliarde de dolari pentru primele nouă luni ale anului trecut. Capitalizarea sa de piaţă se ridică la 754 de miliarde de dolari. În schimb, întrebarea pe care şi-o pun mulţi este dacă alţi producători de maşini electrice pot concura cu economiile la scară mare făcute de Tesla şi BYD. În China – cea mai mare piaţă auto din lume – BYD şi Tesla absorb 43% din vânzările de vehicule electrice. „Tesla nu trebuie să-şi facă prea multe griji”, a spus Michael Dunne, directorul firmei de consultanţă Dunne Insights. „Toţi ceilalţi care construiesc maşini ar trebui să fie cuprinşi de panică.”   

  • Cine sunt eroii care ajută ţara să funcţioneze în perioada în care soldaţii duc lupte grele împotriva armatei ruse, care distruge totul în cale

    Oksana, o femeie din estul Ucrainei, îşi mărturiseşte povestea dureroasă pentru The Economist de la adâncimea de 500 de metri, dintr-o mină din apropierea oraşului Ternivka. Pandemia i-a luat mama şi soţul, iar conflictele armate ulterioare i-au răpit tatăl şi fiul cel mare. Cu oraşul natal distrus şi familia aproape complet dispărută, Oksana s-a reinventat ca miner, găsind în munca subterană o modalitate de a bloca amintirile dureroase. Schimbările aduse de război au remodelat piaţa forţei de muncă din Ucraina, aducând femeile într-un rol tot mai evident şi important în economie.

    Oksana spune că şi-a pus viaţa pe pauză. Pandemia de Covid-19 i-a răpit mama şi pe soţul ei în urmă cu doi ani. Artileria rusă i-a ucis tatăl şi pe fiul cel mare în această primăvară. „M-am cufundat în munca mea”, povesteşte ea pentru The Economist undeva la adâncimea de 500 de metri, într-o mină de lângă Ternivka, un oraş din estul Ucrainei. Albul ochilor ei străluceşte în întunericul din jur. În vremurile când locuia în Bahmut, locul unora dintre cele mai crunte bătălii ale războiului, Oksana, în vârstă de 49 de ani, era profesoară de dans la un internat pentru copii săraci.

    Astăzi, cu fosta ei casă şi oraşul natal distruse, şcoala închisă şi rudele cele mai apropiate moarte, ea este miner într-o mină de cărbune. După ce ruşii şi-au pornit invazia în februarie 2022, Oksana s-a refugiat în Polonia, unde a lucrat la spălat vase şi ca bucătar la un restaurant. Dar îi era dor de Ucraina. Prietenii i-au spus că minele Ternivka caută muncitori, iar ea s-a înscris. Noul ei loc de muncă plăteşte mai bine decât majoritatea, crede Oksana, şi oferă o pensie bună. Munca o ajută, de asemenea, să-şi blocheze amintirile, explică ea în timp ce face o pauză de la trierea cărbunelui. „Vreau să uit totul.”

    Războiul a schimbat viaţa a nenumăraţi ucraineni, precum şi piaţa muncii din ţară. Aproximativ 4,8 milioane de oameni şi-au pierdut locul de muncă aproape peste noapte, când Rusia a atacat. Se estimează că şomajul a trecut peste 30% în primăvara lui 2022, acum retrăgându-se la 18%, totuşi cu mult peste nivelurile de dinainte de război. Potrivit unui sondaj, 17% dintre muncitorii ucraineni şi-au schimbat profesiile de la începutul războiului.

    Sute de mii au fost recrutaţi. Oficialii americani estimează că cel puţin 70.000 de soldaţi ucraineni au murit în război şi că încă 120.000 au fost răniţi. Pe măsură ce tot mai mulţi bărbaţi ucraineni sunt chemaţi în armată sau pentru serviciile de protecţie civilă, cererea de muncitori în sectoarele dominate în mod tradiţional de bărbaţi creşte.

    Aici intervin femeile din Ucraina. Războiul şi ocupaţia rusească au făcut imposibilă colectarea de date bune pentru statistică, dar există semne că femeile conduc din ce în ce mai mult economia ucraineană. Din cele 36.000 de companii mici şi mijlocii înregistrate în Ucraina până în acest an, 51% sunt conduse de femei, spune Iulia Sviridenko, ministrul economiei ţării. Un număr tot mai mare de femei încep să lucreze în industrie, construcţii şi minerit. „Vom vedea acest lucru la scară mai mare odată ce începem reconstrucţia”, explică ea.

    În următorii ani, Ucraina va avea nevoie de o armată de medici şi psihologi care să aibă grijă de veteranii săi de război, inclusiv de miile de bărbaţi, femei şi copii cu membrele amputate şi de soldaţi traumatizaţi. Mulţi dintre îngrijitori, dacă nu majoritatea, vor fi femei. Sectoarele de energie, transport şi apărare, aşteptate să joace un rol uriaş în economie după război, vor atrage, de asemenea, mai multe muncitoare.

    La complexul minier de lângă Ternivka, armata a recrutat 600 de oameni, aproximativ o zecime din forţa de muncă totală, spune directorul, Dmitro Zabielin. Pentru a compensa deficitul de angajaţi, aproximativ 300 de femei s-au alăturat colectivului redus. Mina a angajat femei înainte de război, dar niciuna nu lucra în subteran. Peste 100 dintre noii muncitori fac acum exact acest lucru. Oksana operează şi întreţine o bandă transportoare care aduce cărbunele la suprafaţă. Alte femei lucrează ca inspectori de siguranţă şi electricieni.

    Se aude că vor avea colege noi. Olena, al cărei soţ, fost miner, comandă un pluton lângă Lugansk, învaţă să conducă trenurile care leagă secţiuni ale minei. Anna, care a împlinit recent 18 ani, va avea grijă de lifturile-cuşti care îi transportă pe mineri între niveluri. Ternivka se află cu mult în spatele primelor linii ale frontului, dar zona a fost lovită de rachete de croazieră ruseşti. „Este foarte înfricoşător”, spune Anna. „Dar atât timp cât sunt în subteran, nu pot să aud exploziile.”

    Exploatarea cărbunelui este o muncă periculoasă, epuizantă. Războiul a făcut-o şi mai periculoasă. În timpul întreruperilor de electricitate cauzate de atacurile ruseşti asupra infrastructurii energetice ucrainene iarna trecută, minerii de la Ternivka au trebuit să meargă până la 7 km, apoi să urce 680 de metri folosind scări de evacuare pentru a reveni la suprafaţă. Datorită noilor generatoare, minele pot menţine acum trenurile şi ascensoarele în funcţiune suficient de mult timp pentru a asigura o ieşire mai puţin chinuitoare.

    Ucraina are un drum de parcurs când vine vorba de egalitatea de gen. Rata de participare a femeilor la forţa de muncă era în scădere înainte de război. A scăzut de la 54% în 1990 la 48% în ajunul invaziei. Femeile sunt suprareprezentate în educaţie, muncile casnice şi turism, profesii în care salariile sunt de obicei mici. Diferenţa de remunerare între femei şi bărbaţi s-a redus de la 26% în urmă cu şapte ani la 18,6% în prezent, dar rămâne cu mult peste media UE (12,7% în 2021). Până în 2017, când a fost în cele din urmă abrogată, o lege care datează din epoca sovietică interzicea femeilor 450 de profesii, de la şofer de camion la sudor. În anul următor, Ucraina a acordat femeilor din forţele armate aceleaşi drepturi ca ale soldaţilor bărbaţi. Aproximativ 43.000 de femei servesc în prezent în forţele armate, dintre care 5.000 în funcţii de luptă.

    Stereotipurile persistă. „Femeile ar trebui să-şi urmărească ambiţiile în alte domenii”, apreciază domnul Zabielin, directorul minei, în biroul său. „O femeie este îngrijitoarea casei şi a familiei.” Dar el recunoaşte că mina probabil că nu va avea de ales decât să angajeze şi mai multe femei. Mulţi bărbaţi nu se vor întoarce niciodată de pe front, iar Ucraina va trebui să menţină o armată mare chiar şi după încheierea războiului. „Vecinul nostru”, spune el referindu-se la Rusia, „nu pleacă nicăieri.”

    Oksanei îi este dor de viaţa anterioară şi de vechea ei slujbă, dar nu are intenţia să o părăsească pe cea nouă. S-a obişnuit cu zgomotul, întunericul şi praful şi cu coborârea lungă în subteran, spune ea. „Nu mai este la fel de înfricoşător ca războiul.”

    Dar şi numărul de femei este limitat. Războiul a forţat să-şi caute adăpost în ţări străine aproape 6 milioane de ucraineni. Cea mai mare parte dintre ei sunt femei şi copii. 2,8 milioane sunt femei cu vârstă de muncă. Ucraina are şi va avea nevoie disperată de ele, scrie Bloomberg.

    Eşecul în a le convinge să se întoarcă ar costa Ucraina 10% din Produsul Intern Brut anual de dinainte de război, a calculat Alexander Isakov de la Bloomberg Economics.

    Este vorba de 20 de miliarde de dolari pe an în cel mai rău scenariu, o sumă care ar depăşi cu uşurinţă pachetul de ajutor propus de Uniunea Europeană, în care Ucraina ar primi 12,5 miliarde de euro pe an timp de patru ani.

    Guvernul are planuri ambiţioase de reconstrucţie postbelică în care dimensiunea economiei s-ar dubla până în 2032. Însă ministerul economiei spune că Ucraina are cu 4,5 milioane mai puţini muncitori şi antreprenori decât ar fi necesar pentru atingerea acestui obiectiv. Kievul îşi propune să acopere deficitul cu un amestec de refugiaţi care se întorc – dintre care 60% au diplome – şi talent străin.

    Dar „doar oamenii fac PIB-ul unei economii”, a spus Oleg Gorohovski, directorul executiv al Monobank, un furnizor de servicii bancare pentru telefonie mobilă, în biroul său din Kiev. „Mă tem că mulţi oameni inteligenţi şi deştepţi, tineri, în special femeile, părăsesc Ucraina.”

    Femeile, spune el, au un impact disproporţionat asupra cererii consumatorilor, deoarece tind să fie principalii factori de decizie atunci când vine vorba de achiziţiile casnice. „Fără ele va fi foarte greu”, a adăugat el.

    Este probabil ca mulţi refugiaţi să se întoarcă. Cu toate acestea, există puţine garanţii cu privire la câţi, iar  a-i convinge să revină devine mai dificil cu cât războiul durează mai mult: a durat aproape un deceniu de la sfârşitul ultimului război al Europei, cel din Bosnia din anii 1990, pentru ca jumătate din cei 2 milioane de refugiaţi din timpul conflictului să se întoarcă acasă, potrivit UNHCR, agenţia ONU pentru refugiaţi.

    Potrivit calculelor lui Isakov, un rezultat similar pentru Ucraina, în care doar jumătate din toţi refugiaţii se întorc, ar costa economia 10 miliarde de dolari pe an. Adică 5% din PIB. Soţi, parteneri şi familii s-ar muta în străinătate pentru a se alătura acelor femei care decid să rămână în ţările care le-au fost gazdă.

    Războiul a schimbat viaţa a nenumăraţi ucraineni, precum şi piaţa muncii din ţară. Aproximativ 4,8 milioane de oameni şi-au pierdut locul de muncă aproape peste noapte, când Rusia a atacat. Se estimează că şomajul a trecut de 30% în primăvara lui 2022, acum retrăgându-se la 18%, totuşi cu mult peste nivelurile de dinainte de război.

    Potrivit unui sondaj, 17% dintre muncitorii ucraineni şi-au schimbat profesiA de la începutul războiului. Sute de mii au fost recrutaţi. Oficialii americani estimează că cel puţin 70.000 de soldaţi ucraineni au murit în război şi că încă 120.000 au fost răniţi. Pe măsură ce tot mai mulţi bărbaţi ucraineni sunt chemaţi în armată sau pentru serviciile de protecţie civilă, cererea de muncitori în sectoarele dominate în mod tradiţional de bărbaţi creşte.