BusinessMagazin

Tag: haine

  • Familia care-şi schimbă blana, dar businessul ba

    „Provin dintr-o familie de blănari. Toţi unchii şi mătuşile mele au fost blănari şi câţiva au fost croitori de lux. Aş spune că avem o tradiţie de familie de 100 de ani în ceea ce astăzi se cheamă fashion business. Tatăl meu a început să lucreze ca ucenic în 1937, mama mea a început să lucreze în domeniu în 1955, fiind îndrumată de tatăl meu”, spune Daniel Mărgărit, proprietarul afacerii Casa de Blănuri MG şi preşedintele Asociaţiei Române a Blănurilor. El spune că a crescut de mic cu „planşeta întinsă pe masa din dormitorul părinţilor, unde era atelierul”, având în vedere că în perioada comunismului blănarii lucrau pentru clienţii lor acasă, având toate uneltele necesare acestui tip de activitate preponderent manufacturieră. „După moartea tatălui meu, mama a lucrat mai bine de doi ani şi jumătate în Germania alături de cei mai mari blănari români, emigranţi şi ei în perioada comunismului. S-a întors în 1989, iar între 1992 şi 1994 am lucrat doar noi doi şi am învăţat de la ea meserie. În 1994 am deschis atelierul unde produceam pentru clientela noastră, dar şi pentru magazinele de lux ale vremii”, povesteşte antreprenorul cum a luat naştere businessul Casa de Blănuri MG.


    La început, Casa de Blănuri MG îşi distribuia creaţiile în galeriile din centrul Capitalei, iar în 1997 Daniel Mărgărit împreună cu mama şi un unchi de-al său au deschis magazinul care se află şi astăzi pe şoseaua Ştefan cel Mare din Bucureşti. „De 23 de ani suntem în aceeaşi locaţie. În faţă avem showroomul, iar în partea din spate a spaţiului avem micul atelier cu o suprafaţă de circa 120 mp. Producem haine, jachete, veste, gulere, căciuli, prestăm servicii de reparaţii şi restilizare, executăm haine custom, modele bespoke după dorinţa clientului. Putem produce şi peste 50 de confecţii pe lună, dar şi doar 20, în funcţie de gradul de complexitate a produselor intrate în procesul de manufacturare, în funcţie de comenzi şi necesităţile magazinului”, descrie Daniel Mărgărit specificul activităţii lor.
    În prezent, în cadrul companiei lucrează opt persoane, iar cel mai nou dintre angajaţi a adunat deja o vechime de cinci ani în cadrul firmei. „Majoritatea colegilor lucrează la noi de 10-15 ani. În blănărie este o muncă foarte calificată. Orice coleg nou, blănar de o viaţă, are nevoie de doi ani să se adapteze la modul nostru de lucru. Unii nu au reuşit să se adapteze şi să lucreze perfect. Nu reuşeau să se debaraseze de ideea că «merge şi aşa».”
    Fiind o industrie mai mult pe cale de dispariţie atât în România cât şi la nivel mondial, blănarul Daniel Mărgărit spune că nu găseşte pe piaţa locală materie primă sau accesorii pentru a-şi putea derula activitatea în linişte. Astfel, materia primă folosită la crearea blănurilor este cumpărată atât de pe bursa de specialitate de la Copenhaga (Kopenhagen Fur), de la intermediari de piei din Danemarca, Germania, Grecia şi Marea Britanie, de la bursa din Helsinki SAGA, dar şi din Italia. „Blănurile de vizon le achiziţionăm în proporţie majoritară de la bursa de la Copenhaga. Uneori, unele culori pe care le folosim în cantităţi mici le cumpărăm de la angrosişti de piei din Italia. Vulpile le achiziţionăm uneori de la bursa din Helsinki SAGA, iar furnituri şi accesorii achiziţionăm din Italia, preponderent de la firma Micillo. Din România cumpărăm doar aţă de la firma Amann România, aceeaşi aţă pe care o cumpăram în trecut din Italia. Fiind o industrie mică, blănăria nu prea are în România furnizori de accesorii şi materii prime.”
    În cei 23 de ani de activitate, Casa de Blănuri MG a distribuit spre vânzare blănuri mai multor branduri, dar colaborările au încetat între timp deoarece „acestea nu au reuşit să vândă la nivelul dorit de noi”. În prezent, compania colaborează cu magazinele Gerard Darel din Băneasa Shopping City şi Calea Victoriei. De asemenea, blănurile şi produsele din blană create sub brandul Casa de Blănuri MG trec şi graniţele României, ajungând în toate colţurile lumii prin intermediul site-ului ce poartă acelaşi nume. „Nu exportăm direct, dar avem clienţi din toate colţurile lumii. Ne mândrim să avem printre clienţii noştri miniştri din câteva ţări şi suntem onoraţi să ne fie clientă majestatea sa sora regelui Qatarului.” Antreprenorul a povestit că ultimii doi ani de activitate în industrie au fost „mai duri decât anii anteriori”. Motivul principal se leagă de „invazia” hainelor de blană importate din Grecia, Turcia şi China pe piaţa locală şi de faptul că sunt vândute la preţuri mai mici faţă de cele impuse de producătorii locali. „Aici mă refer la concurenţa neloială, la cei care vând haine fără acte şi la preţuri infime prin intermediari, prin instituţii şi diverse birouri. Au ajuns să umble din coafor în coafor şi pe la sălile de sport cu genţile cu haine care de multe ori se rup rapid. O altă problemă o reprezintă cei care vând blănuri vechi prin târguri şi pieţe drept blănuri noi.”
    De asemenea, lipsa şcolilor profesionale care să livreze blănari pe piaţă este o altă problemă cu care se confruntă industria, este de părere Daniel Mărgărit. „Practic noi suntem căsătoriţi cu colaboratorii noştri. Nu avem de unde lua alţii. Din păcate, la nivel mondial blănăria este o meserie pe cale de dispariţie. Nu mai apar blănari noi, tineri, nicăieri în lume cu excepţia Chinei, unde apar specialişti în blănărie pe operaţiuni. Blănarul care să îţi facă o haină de la A la Z nu mai apare. Doar blănari pentru producţia de serie.”
    Daniel Mărgărit a menţionat că în ultimii zece ani industria s-a schimbat „mult în rău”. Astfel că, dacă în urmă cu zece ani oamenii mergeau la blănar pentru a le lua măsurile, pentru ca ulterior să le creeze o haină personalizată, în ultimii ani consumatorii şi-au îndreptat atenţia spre produsele de serie, vândute la preţuri mai accesibile. „O mare vină o poartă grecii. Ei au început să economisească de oriunde şi oricât în lupta de a crea haine cât mai ieftine, ajungându-se la paradoxul de a oferi ieftin un produs de lux, ideea de ieftin şi noţiunea de lux fiind total antagoniste prin definiţie. Am un exemplu pe care-l dau mereu. La o haină sunt 3-4 clipsuri de închidere. Cele pe care le cumpăr din Italia costă cam cu 0,35 euro mai mult decât cele pe care le folosesc grecii. De la hainele noastre sau de la cele fabricate în Italia am schimbat 5 bucăţi în 23 de ani, iar din cele greceşti schimb sute pe an la hainele clienţilor”, a explicat proprietarul Casei de Blănuri MG.


    În calitate de preşedinte al Asociaţiei Române a Blănurilor, Daniel Mărgărit are în plan să schimbe cursul industriei şi să reglementeze anumite aspecte. El spune că vizează în primul rând să modifice termenul de garanţie al unui produs din blană şi etichetarea acestora. „Conform legii, o haină de blană are o garanţie de 30 de zile. O blană poate costa câteva mii de euro şi are o garanţie de 30 de zile, în timp ce un amărât de mixer de bucătărie de 60 de lei are garanţie doi ani. Vreau să introducem garanţie obligatorie de 2-3 ani, pentru că haina de blană prin definiţie este un bun de folosinţă îndelungată. O blană are perioada de purtare de până la 40 de ani, fiind posibilă şi o restilizare sau două în primii 15 – 20 de ani de viaţă. Va trebui reglementată garanţia şi specificată metoda de remediere rapidă a defectului. De asemenea, îmi doresc şi voi face toate eforturile pentru a avea o piaţă cu etichetare corectă, o piaţă în care produsele second-hand să fie etichetate corespunzător. De multe ori au venit la noi la magazin persoane în vârstă care au cumpărat o haină de la un târg ambulant, haină care după prima purtare se rupea”, spune Daniel Mărgărit.
    În ceea ce priveşte businessul Casa de Blănuri MG, proprietarul spune că nu are planuri de extindere sau de dezvoltare în perioada următoare, însă şi-ar dori să îşi poată desfăşura activitatea într-un spaţiu mai mare decât cel pe care îl are în prezent la dispoziţie. „Ne-ar plăcea să avem un showroom de 500 mp şi un atelier de 200-300 mp. Din păcate ar trebui să ne relocăm. Am câştiga pe de-o parte, dar am pierde pe altă parte, ţinând cont că suntem de 23 de ani în acelaşi loc. Eu sunt de modă veche. Cred în prăvălia la stradă, transmisă din tată în fiu timp de decenii. Conceptul s-a pierdut din păcate în perioada comunistă. Poate că în viitor vom mai deschide un al doilea magazin Casa de Blănuri MG.” În prezent, Daniel Mărgărit se află în procesul de predare a businessului fiicei lui, care încearcă să deprindă cât mai mult din abilităţile tatălui ei pentru a duce mai departe tradiţia. „Acum predau ştacheta fiicei mele, care este nevoită să înveţe într-un timp scurt ceea ce eu am deprins în zeci de ani”, a conchis antreprenorul.

  • Capăt de drum pentru haine de blană

    În această situaţie se află Dicker and Dicker din Beverly Hills, de la care se aproviziona cândva Hollywoodul, care-şi va închide magazinul după 75 de ani de funcţionare, la finalul lunii, scrie LA Times, motiv pentru cei care-şi doresc să deţină totuşi o haină de blană, să încerce să prindă reduceri la nurcă, vulpe argintie sau samur, preţul la acesta din urmă scăzând de la 70.000 la 24.000 de dolari. Amatorii de blănuri vor rămâne însă cu o problemă, deoarece asemenea articole vestimentare trebuie păstrate la rece pentru a rămâne frumoase mult timp, iar odată cu închiderea firmei va trebui să găsească un alt loc specializat de depozitare al colecţiei lor.  

  • O româncă a pornit un business bazat pe amintirile de neuitat din copilărie

    „Întotdeauna mi-am dorit să dezvolt un business legat de fashion. În domeniul confecţiilor piaţa este destul de fragmentată, iar costurile de intrare sunt relativ mici. Am ales calea mai anevoioasă din dorinţa de a aduce pe piaţă un produs care să îmbine designul şi calitatea”, descrie Corina Blidar motivele pentru care a pornit afacerea Never Oblivion. Lansată în 2018 în urma unei investiţii de 50.000 de euro, aceasta se axează pe producţia în România a unor articole de îmbrăcăminte din fire nobile, pe care le vinde pe o platformă online, cât şi prin parteneriate cu alte magazine. Dacă primul an de funcţionare a afacerii a fost unul de aşezare a bazei de clienţi, previziunile antreprenoarei pentru anul în curs sunt optimiste, ea aşteptând ca Never Oblivion să genereze o cifră de afaceri de 250.000 de euro. Corina Blidar povesteşte că a început să lucreze în firma părinţilor din al doilea an al Facultăţii de Management al Academiei de Studii Economice din Bucureşti. S-a ocupat iniţial de resursele umane, apoi de relaţia cu furnizorii, iar ulterior a activat în zona de management în firmă. În 2009, a ales calea bankingului, unde a început pe postul de consilier şi a continuat pe cel de membru în Consiliul de Supraveghere, rol din care spune că a lucrat cu o echipă care a adus pe piaţa românească o serie de noutăţi. Apoi, a investit în companii diverse, de la catering la materiale de construcţii.

    În ceea ce priveşte dezvoltarea proiectului Never Oblivion, Corina Blidar spune că aceasta a început cu un plan de afaceri adaptat la nevoile pieţei: „Am discutat cu designeri şi producători pentru a găsi formula corectă în abordarea designului şi alegerea materialelor. Stabilirea unui flux de fabricaţie ţinând cont de toate restricţiile, de la producătorul de fire, transport, transpunerea designului în program de operare, producţie mostre, ajustări, producţia de bază, marketing, parteneriate”. Poziţionarea afacerii este, spune antreprenoarea, peste magazinele fast fashion, iar bonul mediu a fost în primul an de aproximativ 700 de lei. Ea adaugă că profilul clienţilor cărora li se adresează este al femeii care are nevoi de haine uşoare, potrivite pentru orice vreme, care nu se şifonează şi nu înţeapă: „Femeia care preferă o garderobă practică, femeia care călătoreşte mult, are încredere în ea, este liberă, non-conformistă, veselă şi independentă”. Provocările unui astfel de business se leagă de termenele de timp între idee, design şi producţia finală, care sunt, potrivit ei, relativ mari: „Este necesară o mai atentă programare a termenelor. Încercăm să nu avem timpi morţi în procesul de fabricaţie, dar pot apărea multe lucruri neprevăzute. De exemplu, chiar înainte de a lansa colecţia de iarnă, fabrica de fire nu a livrat o anumită culoare şi a trebuit amânată producţia acelui produs. Pentru a respecta termenele încercăm o cât mai corectă previzionare a potenţialelor întârzieri”.

    În prezent, în companie lucrează cu doi angajaţi, care se ocupă mai ales de aspecte logistice şi administrative, iar pentru producţie lucrează cu mai mulţi colaboratori, antreprenori sau persoane fizice autorizate, indiferent că vorbim despre designeri, contabilitate, promovare, relaţii publice. „Producătorii sunt specializaţi, în funcţie de maşini, pe o anumită grosime a firului, de aceea lucrăm cu mai mulţi colaboratori”, explică antreprenoarea. De altfel, observă şi ea problema generalizată de la nivelul pieţei muncii, „de a găsi omul potrivit la locul potrivit şi de aceea am ales să lucrăm cu specialişti pe fiecare domeniu, cu intenţia ca pe măsură ce creştem să putem internaliza aceste servicii colaterale”. În ceeea ce priveşte planurile de recuperare a investiţiei, ea îl descrie pe primul an de funcţionare drept „unul de sacrificiu şi de căutare de oportunităţi”, de stabilire a nişei de clientelă şi de creare a unei baze de clienţi, precum şi unul axat pe încheierea şi dezvoltarea de parteneriate strategice. „Evoluţia brandului o văd prin parteneriate cu magazine multibrand, online şi brick and mortar din România şi din Europa. În funcţie de materializarea planurilor de dezvoltare se poate acoperi investiţia iniţială, dar cu focus susţinut pe dezvoltarea gamei de produse.” Planurile de dezvoltare a afacerii anul acesta vizează elemente definitorii pentru viitorul brandului: „Pe lângă clientela deja targetată vom face campanii de educare pentru lărgirea masei de clienţi. Vom lărgi sortimentul de produse printr-o colecţie capsulă dedicată bărbaţilor, care sunt din ce în ce mai interesaţi de produse nişate care îi scot din linia conservatoare. Vom explora noi modalităţi de a face parteneriate cu branduri din alte domenii – marochinerie, bijuterii”. De asemenea, adaugă că nu se vor limita la piaţa locală: „Cred că vom căpăta o vizibilitate pe piaţă internă suficientă încât să ne extindem şi către piaţa internaţională”.

  • Cum a reusit o tânără să facă o afacere profitabilă din vânzarea unui simbol românesc in toată lumea

    „Veşnicia s-a născut la sat”, cum spunea Lucian Blaga, iar românul s-a născut antreprenor. Aşa se face că astăzi straie populare care datează de veacuri sau care sunt create după un meşteşug cu origini pierdute în istorie îşi fac loc şi în garderobele dominate de hainele moderne. Şi, pentru că cererea există, răspunsul acestei nevoi a fost crearea unei oferte pe măsură.
     
    Lada cu zestre a bunicii, înţesată cu straie populare cusute de mama sa ori chiar mai vechi, păstrate de peste două generaţii, sau meşteşugurile deprinse de la bunicul de a face opinci din piele, brâuri ori clopuri, au devenit în timp o sursă de inspiraţie pentru artizanii care le-au transformat într-un business.

    Pentru a le face cunoscute şi următoarelor generaţii, dar şi peste hotare, câţiva români pasionaţi de tradiţie au investit în îndeletnicirile străbune şi le-au actualizat la cerinţele din prezent.

    Izabela Măndoiu esta una dintre ei. Tânăra, care a crescut în localitatea Albeştii de Muscel din judeţul Argeş, creează haine tradiţionale inspirate din zona în care a copilărit, iar produsele sale iau drumul străinătăţii, către ţări precum Italia, Suedia, Franţa sau Canada.
    „Ia este un simbol patriotic, creat şi păstrat de către strămoşii noştri cu pasiune, inspiraţie şi dedicare. Ia reprezintă un element de brand naţional, chiar dacă nu în mod oficial, dar care se bucură de recunoaştere şi apreciere internaţională.

    Sunt români care doresc să poarte, atunci când sunt departe de casă, haine cu un liant emoţional, care să le valideze identitatea, tradiţiile şi cultura”, povesteşte Izabela Măndoiu, fondatoarea brandului de articole vestimentare cu influenţe tradiţionale ce-i poartă numele.

    După ce a lucrat o bună perioadă în domeniul construcţiilor, Izabela Măndoiu a schimbat macazul şi a trecut la crearea unor piese vestimentare care împletesc stilul tradiţional cu cel contemporan. Încă de copil era pasionată de ţesăturile de pe cămăşile din cufărul mamei sale, iar în 2014 a creionat propriul business, satul în care a crescut fiind principala sa sursă de inspiraţie.

    Totul a pornit de la dorinţa de a valorifica ţesăturile din lada cu zestre a mamei. Unele straie erau în stare bună, iar altele erau puţin deteriorate, aşa că a decis să realizeze propriile haine cu aplicaţii tradiţionale, prin amestecarea ţesăturilor vechi cu materiale de actualitate. 
    „Am abordat această iniţativă extrem de serios: am urmat un curs de design vestimentar şi am început lucrul.

    Terminam jobul full-time şi mergeam la activitatea dragă mie, care, încet-încet, m-a convins că trebuie să fac saltul de care vorbesc toţi antreprenorii. Am renunţat la serviciul meu şi mi-am urmat pasiunea, conştientă fiind că provocarea va fi să îmbin creativitatea cu latura financiară pe care o implică un business”, spune designerul Izabela Măndoiu.

    În urmă cu câteva decenii, locuitorii, cu precădere cei din mediul rural, purtau haine populare zi de zi. Aveau haine tradiţionale pe care le purtau pe câmp, dar şi haine pentru sărbători, nunţi sau alte evenimente importante din viaţa lor.

    În prezent, sunt câteva zile cheie în care românii, în special femeile, au iniţiativa colectivă a de a purta o ie: pe 24 iunie, de ziua iei, pe 1 decembrie, de ziua naţională a României, pe 24 ianuarie, de ziua Marii Uniri, de Crăciun şi de Paşte.
    Totuşi, există şi purtătoare ale cămăşii populare, care o aleg fie pentru un eveniment important din viaţa lor, la o conferinţă, petrecere, eveniment în familie sau la un dineu.

    Potrivit Izabelei Măndoiu, această categorie de cliente are un nivel de educaţie şi cultură ridicat, apreciază tradiţia şi are venituri medii sau peste media pieţei. „Avem cliente care îmbrăţişează ideea unei creaţii vestimentare cu doar câteva elemente tradiţionale, creaţie pe care o pot purta chiar şi la birou.”

    Produsele companiei sunt cusute de mână ca pe vremuri, potrivit antreprenoarei, iar realizarea unei cămăşi populare poate dura chiar şi şase săptămâni, dacă designul este complex.
    „Avem femei colaboratoare din sat, care au vârste înaintate, dar sunt conştiente că munca lor valorează mult şi că prin efortul lor, tradiţia persistă, ceea ce le motivează să continue. Realizarea unei bluze tip ie durează între patru şi şase săptămâni, în funcţe de complexitatea sa. O cămaşă masculină se realizează în zece zile lucrătoare”, explică Izabela Măndoiu.

    Articolele vestimentare marca Izabela Măndoiu sunt comercializate pe site-ul propriu al companiei, în showroomul situat pe strada Vasile Conta din Capitală, la Confident Concept Store din Brăila, la Desir Boutique din Constanţa, dar şi la târguri de profil.
    „Ia este o piesă vestimentară atemporală. Şansa brandurilor româneşti care abordează ia stă în curaj şi perseverenţă. În cinci ani publicul va face diferenţa între ia produsă în China, cea cu preţuri de până în 100 de lei, şi ia cusută manual de către româncele noastre. O haină de calitate rezistă şi sute de ani, aşa cum sunt iile de la stră-străbunicile noastre. Altfel spus, publicul se va educa şi va învăţa să aprecieze calitatea”, consideră Izabela Măndoiu.

    Firma care operează brandul Izabela Mandoiu a fost înfiinţată în acest an; preţul unei bluze ce poartă numele antreprenoarei porneşte de la 950 de lei şi poate ajunge până la 3.500 de lei, conform datelor de pe site-ul companiei.

    Piesa de rezistenţă: opincile
    Evoluţa pe piaţa forţei de muncă a dus la schimbări majore în rândul meseriilor. Cele mai vechi meserii populare au fost înlocuite de maşinării, roboţi şi aparate performante apărute odată cu inovaţia tehnologică. Bogdan Constantin Dincă, de meserie profesor de teologie, se încăpăţânează să facă opinci din piele naturală, cum a învăţat de la câţiva meşteri opincari pe care i-a cunoscut în timp ce colinda prin ţară.

    „Când eram mic, nu preţuiam tradiţia, pentru că nu o cunoşteam. În timp, m-am apropiat de o asociaţie de studenţi, cu care
    mi-am petrecut mai bine de 11 ani până acum. În toată această vreme am colindat satele din Maramureş, Braşov sau Haţeg, am învăţat multe obiceiuri, am făcut spectacole tradiţionale şi am strâns şi o bogată zestre de costume populare. Însă, văzându-i pe cei din jur îmbrăcaţi cu acele haine cu diferite prilejuri, mi-am dat seama că le lipseşte un element important: opinca”, îşi aminteşte Bogdan Constantin Dincă.

    Acela a fost momentul zero, cel în care a decis că trebuie să stăpânească arta de a întocmi încălţămintea atât de râvnită acum câteva decenii, la care aveau acces numai boierii − oamenii de rând mergeau mai ales desculţi.
    A început să caute meşteri opincari pe internet şi să îi contacteze pentru a merge la ei să înveţe meşteşugul. A fost uimit când a văzut că cei care mai există pot fi număraţi pe degetele de la o mână.

    „Am mers în comuna Tureac, în Ţara Năsăudului, la badea Nicolae Bacea, un om de o ţinută morală deosebită, care te cucereşte prin simplitate şi omenie. Dumnealui m-a învăţat să fac opinci. Apoi, am reuşit să facem un atelier de opinci în taberele de studenţi pe care le-am organizat şi încet, încet am văzut că sunt tot mai mulţi interesaţi să aibă o pereche de opinci şi să le poarte”, spune Bogdan Constantin Dincă.

    Astfel, a continuat să ducă mai departe acest mesteşug, producând opinci în timpul liber, în văzul tuturor, pentru a le fi de folos şi celorlalţi. Acum o face cu drag în atelierul său din Cluj, iar produsele le comercializează prin intermediul paginii de Facebook a micuţei afaceri Opincărie. El povesteşte că jumătate din oamenii care îl sună pentru a comanda opinci îl contactează în urma recomandărilor, iar jumătate l-au găsit, din întâmplare, pe internet.

    „Pielea naturală o iau din targul Oser (cel mai mare târg de vechituri din ţară – n.red.) şi sunt foarte atent când o cumpăr”, explică Bogdan Constantin Dincă.
    Acesta adaugă că realizarea unei perechi de opinci durează aproximativ o oră, dacă dispune de materialele necesare.
    „Preţul este perceput, în general, în funcţe de mărime şi grosime. Am avut clienţi care voiau opinci cu talpă dublată sau cu nojiţe mai lungi. În medie, o pereche de opinci pentru femei costă 70 de lei, iar o pereche de opinci pentru bărbaţi, 75-80 de lei”, precizează Bogdan Constantin Dincă.


    Ţinute haute couture cu inspiraţie tradiţional românească
    În România sunt aproximativ
    450 de zone etnografice, iar între acestea există atât asemănări, cât şi deosebiri. Meşterul popular Virginia Linul şi-a propus să se concentreze pe costumul popular din Ţara Năsăudului.
    Născută în localitatea Salva din judeţul Bistriţa-Năsăud, ea a învăţat de la mama sa să croiască costume populare, dar şi accesorii, precum clopuri sau brâuri, iar ambiţia sa este să ducă acest meşteşug la un alt nivel, să-l facă cunoscut pe plan naţional şi internaţional.
    „Am învăţat arta confecţonării costumelor populare de la mama mea, care la rândul său a deprins meşteşugul de la bunica. Acum, când creez produsele, mă ghidez după modelele tradiţionale strămoşeşti, dar creez şi modele proprii. La costumele populare pe care le confecţionez pentru ansamblurile folclorice păstrez strict linia tradiţională a fiecărei zone etnografice în parte, iar în creaţiile proprii îmi folosesc imaginaţia”, spune meşterul popular Virginia Linul. Ea a înfiinţat în 2006 businessul Artă şi Tradiţii, care a generat anul trecut o cifră de afaceri de peste 250.000 de lei.
    Pregătirea unei cămăşi femeieşti, cusută manual, poate să dureze de la o săptămână până la câteva luni, în situaţia în care modelul este unul mai bogat. Realizarea acesteia se face succesiv, pe mai multe etape, precum alegerea modelului, croitul, cusutul manual în tehnica stabilită şi cu culorile alese, încreţirea, încheierea la maşina de cusut sau manual şi finalizarea, cu dantelă şi ciucuri.
    Produsele sale sunt vândute în special în România, acasă la ea, în localitatea Salva, unde a creat un muzeu viu în care sunt expuse ii, cămăşi populare, costume populare pentru copii şi pentru adulţi, din diferite zone ale ţării, accesorii pentru acestea, dar şi haine haute couture cu inspiraţie tradiţională, precum rochii, fuste, veste, sacouri sau paltoane.
    Românca a avut colaborări cu mai mulţi designeri străini renumiţi, una dintre cele mai importante fiind cu designerul francez Philippe Guillet. 
    „Philippe Guillet, fostul director cultural al Ambasadei Franţei din România, cel care în anul 2011 a realizat colecţia 100%.ro, a creat un eveniment istoric. Acesta a fost un moment important, care a contribuit la schimbarea mentalităţii românilor despre arta populară românească şi implicit despre costumul popular. El a dat tonul confecţionării şi purtării hainelor haute couture cu inspiraţie populară”, susţine Virginia Linul.
    Ea spune că străinii sunt interesaţi să cumpere haine tradiţionale româneşti, mai vechi ori mai noi, însă pun preţ pe calitate. De altfel, ea adaugă că are clienţi de etnii diferite care o vizitează când îşi expune noile produse ori care vin să-i vadă creaţiile la târgurile de profil sau la expoziţiile la care participă. „Străinii sunt buni cunoscători ai portului românesc, sunt interesaţi şi ştiu să aprecieze foarte mult lucrul manual.”
    Virginia Linul afirmă că este foarte greu să menţină acest meşteşug, bazat pe lucrul manual, în viaţă, deoarece piaţa este acaparată de produse cu motive tradiţionale realizate industrial. De altfel, ea consideră că încă cererea este mai mare pentru cele din urmă, deoarece clienţii nu au cultura etnografică necesară pentru a face diferenţa între o ie cusută manual şi o ie cusută industrial, iar când fac o alegere sunt ghidaţi de preţul, nu de calitatea acesteia.
    „O ie românească durează trei generaţii, pe când una industrială are o durată de viaţă mai mică de un an. Acesta este rezultatul diferenţei de preţ şi plusvaloarea oferită de tradiţie şi de identitatea naţională. Pentru a rezista şi dăinui în timp, aşa cum a rezistat şi s-a transmis acest meşteşug de-a lungul secolelor, trebuie să ne cunoaştem valorile culturale naţionale, să le îndrăgim, să le susţinem şi să le promovăm, dincolo de interesele materiale imediate”, apreciază meşterul popular.


    Dincolo de barierele geografice: Ia românească cu destinaţiile SUA, Marea Britanie, Germania sau Spania
    Businessul 3M Admit Future, care deţine brandul Ie tradiţoanală, a apărut în urmă cu un an, cu scopul de a aduce ceva diferit pe piaţa de fashion din România, mai exact îmbrăcămintea modernă cu motive tradiţionale, spun fondatorii acestuia.
    „Ne-am dorit să purtăm tradiţia mai departe. Am cochetat cu antreprenoriatul încă din 2011 şi am încercat mai multe verticale, de la SaaS (Software as a Service) până la e-commerce. Fashionul este o verticală ce are o cotă de piaţă destul de mare, iar noi am ales o nişă pentru care cererea pieţei este mai mare şi ne dorim să o păstrăm”, spune Adrian Mitrache, CEO-ul brandului Ie tradiţională. Compania produce atât haine cu inspiraţie populară, stilizate, cât şi costume tradiţionale, realizate la maşina de cusut sau artizanal.
    Doza de inspiraţie, la care se adaugă creativitatea, şi-o iau din toate zonele ţării, iar durata realizării produsului finit depinde de procedeul prin care este realizat acesta: manual sau mecanic. Articolele brodate mecanic pot fi realizate în cinci sau opt zile, pe când realizarea celor lucrate manual poate dura chiar şi 30 de zile, în funcţie de complexitate, susţin antreprenorii.
    „Avem clienţi care poartă produsele noastre doar în momente de sărbătoare, dar şi foarte mulţi ce le poartă zi de zi, combinând tradiţionalul cu modernul. De exemplu, rochiile cu broderie tradiţională se poartă la cununii sau nunţi, pe când ia este purtată în combinaţie cu blugii, la birou. Ia a ajuns din nou la loc de cinste, iar românii îşi doresc să o poarte dincolo de hotare”, mai spune Adrian Mitrache.
    Potrivit acestuia, articolele vestimentare care ies din atelierul companiei pe care o reprezintă trec barierele geografice ale ţării, ajungând pe pieţe ca SUA, Marea Britanie, Germania sau Spania.
    Compania 3M Admit Future, care deţine brandul Ie tradiţională, a avut în primele 8 luni de activitate o cifră de afaceri de 14.000 de lei, iar marja de profit a fost de 54%, potrivit informaţiilor de pe site-ul Ministerului de Finanţe.


    Din Banat în toată ţara. Primul salt, până-n Ardeal
    Irina Paveloni a început să producă primele costume tradiţionale specifice Banatului acum mai bine de cinci ani, din pasiune, după cum povesteşte chiar ea. Iar de atunci, nu s-a mai oprit, ci a realizat zeci de costume pentru diverşi clienţi din judeţul Timiş, iar recent a primit o comandă de la un client din Ardeal. Însă ambiţia sa este să ajungă să-şi livreze creaţiile în toată ţara.
    „Am învăţat să cos de mică, de la mama, care ştia să coasă de la alţi bătrâni. Prima dată am învăţat să lucrez şipcă manual cu acul. Costume am început să fac mult mai târziu, în urmă cu cinci ani, din pasiune pentru tradiţie”, îşi aminteşte Irina Paveloni.
    Ea spune că realizarea unui port popular poate dura circa o lună, iar inspiraţia îi vine din natură, dar şi din studierea costumelor străbune şi, totodată, din analizarea trendurilor actuale. La început, numărul clienţilor era redus, dar meşterul popular spune că în ultimii doi ani cererea a crescut semnificativ, iar în prezent are comenzi în aşteptare.
    Originară din localitatea Poieni, judeţul Timiş, majoritatea comenzilor au venit din zona imediat apropiată, însă din vorbă în vorbă s-a dus vestea până în Timişoara, aflată la 120 de kilometri distanţă, iar prin recomandări a avut clienţi şi de acolo. „Acum am o comandă făcută de un client din Ardeal. Dacă o să primesc comenzi şi din alte judeţe, o să fac costume”, explică Irina Paveloni.
    Poalele şi cămaşa din care este compus costumul popular sunt făcute din in sau din pânză, iar laturii şi laibărul costumului sunt făcuţi din catifea ori din mătase, în funcţe de materialele pe care le găseşte la merceriile din Timişoara sau din Lugoj, când îşi achiziţionează materialele, dar şi de cerinţele clientului. Întregului costum popular i se adaugă şi opregul, brâul şi salba din bănuţ de aur de la gât.
    Potrivit realizatoarei de costume tradiţionale, în ultima vreme clienţii săi şi-au dorit ca articolele pe care urmează să le poarte să aibă cât mai multe paiete. De asemenea, ea spune că observă şi o tendinţă de selecţie a culorilor, în judeţul Timiş cei mai mulţi clienţi optând pentru culoarea roşu, pe când clientul din Ardeal a ales culoarea negru. „Preţul unui costum popular îl percep în funcţie de material, de dimensiuni şi de cusături. În medie porneşte de la 800 de lei şi poate ajunge până la 1.500 de lei”, încheie artizanul Irina Paveloni.
    Există oameni care se încăpăţânează să nu lase comori ale României precum meşteşugurile transmise din moşi strămoşi să piară în negura timpului. Sunt cei care pun preţ pe îndeletnicirile de odinioară şi nu doar atât, ci vor să ducă arta tradiţională mai departe. Pasiunea pentru meşteşugurile de odinioară este astăzi pentru mulţi dintre ei sinonimă cu o afacere prosperă.

  • Ce afacere şi-a făcut fosta soţie a lui Ion Ţiriac jr. A ajuns la afaceri de 1 milion de euro din vânzarea de haine la mâna a doua

    Antreprenoriatul nu lipseşte de pe cartea de vizită a Ilenei Lazariuc, cunoscută mai degrabă pentru activitatea sa din lumina reflectoarelor. Cum şi-a transformat propria garderobă într-o afacere ce se îndreaptă spre venituri de 1 milion de euro? 

    „Consumatorul român are încă idei preconcepute legate de cumpărarea unor obiecte deţinute anterior de altcineva şi chiar de ideea de revânzare a propriei garderobe”, spune Ileana Lazariuc, fondatoarea Dwome, un magazin exclusivist pe ale cărui rafturi se află haine prepurtate de la branduri celebre.

    Numele Ilenei Lazariuc, fiica actriţei Anastasia Lazariuc, nu era asociat cu antreprenoriatul până nu demult. Originară din Republica Moldova, a debutat la vârsta de 15 ani ca fotomodel şi, după ce a făcut parte dintr-o formaţie muzicală, s-a lansat şi în lumea filmului. Ulterior, în 2009 s-a căsătorit cu Ţiriac jr., fiul celui care până de curând era cel mai bogat om din România, divorţând acum doi ani în secret.

    În decembrie 2014 a intrat în lumea antreprenoriatului şi conduce Dwome, despre care spune că este „provocarea unui business luxury de nişă care se află încă la început în România”.

    „Ideea a pornit din dressingul meu, care devenise neîncăpător, dar cunoşteam de ceva timp acest model de business din alte ţări”, povesteşte ea.

    În ultima perioadă, piaţa magazinelor second-hand s-a dezvoltat considerabil, dar nu şi cea a magazinelor second-hand de lux. Ileana Lazariuc consideră că prin educaţie şi informare putem forma mentalitatea consumatorului român atunci când vine vorba de a purta haine care au fost date mai departe de deţinătorii anteriori.

    „Piaţa magazinelor second-hand de lux este încă la început şi cu siguranţă se poate dezvolta mult mai mult. Prin mai multă informare şi renunţarea la false concepţii, putem ajunge şi noi la nivelul de dezvoltare a acestui business de pe alte pieţe. Potenţialul este foarte mare”, spune ea.

    Lazariuc mai observă că principala dificultate întâlnită în piaţă de retailerii de haine second-hand este „reticenţa clientelei de a cumpăra produse pre-owned, încă ne luptăm cu preconcepţiile”. O altă problemă se leagă de piaţa produselor contrafăcute: „Avem o echipă specializată în selecţia, evaluarea şi autentificarea produselor”.

    În 2018 şi în primele nouă luni din 2019, Dwome a avut afaceri de 750.000 de euro. În această perioadă, circa 1.500 de clienţi şi furnizori au trecut pragul magazinului fizic din Bucureşti sau au cumpărat prin magazinul online, care oferă livrare în toată ţara, dar şi în afara ei. „Oriunde în lume”, spune fiica actriţei Anastasia Lazariuc.

    Cei care trec pragul magazinului sunt preocupaţi de zona de fashion şi „cumpără întotdeauna inteligent”, potrivit Ilenei Lazariuc. Cât despre consumatorul român în general? „Este foarte preocupat de imaginea sa, de tendinţe şi de fashion în general. Însă faţă de cel din afară, are încă idei preconcepute legate de cumpărarea obiectelor prepurtate şi chiar de ideea de revânzare a propriei garderobe.”

    Gama de produse şi branduri pe care Dwome o oferă este foarte largă şi cuprinde produse al căror preţ începe de la 50 de euro şi ajunge până la 10.000 de euro, în cel din urmă caz fiind vorba de produse exclusiviste: „Practic ne adresăm oricărui buget”.

    Magazinul se concentrează în acest moment în primul rând pe creşterea numărului de clienţi, atât pe plan local, cât şi în afara ţării, dar mai ales pe creşterea în online a businessului.
    Pe de altă parte, Ileana Lazariuc afirmă că ecologizarea este un alt aspect pe care retailerii de haine trebuie să îl ia în calcul, în contextul în care industria modei consumă şi poluează. „Reciclarea şi salvarea resurselor trebuie să devină şi pentru noi o prioritate, iar moda consumă foarte multe resurse”, spune ea.

  • Cum au reuşit doi români să facă un brand de haine care ajunge la clienţi din toată Europa

    Producţia hainelor este externalizată, pentru a beneficia de experienţa jucătorilor din domeniul producţiei, de design ocupându-se însă echipa Merinito.
    „Am încercat mereu o optimizare a producţiei astfel încât să fim eficienţi şi să venim pe piaţă cu un produs de calitate la un preţ bun”, spune Dana Agap.
    Lâna, materia primă pentru produse, vine de la oi din Australia şi Noua Zeelandă. În România, clienţii pot să găsească produsele Merinito
    pe site-ul companiei, merino-shop.ro, dar şi prin magazinele partenere.
    „Clientul principal este pasionat de sport, cu venituri medii sau peste medie şi care caută o alternativă la îmbrăcămintea tehnică din material sintetic”, mai spune Dana Agap.
    Un tricou Merinito costă circa 120 de lei, iar o bluză poate ajunge la 350 de lei, potrivit site-ului propriu.
    „Ce am înţeles este că îndemnul «cumpără un produs românesc!» nu e suficient, produsul trebuie să fie şi competitiv, patriotismul nu este singurul element atunci când un client ia decizia de cumpărare.”

  • ​Ce branduri din retailul de haine au perspective de creştere pe bursă în 2020. Analiştii Wells Fargo pariază pe Victoria’s Secrets şi spun că revânzarea va fi următorul mare „perturbator” din industria de retail

    Wells Fargo, una dintre cele mai mari bănci americane, pariază pe acţiunile companiilor din retail în 2020, printre favorite aflându-se L Brands, compania-mamă a brandului Victoria’s Secrets, şi The RealReal, un retailer secondhand de lux, potrivit Market Watch.

    După un an 2019 în care investitorii au căutat siguranţă în investiţii, analiştii Wells Fargo consideră că în 2020 aceştia sunt pregătiţi pentru un risc mai ridicat al strategiei investiţionale.

    “Vedem oportunitatea pentru investitori de a ‘juca ofensiv’ (în special la începutul anului 2020) prin revenirea la unele dintre numele depăşite care au stagnat în ultimele 12 luni”, transmit analiştii conduşi de Ike Boruchow.

    Victoria’s Secrets s-a luptat pentru recâştigarea publicului în ultimul an, acţiunile companiei scăzând cu circa 34% pe parcursul anului 2019. Compania-mamă s-a refocusat pe brandul de lenjerie intimă şi a anunţat că are în plan să închidă toate cele 23 de magazine Henri Badel precum şi platforma online după sărbătorile de iarnă.

    De asemenea, pentru a economisi bani, L Brands a anulat prezentarea de modă Victoria’s Secret Fashion Show pe fondul eforturilor de redresare a afacerii, precum şi în urma redeschiderii discuţiilor de listare a companiei Bath & Body Works de sub umbrela L Brands, precum şi a separării celor două branduri. În cel de-al patrulea trimestru al anului 2019, vânzările Bath & Body Works au crescut cu 9%, în timp ce vânzările Victoria’s Secrets au scăzut cu 7%.

    Acţiunile L Brands s-au apreciat La New York cu circa 8% în şedinţa de vinery, compania ajungând la o capitalizare de 4,8 miliarde de dolari.

    Banca californiană consideră că “revânzarea va fi următorul mare „perturbator” din industria de retail”, iar The Real Real, care se focusează pe retailul de lux, este pregătit să crească în 2020.

    “Estimăm că piaţa secondhand de lux la aproximativ 7 miliarde de dolari astăzi şi credem că singurul motiv pentru care piaţa de revânzare nu este deja mai mare se datorează lipsei de ofertă (inventar de aproape 200 de miliarde de dolari stă în dulapurile consumatorilor, însă doar 3% intră anual în consignaţie)”, spun analiştii Wells Fargo.

    Analiştii de la Wells Fargo mai pariază în 2020 pe retailerul outlet Burlington Stores, pe Deckers Outdoor Corp. (compania-mamă a brandului Ugg) şi pe retailerul britanic Asos.

    Pe de altă parte, Wells Fargo a ridicat ţinta de preţ pentru mai multe companii de modă pentru anul 2020, printre care G-III Apparel Group, compania-mamă a brandului Kalvin Klein (de la 27 de dolari la 42 de dolari), Designer Brands Inc, compania-mamă a DSW (de la 16 dolari la 20 de dolari) şi Capri Holdings Ltd., compania-mamă a Michael Kors (de la 35 de dolari la 47de dolari).

    Analiştii spun că Michael Kors a avut parte de provocări în ultimii doi ani, inclusiv o încetinire pe partea de en-gros şi că brandul Versace, cumpărat în septembrie 2018 de compania care deţine şi Michael Kors, este subapreciat.

    La polul opus, Wells Fargo a coborât ţinta de preţ pentru alţi retaileri. În cazul Signet Jewelers şi Hanesbrands, banca a redus ţinta de preţ de la 16 dolari la 12 dolari. Dacă vânzările brandurilor Champion, Fila sau Adidas (Hanesbrands) au avut un avânt determinat de revenirea în tendinţe a curentului retro, în ultima perioadă au fost mai degrabă caracterizate de o încetinire a creşterii. În urma retrogradării, acţiunile Signet au scăzut în prima şedinţă americană din an cu 13%, însă au un avans de 42% în ultimul an, iar acţiunile Hanesbrands s-au depreciat joi cu 2%, dar au plus 16,4% în ultimele 12 luni.

    Indicele SPDR S&P Retail ETF a crescut cu 11,4% în 2019. Spre comparaţie, indicele S&P 500 are un raliu de 33% în aceeaşi perioadă.

  • Măsurile luate în cazul doctoriţei din Brăila cu haine murdare şi care mirosea a urină

    Colegiul Medicilor Brăila anunţă măsuri dure împotiva medicului pediatru de la Spitalul Judeţean care s-a prezentat la serviciu cu hainele rupte şi murdare, mirosind a urină.

    Medicul ar putea rămână fără aviz de liberă practică, dacă nu va trece evaluarea solicitată de conducerea Colegiului Medicilor.

    „Doamna doctor urmează să fie evaluată în cadrul unei comisii, din punct de vedere medical, pshiatric. În cazul în care nu va lua această evaluare, nu va mai primi avizul de liberă practică. Reclamaţii nu au mai fost în trecut cu privire la doamna doctor, nu a sesizat nimeni Colegiul Medicilor. Este prima dată. Este posibil să fie o degradare apărută în ultima perioadă”, a declarat, pentru MEDIAFAX, preşedintele Colegiului Medicilor Brăila, Cristina Stănescu.

    Evaluarea vine în contextul în care o mamă a scrie pe Facebook că a întâlnit la Spitalul de Urgenţă din Brăila o femeie, medic pediatru, cu hainele rupte şi murdare, mirosind a urină. Mama a povestit că fiul ei a vomitat după ce a fost atins de un medic cu haine murdare şi care mirosea a urină.

    Postarea a fost urmată de numeroase comentarii. Printre cei care au scris mesaje era o fostă pacientă a doctoriţei care a spus că şi ea „a păţit-o cu această doamnă doctor… am mers doar pentru o răceală şi a ajuns să mă dezbrace aproape complet şi să mă întrebe de o sută de mii de ori dacă mănânc cărniţă”.

    La vremea respectivă, conducerea Spitalului de Urgenţă din Brăila spunea că va verifica informaţiile şi susţinea că medicul acuzat are probleme personale. Pe numele femeii au mai existat reclamaţii, dar medicul este păstrat în organigrama spitalului deoarece nu există înlocuitori.

    „Vom verifica informaţia. Doamna doctor are probleme personale, ştim de ele. Au mai fost discuţii despre ea, din păcate nu avem medici pentru spital. Oricum, vom verifica şi vom lua măsurile care se impun”, a declarat, pentru MEDIAFAX, directorul Spitalului de Urgenţă din Brăila, Delia Râşnoveanu.

  • De la om la om

    Au apărut astfel aplicaţii şi site-uri care le permit utilizatoarelor să-şi pună la dispoziţia altora garderoba şi să câştige ceva bani din asta, cum ar fi Tulerie, RINS, Wardrobe ori Hurr Collective, la mare căutare aflându-se hainele şi accesoriile de lux. 

  • A plecat din ţară doar cu hainele de pe el, iar acum este votat pentru a doua oară drept cel mai bun CEO din Canada

    Preşedintele şi CEO-ul Air Canada, Călin Rovinescu, a fost numit CEO-ul şi strategul anului de publicaţia The Globe şi Mail’s Report. Este a doua oară când Rovinescu a fost ales CEO-ului anului în Canada.

    „Viziunea îndrăzneaţă a lui Călin a ghidat transformarea de succes a Air Canada în ultimul deceniu. Un lider înnăscut, el a instaurat o gândire antreprenorială în organizaţie, concomitent cu luarea unor decizii strategice care au deblocat potenţialul operatorului aerian. Boardul Air Canada îl felicită pe Calin pentru onoarea de a fi numit CEO-ul anului pentru a doua oară şi ca strateg al anului de liderul publicaţiilor naţionale ale Canadei”, a spus Vagn Sørensen, preşedinte al consiliului director al Air Canada, potrivit Business Insider.

    În 2019, Raportul Globe and Mail asupra businessului a ales cinci lideri câştigători reprezentând repere ale leadershipului în corporaţii, strategie, inovaţie, viziune şi responsabilitate.

    Air Canada este cel mai mare operator domestic şi internaţional al Canadei, deservind 220 de aeroporturi pe şase continente. Operatorul aerian a avut în 2018 51 de milioane de clienţi. Veniturile din compensaţii ale CEO-ului Air Canada au ajuns anul trecut la 11,5 milioane de dolari, în creştere cu 28% faţă de anul 2017, Călin Rovinescu fiind unul dintre cel mai bine plătiţi executivi din aviaţia mondială.

    Într-un interviu acordat anterior Business MAGAZIN, Călin Rovinescu a povestit drumul până la poziţia sa actuală: a ajuns în Montréal când avea cinci ani, cu vaporul, împreună cu părinţii, sora mai mare şi bunica. După o jumătate de secol, a ajuns unul dintre cei mai bine plătiţi executivi români din lume, iar amintirile despre România, deşi puţine, îl fac în continuare să zâmbească.

    Situaţia actuală a Air Canada este cu totul diferită faţă de perioada din  2009, când Rovinescu a devenit CEO şi compania părea să fie un avion în prăbuşire din cauza crizei globale. Situaţia turbulentă de atunci a fost unul dintre motivele alegerii lui Rovinescu în poziţia de CEO, potrivit relatărilor din presa canadiană.

    Procesele de restructurare au determinat Air Canada să îl înlocuiasă în 2009 pe CEO-ul Montie Brewer cu Rovinescu. „Air Canada a fost pentru mine mai mult decât o altă companie, este ceva în care am fost implicat mai mult de 25 de ani şi este important să văd că reuşeşte şi că se află  pe un drum care îi va asigura succesul pe mulţi din anii care vor urma„, şi-a descris Rovinescu evoluţia în cadrul transportatorului canadian.

    Deşi este CEO al companiei din 2009, întreaga carieră a lui Rovinescu este legată de istoria Air Canada. La 31 de ani, când era avocat în cadrul firmei Stikenan Elliott, a fost consilierul responsabil cu privatizarea liniei aeriene, încheiată în 1988. În 1999, a împiedicat preluarea ostilă a companiei de Onex Corp, devenind până în 2000 indispensabil pentru Robert Milton, şeful din acea vreme al Air Canada.

    Milton l-a rugat pe Rovinescu, pe atunci managing partner al firmei de avocatură, să se alăture companiei, relatează presa canadiană. Procesele de restructurare a companiei din perioada 2003-2004 se numără printre provocările cărora românul le-a făcut faţă. Totuşi, eşecul intermedierii unui acord între investitorul chinez Victor Li şi sindicatele Air Canada l-au determinat să demisioneze. S-a orientat astfel către domeniul bancar, participând, în 2004, la fondarea băncii private de investiţii Genuity Capital Markets.

    Experienţa restructurării din perioada 2003-2004 l-a determinat pe Rovinescu să conducă Air Canada spre profit, cinci ani mai târziu, când s-a întors la conducerea companiei în calitate de CEO, la data de 1 aprilie 2009.

    Ascensiunea românului nu s-a oprit aici: în 2012 a fost ales preşedinte al consiliului executiv al Star Alliance, cea mai mare alianţă mondială a companiilor aeriene, urmând ca, timp de doi ani, să conducă întâlnirile boardului, să realizeze strategia alianţei şi să dea votul în n ceea ce priveşte intrarea sau nu a unei companii aeriene în cadrul Star Alliance.

    „Comunicarea şi curajul reprezintă pietrele de temelie în a fi un bun lider. Pentru a te mişca rapid într-o economie dificilă, trebuie să ai un plan de comunicare bun. Apoi, este nevoie de curaj pentru a face o schimbare, chiar şi atunci când este vorba despre renunţare, fie că vorbim despre angajaţi sau despre furnizori„, a descris Rovinescu cele mai importante calităţi ale unui bun lider”, a spus Rovinescu în interviul acordat Business MAGAZIN.