Hotelul Savoy îşi întâmpină clientela elegantă şi cu relaţii sus-puse de 131 de ani. Dar cu tot designul Art Deco şi serviciile sublime, Savoy pierde bani. O grămadă de bani, scrie Financial Times.
De fapt, pierderile se acumulează de când actualii proprietari – prinţul Alwaleed bin Talal al Arabiei Saudite şi Autoritatea de Investiţii din Qatar – au achiziţionat hotelul în 2005. În 2018, acestea au totalizat 20,4 milioane lire sterline, iar anul trecut au ajuns
la 83 de milioane de lire.
Compania a aruncat o serie de explicaţii: terorism, Brexit şi puterea excepţională a monedei englezeşti. Covid-19 va fi fără îndoială vinovatul acestei perioade. Există însă un alt motiv evident: în 2018, Savoy avea o datorie de 347 de milioane de lire sterline pentru care plătea o rată de dobândă de până la 15%. Banii au fost împrumutaţi de una din companiile părinte a The Savoy Hotel Limited, Dunwilco (1784) Limited, care la rândul ei este deţinută de o companie numită Dunwilco (1783); această firmă este deţinută de Dunwilco (1847), care este deţinută de Breezeroad Limited, principalul părinte înregistrat în Marea Britanie al Savoy. Datoria, care curge în cascade prin această structură corporativă, a fost refinanţată sau restructurată o dată la fiecare an sau doi.
Pentru cei doi acţionari ai Savoy – unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume şi unul dintre cele mai mari fonduri suverane – acest aranjament are două efecte notabile: conturile Savoy par impenetrabile pentru un străin, iar afacerea nu a plătit deloc impozit pe profit în ultimii 15 ani.
În lumea modernă a impozitării profitului, Savoy este departe de a fi o excepţie. Hotelul este doar una dintre numeroasele companii internaţionale cu nume rezonante care au devenit maestre în minimizarea impozitelor. Metoda este destul de simplă: proprietarii Savoy au împrumutat bani hotelului şi au extras venituri neimpozitabile prin plăţi de dobânzi către jurisdicţiile offshore. Consilierii fiscali au şi alte idei, acolo unde este nevoie, pentru a uşura sarcina fiscală a unei companii.
„Părerea mea este că acest cadru este complet defect”, spune Michael Devereux, profesor de impozitare a afacerilor la Saïd Business School de la Universitatea Oxford. „Puteţi răspunde la aceste probleme învinovăţind multinaţionalele că au profitat de reguli sau blamând paradisurile fiscale, dar cred că de fapt trebuie să dăm vina pe sistemul fiscal.”
În întreaga lume, guvernele au răspuns pandemiei de Covid-19 prin cheltuieli publice masive. Au dat cash cetăţenilor şi au finanţat facturile salariale ale întreprinderilor. Fitch Ratings estimează că 20 din cele mai mari economii ale lumii au oferit până în prezent sprijin fiscal de 5.000 de miliarde de dolari, sau 7% din veniturile naţionale combinate, iar factura mai poate creşte.
La un moment dat, guvernele va trebui să se gândească la cine va plăti pentru deficitele bugetare uriaşe. Iar acest lucru înseamnă că vor avea un motiv istoric şi convingător pentru a analiza din nou cadrul internaţional al impozitării companiilor.
Companiile multinaţionale sunt o ţintă atractivă. În ansamblu, sectorul corporativ a fost un contribuabil relativ stabil la veniturile din impozite: în ultima jumătate de secol, impozitele pe profit au reprezentat aproximativ 8-10% din veniturile ţărilor OCDE (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică). Cu toate acestea, în aceeaşi perioadă ratele de impozitare s-au redus cu mai mult de jumătate, scutirile fiscale au proliferat, iar evitarea plăţii impozitelor cu ajutorul paradisurilor offshore a devenit o modă.
În spatele acestei anomalii se află o divizare corporativă importantă. Companiile autohtone – baza mai largă a impozitelor din majoritatea ţărilor – beneficiază de o flexibilitate mică în ceea ce priveşte impozitele pe care le plătesc. Însă multe companii internaţionale au profitat în ultimele decenii de şansa de a-şi reduce expunerea la impozitul principal. Economiştii de la FMI au estimat veniturile pierdute prin evitarea impozitelor la nivel global la până la 650 miliarde de dolari în fiecare an.
În Marea Britanie, mai mult de 50% din subsidiarele companiilor multinaţionale străine nu raportează în prezent profituri impozabile, potrivit unui studiu realizat în 2019 de Katarzyna Bilicka, asociat de cercetare la universitatea Oxford. În SUA, 91 de companii din indicele Fortune 500, inclusiv Amazon, Chevron şi IBM, au plătit o rată a impozitului federal de 0% în 2018.
Uneori, fondurile de urgenţă injectate în economii au trecut prin companii care plătesc niveluri minime de impozit – în cazul Savoy, prin finanţarea şomajului tehnic pentru 520 de angajaţi.
De asemenea, multe guverne îşi fac planuri pentru a colecta mai multe venituri din afacerile digitale care au prosperat puternic în vremea pandemiei – chiar dacă operaţiunile lor sunt probabil cel mai dificil de identificat de autorităţile fiscale ale secolului XXI.
Pentru multinaţionale, ţine de un populism ieftin să fie transformate în ţapii ispăşitori ai creşterii deficitelor bugetare în vremea Covid-19. Dar pentru unii dintre miniştrii de finanţe care supraveghează operaţiuni de finanţare prin îndatorare record, ziua confruntării se apropie.
„Este pur şi simplu o chestiune de corectitudine”, a declarat pentru FT Bruno Le Maire, ministrul francez de finanţe. „O datorăm cetăţenilor şi companiilor noastre, în special IMM-urilor, care îşi plătesc corect impozitele”, spune Le Maire.
„Digitalizarea şi optimizarea fiscală internaţională au creat, de prea mult timp, lacune care permit unor companii să scape de taxe. Trebuie să restabilim un sistem bazat pe o impozitare echitabilă.”
El spune că actuala criză „a făcut mai urgentă ca niciodată nevoia de reformă fiscală”. „Este timpul ca giganţii de tehnologie care au prosperat în această criză să contribuie la efortul public.”
Pentru schimbarea sistemului ar fi însă nevoie de o revoluţie. Practicile fiscale agresive au intrat în centrul atenţiei în urma crizei financiare din 2008, dând viaţă nenumăratelor promisiuni politice de înăsprire. În timp ce în unele locuri au fost înregistrate progrese, mai degrabă contribuabilii de rând decât corporaţiile au fost cei care au suportat povara suplimentară.
Până în 2018, la un deceniu de la criza financiară, marile multinaţionale plăteau mai puţine taxe ca proporţie din profit, chiar dacă impozitul pe venitul personal a crescut, potrivit cercetărilor FT.
Astăzi, Europa şi America par mai aproape de un război comercial din cauza impozitelor digitale decât de stabilirea unor standarde globale noi şi îndrăzneţe. Cu toate acestea, istoria sugerează că stresul financiar poate spori inventivitatea fiscală: războiul civil american a făcut ca guvernul federal al SUA să apeleze pentru prima dată la impozitul pe venit, în timp ce impozitele pe consum au fost testate iniţial în Europa pentru finanţarea Primului Război Mondial. Unii analişti cred că mahmureala fiscală provocată de acestă pandemie ar putea fi un astfel de moment. Alex Cobham, directorul executiv al Tax Justice Network, un grup independent de influenţare a opiniei publice din Marea Britanie, spune că lumea nu se poate întoarce la afacerile „murdare” obişnuite. „De zeci de ani am tolerat ideea că a plăti impozite mai mici este doar o afacere bună. Această dispoziţie a dispărut”, spune el. „Prinderea celor mai agresivi evazionişti era marea oportunitate a următorului deceniu – acum, pare că acest lucru s-ar putea întâmpla în următorii doi ani.”
Zeci de factori interrelaţionaţi au erodat sistemul de impozitare a multinaţionalelor în ultima jumătate de secol; scăderea ratelor, creşterea continuă a fluxurilor de capital transfrontaliere, lacune apetisante şi stimulente agresive din partea statelor disperate să atragă multinaţionale.
De la sfârşitul anilor 1980 a existat o schimbare completă a mentalităţii, una iniţiată şi dusă la extrem de General Electric, cel mai mare producător industrial din America în funcţie de capitalizarea de piaţă în cea mai mare parte a ultimilor 40 de ani.
Sub răposatul Jack Welch, care a condus compania din 1981 până în 2001, o mică echipă de specialişti în impozite pe profit a fost transformată într-o maşină antreprenorială care învârte bani, ajungând să aibă 1.200 de avocaţi fiscali pe cinci continente.
John Samuels, fost oficial al Trezoreriei SUA şi unul dintre primii experţi fiscali angajaţi de Welch, a condus la GE „Harvardul departamentelor fiscale” până când a părăsit grupul în 2014.
Rezultatele: între 2008 şi 2015, compania nu doar că nu a plătit impozit pe venit federal în SUA, potrivit cercetărilor Institutului de Politică de Impozitare şi Economică, ci a şi înregistrat beneficii fiscale pozitive în valoare de peste 1,3 miliarde de dolari pe perioada celor şapte ani.
GE a descris raportul ca fiind „profund greşit şi înşelător” şi a spus că a plătit 32,9 miliarde de dolari din impozitele pe venit la nivel global în ultimul deceniu. Însă departamentul său fiscal este recunoscut de mult timp ca unul dintre cele mai eficiente din lumea corporate americană.
De-a lungul anilor, nervozitatea publică şi politică provocată de aceste practici a crescut. Pentru GE, acest lucru a adus complicaţii în Marea Britanie, unde guvernul o atacă în justiţie pentru că a încercat fraudulos să se califice pentru o scutire de impozit şi îşi propune să recupereze cel puţin 1 miliard de lire sterline, plus dobânzi şi penalităţi. GE a negat acuzaţiile.
„Stabilirea punctului în care se află linia dintre evitare şi evaziune şi mersul pe partea corectă a acesteia s-au dovedit a fi o parte importantă a strategiei fiscale a marilor multinaţionale”, spune un expert fiscal cu cunoştinţe despre cazul GE. „Cazul ridică întrebări cu privire la întreaga configuraţie politică a strategiei fiscale.”
Deşi au existat multe promisiuni politice de a împiedica comportamentul fiscal agresiv după criza din 2008, acestea au fost adesea însoţite de oferte „dulci” din partea guvernelor pentru a atrage investiţii de la companii.
„Politica fiscală corporativă a devenit o creşă pentru impulsurile populiste”, spune Mihir Desai, profesor la Harvard Business School. „Marile gesturi antagonice – în special către companiile străine – pot fi compensate prin oferte lucrative şi scutiri de taxe pentru inovare pe care nimeni nu le observă. Este o reţetă pentru o politică de impozitare corporativă şi mai bizantină.“
Însă pandemia – şi mărimea sprijinului acordat afacerilor – ar putea înăspri atitudinea politicului. În Marea Britanie, aproape o treime dintre companiile care au primit împrumuturi pentru a face faţă actualei crize de la Banca Angliei au sediile în paradisuri fiscale sau sunt deţinute de cineva rezident într-un paradis fiscal, potrivit TaxWatch UK. Baker Hughes, o unitate a GE, a primit un împrumut de 600 milioane lire sterline, cu toate că compania mamă a fost trimisă în judecată de Marea Britanie pentru impozitele neplătite de 16 ani.
Puţine reforme sunt la fel de descurajante pentru factorii de decizie internaţionali cum sunt cele pentru impozitul pe profit. În esenţă, aceasta necesită revizuirea principiilor stabilite pentru prima dată de Liga Naţiunilor în 1924, care au dat statelor dreptul de a impozita veniturile unei companii pe baza existenţei fizice în ţară.
Aceste principii stau încă la baza tratatelor fiscale bilaterale, care par să ignore modul în care economia digitală a transformat fluxurile globale de capital. Stabilirea locului unde se obţine profit este în cel mai bun caz dificilă pentru multinaţionale cu o reţea extinsă de subsidiare la nivel internaţional. Odată ce este luată în considerare existenţa paradisurilor fiscale, este uşor de văzut de ce criticii consideră sistemul ca o relicvă din secolul XX.
Inerţia politică a ajutat sistemul să dureze în timp. „Sistemul nostru de impozitare este un tanc petrolier, nu o barcă rapidă, iar atunci când creează valuri, creează valuri foarte mari”, spune Anita Monteith, consultant principal în cadrul Institutului Contabililor Autorizaţi din Anglia şi Ţara Galilor. „Trebuie să schimbi regulile pe plan internaţional, ceea ce nu este uşor; provoacă frustrare şi există riscul de represalii.“
De la criza din 2008, la solicitarea G20, munca laborioasă pentru o reformă fiscală globală a căzut în sarcina în OCDE şi a lui Pascal Saint-Amans, fost oficial al Trezoreriei franceze, care conduce acum administraţia fiscală a organizaţiei din Paris. El recunoaşte că, în unele ţări, reglementarea fiscală rămâne un simplu cuvânt.
„Avem jucători globali, dar şi suveranitate locală”, spune el. „Aceşti jucători globali pot întoarce suveranităţile una împotriva celeilalte. Lipsa reglementărilor de către ţări din cauza fricii că îşi vor pierde suveranitatea a făcut ca ţările să-şi piardă de facto suveranitatea.“
După ani de zile de discuţii în spatele scenei între 137 de ţări, eforturile OCDE sunt acum concentrate pe două reforme pentru îmbunătăţirea captării taxelor de la multinaţionale.
Prima – aşa-numitul „pilon 1” – consolidează dreptul ţărilor de a impozita veniturile obţinute de companii din vânzările pe teritoriile lor, indiferent de locul în care se află legal baza afacerii (un avantaj pentru majoritatea economiilor mari şi o pierdere pentru paradisurile fiscale).
„Vor fi câştigători şi învingători”, spune Ross Robertson, partener fiscal internaţional la BDO. Pentru europeni, bomboana este prinderea unei felii mai mari din profiturile giganţilor americani de tehnologie; între timp, Washingtonul şi-ar putea permite pretenţii mai mari asupra profiturilor provenite din mărfurilor de lux sau a automobilelor aduse din Europa şi vândute în America.
Al doilea pilon încearcă să stabilească un nivel minim de impozitare aplicat tuturor multinaţionalelor. OCDE estimează că cele două reforme ar ridica veniturile din impozitele pe profit cu 4% la nivel mondial, la 100 miliarde de dolari anual.
Un acord global este imposibil până la finalul anului, recunoaşte Saint-Amans, mai ales ca SUA s-au retras din discuţii, ascuzând că reformele sunt îndreptate împotrica companiilor din Silicon Valley.
În ciuda acestor obstacole, Saint-Amans crede că, având în vedere bailouturile acordate companiilor în timpul pandemiei, guvernele vor dori să menţină multinaţionalele la un standard de responsabilitate mai ridicat. „Ţările care au cumpărat companii se vor aştepta ca, atunci când acestea vor reveni la profit, să nu mai adăpostească aceste profituri de fisc în paradisuri fiscale”, a spus el.
Oricare ar fi paşii făcuţi de acum încolo, istoricul specializat în taxe Joseph Thorndike consideră un lucru ca fiind aproape sigur: „În caz de urgenţă, toată lumea plăteşte mai mult”.