BusinessMagazin

Tag: fabrici

  • Ce tipuri de medicamente ies de pe porţile fabricilor din România? Top 10 jucători au o cotă de piaţă de 91% din producţia locală ca volum

    Primele zece companii după volum au produs 184 mil. de unităţi de medicamente în primele opt luni din 2020, potrivit datelor companiei de cercetare de piaţă Cegedim.

    Cele mai mari zece fabrici lo­ca­le de medicamente după vo­lum au produs în total 184 mi­lioane de unităţi în pe­rioa­da ianuarie-august, având în total o cotă de piaţă de pes­te 91% din producţia lo­cală de me­dica­mente, po­trivit cal­cu­lelor ZF pe ba­za datelor Cegedim – Pharma & Hospital Report.

    Toate fabricile de medicamente din top 10 produc forme orale solide, adică tablete, comprimate sau drajeuri. Alte tipuri de medicamente care sunt produse local sunt formele oral lichide, adică siropuri, soluţii interne, dar şi preparate topice, creme, geluri, spray.

    Cele mai multe medicamente în primele opt luni din an le-a produs Terapia Cluj, care este şi cel mai mare producător local de me­dicamente după vânzări. Aproape 52 mi­lioane de unităţi de medicamente au ieşit de pe porţile fabricii din Cluj în primele opt luni din an, compania deţinând o cotă de piaţă de 25%, din datele Cegedim. Astfel, unul din patru medicamente vândute în perioada menţionată au fost produse la Terapia.

    Al doilea producător local după volume este Zentiva, cu 29 milioane de unităţi vândute în perioada menţionată. Zentiva Bucureşti produce de asemenea forme orale solide, dar şi forme oral lichide şi preparate injectabile. Zentiva are o cotă de piaţă de 14% la volume.

    Pe locul al treilea în clasamentul celor mai mari fabrici de medicamente după volum este Antibiotice Iaşi, cel mai mare producător de medicamente cu capital românesc. Din fabrica Antibiotice au ieşit 27,8 milioane de unităţi de medicamente în primele opt luni din an, ceea ce corespunde unei cote de piaţă de 13,8%, din datele Cegedim.

    Antibiotice Iaşi produce forme orale solide (comprimate, capsule, drajeuri), preparate injectabile (soluţii injectabile, pulberi injectabile, pulberi liofilizate), preparate topice (creme, geluri, unguente, unguente oftalmice, ovule, supozitoare).

     

    Lipsa investiţiilor în fabrici noi se resimte în pandemie

    Pandemia de COVID-19 a pus presiune pe industria producătoare de medicamente, în cont­extul în care în ultimii ani nu au fost in­ves­tiţii majore în capacităţi noi de pro­ducţie.

    Astfel, în contextul în care Ungaria a anun­ţat că a început producţia de Remdesivir, un medicament folosit în tra­ta­rea formelor grave de COVID-19, repre­zen­tanţii celor mai mari producători de me­dica­mente din România au anunţat că nu există în acest moment capacitate de pro­duc­ţie pentru forma injectabilă a me­dica­men­tului.

    De altfel, nici în fabrica locală din Târgu-Mureş a producătorului ungar Gedeon Richter, care a început să fabrice Rem­desivir în Ungaria, nu poate fi fabricat medicamentul pen­tru că nu există linie de producţie spe­cializată.

    Discuţii pentru o colaborare cu producătorul american Gilead, cel care deţine patentul pentru medicamentul Remdesivir, şi Antibiotice Iaţi au existat încă din luna iunie.

    România mai are puţine fabrici care produc local medicamente, în piaţă activând circa 120 de firme care au ca domeniu de activitate fabricarea produselor farmaceutice (CAEN 2120). Aceste companii generează afaceri totale de peste 2,5 miliarde de lei, potrivit datelor Registrului Comerţului.

  • ZERO plastic în fabricile TenarisSilcotub

    TenarisSilcotub

    Motivaţie:
    În ultimii ani, TenarisSilcotub a reuşit să atingă un grad de 87% reciclare a deşeurilor de hârtie, carton, lemn sau plastic generate din activitatea sa. Un sistem de proceduri bine pus la punct şi câteva investiţii cheie (de pildă, maşini de compactat) au permis angajaţilor să se adapteze rapid şi să se implice direct în recuperarea deşeurilor rezultate din producţie. Dorinţa a fost ca acelaşi lucru să fie adoptat şi în cazul deşeurilor generate în mod direct de către angajaţi. Un efort mic depus de angajaţi are un impact major asupra întregii companii.

    Descrierea proiectului:
    Prima etapă a proiectului, ce a debutat la inceputul anului 2019, a avut ca scop eliminarea paharelor de plastic. Printr-o campanie internă, reprezentanţii companiei spun că au reuşit să îi ajute pe angajaţi să conştientizeze că ceea ce fiecare consideră a fi „doar un simplu pahar”, la finalul unui singur an se transformă într-un volum enorm – 2,2 milioane de pahare. Au eliminat astfel paharele de plastic şi le-au inlocuit cu alte obiecte sustenabile, pentru asigurarea consumului zilnic de apă al angajaţilor companiei: pahare din ceramică personalizate, recipiente pentru consum apă de 500 ml etichetate individual cu nume şi prenume şi un sistem modern şi performant de dozatoare cu filtre de înaltă calitate în spaţiile de servire a mesei. Pasul doi a fost eliminarea PET-urilor. Debutul campaniei de descurajare a utilizării PET-urilor a fost „bradul de Crăciun”, din iarna lui 2019. Într-o construcţie specială, transparentă, în formă de brad, au invitat angajaţii să depună toate PET-urile, după folosire. Scopul a fost de a le da o idee de cât volum de deşeuri sunt generate într-o singură fabrică. Vizualizarea a 20.000 de PET-uri strânse într-un singur loc a funcţionat ca argument pentru decizia finală.

    Efecte:
    S-au eliminat 2,2 milioane de pahare de plastic şi 250.000 de PET-uri din consumul anual al echipei companiei. Fabricile Tenaris Silcotub au devenit astfel fabrici libere de PET şi, spun reprezentanţii companiei:  „ne-am luat «la revedere» de la cele 250.000 de PET-uri anuale”. Rezoluţia noului an 2020 este Zero Plastic şi conştientizarea întregii echipe că aceste acţiuni aduc beneficii pe termen lung, putând astfel lăsa în urmă un mediu locuibil şi pentru generaţiile viitoare. Un alt câştig a fost transferul acestui comportament responsabil din fabrică, acasă. Feedback-ul echipei a arătat că majoritatea angajaţilor au adoptat aceeaşi politică „no PET” şi în familiile lor.

  • Nu toate afacerile au fost lovite de pandemie. Businessul acesta a înregistrat creşteri de 10%, iar previziunile sunt optimiste şi pentru final de an

    Evoluţia businessului de producţie de materiale de construcţii Etex Building Performance oferă un argument în plus că piaţa locală de construcţii este una efervescentă chiar şi în pandemie. Afacerea a înregistrat creşteri de 10% în primul semestru al anului, iar investiţiile în România rămân în continuare o prioritate pentru belgienii care deţin până acum două fabrici pe piaţa locală.

    „Suntem încrezători în potenţialul de creştere al pieţei româneşti şi a celor din Europa de Sud-Est unde exportăm, motiv pentru care ne propunem să continuăm investiţiile în creşterea capacităţii de producţie la fabrica noastră de la Turceni”, descrie Andrei Popa, directorul comercial al Etex Building Performance SEE, modul în care se raportează compania belgiană la piaţa locală. Etex Building Performance este hubul regional transformat pentru Europa de Sud-Est al grupului belgian Etex – fiind axat pe producţie, logistică, asistenţă tehnică şi dezvoltare de produse noi.
    Afacerea se axează pe producţia de materiale de construcţii şi operează în România două unităţi de producţie: fabrica de plăci de gips-carton de la Turceni (din judeţul  Gorj) şi fabrica de ipsosuri, gleturi şi tencuieli de la Aghireşu (din judeţul Cluj), fiind prezent pe piaţă cu brandurile Siniat, Promat, Equitone, Creaton. Aproape jumătate din producţia fabricilor Etex din România merge către export în 11 ţări, majoritatea fiind situate în Europa de Sud-Est. Compania a încheiat anul 2019 cu o cifră de afaceri de 235 milioane de lei, iar perspectivele sunt optimiste şi pentru anul în curs: în primul primul semestru al anului
    au ajuns la o cifră de afaceri de
    130 milioane de lei, în creştere cu 10% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut.
    „În comparaţie cu ţări ca Germania businessul din România este proporţional cu populaţia dar mult mai dinamic. În ultimii 5 ani am reuşit dublarea cifrei de afaceri odată cu investiţia de la Turceni. În acelaşi timp numeroase iniţiative din România au fost apreciate ca modele de urmat şi transferate la nivel de divizie în alte businessuri Europa de Vest”, descrie Andrei Popa businessul Etex în contextul afacerilor internaţionale ale grupului.
    Fabrica de gips-carton de la Turceni este cea mai importantă investiţie a grupului în România. Unitatea de producţie şi-a început operaţiunile în 2015, în urma unei investiţii iniţiale de 50 de milioane de euro, la care s-au adăugat ulterior peste 2 milioane de euro în creşterea performanţei industriale a fabricii, potrivit informaţiilor trimise de reprezentanţii companiei. Andrei Popa spune că încă de la început, proiectul fabricii de la Turceni a avut în vedere posibilitatea extinderii fabricii până la dublarea capacităţii de producţie dar şi dezvoltarea unor businessuri complementare. În lotul fabricii de la Turceni au rezervat spaţii pentru viitoare potenţiale producţii de profile metalice, plăci perforate şi ready-mixuri.
    „Această investiţie este încă în strategia noastră şi va fi pusă în aplicare imediat ce vom avea o garanţie a creşterii volumelor de gips – materie primă. Astfel, compania şi-a propus să investească 5-6 milioane de euro într-o instalaţie de desulfurare a gipsului la termocentrala de la Rovinari a Complexului Energetic Oltenia pentru a asigura continuitatea materiei prime la fabrica sa de gips-carton de la Turceni”, descrie Andrei Popa planurile de investiţii ale companiei în continuare. În acelaşi timp, fabrica de ipsosuri, gleturi şi tencuieli de la Aghireşu se află în proces de retehnologizare care să susţină creşterea volumelor de vânzări de produse complementare plăcilor de gips-carton aflată în strategia pe termen scurt a Etex Building Performance.
    Valoarea totală a investiţiei în retehnologizarea fabricii de la Aghireşu, care va fi finalizată în cursul acestui an, se ridică la 4 milioane de euro. De altfel, Popa spune că şi în prezent una dintre principalele priorităţi ale companiei este consolidarea businessului în Europa de Sud-Est şi creşterea profitabilităţii companiei pentru asigurarea unei baze solide în vederea fructificării investiţiilor în capacităţile de producţie din România. „În acest sens aşteptăm demararea investiţiei în instalaţia de desulfurare de la Rovinari şi ne uităm la posibile achiziţii în regiune care să fie compatibile cu businessul de bază al Etex. Totodată, vrem să continuăm să ne îmbunătăţim portofoliul de sisteme de gips-carton prin introducerea de noi produse complementare plăcilor de gips-carton şi să accelerăm digitalizarea proceselor interne şi a comunicării cu clienţii.”
    Directorul comercial al Etex Building Performance sesizează că piaţa românească de construcţii se află
    într-un proces de maturizare şi reducere a decalajului faţă de pieţele din Vest prin folosirea în procesul de construcţie a unor soluţii şi materiale moderne. „De exemplu, sistemele de gips-carton sunt utilizate la scară largă pe segmentul de proiecte industriale, de birouri, mall-uri şi centre comerciale, unde accentul este pus pe viteza de execuţie şi pe materialele uşor de instalat”, detaliază el această piaţă. De asemenea, observă Andrei Popa, pe segmentul rezidenţial – care a înregistrat constant creşteri de două cifre în ultimii ani –  plăcile de gips-carton sunt utilizate cu precădere în construcţiile rezidenţiale noi din zona premium, în timp ce pe celelalte zone ne confruntăm cu un decalaj faţă de pieţele vestice în condiţiile în care, în mod tradiţional, clienţii continuă să prefere soluţiile grele (zidăriile de cărămidă). 
    „Dezvoltatorii de imobile de locuit high end au înţeles că pereţii de gips-carton se bazează pe alcătuiri complexe care conferă viitorilor proprietari un grad de confort superior (cu plăci pentru izolare acustică, plăci cu performanţe mecanice ridicate pentru suspendarea de corpuri grele, plăci cu proprietăţi antiefracţie sau pentru rezistenţa la foc). Acesta este şi motivul pentru care piaţa din România şi Europa de Sud-Est are un potenţial uriaş de creştere, dacă luăm în calcul că pe pieţe precum Regatul Unit, Franţa sau Polonia consumul de gips-carton este de peste 4mp/locuitor”, spune Andrei Popa.
    La nivel de provocări, el observă că există lacune legislative în privinţa depozitării deşeurilor de construcţii şi a reciclării acestora. „De exemplu, fabrica de la Turceni a fost concepută pentru a putea recicla plăcile de gips-carton obţinute din deşeurile de materiale de construcţii, însă, în prezent, colectarea separată a deşeurilor de materiale de construcţii nu este încurajată. În momentul în care vom avea la dispoziţie suficiente cantităţi de deşeuri de plăci de gips-carton, vom valorifica potenţialul de reciclare infinită a gipsului din astfel de deşeuri”, detaliază el.
    În ceea ce priveşte funcţionarea fabricilor în contextul COVID-19, el spune că fabricile Etex Building Performance de la Turceni şi Aghireşu şi-au continuat operaţiunile fără întreruperi în această perioadă, cu respectarea tuturor măsurilor de siguranţă a personalului, angajaţii nefiind sub nicio formă afectaţi de criza de coronavirus. Compania a decis să se bazeze pe resursele proprii şi să nu apeleze la niciunul dintre programele generoase de sprijinire a economiei iniţiate de guvern.
    „În ciuda contextului economic dificil, am obţinut o creştere cu 10% faţă de primele şase luni ale anului trecut ca urmare a avansului exporturilor, a diversificării mixului de produse şi a vânzărilor peste aşteptări pe segmentul de retail. Odată cu declanşarea pandemiei de coronavirus piaţa s-a contractat, însă, prin deciziile pe care le-am luat imediat, am reuşit să temperăm reculul şi să creştem ponderea vânzărilor pe segmentul de retail. Acest lucru a fost posibil în condiţiile în care micile lucrări de reparaţii şi renovările de locuinţe au fost cel mai puţin afectate în această perioadă, în care mulţi dintre românii care au lucrat de acasă au avut mai mult timp disponibil pentru a face lucrări de renovare”, descrie el cele mai recente rezultate.
    Andrei Popa spune că strategia comercială pe care au abordat-o în prima jumătate a anului s-a bazat pe creşterea vânzărilor de produse complementare plăcilor de gips-carton, pe segmentul de gleturi şi tencuieli – de exemplu gama Adera, care include singura tencuială armată cu fibre produsă în România, dar şi extinderea cu produse complementare a gamei Smart, destinată pieţei de retail şi meseriaşilor. „În toată această perioadă, am continuat livrările către ansamblurile rezidenţiale, cele de birouri şi de spaţii logistice. Am lucrat împreună cu clienţii şi furnizorii astfel încât să evităm blocajele şi să dăm un semnal pozitiv în piaţă. Foarte puţini dintre partenerii noştri au amânat proiectele în care suntem prezenţi şi noi. În perioada următoare, vom fi atenţi la evoluţia contextului actual. Pe termen scurt, vom avea de trecut peste o serie de provocări, însă pe termen mediu şi lung avem încredere în potenţialul de creştere a pieţei de construcţii din România şi Europa de Sud-Est.”
    Andrei Popa, directorul comercial al Etex Building Performance SEE, are o experienţă de peste 17 ani în cadrul companiei şi s-a alăturat acesteia când se numea Lafarge Arcom Gips şi făcea parte din grupul Lafarge. Afacerea a fost preluată în 2011 de către grupul belgian Etex, în urma unei tranzacţii internaţionale care a inclus operaţiuni din Europa şi America de Sud. De-a lungul timpului, el a ocupat în cadrul companiei poziţia de director naţional de vânzări, pentru ca din 2011 să ocupe funcţia de export manager, iar din 2013 pe cea de director comercial pe regiunea Europa de Sud-Est. Proiectul comercial care a susţinut luarea deciziei de a investi în fabrica de la Turceni se numără în rândul celor de referinţă în care Andrei Popa a fost direct implicat. El este de asemenea responsabil de  identificarea de oportunităţi pentru investiţii greenfield şi M&A în regiune şi a contribuit, de asemenea, la implementarea primei platforme de comenzi online a diviziei din România. 

    Istoria româno-belgiană a grupului Etex

    Etex Building Performance, fosta Siniat România, face parte din grupul belgian Etex, care are o istorie de peste 100 de ani şi este specializat în producţia de materiale de construcţii (plăci de gips-carton, tencuieli, plăci de fibrociment pentru faţade şi acoperişuri, ţigle ceramice ). Grupul are peste 13.000 de angajaţi şi 101 de fabrici la nivel mondial. Grupul Etex a obţinut venituri de 2,9 miliarde de euro în 2019, în uşoară creştere comparativ cu anul precedent. Aproximativ 80% din veniturile totale ale grupului sunt obţinute pe pieţele europene. În România, Etex operează două unităţi de producţie: fabrica de plăci de gips-carton de la Turceni (jud. Gorj) şi fabrica de ipsosuri, gleturi şi tencuieli de la Aghireşu (jud. Cluj) şi este prezent cu brandurile Siniat, Promat, Equitone, Creaton.

  • Gigantul de modă Primark mai lucrează în România cu doar 13 fabrici, aproape la jumătate faţă de 2019

    Grupul irlandez Primark, unul dintre cele mai cunoscute nume din moda mondială, are în România 13 fabrici partenere care croiesc şi cos haine vândute apoi pe glob. În total, aceste unităţi de producţie au circa 2.150 de salariaţi, potrivit informaţiilor publice pe site-ul Primark.

    Faţă de anul trecut compania a renunţat la aproape ju­mă­ta­te dintre furnizorii locali dat fiind că în primăvara lui 2019 Pri­mark făcea publică o listă de 21 de fabrici cu 3.800 de sala­ri­aţi care puneau „made in Romania“ pe eticheta hainelor grupului.

    Decizia de a renunţa la o parte dintre furnizorii locali nu este specifică doar Primark, multe dintre brandurile de modă in­ter­naţionale reducându-şi numărul de parteneri din România trep­tat în ultimii ani. Motivul este acela că salariul minim local a crescut, trăgând după sine şi salariul din industria textilă. Acest domeniu este cunoscut pentru faptul că plăteşte printre cele mai mici salarii, de multe ori apropiate de minimul pe eco­nomie.

    De altfel, costul cu forţa de muncă a fost unul dintre principalele motive pentru care brandurile mari precum Primark, Zara sau H&M au ales să lucreze cu fabrici locale. Aceşti giganţi nu au propriile unităţi de producţie, lucrând cu parteneri. Astfel, le e mai uşor să rezilieze contractul şi să meargă în Asia, Serbia sau Republica Moldova unde costurile sunt mai mici. În afară de salariile mici, ce i-a atras la România pe aceşti jucători a fost forţa de muncă specializată şi apropierea de Occident.

    În continuare însă, toate numele mari păstrează o serie de contracte cu fabrici din România.

    Spre exemplu, printre furnizorii Primark se numără atât unităţi de producţie mari, cu sute de angajaţi, cum este cazul Alison Hayes sau Uniconfex, dar şi fabrici cu câteva zeci de salariaţi, conform datelor brandului de modă. Un astfel de exemplu este Docara din Dolj, unde lucrează doar 46 de oameni. Pe site-ul companiei apare informaţia conform căreia are activitate în textile, însă nu există detalii. De altfel, multe dintre fabricile locale nici nu au site-uri şi nici nu există date despre ele, altele decât cele de pe site-ul Ministerului de Finanţe. Numele clienţilor este de multe ori secret prin contract, astfel că nici în interviuri oficialii fabricilor nu îl oferă.

    Până anul trecut România era ţara din Europa cu cele mai multe fabrici partenere pentru Primark, însă în 2020 în Marea Britanie figurează 16 furnizori. Republica Moldova a ajuns la cinci, în scădere de la şase. Totuşi, cea mai mare parte a producţiei are loc în Asia, în ţări precum Turcia (92 de parteneri), China (525), India (145) sau Bangladesh (107).

    Lansat în 1969, retailerul Primark a prins puternic în piaţa de modă datorită poziţionării sale, mai exact compania se adresează persoanelor cu venituri mici, fiind concurent al C&A. Magazinele Primark se întind pe mii de metri pătraţi (chiar şi peste 10.000 mp) şi vând sub acelaşi acoperiş mai multe branduri proprii (Atmosphere, Denim Co., Authentic Apparel) la preţuri foarte mici. Tocmai această politică de preţ face ca cele mai multe fabrici partenere să fie în Asia.

    Retailerul cu preţuri mici Primark e prezent în mai multe ţări din lume cu o reţea de circa 380 de magazine. În România marca nu e încă venită, însă există informaţii cum că ar tatona intrarea în Europa de Est.

     

  • Concedierile de criză continuă: Nemţii de la Volkswagen renunţă la aproape 10.000 de angajaţi şi vor să închidă trei fabrici

    Nemţii de la Volkswagen au decis să concedieze un sfert din forţa de muncă a diviziei de camioane MAN şi ia în calcul închiderea a trei unităţi de producţie, în cadrul unui plan de restructurare gândit să îmbunătăţească profitul net şi să deblocheze fonduri pentru dezvoltarea de noi vehicule, potrivit Blooomberg.

    Două fabrici din Germania şi una din Austria sunt „puse în discuţie”, conform unui anunţ lansat vineri de producătorul auto.

    Planul de restructurare ar genera circa 9.500 de concedieri şi ar trebui să îmbunătăţească rezultatul operaţional al companiei cu circa 1,8 miliarde euro.

    Sectorul auto din Germania a fost lovit de o furtună de concedieri, în contextul în care cererea s-a prăbuşit din cauza crizei sanitare, în timp ce producătorii din sector se confruntau deja cu investiţiile masive în vehicule mai puţin dăunătoare pentru mediu.

    De la Daimler, până la furnizori de componente auto precum Continental sau Schaeffler, jucătorii din industrie pregătesc zeci de mii de concedieri.

    MAN face parte din Traton, o divize a Volkswagen pentru camioane, formată pentru a concura cu alţi giganţi precum Daimler şi Volvo în acest segment. Traton a lansat săptămâna aceasta o ofetă de 3,6 miliarde de dolari pentru a prelua integral producătorul american Navistar International, cu care are un parteneriat strategic de câţiva ani.

    Creşterea marjei de profit pentru divizia MAN este esenţială pentru a putea finanţa investiţii în noi tehnologii, precum camioanele electrice.

    Vânzările de vehicule comerciale au scăzut cu 35% în priimele şase luni ale anului, conform datelor agregate de Asociaţia Europeană a Producătorilor de Automobile.

    Scopul planului de restructurare este creşterea marjei cu 8% până în 2023, a anunţat compania.

  • Lupta micilor ateliere româneşti cu marile lanţuri de magazine venite din afară. Cum reuşesc să fure din clienţii acestora

    Garajul Galben
    Dragoş Jivan şi Radu Piloca au început în urmă cu circa opt ani să recondiţioneze biciclete într-un garaj din Timişoara. Ulterior, au început să-şi diversifice activităţile şi au trecut la confecţionarea de mici obiecte de mobilier, precum cuiere, taburete sau măsuţe de cafea. Activitatea a crescut de la an la an, iar din 2019 a devenit o afacere în adevăratul sens al cuvântului, în producţia de mobilier unicat. Businessul poartă numele de Garajul Galben. De ce astfel? Pentru că au luat singura găleată de vopsea pe care au găsit-o rătăcită şi au vopsit garajul cu ea. În galben. Şi aşa a apărut Garajul Galben.
    Hala de producţie a celor trei tineri se află, în acest moment, în afara Timişoarei, în apropierea şoselei de centură. Tot mobilierul este realizat din lemn masiv, de esenţă superioară.
    Una dintre piesele de rezistenţă ale celor trei designeri este Muzikia, o creaţie compusă din trei esenţe de lemn – stejar, nuc american şi carpen, pe cadru metalic tratat doar cu lac transparent pentru a scoate în evidenţă textura neprelucrată a metalului. Piesa este folosită ca suport pentru boxe, pentru pick-up ori pentru discuri.

    Movi Design
    Mirela Florea, de profesie inginer, a început în urmă cu 16 ani producţia de mobilă într-un mic atelier din Bucureşti, sub numele Movi Design. Astăzi, mobilierul este realizat într-o fabrică de 1.000 de metri pătraţi din Bucureşti.
    Totul a pornit cu o investiţie de 5.000 de euro, după o perioadă în care antreprenoarea a lucrat pentru un institut de proiectare a podurilor. La început, avea doar o bormaşină şi doi băieţi care nici nu se pricepeau prea bine la mobilă, dar au învăţat împreună pe parcurs, îşi aminteşte Mirela Florea. Mai bine de cincisprezece ani mai târziu, proiectarea şi prelucrarea mobilierului se face cu maşini cu comandă computerizată. Utilajele noi scurtează timpii de producţie pentru elementele de mobilier, astfel că şi numărul de proiecte realizate a crescut. Proiectele vin nu doar din Bucureşti, ci şi din provincie – din oraşe ca Tulcea, Timişoara, Sibiu, Braşov, Sighetu Marmaţiei, iar uneori chiar din afara ţării. Din fabrica Mirelei Florea au plecat piese de mobilier către Germania şi Italia, însă, în cazul comenzilor pentru străinătate, mai dificilă este asigurarea montajului.

    Şezi Brand
    Şezi Brand, afacerea construită de doi arhitecţi – Octavia şi Lucian Loiş, într-un mic atelier din comuna Ciugud, judeţul Alba, a pornit în urmă cu cinci ani de la două scaune sculptate pentru un cuplu care urma să se căsătorească. Ulterior, la îndemnul familiei, cei doi antreprenori au lăsat oraşul pentru liniştea din atelier şi realizează circa 400 de produse de mobilier sculptat manual.
    Deşi nu aveau experienţă în arta lemnului, Constantin Donisan, unchiul lui Lucian Loiş, le-a ghidat paşii la început celor doi antreprenori. După ce şi-au achiziţionat câteva utilaje de tâmplărie de mici dimensiuni, antreprenorii au trecut la construcţia unui mic atelier în curtea casei de vacanţă a părinţilor din judeţul Alba.
    Motivele tradiţionale sunt specifice pentru Şezi Brand, cei doi fondatori găsindu-şi inspiraţia în cărţi, vizitele la muzee, dar şi în jurul lor. Octavia Loiş spune că viaţa retrasă din comuna din Alba îi ajută să creeze modelele.
    Dacă la început clienţii comandau doar scaune, acum portofoliul Şezi Brand s-a diversificat, iar oamenii îşi îndreaptă atenţia şi spre mese, băncuţe, paturi, dulapuri, amenajarea camerelor pentru copii.

    Kenosis
    Andreas Samuelsson, un suedez mutat de un deceniu şi jumătate în România, a început în urmă cu patru ani să sculpteze în lemn tocătoare, mese şi rafturi rustice, într-un atelier de 400 de metri pătraţi din Giarmata, localitate aflată la 17 kilometri de Timişoara.
    Antreprenorul a pornit afacerea din pasiunea pentru natură, moştenită de la tatăl său şi din plăcerea de a modela lemnul. Finanţarea iniţială a fost de 100.000 de euro şi a venit de la o fundaţie suedeză, cu scopul de a sprijini comunitatea de rromi din România. Astăzi, Kenosis are o echipă care reuneşte 11 persoane, cinci de etnie rromă şi şase de etnie română.
    Echipa Kenosis a început cu produse mici, cu tocătoare şi stative pentru telefoane, iar în prezent realizează chiar şi mese şi rafturi, paturi sau alte obiecte mari de mobilier.

    Pătuţul lui Eric

    Soţii Alin şi Diana Mindu au lăsat joburile din corporaţii pentru a se dedica propriului business, Pătuţul lui Eric, o afacere în producţia de mobilă pentru copii, inspirată de la numele copilului celor doi, care a fost şi primul care a încercat produsele. După o investiţie iniţială mică, de 5.000 de euro, cei doi antreprenori au ajuns să dezvolte 20 de modele de pătuţuri pentru copii.
    Pătuţul lui Eric se bazează pe conceptul Montessori, prin care se promovează dezvoltarea naturală a copiilor. Părinţii şi bunicii sunt publicul-ţintă pentru business, iar produsele sunt adaptate în funcţie de vârsta copilului şi camera în care urmează să fie amplasat produsul.
    Forma de casă pe care o are patul îl ajută pe copil să simtă că are propria casă, devenind astfel mai uşor pentru părinţi să-l mute în propria cameră sau propriul pătuţ.

    Solid Atelier
    Ideea lui Adrian Holerga de a deschide un atelier de mobilă luase naştere cu mult timp în urmă şi a început să prindă contur în iarna lui 2019. Chiar şi în condiţii de pandemie, Solid Atelier – proiectul său – nu s-a dat înapoi de la lansare, astfel că, la sfârşitul lunii aprilie 2020, mobilierul şi corpurile de iluminat făcute într-un mic atelier de lângă Capitală au ieşit în lume.
    La final de aprilie, în plină stare de urgenţă, Solid Atelier exista deja printr-un site, cu o gamă de 44 de produse diferite, fiecare având între şapte şi 56 de variaţii de culori.
    Adrian are în spate o experienţă de câţiva ani în zona creativă, astfel că tot ceea ce înseamnă strategie, marketing, creaţie, fotografie de produs şi crearea site-ului a fost rezultatul propriilor eforturi. Solid Atelier este, în acest moment, un business la nivelul de atelier şi aşa ar vrea să-l păstreze, fără pretenţii de a ajunge la stadiul de mare fabrică de mobilă.
    Stilul pe care şi l-a asumat Adrian Holerga este unul industrial, cu ţevi galbene de gaz sau roşii de hidrant şi lemn masiv care să te transpună într-un spaţiu ca de producţie industrială, tipic mediului urban. Solid Atelier are două categorii de clienţi în vizor: pe de o parte, sunt cei care vor să-şi personalizeze casele după sufletul lor, iar pe de alta sunt jucătorii din HoReCa, astfel încât mobila din atelierul aflat în Bălăceanca, lângă Bucureşti, să ajungă în cât mai multe hoteluri, cafenele, baruri şi restaurante.

    Durbane urbane
    Pentru cei mai puţin conformişti, mobilă poate deveni oricând o combinaţie de lădiţe din lemn, aşezate astfel încât să poată primi în gazdă cărţile preferate sau orice alte decoraţiuni. Durbane urbane este un brand numai bun pentru astfel de improvizaţii. Născut în Braşov, sub „bagheta” lui Mădălin Pop, businessul şi-a început existenţa în urmă cu aproape trei ani.
    Numele de „Durbane urbane”, unde „durbană” este un termen arhaic pentru „lădiţă”, a fost ales pentru a sugera că astfel de obiecte pot fi integrate în zilele noastre. Durbanele urbane poartă nume care amintesc de personaje din poveştile şi legendele româneşti, printre care Cosânzeana, Dochia, Neghiniţă şi Făt-Frumos.
    Familia lui Mădălin Pop avea deja atelierul din 1995 în Braşov şi producea iniţial acolo mobilier de grădină pentru export. După 2008, s-a reprofilat pe piaţa internă şi a început să facă elemente de mobilier urban, scaune şi măsuţe pentru copii. Bucăţile mici de lemn care rămâneau după prelucrarea obiectelor de mobilier au tot fost păstrate de-a lungul timpului, cu scopul de a fi refolosite pentru alte produse. Astfel, materia primă vine, în mare parte, din bucăţile de lemn care rămân în atelier.

    O piaţă a exportatorilor
    Volumul producţiei de mobilă şi a ajuns la 2,32 mld. euro în 2019, în scădere faţă de 2,49 mld. euro în 2018, arată datele Asociaţiei Producătorilor de Mobilă din România (APMR). Lipsa forţei de muncă, majorarea preţului lemnului autohton – lemn masiv, stejar, fag – şi creşterea costurilor cu utilităţile sunt factorii care au generat acest declin. Totuşi, producătorii de mobilă continuă să exporte peste 90% din producţia anuală, cei mai „avizi” consumatori de mobilă „made in Ro” fiind Germania, Slovacia, Marea Britanie, Spania şi Polonia. În 2019, lucrau 56.200 de angajaţi în industria mobilei, un domeniu care continuă să crească şi să se diversifice, susţinut şi de brandurile mici care apar an de an.

    Ziarul Financiar şi Business Magazin au spus, din mai 2019 până acum, poveştile mai multor afaceri de la zero în producţia de mobilă. Pe câteva dintre ele, le regăsiţi în aceste pagini.

  • Fabricile din China ating cea mai mare rată de activitate din ultimul deceniu pe măsură ce a doua economie a planetei continuă drumul către recuperare

    Fabricile chineze au atins în iulie cea mai mare rată de activitate din ultimul deceniu în condiţiile în care cele mai mari economii ale Asiei oferă semne de recuperare în urma crizei generate de coronavirus, scrie Financial Times.

    Indicele Caixin pentru încrederea managerilor care lucrează în departamentele de aprovizionare ale companiilor chineze a bătut aşteptările analiştilor şi a ajuns la 52,8 în iulie, cel înalt nivel din ultimii nouă ani. Un rezultat care trece peste pragul de 50 indică o creştere faţă de luna precedentă. Indicele ajungea la 44,4 în aprilie, a patra lună consecutivă de scăderi.

    Ultimele date conturează o recuperare după ce activităţile fabricilor suferiseră o contracţie puternică la începutul anului, când au fost aplicate măsurile de distanţare socială pe teritoriul Chinei.

    O serie separată de studii sud-coreene şi japoneze arată că sectorul manufacturier a înregistrat în iulie cele mai bune rezultate din luna februarie, însă niciuna dintre cele două ţări nu a revenit pe creştere.

    După ce a raportat primul declin anual din ultimii 40 de ani, produsul intern brut (PIB) al Chinei a crescut cu 3,2% în al doilea trimestru din 2020 comparativ cu aceeaşi perioadă a anului trecut. În primele trei luni ale anului, PIB-ul Chinei a scăzut cu 6,8%.

     

  • Cum arată producţia locală de medicamente: 6.000 de oameni lucrează în cele mai mari 20 de fabrici, care au afaceri de la 8 mil. lei la 736 mil. lei

    Harta fabricilor locale de medicamente arată o polarizare a companiilor în special în Bucureşti, care are şapte unităţi de producţie mari, inclusiv al doilea şi al cincilea jucător din piaţă – Zentiva, respectiv Biofarm. Al doilea oraş ales de investitori pentru dezvoltarea fabricilor este Târgu Mureş, cu patru fabrici locale, printre care Sandoz şi Gedeon Richter.

    La aceste oraşe se adaugă Cluj Napoca, cu două fabrici, printre care producătorul Terapia, cea mai mare fabrică locală de medicamente, Iaşi, cu două fabrici, compania deţinută de stat, Antibiotice, având unitatea de producţie în Iaşi.

    Datele privind harta producătorilor de medicamente au fost analizate de ZF de pe platforma de analiză confidas.ro, pe baza codului CAEN aferent producţiei de medicamente. ZF a analizat 20 de producători locali, cu cifre cuprinse între 8 mil. lei şi 736 mil. lei, în piaţă existând însă şi companii cu afaceri mai mici, active în domeniul producţiei de medicamente. În total, sunt 120 de astfel de firme, potrivit datelor ZF.

    Dintre cei 20 de producători analizaţi de ZF, care au fabrici locale în România, jumătate au capital străin, fiind pariul unor jucători sau investitori străini pe piaţa locală. De exemplu, primii doi jucători după cifra de afaceri – Terapia Cluj şi Zentiva Bucureşti, sunt deţinute de giganţi internaţionali din sfera sănătăţii (Sun Pharma în cazul Terapia), respectiv fonduri de investiţii (Advent Internaţional în cazul Zentiva).

    Restul companiilor din piaţă sunt deţinute de antreprenori locali, aşa cum se întâmplă de altfel şi în cazul jucătorilor de talie mică din piaţă care nu au intrat în analiza ZF. Totuşi, marii jucători internaţionali nu au investit major în fabrici de medicamente în România, intrând însă pe piaţă prin intermediul unor reprezentanţe şi aducând în România medicamente produse în străinătate.

    Terapia Cluj rămâne cel mai mare producător de medicamente din ţară, cu afaceri de 736 mil. lei anul trecut, în uşoară creştere faţă de 2018. Pe al doilea loc se plasează Zentiva, cu 559 mil. lei, urmat de Antibiotice Iaşi, cu 390 mil. lei afaceri în 2019.

    Anul 2019 a adus însă în prim plan producţia locală de medicamente în câteva tranzacţii care au mai mişcat piaţa, după ce în ultimii ani nu au mai fost astfel de investiţii.

    Zentiva Group, care deţine pe piaţa locală al doilea producător de medicamente după vânzări, a cumpărat în 2019 compania românească de suplimente Solacium de la grupul A&D Pharma.

    România mai are puţine fabrici care produc local medicamente, în pia­ţă activând circa 120 de firme care au ca domeniu de activitate fabricarea produselor farmaceutice (CAEN 2120). Aceste companii generează afaceri totale de peste 2,5 miliarde de lei, potrivit datelor Registrului Comerţului.

    În ultimii ani nu au mai fost investiţii în con­strucţia de noi fabrici în ţară, mai mult, companiile mari s-au retras din producţie, cum a fost cazul britanicilor de la GSK, care au închis în 2016 fabrica Europharm de la Braşov, pentru ca ulterior să o vândă către fraţii Santa, doi antreprenori locali, care au branduit compania sub numele Santa SA. Potrivit datelor publice, fabrica de medicamente Santa este în insolvenţă.

    Jucătorii se plâng de taxa clawback care le frânează dezvoltarea, plătind procent din vânzările la medicamente cu prescriptţie care depăşesc un plafon impus de stat. Perioada crizei sanitare, care a pus presiune pe toate sistemele de sănătate din lume, a determinat guvernele să se gândească la soluţii pentru a evita o potenţială criză de medicamente. Şi România a luat măsura plafonării taxei clawback la 15% pentru producătorii locali, representând o gură de oxigen pentru producţia locală, potrivit declaraţiilor şefilor fabricilor.

    Criza coronavirusului a arătat totodată importanţa investiţiilor în producţia locală de medicamente, mai ales în condiţiile în care statele au luat măsuri de protecţie pentru a nu rămâne fără medicamente, atât cele necesare în lupta cu noul virus, cât şi a celor uzuale.

  • De ce mai avem nevoie de ministere? Ministerul Agriculturii a aflat din ziare despre decizia Lactalis de închidere a două fabrici în România

    Răspunsul complet inadecvat al Ministerului Agriculturii: “Măsura naţionalizării aparţine perioadei comuniste. În economia de piaţă deciziile de ordin economic aparţin agenţilor economici“.

    În timp ce cele mai puternice ţări din Europa, Franţa, Italia sau Germania, văd naţionalizarea parţială – urmată, fireşte, de o reprivatizare – ca o soluţie de salvare a unor companii de importanţă strategică în timp de criză, autorităţile române o consideră o „măsură ce aparţine perioadei comuniste“, iar deciziile de ordin economic aparţin „agenţilor economici“, nu statului. În context istoric, judecata este bună, doar că Ministerul Agri­culturii nu are angajaţi din rândul istoricilor.

    Ministerul român al Agriculturii a răspuns în urma unei solicitări for­mu­late de ZF că „a aflat din mass-media“ că în Ro­mânia, Lactalis, gigantul fran­cez din industria de profil, care deţine 25% din piaţa locală, închide fabrici pentru a-şi consolida balanţa.

    La finalul săptămânii trecute, grupul francez Lactalis – unul dintre cei mai puternici jucători din industria mondială a laptelui, care controlează, din 2008, businessul LaDorna şi un sfert din producţia de lapte a României – a hotărât să închidă unităţile de producţie din Floreni, judeţul Vaslui şi Vatra Dornei, judeţul Suceava. Întrebaţi de ZF dacă statul ar putea naţionaliza – şi în ce condiţii –  fabricile pentru a le păstra în circuit, având în vedere importanţa industriei alimentare în economie, în situaţii extreme, ministerul de resort a răspuns: „Din informaţiile existente în spaţiul mass-media, reiese că în anul 2008 Lactalis a devenit unul dintre cei mai importanţi jucători pe piaţa din România. (…) Cu privire la o eventuală naţionalizare a fa­bri­cilor închise, precizăm faptul că măsura a fost realizată în perioada anilor 1948-1950, când autorităţile comuniste ale vremii au trecut în pro­prie­tatea statului bunuri mobile şi imobile, fără com­pen­saţii ma­teriale sau morale“.

    Ei susţin că în astfel de situaţii statul are rolul de a asigura cadrul instituţional al economiei de piaţă şi de a supraveghea asupra funcţionării normale a acestuia, prin folosirea ca­drului legal, a unor instrumente financiare şi a pârghiilor economice.

    „În condiţiile economiei de piaţă, în care întreprinzătorii privaţi îşi desfăşoară activitatea economică în mod liber, autonom şi raţional, corespunzător cerinţelor pieţei în scopul satisfacerii unor nevoi existenţiale, cu resurse economice limitate, deciziile de ordin economic aparţin agenţilor economici şi în acest context, apreciem că măsura naţionalizării nu este aplicabilă“, spus reprezentanţii ministerului de resort.

    Totuşi, Germania, Franţa şi Italia, cele mai mari economii din zona euro, au folosit naţionalizarea ca o soluţie pentru a salva companii mari de la colaps în criza financiară şi economică trecută, dar şi în criza pandemiei de COVID-19. Spre exemplu, la finalul lunii martie, ministrul francez de finanţe a declarat că este pregătit să injecteze capital în companiile strategice şi chiar să le naţionalizeze dacă este necesar. De altfel, guvernul francez deţine direct sau indirect participaţii impor­tante la Renault şi PSA, grupul din spatele Citroen şi Peugeot.

    În Italia, guvernul şi-a intensificat eforturile de a ţine pe linia de plutire compania falimentară Alitalia, discutând posibilitatea acordării unui nou credit, de mai multe sute de milioane de euro, ca parte a unui plan de renaţionalizare a transportului aerian.

    Guvernul german negociază cu compania aeriană Lufthansa un program de salvare, în valoare de până la 10 miliarde de euro, după ce aceasta a fost lovită puternic de criza coronavirusului. În urma acestui demers, guvernul federal ar primi 25% din acţiunile Lufthansa plus drept de veto asupra politicii companiei private.

    Procesul de închidere a celor două fabrici ale Lactalis se va încheia la sfârşitul lunii august, iar „măsura concedierii colective presupune desfiinţarea a 158 de poziţii“, însă pe lângă acestea mulţi producători de lapte sau intermediari din lanţul de distribuţie vor rămâne fără loc de muncă.

    „Condiţiile în care statul poate face naţionalizarea unor puncte de lucru ale unei societăţi private, apreciem că acesta excede sferei de competenţă a Ministerului Agriculturii şi nu suntem în măsură să formulăm un punct de vedere“, afirmă reprezentanţii unui minister – al agriculturii – cu circa 14.000 de angajaţi.

    În România, grupul francez deţine în România companiile Albalact, Covalact, Dorna Lactate, Lactate Harghita şi Rarăul, cu afaceri cumulate la nivelul anului 2018 (ultimele date disponibile) de peste 1,2 miliarde de lei, iar businessul Dorna Lactate a fost pe profit în ultimii doi ani (2017 şi 2018), oficialii companiei explicând că au făcut închiderile pentru eficientizarea activităţii.

    La nivel global, Lactalis are 250 de spaţii de producţie în 50 de ţări, 80.000 de angajaţi în 94 de ţări şi o cifră de afaceri de 18,5 miliarde de euro, conform datelor de pe propriul site.

  • Iulian Anghel, ZF: În loc să vă bateţi cu pumnul în piept cu programe de dezvoltare Star Trek, mai bine puneaţi 5-10 miliarde de euro deoparte pentru naţionalizarea companiilor

    Era prin 2012. Ani încă de criză. Mittal, gigantul indian al metalurgiei care înghiţise un alt gigant, francez de data asta, Arcelor, voia să-şi mai scuture şi el zgura pierderilor şi s-a gândit să închidă, între altele, o mică oţelărie de la Florange, în estul Franţei, regiunea Moselle.

    Nu mai ştiu cât a trecut de la anunţ până ce preşedintele Franţei de atunci, Francois Hollande, l-a convocat la Elysee pe puternicul şef al Mittal, Lakshmi Mittal, şi i-a spus pur şi simplu: dacă închizi la Florange, naţionalizăm uzina şi, cu vremea, vei dispărea din Franţa. Acum desigur, campanie, necampanie electorală – fiecare judecă cum ştie. Păstrând proporţiile dintre economia Franţei şi cea a României (10/1), micile fabrici închise de gigantul francez Lactalis, la Floreni, judeţul Vaslui, şi Vatra Dornei, judeţul Suceava, sunt asemănătoare cu businessul Mittal de la Florange. Doar că intenţia Mittal de a închide mica oţelărie de la Florange s-a transformat în scandal naţional în Franţa, în vreme ce, în România, Ministerul Agriculturii spune că a aflat din ziare despre hotărârea grupului francez – care deţine 25% din industria de profil din România – de a închide fabrici locale, într-o ţară care, oricum, importă peste jumătate din necesarul intern de lapte şi produse derivate.

    Aici este o situaţie de neconceput şi ea pune la îndoială chiar rostul instituţiilor. Afli din ziare că se închid fabrici de procesare a laptelui, dar te baţi cu pumnul în piept că eşti a şaptea ţară ca dimensiune a terenurilor şi a păşunilor din Europa? La ce bun Ministerul Agriculturii atunci – ca să hrănească cele 15.000 de burţi goale ale angajaţilor ministerului? De când este chemat Ministerul Agriculturii să dea lecţii de istorie, când ministerul nu ştie prezentul ce-i curge printre degete?

    Auzi poveste-răspuns, la solicitarea ZF, de a lămuri lucrurile: „Din informaţiile existente în spaţiul mass-media, reiese că în anul 2008 Lactalis a devenit unul dintre cei mai importanţi jucători pe piaţa din România. (…) Cu privire la o eventuală naţionalizare a fabricilor închise, precizăm faptul că măsura a fost realizată în perioada anilor 1948-1950, când autorităţile comuniste ale vremii au trecut în proprietatea statului bunuri mobile şi imobile, fără compensaţii materiale sau morale”.

    Adică Ministerul Agriculturii nu ştie că Lactalis închide fabrici, dar ştie cum a fost naţionalizarea în 1948-1950? Franţa, Germania, Italia naţionalizează parţial companiile în dificultate, pentru a le salva (desigur, măsură ce trebuie cântărită, criza trecută a fost exacerbată de refuzul guvernului american de a salva Lehman Brothers). De când a angajat Ministerul Agriculturii istorici şi nu agronomi?  Nu ar fi bine să-l numim Ministerul Istoriei şi să-l trimitem în istorie?

    La ce-ţi trebuie ţie, guvern, un program de 160 de pagini de investiţii pe hârtie, când tu nu ştii că o companie, care deţine un sfert din piaţa de profil, îşi închide fabricile? Şi nu e vorba aici de câteva sute de oameni lăsaţi fără job, ci de alte mii de furnizori locali care nu vor mai avea cui vinde laptele. În judeţe şi aşa bătute de Dumnezeu! Şi tu afli din ziare despre asta? Şi predai încă „mâna invizibilă a pieţei” a lui Adam Smith? Îţi convine să o predai, nu că ai avea de-a face cu piaţa liberă, ci că nu înţelegi în ce lume trăieşti.

    Lactalis închide fabrici în România. De ce nu le închide şi în Franţa? Disputele dintre fermierii francezi şi Lactalis, lungi, se lasă cu canistre de lapte vărsate pe străzile Parisului şi este nevoie de intervenţia guvernului, a Ministerului Agriculturii, care negociază o soluţie între părţi. În România, Ministerul Agriculturii nu ştie că principalul jucător din piaţă închide fabrici, dar predă lecţii de istorie despre naţionalizări.

    În loc ca guvernul să plictisească lumea cu programul de relansare de după a doua venire a lui Iisus Hristos, mai bine punea deoparte 10 miliarde de euro pentru salvarea companiilor de aici. Nu la mişto, ci pe bune. Pentru că Lactalis este doar începutul.