BusinessMagazin

Tag: editorial

  • De ce trebuie citită această carte

    Cea mai interesantă carte pe care am citit-o în 2022 a fost „Gorbaciov – viaţa şi epoca lui”, scrisă de William Taubman, un profesor american de ştiinţe politice. Am citit această carte cu ocazia, dacă pot să spun aşa, morţii lui Gorbaciov. Mai mult decât atât, am citit cartea, descoperită într-o librărie din Piaţa Romană, şi prin prisma războiului din Ucraina, ceea ce a făcut să fie şi mai interesantă. Războiul de lângă noi nu este altceva decât o istorie a prăbuşirii URSS, pe care Putin a denumit-o cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut, şi a ceea ce a urmat, respectiv eliberarea ţărilor foste comuniste din lagărul influenţei sovietice şi trecerea de partea NATO şi a UE. Pentru generaţia mea, a decreţeilor, intrarea României în NATO şi UE în 2004, respectiv 2007, a însemnat totul, după ce în primul deceniu de după prăbuşirea comunismului am ratat aceste obiective şi credeam că am fost lăsaţi/vânduţi de americani încă o dată a ruşilor, ca în anii ’40, când s-au stabilit zonele de influenţă. Pentru generaţiile actuale, născute după ’90 şi mai ales după 2000, faptul că România este în NATO şi UE nu înseamnă nimic. Cariera lor profesională a început când eram deja în aceste blocuri occidentale, când graniţele erau deja deschise, când multinaţionalele şi investiţiile străine erau deja în România, deci nu ştiau cum a fost înainte. Pentru generaţia părinţilor mei şi chiar a bunicilor, intrarea României în NATO şi în UE a fost împărţită. Nu au beneficiat de deschiderea economică şi nici de intrarea investiţiilor străine pentru că, după primul deceniu extrem de dur, în care mulţi au fost daţi afară prin închiderea întreprinderilor comuniste, au devenit pensionari, cu pensii mici, şi nu mai puteau să recupereze nimic. Citind cartea, care prin descrierea evenimentelor cu elemente unice aduce puţină lumină în desfăşurarea evenimentelor ulterioare, aş putea trage câteva concluzii:

     

    1. Noi am beneficiat de o şansă unică prin căderea URSS şi a sistemului sovietic şi prin intrarea în NATO, pe ultima sută de metri. Dacă se mai întârzia „un an”, Putin nu ar mai fi permis acest lucru, aşa cum s-a întâmplat în 2008, cu încercarea Urainei de a obţine intrarea în NATO la celebrul summit de la Bucureşti. România nu este o miză pentru nimeni din punct de vedere politic, economic, astfel încât americanii, britanicii, francezii să se bată pentru noi. Decizia de a intra în NATO a fost luată la finalul anilor ’90, în perioada preşedintelui Emil Constantinescu, datorită războiului din Iugoslavia. Putin de-abia preluase puterea, aşa că nu era la masa discuţiilor.

    Războiul de lângă noi nu este altceva decât o istorie a prăbuşirii URSS, pe care Putin a denumit-o cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut, şi a ceea ce a urmat, respectiv eliberarea ţărilor foste comuniste din lagărul influenţei sovietice şi trecerea de partea NATO şi a UE. Pentru generaţia mea, a decreţeilor, intrarea României în NATO şi UE în 2004, respectiv 2007, a însemnat totul, după ce în primul deceniu de după prăbuşirea comunismului am ratat aceste obiective şi credeam că am fost lăsaţi/vânduţi de americani încă o dată ruşilor, ca în anii ’40, când s-au stabilit zonele de influenţă.

    2. Căderea URSS, respectiv a sistemului sovietic, era doar o chestiune de ani, pentru că se prăbuşea din punct de vedere economic. Perestroika, modelul politic lansat de Gorbaciov, respectiv socialism cu faţă umană, trebuia să fie preluat de toate statele foste comuniste ca o supapă la tensiunile din blocul comunist şi la schimbarea de generaţii. Ceauşescu nu a înţeles acest lucru, iar după cum scrie William Taubman americanii nu aveau nimic împotrivă dacă ruşii invadau România ca să-l dea jos pe Ceauşescu. Marile puteri – americanii (Bush), britanicii (Margaret Thatcher), francezii (François Mitterrand) – îl lăsau pe Gorbaciov să extindă Perestroika în ţările foste comuniste ca o alternativă la sistemul politic de tip sovietic. Ideea era că trebuia să existe un singur partid, dar în interiorul acestuia să fie ceva mai multă democraţie politică, care să fie extinsă şi la nivel economic. Exact cum este modelul chinezesc actual. Nici vorbă ca americanii să impună modelul politic al ţărilor occidentale, aşa cum am crezut cu toţii că s-a luat decizia în anii ’80, odată cu alegerea unui papă polonez. Dar evenimentele au luat-o înainte şi toate ţările foste comuniste – Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România – s-au trezit peste noapte într-un capitalism pur şi într-o democraţie mai democrată decât în sistemul politic occidental. Aşa se face că marile puteri occidentale nu au fost pregătite din punct de vedere politic, social şi economic pentru deceniul ’90 în aceste state. FMI nu avea nicio idee cum să gestioneze prăbuşirea economică a ţărilor foste comuniste (într-o discuţie la BNR, Mugur Isărescu a spus acest lucru). Dar aceste ţări, în frunte cu cei care au preluat puterea, un amestec între comunişti-securişti-noii capitalişti, au reuşit cumva să treacă prin anii ’90 şi să se desprindă de URSS, care avea propriile probleme interne, mult mai mari decât ceea ce se întâmpla la Varşovia, Praga, Budapesta sau chiar la Bucureşti. A fost o şansă extraordinară, mai ales că ruşii nu s-au implicat militar, aşa cum cereau generalii vechi. Şi probabil cum ar fi făcut Putin dacă ar fi venit la putere mai devreme.

     

    3. Problema reunificării Germaniei trebuie privită în contextul actual. Americanii (Bush), britanicii (Margaret Thatcher), francezii (François Mitterrand) nu au fost de acord cu reunificarea Germaniei din motive istorice. Dar nu puteau ei să se opună public acestui lucru mai ales în contextul evenimentelor de atunci, în care toată lumea voia libertate, democraţie, un alt sistem politic. Aşa că i-au spus lui Helmut Kohl, cancelarul Germaniei, că dacă Gorbaciov este de acord cu retragerea trupelor sovietice din RDG, ei nu s-ar opune pe termen lung acestei reunificări, pentru că s-au gândit că niciodată ruşii nu vor fi de acord cu această idee, să plece militarii din Berlin. Dar Kohl a reuşit să-l convingă pe Gorbaciov în privinţa reunificării Germaniei, aşa că americanii, britanicii şi francezii s-au trezit în faţa unui fapt împlinit, pe care nu puteau să-l conteste public. Kohl a plătit peste 200 de miliarde de mărci germane ca preţ pentru reunificare, plus deschiderea către investiţiile tehnologice nemţeşti într-o economie rusească rămasă mult în urmă. Acest lucru a dus la cooperarea puternică între nemţi şi ruşi din punct de vedere economic, ceea ce a ridicat Germania, aducând-o la masa discuţiilor, punând-o faţă în faţă cu americanii.

    WILLIAM TAUBMAN este profesor emerit de ştiinţe politice la Colegiul Amherst. Biografia lui despre Hruşciov, apărută în limba română la Editura Meteor Publishing, a câştigat Premiul Pulitzer şi National Book Critics Circle Award. El trăieşte în Amherst, statul Massachusetts.

    4. Aripa militară din URSS, dar şi Gorbaciov nu au fost de acord cu independenţa Ucrainei şi a fostelor ţări sovietice parte din URSS. Gorbaciov s-a gândit că ucrainenii, pe care îi vedea sovietizaţi şi rusificaţi după deceniile de lagăr sovietic, nu vor susţine prin referendum independenţa Ucrainei. Dar votul copleşitor pentru acest lucru – peste 90% dintre ucraineni au votat pentru independenţă şi crearea unui stat propriu – a năruit  modelul politic sovietic. Aşa se explică de ce Putin a încercat şi încearcă să întoarcă istoria la anii ’90, atunci când Moscova controla Kievul.

     

    Chiar dacă această carte are 880 de pagini, merită să o citiţi.

    Repet, pentru noile generaţii, Gorbaciov, epoca lui şi deciziile luate atunci, catastrofale din punctul de vedere al ruşilor dar bune pentru fostele ţări comuniste, inclusiv pentru România, nu înseamnă nimic. Aşa că, din când în când, trebuie să scoatem la iveală această istorie, pentru a nu considera intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană ca pe un dat. În orice moment lucrurile se pot schimba, iar istoria şi desfăşurarea evenimentelor să fie împotriva noastră. Dacă Putin ar fi ajuns la Kiev şi ar fi schimbat regimul politic şi militar, în mod cert ar fi încercat acelaşi lucru şi cu o ţară NATO. Măcar ca un test, ca să vadă până unde poate să meargă.  

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Poate este mai bine să iei un credit ipotecar acum, când dobânzile sunt mari şi poţi să-ţi testezi rezistenţa la plata unor rate mai mari

    Acum două săptămâni, o declaraţie a lui Alexandru Păunescu, director în cadrul Băncii Naţionale şi reprezentant al BNR în cadrul Centrului de Soluţionare Alternativă a Litigiilor Bancare, a stârnit rumoare. El a recomandat românilor să îşi amâne intenţia de a lua credite, cel puţin pentru 2023, având în vedere că suntem într-o perioadă tulbure. „Având în vedere că suntem într-o perioadă de dobânzi extrem de ridicate, recomandarea noastră pentru consumatori este să îşi amâne investiţia într-un imobil cu credit sau achiziţionarea unor bunuri de folosinţă îndelungată, măcar pe parcursul acestui an. Există situaţii în care oamenii care se calificau la un credit acum câteva luni, ca urmare a creşterii destul de însemnate a dobânzilor nu se mai califică. Mai bine să mai aştepte o perioadă. Dacă aş fi în locul consumatorilor nu aş face un credit în această perioadă, cel puţin pe parcursul anului 2023”, a spus el. La prima vedere toţi am fi de acord cu acest lucru. ROBOR-ul a crescut la 7,1%, în timp, ce IRCC-ul, dobânda de referinţă pentru creditele ipotecare este de 5,71%, iar de la 1 aprilie va creşte la 6 şi ceva la sută. Dacă adăugăm marja băncii de 2 pp, rezultă o dobândă efectivă de peste 9% pentru cei care au ca indice ROBOR, sau peste 8% pentru cei care au ca referinţă IRCC.

    Aceasta este situaţia statică. Dar dacă ar fi să credem prognoza BNR, care mizează pe o scădere a inflaţiei de la 15% în ianuarie la o inflaţie cu o singură cifră începând din al doilea trimestru, ne-am putea aştepta că şi dobânzile la lei vor scădea. De fapt, ROBOR a scăzut de la finalul anului trecut de la 8,2% la 7,1%. Pe piaţa monetară dobânzile s-au cam stabilizat, iar din partea a doua a anului analiştii cred că dobânzile de pe piaţă vor scădea. IRCC-ul, care se calculează pe baza dobânzilor efectiv tranzacţionate de pe piaţa interbancară, cel mai probabil va începe să scadă din iulie. De aceea, tocmai acum, când nu îţi vine să iei credit pentru că dobânzile sunt mari, este cel mai bine să iei credit. Dacă ai venituri suficiente, dacă banca îţi dă credit conform simulărilor pe care le face, atunci când dobânzile vor scădea vei începe să plăteşti mai puţin.  Acum un an şi jumătate, când IRCC-ul era la cel mai redus nivel, de 1,08%, toate băncile te îndemnau să iei credit ipotecar. Totul părea extrem de luminos. Numai că între timp a venit inflaţia peste noi, mai avem şi un război la graniţă, iar dobânzile au crescut spectaculos şi mult într-o perioadă redusă de timp. Aşa că mulţi s-au trezit că au luat un credit ipotecar/imobiliar cu o rată de 1.900 de lei pe lună, iar acum trebuie să plătească peste 3.000 de lei, având în vedere creşterea IRCC. Nu ştiu câte bănci au prezentat clienţilor cum ar arăta un grafic de rambursare dacă dobânzile efective – DAE – ajung la 8-10% de la 3-4%. Dacă băncile ar fi făcut simularea pe o dobândă mai mare, mulţi s-ar fi gândit de două ori dacă să se înhame sau nu la acest credit. Aşa că este mai bine varianta actuală, cu dobânzi mari, în care îţi testezi capacitatea de plată a unui credit, iar dacă te încadrezi ar putea să fie o decizie foarte bună luarea unui împrumut pentru achiziţia unui apartament. Când piaţa va simţi că lucrurile s-au liniştit şi că urmează scăderea dobânzilor, preţurile apartamentelor  vor creşte instantaneu, ceea ce va însemna în realitate o pierdere pentru client, pentru că a ratat să cumpere acel apartament la un preţ mai mic, cînd dobânzile erau mai mari. Salariul mediu a crescut anul trecut cu 13%, iar la o inflaţie de 16,4% nu este o mare tragedie în scăderea puterii de cumpărare. Când românii vor reveni la bancă pentru un credit ipotecar, preţurile la apartamente vor fi mai mari. De asemenea, dacă salariile cresc poţi să te încadrezi mai bine în plata ratei la bancă, pentru că principalul nu se schimbă. Aşa că părerea mea este că atunci când sunt dobânzile mari îţi testezi rezistenţa la credit şi capacitatea de rambursare, nu atunci când dobânzile sunt mici şi au unde să crească. Eu cred că nu ne vom mai întâlni curând cu un deceniu de dobânzi mici şi ultramici, aşa cum a fost în ultimii 10-15 ani. Aşa că ratele actuale de plată, cu dobânzi mai mari, reprezintă nivelul de referinţă pentru un client. Aşa că poate este mai bine să iei credit acum, cât dobânzile sunt mari, iar preţurile apartamentelor încă nu au început să crească. 

    Dacă ar fi să credem prognoza BNR, care mizează pe o scădere a inflaţiei de la 15% în ianuarie la o inflaţie cu o singură cifră începând din al doilea trimestru, ne-am putea aştepta că şi dobânzile la lei vor scădea. De fapt, ROBOR a scăzut de la finalul anului trecut de la 8,2% la 7,1%. Pe piaţa monetară dobânzile s-au cam stabilizat, iar din partea a doua a anului analiştii cred că dobânzile de pe piaţă vor scădea. IRCC-ul, care se calculează pe baza dobânzilor efectiv tranzacţionate de pe piaţa interbancară, cel mai probabil va începe să scadă din iulie. De aceea, tocmai acum, când nu îţi vine să iei credit pentru că dobânzile sunt mari, este cel mai bine să iei credit.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • De la o anumită vârstă încolo, cu toată experienţa pe care o ai, îţi va fi greu să îţi găseşti un alt job dacă eşti dat afară

    Suntem într-o criză care se pare că nu a fost cuprinsă de niciun manual de economie.

    Inflaţia este la cel mai ridicat nivel din ultimele 3-4 decenii din lumea occidentală, dobânzile sunt la cel mai ridicat nivel din ultimii 20 de ani, economiile scad, am avut doi ani de pandemie şi încă nu s-a terminat, avem război în Ucraina, în mijlocul Europei, dar cu toate acestea piaţa muncii este în cea mai bună formă din ultimele decenii, şomajul este la un nivel extrem de scăzut, chiar foarte scăzut, există o presiune pe creşterea salariilor, iar companiile sunt într-o căutare permanentă de personal. Companiile din tehnologie dau oameni afară, dar dau din surplusul de oameni pe care i-au angajat în pandemie. Mai mult decât atât, multinaţionalele restructurează anumite poziţii, dar angajează în alte departamente. Spre exemplu Boeing, constructorul american de avioane, dă afară 2.000 de oameni din financiar şi HR, dar are un plan de a angaja 10.000 de oameni în sectorul tehnic, de producţie.

    În România, într-o perioadă în care ne confruntăm cu o inflaţie de 16%, cât a fost în 2022, cu dobânzi care ajung la două cifre, piaţa muncii funcţionează din plin, cererile de angajaţi sunt la cel mai ridicat nivel din ultimii ani. Statistic, rata şomajului a ajuns la finalul lunii decembrie la 5,6%, în scădere faţă de decembrie 2021. Dacă te uiţi în dreapta şi-n stânga, în marile oraşe peste tot găseşti afişe cu „Angajăm personal”, alături de afişe pe magazine „For sale/for rent”. Este chiar un paradox.

    Dar aici vine un mare DAR.

    Depinde ce se caută. În lumea occidentală, dar şi la noi, se caută oameni în retail, oameni în logistică, ospătari, chelneri, bucătari, şoferi, curieri, vânzători etc. Foarte rar apar joburi mai specializate.

    Într-un articol din Wall Street Journal de la finalul lunii ianuarie, „Unemployment lasts longer as hiring cools”, se menţionează că pentru poziţiile mai calificate de middle management, cu ceva experienţă, viaţa devine destul de grea. Una dintre persoanele citate în articol menţionează că a fost dată afară dintr-o companie de tehnologie financiară în august, a crezut că se va reangaja imediat şi deja intră în a şasea lună şi nu-şi găseşte un job. A mers la toate interviurile, dar se pare că pentru o anumită categorie de personal numărul de joburi disponibile este extrem, extrem de redus.

    În America se găsesc joburi de entry-level în HoReCa, în logistică, în retail, dar se găsesc mai greu joburi în sectoarele mai calificate şi în poziţiile mai calificate. Şi mai ales pentru persoanele care trec de o anumită vârstă, care poate să fie 40, 45, 50 şi peste de ani.

    În România, conform unui studiu BestJobs, a doua platformă de recrutare online de pe piaţă, vârsta reprezintă în continuare un criteriu important în procesul de recrutare. Experienţa contează doar pentru anumite poziţii specializate şi superspecializate: conform sondajului, 80% dintre candidaţii de peste
    45 de ani pentru un job simt că există o reticenţă a recrutorilor privind persoanele mai în vârstă, iar 60% susţin că au participat la cel puţin un interviu de angajare la care au fost discriminaţi din cauza vârstei. De cealaltă parte, unu din trei recrutori recunoaşte că a refuzat cel puţin o dată un candidat din cauza vârstei.

    Când vine vorba de candidaţii mai în vârstă, 34% din recrutori spun că sunt îngrijoraţi de lipsa candidaţilor în ceea ce priveşte experienţa cu tehnologia, 14% de rezistenţa lor la schimbare, alţii 14% de lipsa de deschidere privind învăţarea de lucruri noi şi de riscul crescut al apariţiei unor probleme de sănătate – 14%, menţionează Best Jobs.

    Concluzia pe care am putea să o tragem este că, de la o anumită vârstă încolo, dacă ai neşansa de a fi restructurat, disponibilizat, de a fi dat afară, cu toată experienţa pe care o ai îţi va fi foarte greu sau din ce în ce mai greu să îţi găseşti un post similar, pe acelaşi salariu şi în aceleaşi condiţii. Aici este adevărata criză.  

    Această opinie a apărut prima dată pe Business Magazin.

  • De la o anumită vârstă încolo, cu toată experienţa pe care o ai, îţi va fi greu să îţi găseşti un alt job dacă eşti dat afară

     

    Suntem într-o criză care se pare că nu a fost cuprinsă de niciun manual de economie.

    Inflaţia este la cel mai ridicat nivel din ultimele 3-4 decenii din lumea occidentală, dobânzile sunt la cel mai ridicat nivel din ultimii 20 de ani, economiile scad, am avut doi ani de pandemie şi încă nu s-a terminat, avem război în Ucraina, în mijlocul Europei, dar cu toate acestea piaţa muncii este în cea mai bună formă din ultimele decenii, şomajul este la un nivel extrem de scăzut, chiar foarte scăzut, există o presiune pe creşterea salariilor, iar companiile sunt într-o căutare permanentă de personal. Companiile din tehnologie dau oameni afară, dar dau din surplusul de oameni pe care i-au angajat în pandemie. Mai mult decât atât, multinaţionalele restructurează anumite poziţii, dar angajează în alte departamente. Spre exemplu Boeing, constructorul american de avioane, dă afară 2.000 de oameni din financiar şi HR, dar are un plan de a angaja 10.000 de oameni în sectorul tehnic, de producţie.

    În România, într-o perioadă în care ne confruntăm cu o inflaţie de 16%, cât a fost în 2022, cu dobânzi care ajung la două cifre, piaţa muncii funcţionează din plin, cererile de angajaţi sunt la cel mai ridicat nivel din ultimii ani. Statistic, rata şomajului a ajuns la finalul lunii decembrie la 5,6%, în scădere faţă de decembrie 2021. Dacă te uiţi în dreapta şi-n stânga, în marile oraşe peste tot găseşti afişe cu „Angajăm personal”, alături de afişe pe magazine „For sale/for rent”. Este chiar un paradox.

    Dar aici vine un mare DAR.

    Depinde ce se caută. În lumea occidentală, dar şi la noi, se caută oameni în retail, oameni în logistică, ospătari, chelneri, bucătari, şoferi, curieri, vânzători etc. Foarte rar apar joburi mai specializate.

    Într-un articol din Wall Street Journal de la finalul lunii ianuarie, „Unemployment lasts longer as hiring cools”, se menţionează că pentru poziţiile mai calificate de middle management, cu ceva experienţă, viaţa devine destul de grea. Una dintre persoanele citate în articol menţionează că a fost dată afară dintr-o companie de tehnologie financiară în august, a crezut că se va reangaja imediat şi deja intră în a şasea lună şi nu-şi găseşte un job. A mers la toate interviurile, dar se pare că pentru o anumită categorie de personal numărul de joburi disponibile este extrem, extrem de redus.

    În America se găsesc joburi de entry-level în HoReCa, în logistică, în retail, dar se găsesc mai greu joburi în sectoarele mai calificate şi în poziţiile mai calificate. Şi mai ales pentru persoanele care trec de o anumită vârstă, care poate să fie 40, 45, 50 şi peste de ani.

    În România, conform unui studiu BestJobs, a doua platformă de recrutare online de pe piaţă, vârsta reprezintă în continuare un criteriu important în procesul de recrutare. Experienţa contează doar pentru anumite poziţii specializate şi superspecializate: conform sondajului, 80% dintre candidaţii de peste
    45 de ani pentru un job simt că există o reticenţă a recrutorilor privind persoanele mai în vârstă, iar 60% susţin că au participat la cel puţin un interviu de angajare la care au fost discriminaţi din cauza vârstei. De cealaltă parte, unu din trei recrutori recunoaşte că a refuzat cel puţin o dată un candidat din cauza vârstei.

    Când vine vorba de candidaţii mai în vârstă, 34% din recrutori spun că sunt îngrijoraţi de lipsa candidaţilor în ceea ce priveşte experienţa cu tehnologia, 14% de rezistenţa lor la schimbare, alţii 14% de lipsa de deschidere privind învăţarea de lucruri noi şi de riscul crescut al apariţiei unor probleme de sănătate – 14%, menţionează Best Jobs.

    Concluzia pe care am putea să o tragem este că, de la o anumită vârstă încolo, dacă ai neşansa de a fi restructurat, disponibilizat, de a fi dat afară, cu toată experienţa pe care o ai îţi va fi foarte greu sau din ce în ce mai greu să îţi găseşti un post similar, pe acelaşi salariu şi în aceleaşi condiţii. Aici este adevărata criză.  

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Unde este mai bine/mai rentabil să fii corporatist? La Roma sau la Bucureşti?

    Ani de zile, cu toţii am visat să lucrăm ca un corporatist undeva într-un oraş mare din această lume. Întrebarea este dacă acum mai are sens/rost, având în vedere reducerea decalajului faţă de Uniunea Europeană înregistrat de România. FMI spune că România este ţara care a avut cea mai spectaculoasă recuperare faţă de Uniunea Europeană: dacă în 2007, la aderarea noastră la UE, eram la 34% din media europeană, în 2022 am ajuns la 71% faţă de media europeană. Datele arată că zona Bucureşti-Ilfov este chiar peste media Uniunii Europene.

    Dacă ne uităm la un caz concret, putem trage concluzia că este mai bine să fii corporatist în Bucureşti decât la Roma, de exemplu. Cineva câştiga în Bucureşti, corporatist, 1.500 de euro pe lună net. S-a dus la Roma, unde a primit o ofertă cam pe aceeaşi poziţie, unde câştigă 2.000 de euro net pe lună. În Roma, conform datelor statistice de pe site-urile de profil, salariul mediu este de 1.450 de euro pe lună, adică corporatistul meu câştigă peste 30% faţă de salariul mediu. În Bucureşti salariul mediu este de 1.000 de euro, deci aici câştiga 50% peste salariul mediu.

    În Roma nu te poţi apropia să cumperi un apartament, aşa că a trebuit să stea cu chirie, iar cea mai bună ofertă pe care a găsit-o pentru o garsonieră într-o zonă semi-semicentrală a fost de 800 de euro (apropo de asta, capitala Itaiei este considerată una dintre cele mai scumpe zone din lume ca raport între chirie şi salariu).  În România plătea 300 de euro rată la bancă pentru un apartament. Deci după ce scădem chiria, respectiv rata bancară, vedem că salariile s-au egalizat – 1.200 de euro la Roma şi 1.200 de euro în România.

    De aici urmează diferenţele. Conform site-urilor italiene, costul de trai în Roma este de 780 de euro pe lună, iar în Bucureşti ar fi un cost de trai de 400 de euro pe lună. În Roma transportul – metrou şi autobuz – te costă 100 de euro pe lună, în timp ce în Bucureşti te costă 35 de euro (160 de lei). Dacă ieşi la o trattoria, diferenţele sunt destul de mari: în Roma o pizza margherita este 9 euro, în timp ce în Bucureşti este 33 de lei, adică 6,6 euro; o porţie de spaghetti carbonara în Roma, de care mănâncă foarte mult italienii, are un preţ de 12 euro (bineînţeles, poţi să găseşti şi la 9-10 euro), în timp ce în Bucureşti are un preţ de 36 de lei, adică 7,3 euro; un risotto la Roma costă 18 euro, în timp ce la Bucureşti este 43 de lei, adică 8,6 euro; o porţie de lasagna în capitala Italiei este 14 euro, iar la Bucureşti este 39 de lei, adică 7,8 euro; o pizza prosciutto crudo este la Roma 13 euro, iar la Bucureşti 36 de lei, adică 7,3 euro.

    Dacă tragem linie, vedem că preţurile la o trattorie echivalentă din Roma versus una din Bucureşti sunt cu 50-70% mai mari. Singura diferenţă este la espresso, care la Roma este de 1,25 euro, în timp ce la noi este între 1,8 şi 2 euro. Bineînţeles, espresso-ul de la Roma este de departe mai bun decât cel de la Bucureşti. Bineînţeles că nu ai bani să mergi în fiecare zi la trattorie. La supermarket diferenţele nu sunt atât de mari – pe acelaşi Carrefour Express de la Roma versus unul de la Bucureşti preţurile ar fi cu 20% mai mari. 

    La haine, în perioada de reduceri, ca acum, preţurile ar fi cam aceleaşi în cele două capitale, cu diferenţa că la Roma varietatea este mult mai mare, în timp ce la Bucureşti oferta este limitată. Aici mă refer în general la produsele din malluri. Bineînţeles că Bucureştiul nu se poate compara cu Roma din punctul de vedere al ofertei culturale sau al unei anumite stări de bine, că locuieşti şi munceşti într-un mare oraş european. Dar la un moment dat şi aceste lucruri dispar şi se trage linie: unde este mai bine să fii corporatist, unde este mai rentabil, unde îţi rămân mai mulţi bani la finalul lunii?  Iar pe acest exemplu este mai bine să fii corporatist la Bucureşti decât la Roma. Acesta este doar un exemplu simplist, pe un caz concret. Dacă mai aveţi alte exemple, sunt binevenite. 

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Discuţiile din spatele procesului de recrutare a corporatiştilor: Ce înseamnă când un candidat pentru un job tot insistă să primească oferta salarială în scris?

    În sondaje, mulţi corporatişti se declară nemulţumiţi de actualul loc de muncă şi ar vrea să-şi schimbe jobul.

    Conform BestJobs, trei din patru angajaţi vor să schimbe jobul în 2023, cei mai mulţi fiind îngrijoraţi din cauza volumului crescut de muncă dacă angajatorul va recurge la reduceri de personal (74%). Alţii – 17% – se tem că veniturile vor scădea, iar 9% se tem că vor ajunge la burnout sau că angajator le va impune întoarcerea completă la birou.

    Conform BestJobs, pentru a-şi menţine stilul de viaţă şi în 2023, 75% dintre cei care au participat la sondaj declară că ar avea nevoie de o creştere salarială. În eventualitatea căutării unui nou loc de muncă, cele mai importante criterii vizate de candidaţi sunt salariul – 80%, mediul de lucru – 40%, volumul de muncă – 22% şi, atenţie, dimensiunea companiei şi implicit potenţialul acesteia de a rezista în faţa unei crize economice – 21%.

    Aceasta este partea oficială a răspunsurilor la sondaje. O bună parte dintre corporatiştii care declară că ar vrea să schimbe compania se duce la un interviu la concurenţă mai puţin pentru a-şi schimba jobul şi numele companiei unde lucrează, ei vizând mai degrabă obţinerea unei oferte scrise în urma interviului, pentru a se întoarce la propria companie şi a cere un salariu mai mare.

    În ultimul timp companiile, cei de la HR, nu vor să intre într-un război al ofertelor, al creşterilor salariale care să le afecteze bugetele de salarii, aşa că cer să vadă o ofertă scrisă de la un angajat dacă acesta spune că a primit o ofertă superioară din altă parte, dar nu ar pleca dacă ar primi aceeaşi ofertă de acolo de unde lucrează.

    Multe firme au ajuns să fie nervoase de acest joc al ofertelor, aşa că încearcă să evite războiul creşterilor salariale. Pe de altă parte, angajaţii care sunt căutaţi la interviuri într-un mod serios nu prea ar vrea să schimbe jobul şi nici compania, pentru că dacă ar face acest lucru ar fi în bătaia vântului crizei.

    De la un anumit nivel încolo, când salariile puse pe masă sunt ridicate, peste 2.000 de euro pe lună plus beneficii, nimeni nu ar vrea să rişte o mutare greşită. Nu sunt foarte multe companii, nici multinaţionale, nici româneşti, care oferă astfel de pachete salariale, iar în cazul în care fac o mutare greşită prin acceptarea unei alte oferte iar lucrurile nu merg, se pot trezi „în stradă”. Aşa că preferă mai degrabă să obţină o ofertă superioară scrisă în urma discuţiilor, cu care să se întoarcă în propria companie şi să obţină o majorare salarială.

    Piaţa românească rămâne în continuare tensionată, se caută în continuare oameni, dar mai degrabă pe poziţiile de entry-level. Pentru poziţiile superioare cererea nu este atât de mare, pentru că foarte multe locuri sunt deja date şi este greu să schimbi oamenii de acolo. În aceste condiţii, mulţi directori din HR, ştiind ce se întâmplă, preferă să nu mai facă oferte scrise, pentru a nu fi apoi „jucaţi” de angajaţi. În acel moment, fiecare parte riscă.

    Cu oferta verbală te poţi întoarce la locul de muncă cerând un salariu mai mare, pe care poţi să îl primeşti sau nu. În cazul în care nu-l primeşti, trebuie să te întorci la cel care ţi-a făcut oferta superioară şi să aştepţi să te angajeze. În cazul în care se întâmplă ceva în acest circuit, rămâi în aer.

    Specialiştii în recrutare spun că dacă cei care insistă la interviu la concurenţă să primească o ofertă salarială scrisă, mai degrabă vor să se ducă cu ea la propriul angajator pentru a forţa o majorare salarială decât să accepte jobul de la concurenţă.   

    Această opinie a apărut prima dată pe Business Magazin.

  • Ce înseamnă când un candidat pentru un job insistă să primească oferta salarială scrisă?

    În sondaje, mulţi corporatişti se declară nemulţumiţi de actualul loc de muncă şi ar vrea să-şi schimbe jobul. Conform BestJobs, trei din patru angajaţi vor să schimbe jobul în 2023, cei mai mulţi fiind îngrijoraţi din cauza volumului crescut de muncă dacă angajatorul va recurge la reduceri de personal (74%). Alţii – 17% – se tem că veniturile vor scădea, iar 9% se tem că vor ajunge la burnout sau că angajator le va impune întoarcerea completă la birou. Conform BestJobs, pentru a-şi menţine stilul de viaţă şi în 2023, 75% dintre cei care au participat la sondaj declară că ar avea nevoie de o creştere salarială. În eventualitatea căutării unui nou loc de muncă, cele mai importante criterii vizate de candidaţi sunt salariul – 80%, mediul de lucru – 40%, volumul de muncă – 22% şi, atenţie, dimensiunea companiei şi implicit potenţialul acesteia de a rezista în faţa unei crize economice – 21%. Aceasta este partea oficială a răspunsurilor la sondaje. O bună parte dintre corporatiştii care declară că ar vrea să schimbe compania se duce la un interviu la concurenţă mai puţin pentru a-şi schimba jobul şi numele companiei unde lucrează, ei vizând mai degrabă obţinerea unei oferte scrise în urma interviului, pentru a se întoarce la propria companie şi a cere un salariu mai mare. În ultimul timp companiile, cei de la HR, nu vor să intre într-un război al ofertelor, al creşterilor salariale care să le afecteze bugetele de salarii, aşa că cer să vadă o ofertă scrisă de la un angajat dacă acesta spune că a primit o ofertă superioară din altă parte, dar nu ar pleca dacă ar primi aceeaşi ofertă de acolo de unde lucrează. Multe firme au ajuns să fie nervoase de acest joc al ofertelor, aşa că încearcă să evite războiul creşterilor salariale. Pe de altă parte, angajaţii care sunt căutaţi la interviuri într-un mod serios nu prea ar vrea să schimbe jobul şi nici compania, pentru că dacă ar face acest lucru ar fi în bătaia vântului crizei. De la un anumit nivel încolo, când salariile puse pe masă sunt ridicate, peste 2.000 de euro pe lună plus beneficii, nimeni nu ar vrea să rişte o mutare greşită. Nu sunt foarte multe companii, nici multinaţionale, nici româneşti, care oferă astfel de pachete salariale, iar în cazul în care fac o mutare greşită prin acceptarea unei alte oferte iar lucrurile nu merg, se pot trezi „în stradă”. Aşa că preferă mai degrabă să obţină o ofertă superioară scrisă în urma discuţiilor, cu care să se întoarcă în propria companie şi să obţină o majorare salarială. Piaţa românească rămâne în continuare tensionată, se caută în continuare oameni, dar mai degrabă pe poziţiile de entry-level. Pentru poziţiile superioare cererea nu este atât de mare, pentru că foarte multe locuri sunt deja date şi este greu să schimbi oamenii de acolo. În aceste condiţii, mulţi directori din HR, ştiind ce se întâmplă, preferă să nu mai facă oferte scrise, pentru a nu fi apoi „jucaţi” de angajaţi. În acel moment, fiecare parte riscă. Cu oferta verbală te poţi întoarce la locul de muncă cerând un salariu mai mare, pe care poţi să îl primeşti sau nu. În cazul în care nu-l primeşti, trebuie să te întorci la cel care ţi-a făcut oferta superioară şi să aştepţi să te angajeze. În cazul în care se întâmplă ceva în acest circuit, rămâi în aer. Specialiştii în recrutare spun că dacă cei care insistă la interviu la concurenţă să primească o ofertă salarială scrisă, mai degrabă vor să se ducă cu ea la propriul angajator pentru a forţa o majorare salarială decât să accepte jobul de la concurenţă.   ■

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Cum se raportează antreprenorii români la afacerile pe care le-au creat: „Eu te-am făcut, eu te omor!”

    Când a venit criza din 2008, economia, băncile şi companiile româneşti nu au fost pregătite. Multe firme, multe businessuri, multe branduri, mulţi antreprenori, investitori, oameni de afaceri, patroni români care erau pe val în perioada de expansiune economică din 2000-2008 au fost măturaţi peste noapte de criză.

    Au realizat prea târziu ce înseamnă criza, au negat-o până în ultima clipă, au trăit cu speranţa că vine cineva să-i salveze, în frunte cu statul (statul de-abia s-a salvat pe el şi sistemul bancar cu 20 de miliarde de euro), nu au ştiut ce să facă atunci când încasările s-au prăbuşit peste noapte etc. Acum, teoretic, suntem într-o altă criză, care afectează companiile româneşti mici şi mijlocii.

    Să spunem că firmele mari au scăpat. Au învăţat ceva antreprenorii români din criza anterioară? Nu cred, răspunde Speranţa Munteanu, unul dintre cei mai cunoscuţi consultanţi în restructurare de pe piaţă, care, de aproape trei decenii, tot restructurează companii şi bănci. Nu au învăţat nici cei care au trecut prin criza anterioară şi nici cei care se confruntă acum cu prima lor criză.

    Dacă băncile au învăţat câte ceva din criza anterioară, devenind mult mai prudente, spre revolta antreprenorilor români, companiile româneşti nu au învăţat mare lucru, făcând aceleaşi greşeli.

    În continuare acţionarul face tot şi face dificilă ieşirea de pe traseul anterior pentru că trebuie să-şi contrazică deciziile anterioare, gândirea anterioară, ceea ce este practic imposibil, a menţionat Speranţa Munteanu la ZF Live.

    Aşa că în continuare principiul după care se ghidează antreprenorul român este „Eu te-am făcut, eu te omor!”.

    Este afacerea lui, sunt banii lui, sunt deciziile lui şi este foarte greu să accepte o altă părere de la cineva care vede totul rece şi cinic. Speranţa Munteanu spune că 95% dintre firmele antreprenoriale eşuează să treacă mai departe pentru că nu se corporatizează la timp, ceea ce face foarte grea luarea unor decizii dificile.

    La fiecare 10 ani vine câte o criză, acesta este ciclul, iar lumea descoperă la fiecare 10 ani, cu stupoare, că a venit încă o criză şi nu este pregătită pentru ea. Dar problema companiilor româneşti este că nu reuşesc să facă nimic fără antreprenorul care le-a fondat, creat şi dezvoltat, spune un alt specialist în restructurare.

    Dacă băncile au pierdut mulţi bani în criza anterioară prin celebrele write-off-uri, adică ştergerea datoriilor, în criza de acum furnizorii sunt cei loviţi. Creditul furnizor, respectiv mărfurile vândute cu plata ulterioară, sunt de trei ori mai mari decât creditele bancare pe termen scurt.

    Antreprenorii care au nevoie de bani în această criză nu prea găsesc linii de finanţare la bănci, aşa că băncile sunt din nou inamicul public numărul unu. Să ne luăm băncile în apoi de la austrieci, spun antreprenorii români, ca să ne dea cineva credite.

    Nu va fi ca în criza anterioară, dar tot vor fi companii româneşti, cu businessurile şi brandurile aferente, care sunt lovite de această criză. Este dificilă restructurarea lor pentru că patronii, antreprenorii nu vor să lase din mână companiile, nu acceptă să vină altcineva, iar dacă acceptă, în realitate nu se schimbă nimic. 

    Sunt foarte puţini cei care predau cheile şi fac un pas înapoi. Bineînţeles că nu întotdeauna planurile de restructurare dintr-un PowerPoint pot fi implementate aşa uşor.

    Toată lumea vorbeşte de corporatizarea businessurilor antreprenoriale, ca o plasă de siguranţă pentru perioadele dificile, dar este foarte greu să nimereşti o echipă de management care să stea pe picioare atunci când condiţiile din piaţă se schimbă.

    Când este creştere toată lumea este performantă, când se termină banii, când scade piaţa, când scad încasările este mai greu.

    Dar până la urmă timpul le rezolvă pe toate, într-un sens pozitiv sau într-unul negativ. 

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

     
     
     

     

  • Război, inflaţie, crize şi vacanţe şi „Mare e lumea“

    Din punct de vedere jurnalistic, 2022 nu a fost un an rău, ci dimpotrivă, chiar a fost un an foarte bun. Unde mai poţi să te întâlneşti într-un singur an cu pandemie, război, inflaţie, creşterea dobânzilor, vacanţe, muncă remote etc.

    După doi ani de pandemie, 2020-2021, în 2022 ar fi trebuit să punem punct acestui eveniment kafkanian, care nici acum nu ştim ce a fost – o problemă a globalizării şi a mişcării libere a persoanelor, un experiment ca să vadă cineva cum rezistăm închişi în casă chiar şi câteva luni, o conspiraţie mondială etc.

    Ironic, Putin, preşedintele Rusiei, ne-a scăpat de pandemie odată cu invadarea militară a Ucrainei, la finalul lunii februarie şi declanşarea unui război care nu am crezut că este posibil să se întâmple în secolul XXI în Europa, o zonă care se bucură de câteva decenii de linişte, pace şi burghezie.

    Războiul ne-a adus explozia preţurilor la energie, apariţia inflaţiei după 30-40 de ani, creşterea rapidă a dobânzilor etc. şi toată lumea a fost dată peste cap.

    Ceea ce este bine este că viaţa îşi urmează cursul, ne-am obişnuit deja cu războiul de lângă noi, ne-am familiarizat cu creşterile de preţuri şi ratele mai mari pentru creditele luate de la bancă, experimentăm acum un nou model în care trăim în criză, dar companiile nu numai că nu dau oameni afară, dar se şi luptă pentru ei, mergem în vacanţă – şi nu o singură dată, ci de mai multe ori –, corporatiştii reluându-şi bunul obicei de citybreakuri. Peste tot în lume auzim celebra melodie a lui Costi Ioniţă – Mare e lumea.

    Finalul de an este un bun prilej pentru a mă uita puţin în spate la ceea ce am scris, încercând să surprind ceea ce se întâmplă în jurul meu, în lumea corporatistă care câştigă teren. Aşa că vă invit să citiţi titlurile articolelor pe care le-am scris în 2022 în Business Magazin, în ultima pagină a revistei.

    1. Unde au dispărut toţi angajaţii? Generaţia milenialilor nu mai vrea să stea în chirie şi începe să cumpere case! Trebuie să acceptăm taxe mai mari pentru a finanţa sistemul de sănătate şi de pensii!

    2. Creşte inflaţia, cresc dobânzile, cresc preţurile la apartamente

    3. De ce noile generaţii încep să fie nemulţumite de capitalism: americancele au ajuns să-şi vândă ovulele pentru a-şi plăti datoriile şcolare

    4. Nu ştim câţi români au plecat din ţară, 4 sau 5 milioane, dar am întâlnit doi români care s-au întors acasă

    5. În timp ce companiile caută cu disperare angajaţi, românii vor să-şi schimbe jobul, să se odihnească mai mult, să aibă salarii mai mari, să se dezvolte personal şi să aibă un coach

    6. Cei care „fură” angajaţi gata pregătiţi trebuie să fie penalizaţi

    6. Faptul că termini o facultate cu o anumită specializare, dar ulterior te duci într-o altă zonă, reprezintă un punct forte pentru companii

    7. Lipsa de middle management costă

    8. RĂZBOIUL DE LÂNGĂ NOI

    9. CE ÎNSEAMNĂ PENTRU COMPANIILE ROMÂNEŞTI ATUNCI CÂND FONDATORII ÎMPLINESC 70 DE ANI

    10. CE SENS ARE SĂ TE LUPŢI ŞI SĂ-ŢI PIERZI VIAŢA ŞI PACEA BURGHEZĂ?

    11. BĂNCILE DIN ROMÂNIA AU AJUNS CA BĂNCILE DIN ELVEŢIA

    12. Dar eu de ce nu am făcut bani? Eu de ce nu am ajuns director?

    13. BLESTEMUL ROMÂNICA: PROBLEMA CEA MAI MARE A NOASTRĂ ESTE LEGATĂ DE OPINIA PE CARE O AVEM NOI DESPRE ROMÂNIA, DESPRE NOI

    14. BINE CĂ S-A PRĂBUŞIT U.R.S.S!

    15. Globul de sticlă în care trăiau corporatiştii din noua generaţie se va sparge

    16. TU TE-AI FI ANGAJAT PE TINE LA 20 DE ANI, AŞA CUM ERAI ATUNCI?

    17. CE CREŞTERE SALARIALĂ AR CERE CINEVA CA SĂ-ŞI SCHIMBE JOBUL DE LA O COMPANIE CU BRAND LA O FIRMĂ FĂRĂ NUME? DE LA 50%  LA CHIAR 100%!

    18. Tu ai lucrat trei ani pentru americani, ce-ai învăţat de la ei? Americanii nu-şi contestă şefii şi deciziile lor, la noi tot timpul se comentează şi se contestă deciziile

    19. În timp ce noi aruncăm cu pietre în sistemul educaţional românesc, profesorii din SUA caută „cu lupa” studenţi români, pentru că ştiu că sunt pregătiţi şi au idei bune

    20. Oportunităţile de creştere sunt mai mari în România decât în Germania sau într-o altă ţară vestică. Sunt români care nu câştigă în Italia, Germania, Grecia, Spania 1.000 de euro net, cât câştigă în ţară

    21. EU TREBUIA SĂ FAC ORICE CA SĂ RĂMÂN ÎN BUCUREŞTI. NU AVEAM ALTĂ ALTERNATIVĂ, NU PUTEAM SĂ MĂ ÎNTORC ACASĂ

    22. Cei care vin acum la interviu întreabă imediat după salariu ce cursuri vor primi din partea companiei (gratis), în plus, spun că vor timp liber, nu vor să muncească peste program şi nu vor să „moară” pentru companie

    23. CE  ROST/SENS ARE SĂ PUI BANI DEOPARTE ACUM, CÂT EŞTI TÂNĂR? CE SĂ FACI CU EI LA PENSIE, CÂND EŞTI BĂTRÂN, PENTRU CĂ ATUNCI NU PREA POŢI SĂ MAI FACI NIMIC!

    24. Multe firme de IT străine care vin în România nu fac nimic inovator pentru industria de aici, ci doar recrutează programatori pe care îi plasează la clienţi

    25. MAI IMPORTANT DECÂT MEDALIILE CÂŞTIGATE DE DAVID POPOVICI

    26.Dacă liderul de mâine este văzut mai degrabă ca un psiholog, cine mai obţine rezultate?  

    27. De la ce nivel merită să laşi totul ca să te faci antreprenor?

    28. Ai o afacere sau ai un brand?

    29. ANGAJAŢII TREBUIE SĂ AJUNGĂ CA NIŞTE PIESE DE SCHIMB, SĂ NU MAI CONTEZE PROBLEMELE LOR PERSONALE

    30. „Cred că e o moştenire culturală tâmpită ideea că străinii sunt mai tari ca noi”

    31. PE CINE ŞTII, CU CE CLIENŢI POŢI SĂ VII, CE BUSINESS ÎMI ADUCI, CÂT DE REPEDE POŢI OBŢINE REZULTATE. RESTUL NU CONTEAZĂ

    32. Nu toată lumea vrea şi poate fi antreprenor. Dar şi antreprenorii au nevoie de lideri care să le conducă afacerile

    33. CUM ESTE SĂ PRIMEŞTI O BURSĂ PENTRU A RENUNŢA LA ŞCOALĂ?

    34. Atenţie la ce sistem de educaţie ne dorim!

    35. Unde vezi tu criză?

    36. SĂ SE ÎNCHIDĂ MALLURILE MAI DEVREME. SĂ NU MAI VINĂ INVESTIŢII. SĂ SE MĂREASCĂ SALARIILE

    37. DACĂ CEI CARE FAC BUSINESS NU VOR SĂ VORBEASCĂ DESPRE CEEA CE FAC CU VOCE TARE, DE UNDE SĂ OBŢINĂ TÂNĂRA GENERAŢIE EDUCAŢIE DE BUSINESS?

    38. Dacă ar fi să dai timpul înapoi, ai mai dori să te faci antrepreor, ai vrea să intri într-o afacere? Eu n-aş mai lua-o de la capăt, niciodată! 

    39. NU ESTE BINE SĂ OBŢII PROFIT ÎN ASTFEL DE VREMURI

    40. SĂ NU NE DORIM SĂ AJUNGEM CA GENERAL ELECTRIC

    41. REDUCEREA FLUCTUAŢIEI DE PERSONAL ŞI GUNOIUL, INDICATORI PENTRU CRIZĂ

    42. TREBUIE SAU NU PĂRINŢII DIN ROMÂNIA SĂ LE ASIGURE COPIILOR BANI CA SĂ-ŞI CUMPERE UN APARTAMENT SAU CA SĂ DEA AVANSUL?

    43. CE PĂRERE AU LIDERII DE BUSINESS DIN ROMÂNIA DESPRE EI: AMBIŢIOŞI, WORKAHOLICI, REZISTENŢI LA IDEILE NOI DIN CAUZA FRICII DE EŞEC, IAR LA PENSIE VOR SĂ DEVINĂ CONSULTANŢI.    ■

    Această opinie a apărut prima dată pe Business Magazin. 

  • Război, inflaţie, crize şi vacanţe şi „Mare e lumea“

    Din punct de vedere jurnalistic, 2022 nu a fost un an rău, ci dimpotrivă, chiar a fost un an foarte bun. Unde mai poţi să te întâlneşti într-un singur an cu pandemie, război, inflaţie, creşterea dobânzilor, vacanţe, muncă remote etc.

    După doi ani de pandemie, 2020-2021, în 2022 ar fi trebuit să punem punct acestui eveniment kafkanian, care nici acum nu ştim ce a fost – o problemă a globalizării şi a mişcării libere a persoanelor, un experiment ca să vadă cineva cum rezistăm închişi în casă chiar şi câteva luni, o conspiraţie mondială etc.

    Ironic, Putin, preşedintele Rusiei, ne-a scăpat de pandemie odată cu invadarea militară a Ucrainei, la finalul lunii februarie şi declanşarea unui război care nu am crezut că este posibil să se întâmple în secolul XXI în Europa, o zonă care se bucură de câteva decenii de linişte, pace şi burghezie.

    Războiul ne-a adus explozia preţurilor la energie, apariţia inflaţiei după 30-40 de ani, creşterea rapidă a dobânzilor etc. şi toată lumea a fost dată peste cap.

    Ceea ce este bine este că viaţa îşi urmează cursul, ne-am obişnuit deja cu războiul de lângă noi, ne-am familiarizat cu creşterile de preţuri şi ratele mai mari pentru creditele luate de la bancă, experimentăm acum un nou model în care trăim în criză, dar companiile nu numai că nu dau oameni afară, dar se şi luptă pentru ei, mergem în vacanţă – şi nu o singură dată, ci de mai multe ori –, corporatiştii reluându-şi bunul obicei de citybreakuri. Peste tot în lume auzim celebra melodie a lui Costi Ioniţă – Mare e lumea.

    Finalul de an este un bun prilej pentru a mă uita puţin în spate la ceea ce am scris, încercând să surprind ceea ce se întâmplă în jurul meu, în lumea corporatistă care câştigă teren. Aşa că vă invit să citiţi titlurile articolelor pe care le-am scris în 2022 în Business Magazin, în ultima pagină a revistei.

    1. Unde au dispărut toţi angajaţii? Generaţia milenialilor nu mai vrea să stea în chirie şi începe să cumpere case! Trebuie să acceptăm taxe mai mari pentru a finanţa sistemul de sănătate şi de pensii!

    2. Creşte inflaţia, cresc dobânzile, cresc preţurile la apartamente

    3. De ce noile generaţii încep să fie nemulţumite de capitalism: americancele au ajuns să-şi vândă ovulele pentru a-şi plăti datoriile şcolare

    4. Nu ştim câţi români au plecat din ţară, 4 sau 5 milioane, dar am întâlnit doi români care s-au întors acasă

    5. În timp ce companiile caută cu disperare angajaţi, românii vor să-şi schimbe jobul, să se odihnească mai mult, să aibă salarii mai mari, să se dezvolte personal şi să aibă un coach

    6. Cei care „fură” angajaţi gata pregătiţi trebuie să fie penalizaţi

    6. Faptul că termini o facultate cu o anumită specializare, dar ulterior te duci într-o altă zonă, reprezintă un punct forte pentru companii

    7. Lipsa de middle management costă

    8. RĂZBOIUL DE LÂNGĂ NOI

    9. CE ÎNSEAMNĂ PENTRU COMPANIILE ROMÂNEŞTI ATUNCI CÂND FONDATORII ÎMPLINESC 70 DE ANI

    10. CE SENS ARE SĂ TE LUPŢI ŞI SĂ-ŢI PIERZI VIAŢA ŞI PACEA BURGHEZĂ?

    11. BĂNCILE DIN ROMÂNIA AU AJUNS CA BĂNCILE DIN ELVEŢIA

    12. Dar eu de ce nu am făcut bani? Eu de ce nu am ajuns director?

    13. BLESTEMUL ROMÂNICA: PROBLEMA CEA MAI MARE A NOASTRĂ ESTE LEGATĂ DE OPINIA PE CARE O AVEM NOI DESPRE ROMÂNIA, DESPRE NOI

    14. BINE CĂ S-A PRĂBUŞIT U.R.S.S!

    15. Globul de sticlă în care trăiau corporatiştii din noua generaţie se va sparge

    16. TU TE-AI FI ANGAJAT PE TINE LA 20 DE ANI, AŞA CUM ERAI ATUNCI?

    17. CE CREŞTERE SALARIALĂ AR CERE CINEVA CA SĂ-ŞI SCHIMBE JOBUL DE LA O COMPANIE CU BRAND LA O FIRMĂ FĂRĂ NUME? DE LA 50%  LA CHIAR 100%!

    18. Tu ai lucrat trei ani pentru americani, ce-ai învăţat de la ei? Americanii nu-şi contestă şefii şi deciziile lor, la noi tot timpul se comentează şi se contestă deciziile

    19. În timp ce noi aruncăm cu pietre în sistemul educaţional românesc, profesorii din SUA caută „cu lupa” studenţi români, pentru că ştiu că sunt pregătiţi şi au idei bune

    20. Oportunităţile de creştere sunt mai mari în România decât în Germania sau într-o altă ţară vestică. Sunt români care nu câştigă în Italia, Germania, Grecia, Spania 1.000 de euro net, cât câştigă în ţară

    21. EU TREBUIA SĂ FAC ORICE CA SĂ RĂMÂN ÎN BUCUREŞTI. NU AVEAM ALTĂ ALTERNATIVĂ, NU PUTEAM SĂ MĂ ÎNTORC ACASĂ

    22. Cei care vin acum la interviu întreabă imediat după salariu ce cursuri vor primi din partea companiei (gratis), în plus, spun că vor timp liber, nu vor să muncească peste program şi nu vor să „moară” pentru companie

    23. CE  ROST/SENS ARE SĂ PUI BANI DEOPARTE ACUM, CÂT EŞTI TÂNĂR? CE SĂ FACI CU EI LA PENSIE, CÂND EŞTI BĂTRÂN, PENTRU CĂ ATUNCI NU PREA POŢI SĂ MAI FACI NIMIC!

    24. Multe firme de IT străine care vin în România nu fac nimic inovator pentru industria de aici, ci doar recrutează programatori pe care îi plasează la clienţi

    25. MAI IMPORTANT DECÂT MEDALIILE CÂŞTIGATE DE DAVID POPOVICI

    26.Dacă liderul de mâine este văzut mai degrabă ca un psiholog, cine mai obţine rezultate?  

    27. De la ce nivel merită să laşi totul ca să te faci antreprenor?

    28. Ai o afacere sau ai un brand?

    29. ANGAJAŢII TREBUIE SĂ AJUNGĂ CA NIŞTE PIESE DE SCHIMB, SĂ NU MAI CONTEZE PROBLEMELE LOR PERSONALE

    30. „Cred că e o moştenire culturală tâmpită ideea că străinii sunt mai tari ca noi”

    31. PE CINE ŞTII, CU CE CLIENŢI POŢI SĂ VII, CE BUSINESS ÎMI ADUCI, CÂT DE REPEDE POŢI OBŢINE REZULTATE. RESTUL NU CONTEAZĂ

    32. Nu toată lumea vrea şi poate fi antreprenor. Dar şi antreprenorii au nevoie de lideri care să le conducă afacerile

    33. CUM ESTE SĂ PRIMEŞTI O BURSĂ PENTRU A RENUNŢA LA ŞCOALĂ?

    34. Atenţie la ce sistem de educaţie ne dorim!

    35. Unde vezi tu criză?

    36. SĂ SE ÎNCHIDĂ MALLURILE MAI DEVREME. SĂ NU MAI VINĂ INVESTIŢII. SĂ SE MĂREASCĂ SALARIILE

    37. DACĂ CEI CARE FAC BUSINESS NU VOR SĂ VORBEASCĂ DESPRE CEEA CE FAC CU VOCE TARE, DE UNDE SĂ OBŢINĂ TÂNĂRA GENERAŢIE EDUCAŢIE DE BUSINESS?

    38. Dacă ar fi să dai timpul înapoi, ai mai dori să te faci antrepreor, ai vrea să intri într-o afacere? Eu n-aş mai lua-o de la capăt, niciodată! 

    39. NU ESTE BINE SĂ OBŢII PROFIT ÎN ASTFEL DE VREMURI

    40. SĂ NU NE DORIM SĂ AJUNGEM CA GENERAL ELECTRIC

    41. REDUCEREA FLUCTUAŢIEI DE PERSONAL ŞI GUNOIUL, INDICATORI PENTRU CRIZĂ

    42. TREBUIE SAU NU PĂRINŢII DIN ROMÂNIA SĂ LE ASIGURE COPIILOR BANI CA SĂ-ŞI CUMPERE UN APARTAMENT SAU CA SĂ DEA AVANSUL?

    43. CE PĂRERE AU LIDERII DE BUSINESS DIN ROMÂNIA DESPRE EI: AMBIŢIOŞI, WORKAHOLICI, REZISTENŢI LA IDEILE NOI DIN CAUZA FRICII DE EŞEC, IAR LA PENSIE VOR SĂ DEVINĂ CONSULTANŢI.    ■

    (cristian.hostiuc@zf.ro)