Vasili Parfenkov, in varsta de 28 de ani, care a lucrat in
echipa candidatului la presedintie din partea opozitiei Vladimir
Nekliaev, era acuzat ca a spart geamurile unor cladiri oficiale in
cursul manifestatiei, acuzatie pe care a negat-o.
In total, 42 de membri ai opozitiei, intre care mai multi
candidati la presedintie, risca 15 ani de inchisoare pentru ca au
manifestat la 19 decembrie impotriva realegerii presedintelui
Lukasenko.
Ministerul de Interne din Bahrain a anuntat ca persoanele
implicate in moartea a doi protestatari au fost arestate; miscarile
de strada au continuat de-a lungul saptamanii la Manama, avand loc
confruntari intre manifestanti si sustinatori ai regimului.
Manifestatiile continuau miercuri si in Egipt, in contextul in care
armata a demarat reformele constitutionale, iar oamenii iesiti in
strada vor ca plecarea lui Mubarak sa aduca intr-adevar
democratizarea tarii. Armata a dispersat 200 de protestatari de la
o uzina situata intre orasele Cairo si Alexandria.
In Iran, mii de persoane, intre care numerosi sustinatori ai
guvernului, s-au adunat la Teheran pentru inhumarea unui barbat
ucis in protestele antiguvernamentale.
In Irak, cel putin o persoana a fost impuscata mortal si alte 32 au
fost ranite cand agenti ai unor firme private de securitate si ai
serviciilor de securitate au deschis focul asupra a sute de
demonstranti in fata sediului guvernoratului din Kut, oras situat
la 110 kilometri sud de Bagdad.
Confruntari au avut loc si in Libia, unde aproximativ 150 – 200 de
oameni s-au adunat in orasul Benghazi pentru a-l sustine pe
activistul pentru drepturile omului Fathi Terbil, aflat in
detentie.
Sefa organizatiei PDL Bucuresti nu a ocolit nici caracterizarea
lui Emil Boc, pe care l-a descris drept: “un prim-ministru
curajos”. In ceea ce priveste alegerile interne din PDL, Udrea a
reamintit anuntul cum ca nu va candida la sefia partidului,
precizand ca asteapta, in schimb, mai multe candidaturi.
Cititi mai multe pe www.gandul.info
Al-Maliki, care este seful Aliantei Nationale, majoritara in
parlament, are la dispozitie 30 de zile pentru a forma un guvern si
pentru a repune in functiune institutiile politice ale statului
irakian, dupa cele opt luni de controverse care au urmat alegerilor
parlamentare de la 7 martie.
Dupa luni de negocieri fara succes, principalele formatiuni,
dintre care nici una nu detine majoritatea necesara pentru a
guverna singura, au ajuns la 10 noiembrie la un acord cu privire la
impartirea puterii, salutat de majoritatea capitalelor straine. Ca
si precedenta forma de organizare a statului irakian, acordul
consta in distribuirea dupa modelul confesional a celor mai inalte
functii in stat: presedintia a ramas unui kurd, conducerea
guvernului unui siit, iar minoritatea sunnita pastreaza presedintia
parlamentului.
Raportul Comisiei Europene privind progresele facute de Turcia
pentru aderarea la blocul comunitar va fi prezentat in aceasta
saptamana, dar extrase din schita de raport au aparut deja in presa
germana. CE cere de la Turcia imbunatatiri in materie de drepturi
ale femeilor, egalitatea de sanse intre sexe si drepturile
sindicatelor.
Autoritatile comunitare au criticat si relatia tensionata dintre
Turcia si Cipru si au remarcat ca in problema minoritatii kurde,
deschiderea manifestata in ultimul an de guvernul condus de Recep
Tayip Erdogan a generat pana acum doar progrese limitate.
“Cred ca trebuie sa distingem intre problema birocratiei si
procesul natural al democratiei. Intr-o dictatura poti lua masuri
foarte rapide cu privire la ce vrei sa faci. Dar dictatura are
multe dezavantaje si stiti asta in Romania. Democratia poate fi un
proces mai lent, mai complex, dar in final este un proces mult mai
reprezentativ”, a declarat Franks in emisiunea “Dupa 20 de ani”,
difuzata duminica de ProTV.
El a precizat ca este nevoie de rabdare pentru ca diferitele
partide politice sa isi exprime opiniile, dar si pentru dezbaterea
si discutia legilor.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
Deputatul PSD de Salaj Iuliu Nosa a spus, intr-o conferinta de
presa, ca modul in care s-a purtat acest dialog este deficitar,
Guvernul nereusind sa ofere solutii reale pentru iesirea din criza
economica.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
Ce vreau sa spun: cand cineva trebuie sa intervina pentru a
apara libertatea presei inseamna ca societatea, si alaturi de ea o
buna parte din presa, este deja bolnava. In democratiile definite
drept “robuste” nu e nevoie ca cineva sa apere libertatea presei,
intrucat nimanui nu-i trece prin cap s-o ingradeasca. Aceasta este
prima ratiune a scepticismului meu, din care deriva o concluzie.
Problema italienilor nu este Silvio Berlusconi.
Istoria (vreau sa spun de la Catilina incoace)(1) a fost plina de
oameni aventurosi, nu lipsiti de carisma, cu un simt slab al
Statului, dar unul extrem de ascutit pentru propriile interese,
care au dorit sa instaureze o putere personala, escaladand
parlamente, magistraturi si constitutii, distribuind favoruri
propriilor oameni de curte si (din cand in cand) propriilor
curtezane, identificand placerea proprie cu interesul comunitatii.
Si nu intotdeauna acesti oameni au cucerit puterea la care aspirau,
deoarece societatea nu le-a permis acest lucru.
Daca societatea le-a permis, de ce sa te superi pe acesti oameni si
nu pe societatea care i-a lasat sa-si faca mendrele? Nu voi uita
niciodata o istorie pe care o povestea mama mea, care pe cand avea
20 de ani isi gasise o slujba buna ca secretara si dactilografa la
un politician liberal – si accentuez, liberal. In ziua de dupa
venirea lui Mussolini la putere acest om a spus: “Dar in fond,
avand in vedere situatia in care se afla Italia, poate acest om va
gasi modalitatea de a face putina ordine”. Iata, nu a fost energia
lui Mussolini (ocazie si pretext) ceea ce a permis instaurarea
fascismului, ci indulgenta si relaxarea acelui onorabil liberal
(reprezentant exemplar al unei tari aflate in criza).
Este prin urmare inutil sa te superi pe Berlusconi care, cum s-ar
spune, isi face meseria. Majoritatea italienilor, care a acceptat
conflictul de interese, care accepta patrulele cetatenesti, care
accepta legea Alfano, si care acum ar fi acceptat destul de
linistita – daca presedintele Republicii n-ar fi ridicat o
spranceana -, botnita pusa (deocamdata doar experimental) presei.
Aceeasi natiune ar accepta fara nicio ezitare, ba dimpotriva, cu o
anumita complicitate malitioasa, faptul ca Berlusconi frecventeaza
starlete, daca acum nu s-ar interpune Biserica, tulburand
constiinta publica printr-o cenzura prudenta – ce va fi insa
intr-un timp destul de scurt inlaturata intrucat italienii, in
general buni crestini, merg dintotdeauna la curve chiar daca
preotul spune ca n-ar trebui.
Si-atunci de ce sa dedicam acestor alarme un numar al ‘L’espresso’
, daca stim ca acesta va ajunge la cel deja convins de aceste
riscuri ale democratiei, dar nu va fi citit de cel dispus sa le se
accepte numai sa nu fie lipsit de portia de Big Brother -, cel care
despre multe intamplari politicosexuale stie in fond foarte putin
intrucat o mass-media in mare parte controlata nici nu pomeneste de
asa ceva? Chiar, de ce s-o faci? Motivul este unul foarte simplu.
In 1931, fascismul le-a impus profesorilor universitari, in numar
de 1.200 la acea vreme, sa depuna un juramant de fidelitate fata de
regim. Doar 12 (1 %) au refuzat s-o faca si au fost dati
afara.
Unii spun ca au fost 14, ceea ce confirma cat de neobservat a
trecut fenomenul la acea epoca, lasand doar amintiri vagi. Multi
altii, care vor ajunge apoi personaje eminente ale antifascismului
postbelic, sfatuiti chiar de Palmiro Togliatti(2) sau de Benedetto
Croce(3), au depus juramantul pentru a putea continua sa-si
raspandeasca invataturile. Probabil ca cei 1.188 care au ramas
aveau dreptatea lor, din diferite motive si toate onorabile. Insa
cei 12 care au spus “nu” au salvat onoarea Universitatii si in
definitiv onoarea tarii. Iata de ce trebuie din cand in cand sa
spui “nu” chiar daca, dintr-un punct de vedere pesimist, se stie ca
nu va servi la nimic. Cel putin ca sa poti spune intr-o zi ca ai
spus-o.