BusinessMagazin

Tag: cronica

  • CRONICĂ DE FILM:”6,9 pe scara Richter” al lui Caranfil. Dansând suporţi orice. Depresie, minciună şi inocenţă

    De jumătate de oră s-a încheiat vizionarea pentru presă a filmului “6,9 pe scara Richter” al lui Nae Caranfil. Monica Stoica, în exclusivitate pentru MEDIAFAX, oferă primele impresii de la Cinema Elvira Popescu, Bucureşti.

    Scurt: multicolor, umor la greu, spectacol, cum n-ai văzut în cinematografia românească.

    Story: Povestea unui actor tânăr distribuit într-o piesă-musical. Viaţa lui reală însă curge între tatăl mincinos, dandy, regăsit după ani de zile, şi o nevastă geloasă şi depresivă, prezenţă zilnică. Actorul este, în realitate, un naiv, un inocent incurabil. În ritm de jazz, ca la Hollywood, numai aşa, consideră Nae Caranfil, că poţi trece prin toate cutremurele din viaţa ta, necazuri, griji, ”sfârşituri ale lumii”. Regizorul-scenaristul-autorul cântecelor Nae Caranfil de altfel satirizează o lume fracturată, trăind din zaţurile unui sfârşit de lume care nu se întâmplă niciodată, nici în glumă.

    Clasificare: E un film pentru ”spectatorul de pop corn şi coca cola”, declară Nae Caranfil. Poate, cred că este mai mult o poveste ca o prăjitură cu trei straturi. Depresie, minciună şi inocenţă. Trei soluţii de viaţă, suportabile cu toate doar în ritm de dans.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Cronică de film: Moana

    În momentul de faţă, pare că cei de la Disney sunt în stare să transforme în aur orice ating: de la Zootopia până la Star Wars, aceste studiouri propun o varietate mare de filme, iar succesul la box-office pare să le surâdă de fiecare dată.

    Din cele nouă filme distribuite anul acesta de Disney la scară largă (lansate simultan în peste 3.000 de cinematografe), cinci au generat venituri de peste 100 de milioane de dolari; mai exact, acestea au adus în conturile Disney 1,75 miliarde de dolari. Nici celelalte filme nu s-au descurcat prea rău, ducând totalul la aproape 2 miliarde de dolari.

    Aşteptările sunt astfel destul de mari în ceea ce priveşte Moana, o poveste despre despre o adolescentă îndrăzneaţă care pleacă pe mare într-o misiune, pentru a-şi demonstra că poate fi un maestru al descoperirilor de noi locuri şi a îndeplini misiunea strămoşilor săi. Pe timpul călătoriei sale, Moana îl întâlneşte pe cândva măreţul semizeu Maui; împreună, vor traversa oceanul într-o călătorie plină de acţiune, pe timpul căreia vor întâlni creaturi feroce enorme şi situaţii imposibile.

    Acum trei mii de ani, cei mai buni marinari din lume au călătorit de-a lungul vastului Pacific, descoperind nenumăratele insule din Oceania. Dar apoi, timp de un mileniu, cursele lor s-au oprit şi nimeni nu ştie nici până astăzi de ce. Povestea este inspirată în parte din istoriile orale ale oamenilor şi ale culturilor din Oceania, unde realizatorii filmului au călătorit pentru a învăţa cât mai multe cu putinţă. Vreme de secole, cei mai mari navigatori din lume au explorat cu măiestrie vastul Pacific, descoperind multe insule din Oceania. Dar apoi, cu aproximativ 3.000 de ani în urmă, aceste călătorii au încetat timp de un mileniu, şi deşi există nenumărate teorii de ce s-a întâmplat acest lucru, nimeni nu ştie cu exactitate motivele.

    „Acea mândrie în tradiţiile lor culturale şi acel simţ al legăturii cu oceanul au devenit elemente centrale ale poveştii. De aceea protagonista şi filmul, se numesc Moana, cuvânt care înseamnă ocean în multe limbi din Polinezia”, spune producătorul executiv John Lasseter. Există supoziţii variate, însă nimeni nu este sigur de ce a avut loc această pauză de 1.000 de ani, în care explorările au fost oprite, pentru a fi reluate acum 2.000 de ani, expediţii ce au dus la descoperirea unor locuri ca Tahiti, Hawai‘i şi Aotearoa (Noua Zeelandă). Această renaştere – şi explicaţiile posibile din spatele ei – au aprins pare-se imaginaţia creatorilor de film.

    Filmul este regizat de echipa formată din Ron Clements şi John Musker, care au mai regizat şi Mica Sirenă sau Aladdin, şi produs de Osnat Shurer, care este cunoscut pentru Lifted şi One Man Band.

    În concluzie: Disney a stabilit un standard al calităţii extrem de înalt, dar reuşeşte să îl atingă şi de această dată. Moana este un film de copii pentru toată familia, iar apariţia lui Dwayne „The Rock” Johnson (sau măcar a vocii lui) într-un film de animaţie este îmbucurătoare.

    Nota: 8/10

     

  • Cristian Mungiu este elogiat „la scenă deschisă” de revista Paris Match

    Realizatorului de film român îi este dedicată o cronică entuziastă, pentru „Bacalaureat”, la secţiunea Cinema a site-ului prestigioasei reviste franceze.

    „După ce a obţinut Palme dʼOr în 2007 pentru «4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile», cineastul român Cristian Mungiu revine cu un thriller despre corupţie: «Bacalaureat» – premiul pentru regie la Cannes, 2016.”

    La data obţinerii premiului, criticul de film Peter Bradshaw, de la The Guardian, a spus despre filmul lui Mungiu că este „un studiu de observaţie de 5 stele despre compromisul birocratic din România, realizat cu minuţiozitate şi subtilitate” şi i-a acordat 5 stele din 5.

    În evaluarea recentă (6 decembrie), Paris Match acordă 4 stele din 5 aceluiaşi film, dar concluzia articolului este cât se poate de fermă şi de flatantă: „Cristian Mungiu este un mare cineast, iar «Bacalaureat» este un film mare.”

  • Cronică de film: Florence Foster Jenkins

    Muzica, dragostea şi banii (ştiu, sună ca titlul unei melodii nu prea reuşite) sunt cele trei ingrediente ale acestei poveşti semnate de Stephen Frears. Bazat pe o poveste adevărată, filmul urmăreşte o femeie bogată care încearcă, în mod obsesiv, să ajungă cântăreaţă de operă. Convinsă că vocea din capul ei sună ”angelic“, Florence Foster Jenkins se îmbarcă într-o călătorie care o va aduce în cele din urmă în atenţia publicului – doar că nu în felul în care îşi imagina.

    Chiar dacă Meryl Streep iese ca de obicei în evidenţă, actorul pe care ar trebui să vă concentraţi atenţia e Simon Helberg; reacţiile personajului său sunt cele care aduc culoare filmului.

    Meryl Streep (de trei ori câştigătoare a premiului Oscar) interpretează personajul principal, o femeie care a condus industria artistică din New York în prima jumătate a secolului XX, având şi impresia că este o cântăreaţă foarte talentată. Era doar o impresie, pentru că realitatea era cu totul alta. Dar banii pot face minuni, aşa că în 1944 ea şi-a cumpărat practic un concert pe scena de la Carnegie Hall; interpretarea sa a fost atât de proastă încât a devenit legendară. Streep este extrem de amuzantă, mai ales atunci când încearcă să interpreteze; ea redă un personaj care se agaţă de realitate, dar o părăseşte atunci când are o părere ireală despre abilităţile sale.

    Hugh Grant îl interpretează pe partenerul său, Bayfield, care plăteşte criticii şi se asigură că spectacolele sale au o audienţă semnificativă. El este extrem de grijuliu, stând lângă Florence în fiecare seară până ce ea adoarme. Asta înainte de a fugi la amanta lui, bineînţeles.

    Dar povestea nu ar fi atât de captivantă, după cum scriam mai sus, fără interpretarea lui Simon Helberg (îl cunoaşteţi, probabil, din serialul Big Bang Theory). El îl interpretează pe pianistul lui Florence, Cosme McMoon, care e interesat mai mult de bani decât de spectacolele efective. Reacţia lui atunci când o întâlneşte pe Florence Foster Jenkins este de nepreţuit; el îşi dă seama imediat că nu există remediu pentru lipsa de talent a femeii, dar preferă să îşi vadă de treabă.
    Am putea găsi un corespondent al poveştii în zilele noastre: gândiţi‑vă, spre exemplu, la cineva care încarcă un videoclip pe YouTube fiind convins de talentul său. Şi chiar lipsa desăvârşită a acelui talent este cea care transformă clipul într-unul viral. Cam despre asta e vorba şi în Florence Foster Jenkins.

    Trebuie însă precizat încă un lucru, chiar dacă nu are neapărat legătură cu filmul: Florence Foster Jenkins, în ciuda lipsei de talent, a devenit extrem de apreciată de-a lungul timpului. Ea a iubit muzica, şi-a urmărit visul şi nu a renunţat niciodată. Ea nu s-a ascuns niciodată – iar filmul surprinde perfect acest lucru.

    Regizorul Stephen Frears nu încearcă să dezvolte prea mult latura emoţională a poveştii, preferând să dea o notă generală de umor; alături de Danny Cohen, cel care semnează producţia, Frears reuşeşte să producă un film care aduce zâmbetul pe buze.

    NOTA: 8/10
     

  • Cronică de film: Doctor Strange

    Cea mai recentă producţie a studiourilor Marvel, Doctor Strange redă într-un film de aventuri povestea doctorului Stephen Strange, un maestru al artelor mistice, celebru printre iubitorii de bandă desenată încă din 1963.

    Încep prin a spune că Doctor Strange este unul dintre cele mai bune filme Marvel din ultimii ani, iar distribuţia a avut cu siguranţă un rol extrem de important. Producătorii au mai făcut ceva bine: nu au apelat, de prea multe ori, la celelalte filme din franciză; elementul de legătură este una dintre pietrele infinitului, dar nu se insistă pe acest aspect.

    În regia lui Scott Derrickson şi avându-i în rolurile principale pe Rachel McAdams, Benedict Cumberbatch, Mads Mikkelsen şi Tilda Swinton, Doctor Strange spune povestea neurochirurgului a cărui viaţă ia o turnură spre mai rău în urma unui accident de maşină care îi răpeşte capacitatea de a-şi folosi mâinile.

    Doctor Strange încearcă diverse metode prin care să poată opera din nou, dar medicina – un domeniu atât de drag lui – îi apare pentru prima dată ca fiind foarte limitată. Astfel, legendarul personaj se vede forţat să caute ajutor în altă parte, iar speranţa, sub formă supranaturală, vine din lumea misterioasă a enclavei Kamar-Taj. Odată ce pătrunde în acest univers, descoperă cu uimire că nu e doar un centru de vindecare alternativă, ci un adevărat front de luptă împotriva unor forţe nevăzute care corodează realitatea noastră, cu scopul de a o distruge. Nu durează mult până când Doctor Strange se trezeşte cu puteri magice şi e forţat să facă o alegere: să se întoarcă la viaţa sa înstărită sau să lase totul în urmă şi să apere lumea, drept cel mai puternic vrăjitor din univers.

    Abordarea lui Derrickson a fost să apeleze la teoria dimensiunilor alternative, aceasta fiind baza universului în care se mişcă Doctor Strange. Acest lucru nu înseamnă că magia se supune ştiinţei. De fapt, spune regizorul, e esenţial să reţinem că magia e magie şi că transcende de multe ori universul real, cognoscibil şi ştiinţific. „Eu ader la ideea că misticismul nu este absenţa realităţii, ci prezenţa unei alte realităţi pe care nu o putem înţelege“, spune Derrickson.

    Deşi bugetul de 165 de milioane de dolari pare mare pentru un singur film, merită spus că Doctor Strange este una dintre cele mai ieftine producţii Marvel; este, însă, cel mai costisitor film legate de originile personajului. Cu alte cuvinte, Marvel cheltuie mult după ce se convinge că personajul în cauză e pe placul spectatorilor. Captain America, spre exemplu, a devenit un proiect din ce în ce mai scump: The First Avenger, filmul din 2011 care prezintă originile personajului, a costat 140 de milioane de dolari. Partea a doua, The Winter Soldier (2014), a avut un buget de 170 de milioane de dolari, în vreme ce partea a treia a poveştii, Civil War (2016), s-a bucurat de nu mai puţin de 250 de milioane de dolari.

    La fel s-a întâmplat şi în cazul filmelor Iron Man, Ant-Man sau Thor; The Incredible Hulk, film cu un buget de 150 de milioane de dolari, este un exemplu de proiect abandonat după prima apariţie (personajul principal mai apare doar în filmele din seria Avengers). Dar să nu le plângem de milă celor de la Marvel: cele 14 filme lansate până acum au avut un buget cumulat de 2,5 miliarde de dolari şi încasări de peste 10,3 miliarde. Ceea ce înseamnă un nivel destul de bun de recuperare a investiţiei, zic eu.

    Odată cu introducerea în cinema a acestui supererou, învestit cu puteri magice şi aptitudini rare, Universul Marvel se deschide către o nouă eră, cunoscută nouă sub numele de Faza a III-a. Producătorul Kevin Feige explică asta perfect: „Pe de o parte sunt aceste poveşti pe care le putem numi ale străzii şi, pe de altă parte, în Universul Marvel sunt şi poveştile cosmice, precum Thor, Guardians of the Galaxy şi seria Avengers. Mai este, însă, şi o parte foarte importantă a acestui univers, lumea supranaturală, de care nu prea ne-am ocupat. Iar Doctor Strange este reprezentativ pentru această sferă“.

    Stephen Strange şi-a câştigat, probabil, încă vreo două filme; rămâne de văzut dacă va avea succesul de care s-a bucurat Guardians of the Galaxy, pentru că vorbim de un personaj cu un public redus ca urmare a atmosferei mai întunecate din film, dar va fi printre pariurile câştigătoare ale Marvel.

    În concluzie, Doctor Strange nu dezamăgeşte; se promovează ca un film inspirat de benzi desenate şi exact asta este. Mai mult, este unul dintre cele reuşite.

    Nota: 8/10

     

  • Cronică de film: The Accountant

    Sub o acoperire anostă, Christian ţine contabilitatea unora dintre cele mai periculoase organizaţii criminale din lume. În momentul în care autorităţile ajung pe urmele lui, acesta îşi oferă serviciile unui client legitim: o companie de robotică în al cărei bilanţ apar discrepanţe de milioane de dolari. Lupta pentru supravieţuire începe atunci când contabilul descoperă neregulile financiare din firmă.

    Ben Affleck se întoarce pe marile ecrane într-un film ce pare inspirat, pe alocuri, din benzile desenate. Nu este însă cazul aici; The Accountant spune povestea unui om plictisitor jumătate din zi şi foarte activ în cealaltă.

    Averea lui Ben Affleck, de 65 de milioane de dolari, se datorează succesului de care s-au bucurat unele dintre filmele sale: Armageddon a generat venituri de 550 de milioane de dolari, iar Pearl Harbour 449 de milioane. Sunt doar două exemple, pentru că şi filmele sale recente precum Gone Girl sau Batman vs. Superman au avut prestaţii decente la box office.

    În copilărie, Christian (Ben Affleck) a fost diagnosticat cu autism, dar tatăl său a refuzat să-i acorde ajutor pe ideea că „experienţa e mai bună decât educaţia“. Având totuşi un anumit dar pentru numere, Christian devine contabil, dar se cufundă într-o existenţă duală. El încearcă să balanseze între secretul său de acasă, pe care vă las să-l aflaţi, şi activităţile de la muncă. Christian se împrieteneşte cu Dana (Anna Kendrick), dar relaţia lor devine tensionată când contabilul află că ea este ţinta unor asasini. Povestea se complică, desigur, făcând loc şi altor personaje, precum directorul Trezoreriei (J.K. Simmons, recent recompensat cu premiul Oscar pentru Whiplash).

    Scenariul semnat de Bill Dubuque se desfăşoară precum unei nuvele, încercând în primul rând să exploreze personajul principal. Ulterior, atenţia se mută pe alte personaje până ce ajunge la un soi de punct culminant: nu este chiar un moment care să vă ţină pe marginea scaunului, dar dă o anumită finalitate lucrurilor.

    Veţi regăsi numeroase scene de arte marţiale, Christian fiind un expert în lupta unu la unu. Numeroase clişee, aşadar, care dau o anumită savoare unui film altfel destul de şters. Chiar dacă filmul are destul de multe pasaje lipsite de logică, efortul actorilor face această producţie una care poate fi urmărită cu o oarecare stare de satisfacţie. Un alt lucru bun: regizorul nu foloseşte partea cu autismul în scopuri sentimentale.

    Marea problemă a filmului este dezvoltarea unui număr inutil de mare de planuri secunde; dacă regizorul Gavin O’Connor ar fi urmat doar firul principal al acţiunii, poate că filmul ar fi avut ceva mai multă consistenţă.

    Gavin O’Connor a mai regizat anul acesta Jane Got a Gun, un film care a stârnit multe discuţii încă din prima fază a proiectului. Bazat pe scenariul lui Brian Duffield, acesta ar fi trebuit să fie regizat de Lynne Ramsay (We Need to Talk about Kevin) şi să-l aibă într-unul din rolurile principale pe Michael Fassbender. Totul părea să meargă bine; până ce nu a mai fost aşa. Problemele au început în martie 2013, când contractul lui Fassbender cu producătorii francizei X-Men l-a obligat pe acesta să renunţe la western. Casa de producţie a încercat să rezolve problema aducându-l pe Jude Law, dar în ziua în care filmările trebuia să înceapă regizorul nu s-a mai prezentat la post. Lucrurile au mers din rău în mai rău, dar milioanele investite deja în proiect cereau un produs final. Rezultatul a fost filmul lansat la începutul acestui an, care a părut mai mult o încercare de a justifica banii decât o producţie memorabilă.

    Acestea fiind spuse, The Accountant este un film cât de cât antrenant, dar nu unul pe care să vreţi să îl revedeţi. Actorii îşi fac bine treaba, justificând astfel promovarea filmului şi cele aproape 50 de milioane de dolari investite. Dacă reuşiţi să treceţi peste primele 30-35 de minute, când The Accountant încearcă să pară un film serios, atunci nu veţi pleca cu o părere atât de proastă din sala de cinema.

    NOTA: 5/10

  • Cronică de film: Inferno

    Inferno este cea mai recentă adaptare după cărţile semnate de Dan Brown, fiind continuarea poveştilor din Codul lui Da Vinci şi Îngeri şi demoni, iar asta e evident încă de la început: acţiunea se desfăşoară cu rapiditate, fără a da spectatorului timp să se întrebe dacă filmul are sau nu vreo logică.

    Îl regăsim pe Tom Hanks în rolul profesorului Langdon, care de această dată se află într-o situaţie cel puţin bizară: este amnezic. Cum a ajuns într-un spital din Florenţa rămâne un mister până spre finalul filmului; dar chiar şi aşa, el are de înfruntat un personaj malefic care vrea să distrugă lumea. Ştiu, vă gândiţi deja la ce alt film să vă luaţi bilet – mai rezistaţi puţin, pentru că povestea devine chiar distractivă. După cum ziceam, Langdon trebuie să îl oprească pe Zobrist, un geniu care a făcut miliarde în lumea tehnologiei. Zobrist este un fel de Zuckerberg al lumii reale: principala diferenţă e că miliardarul din film nu a investit bani în şcoli sau proiecte caritabile, ci a dezvoltat un virus care ar trebui să decimeze o mare parte a populaţiei. Întrebarea firească e: „Bine, dar de ce?“ Răspunsul e la fel de stupid ca şi restul scenariului: Zobrist se teme se o situaţie de tipul Soylent Green, în care lumea ar fi afectată de suprapopulare şi epuizarea resurselor naturale, iar în ultimă instanţă am ajunge să ne mâncăm unii pe alţii.

    Revenim la Langdon, care o ia alături de el în aventură pe Sienna Brooks, interpretată decent de Felicity Jones. Cei doi încep să descifeze tot felul de ghicitori şi puzzle-uri, descoperă organizaţii secrete şi au diverse activităţi întâlnite şi în celelalte două filme – Codul lui Da Vinci şi Îngeri şi demoni. Ceea ce filmul nu reuşeşte să explice în mod credibil, şi cred că ar fi fost destul de important, este de ce un istoric ca Robert Langdon ajunge să intre într-o cursă de-a şoarecele şi pisica cu un miliardar care se bazează pe tehnologie. E cam aceeaşi poveste ca în Kingsman: The Secret Service, dar măcar cei de acolo şi-au respectat originile din benzile desenate şi au tratat filmul ca atare.

    Există, sigur, şi părţi bune: Tom Hanks şi interpretarea lui Tom Hanks.

    Inferno este regizat de Ron Howard, care în mod surprinzător a semnat filme excelente precum Frost/Nixon, A Beautiful Mind sau chiar Rush. În distribuţie îi mai regăsim pe Ben Foster, Irrfan Khan şi Omar Sy; o surpriză plăcută e prezenţa actriţei Ana Ularu, care pare să-şi croiască drum în lumea agitată a Hollywood‑ului. Primele două filme ale seriei au generat încasări de peste 1,2 miliarde de dolari în condiţiile în care recenziile nu au fost deloc bune; mă aştept ca şi Inferno să mai aducă câteva sute de milioane, aşa că profesorul Langdon va mai ajunge de câteva ori pe marele ecran. În concluzie, Inferno e un film de urmărit doar dacă vă număraţi printre cititorii lui Dan Brown sau dacă v-au plăcut primele două părţi; şi pentru că v-am oprit atunci când voiaţi să alegeţi alt film, dau mai departe recomandarea pe care am primit-o de a vedea Kubo and The Two Strings.

    Nota: 5/10

  • Cronică de film: Masterminds

    Masterminds este o comedie plină de suspans şi acţiune, bazată pe o întâmplare reală: spune povestea unui şofer de camion din sudul Statelor Unite care organizează unul dintre cele mai mari jafuri din istorie, reuşind să fure 17 milioane de dolari.

    Filmul este regizat de Jared Hess, iar scenariul este semnat de Chris Bowman, Hubbel Palmer şi Emily Spivey. Din distribuţie fac parte Zach Galifianakis, Kristen Wiig, Owen Wilson şi Jason Sudeikis.

    David Ghantt (Zach Galifianakis), paznic pe o maşină de transport de valori într-un orăşel din sudul Statelor Unite, pune la cale unul dintre cele mai mari jafuri bancare din istorie.

    Complicii săi sunt Kelly (Kristen Wiig), fostă colegă şi iubită, şi un prieten din liceu al acesteia, Steve (Owen Wilson). Filmul este inspirat dintr-un jaf celebru petrecut în realitate în oraşul Charlotte din Carolina de Nord. În toamna anului 1997, David Ghantt şi complicii săi au reuşit să fure peste 17 milioane de dolari cash dintr-un seif al companiei Loomis Fargo & Company.

    După ce îndeasă peste 17 milioane de dolari într-o camionetă, David livrează banii găştii lui Chambers şi fuge în Mexic pentru a se ascunde de ancheta FBI-ului. Chambers şi soţia lui îşi cumpără o vilă de lux şi din banii furaţi şi angajează un asasin plătit care are drept însărcinare să meargă în Mexic şi să îl ucidă pe David. Însă acesta îşi dă seama repede că e trădat şi decide să revină în Carolina de Nord pentru a-şi salva relaţia, dar şi pentru a-l expune pe Chambers.

    Regizorul Jared Hess e recunoscut pentru talentul său de a exploata personajele negative, aşa că atunci când a aflat pentru prima dată de jaful din 1997 de la compania Loomis Fargo, a fost prins de poveste şi a început să se gândească serios la o variantă de o transpune într-un film. A fost doar o chestiune de timp până când actorul Owen Wilson, cunoscut pentru roluri din comedii precum Zoolander, a fost adus în proiect. Un element esenţial în realizarea peliculei a fost găsirea acelui actor potrivit pentru a juca rolul lui David Ghantt. Cel ales în final, Zach Galifianakis, a copilărit în proximitatea locului unde a avut loc jaful şi era foarte familiarizat cu povestea. În rolul partenerei lui David, cea care de fapt îl împinge să ia banii, joacă Kristen Wiig, o prezenţă care îşi încarcă personajul cu multă empatie.

    Masterminds este o comedie care merită văzută; nu vă aşteptaţi la o desfăşurare logică a evenimentelor sau la „political correctness“ în ceea ce priveşte personajele, ci mai curând la o serie de poante care de cele mai multe ori îşi ating ţinta.

    Nota: 7/10

  • Cronică de film: Deepwater Horizon

    Chiar dacă are eticheta „bazat pe fapte reale“, Deepwater Horizon e structurat mai mult ca un „disaster movie“ – aşa cum am putut vedea în san andreas sau chiar the martian. Şi cu toate că în ultimii ani genul a fost mai mult ocupat de scenarii apocaliptice sau cu zombi, Deepwater Horizon face o treabă bună în a aborda acel gen de dezastru oarecum personal, pe care mulţi dintre spectatori probabil că şi-l amintesc foarte bine. Evident, scenariştii au fost extrem de atenţi la toate personajele poveştii, cu excepţia celor care aveau carte de muncă la bp.

    Filmul vorbeşte despre accidentul petrecut pe 20 aprilie 2010, atunci când o platformă petrolieră aparţinând British Petroleum (BP), care sonda lângă ţărmul Statelor Unite, a explodat cauzând cea mai mare scurgere de petrol din istoria Americii. Focul nu a putut fi stins, iar platforma s-a scufundat două zile mai târziu.

    Tratamentul pe care Hollywood‑ul îl aplică prin film companiei BP, care s-a chinuit să îşi revină după scandalul din 2010 când 11 muncitori şi-au pierdut viaţa şi 3 milioane de barili de petrol s-au vărsat în Golful Mexic în 87 de zile, este unul brutal. Asta în condiţiile în care chiar şi în 2016, şase ani după accident, rezultatele financiare continuă să fie afectate de scandalul din 2010; până acum, scandalul a costat pe British Petroleum 61 de miliarde de dolari.

    Dacă se va dovedi că va fi şi cazul Deepwater Horizon, gigantul din energie British Petroleum ar putea să se aştepte la evenimente importante în viitorul apropiat. Filmul Depwater Horizon a fost lansat în SUA în stilul clasic al Hollywoodului de a dramatiza evenimente reale, inspirate din scandalurile corporaţiilor, precum A Civil Action sau Erin Brockovich. Aceste filme adesea au schimbat opinia publică legată de anumite evenimente, chiar şi după ce companiile au cheltuit miliarde de dolari pentru campanii proprii de PR.

    Noul film, o producţie de 100 de milioane de dolari a Lions Gate, îi va avea în rolurile principale pe Mark Wahlberg şi Kate Hudson şi nu se sfieşte să îi portretizeze dur pe executivii companiei energetice, care ar fi fost mai interesaţi de bugete şi program decât de siguranţă. Regizorul Peter Berg era pregătit pentru orice reacţii la adresa noului film „Deepwater Horizon“. Chiar a mers la „şcoala de petrol“ pentru a învăţa despre afacere pentru a o face cât mai veridică.

    Despre actori nu sunt foarte multe de spus: îşi fac bine treaba, în special Hudson, şi reuşesc într-o bună măsură să transmită disperarea resimţită de cei care se aflau în acele momente pe platformă.

    Deepwater Horizon e un film binevenit, care aduce ceva prospeţime în peisajul tot mai fictiv de la Hollywood. Merită să îl urmăriţi, dar vă recomand să petreceţi înainte câteva minute citind ce s-a întâmplat cu adevărat acolo; după cum scriam la început, scenariştii nu au fost chiar obiectivi.
    NOTA: 7/10

  • Cronică de film: The Magnificent Seven

    The Magnificent Seven, cea mai recentă producţie a Metro-Goldwyn-Mayer Pictures şi Columbia Pictures, este o readaptare modernă a unei poveşti clasice într-un western de acţiune. Pelicula redă povestea a şapte pistolari justiţiari care eliberează o comunitate de sub teroarea unor bandiţi. În regia lui Antoine Fuqua, filmul spune povestea locuitorilor unui sat mexican care se văd nevoiţi să apeleze la ajutorul a şapte pistolari pentru a scăpa de o gaşcă de bandiţi ce îi exploatează şi îi terorizează.

    Localitatea Rose Creek din Mexic se află sub controlul industriaşului Bartholomew Bogue (Peter Sarsgaard), iar oamenii sunt disperaţi şi vor să se elibereze de sub tirania lui. Sub conducerea Emmei Cullen (Haley Bennett), ei caută protecţie din partea unui grup de şapte pistolari, cunoscuţi vânzători de recompense şi asasini plătiţi. Pe măsură ce se pregătesc de confruntare, cei şapte magnifici încep să înţeleagă că luptă pentru mai mult decât bani

    Produs de Metro-Goldwyn-Mayer Pictures şi Columbia Pictures, în colaborare cu LStar Capital şi Village Roadshow Pictures, filmul The Magnificent Seven îi are în distribuţie pe Denzel Washington, Chris Pratt, Ethan Hawke, Vincent D’Onofrio, Byung-Hun Lee, Manuel Garcia-Rulfo, Martin Sensmeier, Haley Bennett, Matt Bomer şi Peter Sarsgaard. Producători sunt Roger Birnbaum şi Todd Black, iar scenariul este semnat de Nic Pizzolatto (cunoscut pentru serialul True Detective) şi Richard Wenk. 

    Ideea acestui remake s-a născut în 2010, când Roger Birnbaum a ajuns la conducerea MGM şi a dobândit acces la bogata arhivă a studioului. Frunzărind titlurile de colecţie a remarcat pelicula anului 1960 intitulată Cei şapte magnifici / (The Magnificent Seven), care îi plăcuse teribil în vremea studenţiei. A aflat cu uimire că la baza ei se află filmul japonez Cei şapte samurai, regizat de Akira Kurosawa, un clasic al genului. Atunci i-a venit lui Birnbaum ideea de a reface povestea celor şapte justiţiari, iar când a revenit la rolul de producător s-a apucat imediat de idee, căutând o perspectivă nouă şi modernă asupra poveştii. Aici a intrat în scenă Antoine Fuqua, a cărui primă propunere pentru film a fost Denzel Washington, care a acceptat proiectul şi a ajuns să joace pentru prima oară în carieră într-un western.

    Apoi în distribuţie au ajuns cinci actori mai tineri: Ethan Hawke ca Goodnight Robicheaux; Vincent D’Onofrio ca Jack Horne; sud-coreeanul Byung-Hun Lee în rolul lui Billy Rocks; actorul american de origine mexicană Manuel Garcia-Rulfo ca Vasquez; şi actorul de origine indiană Martin Sensmeier ca Red Harvest.

    Fiind un remake, aşteptările de la The Magnificent Seven au fost destul de mari; am mai discutat în numerele trecute despre motivele care duc la realizarea unui remake şi mai ales cerinţele pe care acesta trebuie să le îndeplinească, aşa că nu o să insist. Spun doar că acesta este un exemplu pozitiv, iar alte case de producţie ar trebui să urmărească procesul de lucru al celor de la MGM.
    NOTĂ: 8/10