BusinessMagazin

Tag: cristian hostiuc

  • Deşi pare de necrezut, inflaţia ne-a salvat în această criză

    Toată lumea se întreabă dacă suntem cu adevărat într-o criză, pentru că nu prea se vede, cel puţin la nivelul corporaţiilor, la nivelul marilor companii şi chiar la niveul întreprinderilor mari şi mijlocii.

    Unii încă îşi mai amintesc de criza anterioară (între timp pe piaţă au venit alte generaţii, care nu au simţit pe viu acea criză), care a lovit în dreapta şi în stanga.

    Creşterea cu 30% a cursului valutar leu/euro în câteva luni, respectiv de la 3,8 lei/euro până la 4,3 lei/euro de la finalul lui 2008 până la începutul lui 2009, dublarea cursului valutar al francului elveţian, cele două monede fiind cele mai folosite în acordarea de credite, în perioada de boom (70% din împrumuturi au fost atunci în valută) au ras practic valoarea în euro a salariilor şi au majorat semnificativ ratele bancare, pentru că la aceeaşi rată în euro trebuia să ai cu 30% mai mulţi lei, că să nu mai vorbim de situaţia cu francul elveţian.

    Confruntate cu o prăbuşire economică, de la o creştere economică de 8% în 2008 am trecut la o cădere economică de 7% în 2009, deci un minus de 15%, companiile au tăiat salariile în valoare nominală în lei cu 10-20-30-40 şi chiar 50%, plus că au dat oamenii afară. Cine rezistă bine, cine nu, nu! Această scădere nominală a salariului în lei, coroborată cu creşterea cursului valutar, a dus la o scădere reală a salariilor. Nu multă lume a putut să se descurce cu această lovitură. După firmele private a venit şi statul, care a tăiat salariile din sectorul bugetar cu 25% în 2010. Aşa că a fost jale peste tot, iar criza s-a văzut pe viu.

    Acum, totul este diferit, chiar total diferit, nu avem cădere economică, ci dimpotrivă, firmele nu dau oameni afară, ci dimpotrivă, fac eforturi să îi ţină majorând salariile. Cursul valutar leu/euro nu a crescut, ci chiar este foarte stabil, chiar prea stabil.

    Chiar dacă suntem cu războiul din Ucraina la graniţă, chiar dacă ne confruntăm cu o inflaţie puţin aşteptată, economia funcţionează. Companiile nu au majorat salariile la nivelul inflaţiei, dar totuşi a reuşit să acopere jumătate din creşterea preţurilor. Pe fondul stabilităţii cursului valutar leu/ euro salariile au crescut în euro.

    Chiar dacă dobânzile la lei au crescut de 5-6 ori în mai puţin de doi ani, lumea reuşeşte să îşi plătească ratele la bancă. La împrumuturile în lei rata creşte din dobândă, dar nu creşte principalul, ceea ce la un credit în valută se întâmplă şi cu principalul, şi cu rata.

    Acum 70% din împrumuturile acordate persoanelor fizice sunt în lei, ceea ce a facut ca România să stea mult mai bine în picioare.

    Deşi pare un paradox, inflaţia de acum a ajutat economia românească, a ajutat companiile, a ajutat statul, care a avut încasări mai mari la buget. Orice om dacă ar avea de ales între o tăiere nominală a salariilor cu 10% la o inflaţie de 4% versus o inflaţie de 16% şi o creştere salarială nominală de 4% ar alege varianta a doua.

    Bineînţeles că inflaţia scade puterea de cumpărare, dar câteodată ar putea să ajute pe toată lumea într-o perioadă de criză.

    Conform studiului CEO Survery 2023 realizat de firma de consulatanţă PwC, managerii companiilor din România au spus că printre măsurile de criză pe care trebuie să le adopte creşterea preţurilor, deci inflaţia, ocupă un loc important.

    Practic, creşterile de preţuri în această criză, inflaţia fiind în 2022 de 16%, iar în 2021 de 8%, au fost preluate de consumatori, chiar dacă s-au confruntat cu scăderea puterii de cumpărare. Fiecare şi-a ajustat consumul, dar practic majorările de preţuri au fost plătite.

    Într-un fel sau altul aş putea spune că această inflaţie, care a dat un respiro companiilor pentru că au putut majora preţurile, războiul din Ucraina, care din punct de vedere economic, militar, de securitate şi geopolitic este în favoarea noastră, şi nu în ultimul rând piaţa neagră, care a crescut în ultimii ani, au ţinut economia la suprafaţă şi chiar i-au dat un avânt. Pentru că salariile au crescut în valoarea nominală, chiar dacă nu au fost la nivelul inflaţiei, oamenii, consumatorii, românii sunt mai liniştiţi în această criză şi de aceea nu vedem proteste, nu vedem oameni în stradă, nu vedem o scădere economică.

    Bineînţeles că acceastă situaţie nu poate dura la nesfârşit, mai ales dacă inflaţia nu scade. 

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Când vin crizele şi apar pierderile, capitalismul nu mai este bun, şi statul trebuie să intervină

    Când vine criza, când vin crizele, principiile capitalismului sunt aruncate în aer.

    Uitaţi-vă la ce se întâmplă în America unde guvernul, banca centrală, FED, au intervenit pentru salvarea milionarilor şi miliardarilor care aveau depozite la Silicon Valley Bank peste plafonul garantat de 250.000 de dolari. De asemenea, FED a asigurat cel puţin verbal că toate depozitele din băncile americane sunt garantate. În Europa, Elveţia a salvat într-un weekend Credit Suisse, a doua mare bancă eleveţiană, de la un colaps care ar fi cuprins toată lumea. Peste tot, toată lumea cere intervenţia statului pentru a stinge incendiile.

    Nimeni nu vrea să piardă, aşa că ideile capitaliste sunt puse acum într-un sertar, până apar vremuri mai bune. În România, toată lumea cere intervenţia statului pe piaţa RCA, ca să plafoneze preţurile care au explodat după falimentele City Insurance şi Euroins, două companii care aveau aproape 80% din piaţă. Politicienii de la cel mai înalt nivel cer ca CEC Bank şi EximBank, cele două bănci pe care le controlează statul, să intre pe piaţa RCA ca să vândă poliţe mai ieftine. Nu contează că în spate sunt pierderi şi găuri de zeci şi sute de milioane de euro, pe care tot statul ar trebui să le acopere şi, într-un final, noi toţi. Important este ca preţul la RCA să fie mai mic. După ce ROBOR-ul a explodat, toate companiile cer intervenţia statului, a guvernului, să scadă dobânzile. Dacă se poate, dobânzile la credite să fie mici, iar dobânzile la depozite să fie mari. Aşa este modelul susţinut acum de companii. Cine să acopere această diferenţă? Băncile, Banca Naţională care nu face nimic pentru a stopa creşterea dobânzilor, şi bineînţeles statul. Să ne luăm băncile înapoi ca să putem să luăm credite ieftine, cer antreprenorii români.

    După ce ROBOR-ul a explodat, toate companiile cer intervenţia statului, a guvernului, să scadă dobânzile. Dacă se poate, dobânzile la credite să fie mici, iar dobânzile la depozite să fie mari. Aşa este modelul susţinut acum de companii. Cine să acopere această diferenţă? Băncile, Banca Naţională care nu face nimic pentru a stopa creşterea dobânzilor, şi bineînţeles statul. Să ne luăm băncile înapoi ca să putem să luăm credite ieftine, cer antreprenorii români.

    În energie, toată lumea vrea preţuri mai mici la energia electrică şi la gaze. Aici statul a intervenit, iar factura până acum a ajuns la 14 miliarde de lei, adică peste 2,5 miliarde de euro, care trebuie acoperită. Până una, alta, toată lumea vrea ca Petrom să redevină în proprietatea statului, ca să ne dea benzină mai ieftină, iar austriecii de la OMV să nu mai facă profit din resursele noastre pe care apoi să-l scoată din ţară. În agricultură, cel mai subvenţionat sector, toată lumea cere acum intervenţia statului, când preţurile au scăzut. Când a izbucnit războiul din Ucraina, iar preţurile la grâu au explodat, nimeni nu voia să vândă din stoc, pentru că se aşteptau ca preţurile să crească şi mai mult, şi astfel să vândă la preţuri şi mai mari. Dar piaţa s-a întors, România a fost invadată de grâul din Ucraina, iar preţurile au scăzut la un nivel chiar sub cel de dinainte de război. Aşa că toată lumea care are grâu pe stoc cere ca statul să intervină şi să le cumpere marfa la preţuri mai mari. Fondurile de investiţii, care teoretic acţionează cu bani privaţi, cer de la stat bani ca să facă business. În PNRR, pe care îl vom plăti cu toţii, sunt 400 de milioane de euro alocaţi pentru fondurile de investiţii. Deci fondurile de investiţii, cei mai capitalişti dintre capitalişti, vor să ia bani de la stat, ca să opereze în piaţă, mai ales că banii privaţi se găsesc acum mai greu şi sunt foarte scumpi.

    În IT, toată lumea cere bani de la stat pentru dezvoltarea ecosistemului. Pentru întreprinderile mici şi mijlocii toată lumea se îndreptă către stat pentru a le finanţa activitatea. Mulţi capitalişti se uită acum la modelul chinez şi la cel ungar, ca bune exemple pentru vremurile actuale. Capitalismul cu bani de la stat în care toţi câştigă şi nimeni nu pierde este modelul ideal actual. Nimeni nu vrea capitalism când vine criza şi apar pierderile. Niciun capitalist nu vrea concurenţă, modelul ideal fiind cel de monopol sau aproape monopol. Uitaţi-vă la marile companii americane.

    Deci capitalismul este bun când vremurile sunt bune, şi este aruncat în sertar când apar crize. Ceea ce este important este ca statul, pe care toţi îl vor desfiinţat, să existe ca o plasă de siguranţă. 

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Cum să fie criză în România dacă în dulapuri, între haine, în feţele de pernă dintr-un apartament oarecare găseşti 41.430 de euro, 1.350 de dolari şi 150.900 de lei? Între aşternuturi şi rufele curate se află adevărata bancă a românilor

    Cu toţii ne uităm în jur şi, spre surprinderea noastră, nu vedem nicio criză, cel puţin în oraşele mari: restaurantele şi terasele sunt arhipline – trebuie să vedeţi în weekend ce este în Herăstrău -, iar preţurile nu sunt deloc mici; cluburile sunt arhipline, iar piaţa drogurilor turează cu motoarele din plin; străzile sunt pline de maşini, iar multe dintre ele sunt maşini scumpe şi foarte sumpe; mallurile sunt pline – mai pleacă un chiriaş, dar vine imediat altul, cu preţuri şi mai mari; supermarketurile sunt pline şi arhipline; avioanele sunt din nou pline, iar pachetele de city-break se vând ca pâinea caldă.

    Problema companiilor, deci a economiei, nu este inflaţia, nici creşterile de preţuri sau dobânzile mari, ci forţa de muncă; în continuare sunt două milioane de români care sunt apţi de muncă, nu muncesc, dar au bani din ce să trăiască.

    Industria pariurilor a explodat, iar pe această piaţă se învârt nu miliarde, ci zeci de miliarde de euro.

    Pentru companii această perioadă este ideală pentru că au putut majora preţurile, creşterea de preţuri din Româna fiind dublă faţă de creşterea preţurilor, măsurată prin inflaţie, în Europa Occidentală.

    Dacă românii ar avea probleme cu banii, dacă ar fi criză, ar trebui să se vadă în scăderea mai dramatică a achiziţiilor de produse şi servicii.

    Românii se revoltă de această creştere a preţurilor, de situaţia economică, după cum arată sondajele, dar au bani să plătească această situaţie.

    Paradoxal, aş putea spune că inflaţia ne-a salvat în această criză.

    Cel mai mult mă fascinează însă piaţa “mitei”, dacă pot să-i spun aşa.

    În fiecare zi apare un caz de corupţie, dare şi luare de mită etc.

    În urmă cu două săptămâni, un lector universitar din Reşiţa a fost prins luând nişte bani de la studenţi pentru promovarea unor examene. După cum arată referatul de reţinere, el luase deja 1.000 de euro, 3.000 de lei şi încă 50.000 de lei. 600 de euro costa nota minimă de promovare a examenului şi 1.200 de euro nota maximă.

    Acum câteva zile, un director din ADS – Administrarea Domeniilor Statului – a fost denunţat că a cerut 350.000 de euro (350.000 de euro este o sumă mare oriunde în această lume) pentru atribuirea unui contract de arendă pe 650 de hectare. Se pare că luase deja prima tranşă, de 90.000 de lei, adică aproape 20.000 de euro.

    Vineri, pe piaţă au apărut informaţii legate de un dosar din 2021 cu Florica Preda, şefa de resurse umane de la spitalul Ploieşti, care lua bani să facă angajări sau să mute oamenii de la o secţie la alta în spital. Conform datelor din dosar, în urma percheziţiilor, la ea acasă s-au găsit 150.900 de lei, 41.430 de euro, 1.350 de dolari şi 80 de lire sterline, bani ascunşi în dulap, printre rufe, în feţele de pernă.

    Ca să angajeze o infirmieră, tariful era 10.000 de lei, iar mutarea unei asistente de pe o secţie pe alta era 8.000 de lei.

    Practic, salariul primit de la spital reprezenta banii de alune, cum se spune în limbajul colocvial.

    Astfel de evenimente, cazuri, dosare, se petrec în fiecare zi.

    Cum să fie criză când oamenii au astfel de bani de dat pentru a obţine ceva?

    Ca să promiţi 350.000 de euro înseamnă că obţii un business care îţi produce înzecit aceşti bani.

    Ca să dai 10.000 de lei pentru un post de infirmieră înseamnă că poţi să produci bani ăştia cumva, după ce îţi preiei postul.

    Într-o piaţă în care companiile private plâng după angajaţi, la stat, în instituţiile de stat se dau bani pentru a obţine un job.

    Astfel de situaţii de corupţie, de mită, să ştiţi că se întâmplă din ce în ce mai mult şi în sectorul privat pentru contracte mari, pentru joburi de top, nu cele din prim-plan, ci cele din eşalonul doi sau trei, acolo unde achiziţia unor produse sau servicii din piaţă face diferenţa între un contract sau altul.

    Acum se dau bani ca la licitarea unor contracte să oferi un preţ mai mare, astfel încât cel care dă banii să câştige contractul.

    Toate aceste evenimente/cazuri, unde banii se plimbă dintr-un buzunar în altul, se regăsesc în piaţă, în achiziţiile de bunuri şi servicii, începând de la mesele la restaurant, maşini, călătorii, îmbrăcăminte, ceasuri, bijuterii, până la apartamente.

    Din ce în ce mai multe achiziţii de case, apartamente se fac cu banii jos, cash, mai ales în perioadele de criză de acum.

    Conform unor date citate într-o opinie de către Cristian Păun, profesor ASE, economia subterană din România/piaţa neagră este estimată la 30% din PIB, ceea ce ar însemna aproape 100 de miliarde de euro pe an.

    Bineînţeles că aceşti bani nu sunt numai cei din mită/corupţie, cei mai mulţi fiind din evaziune fiscală.

    Şi în ţările occidentale există piaţă neagră/subterană, dar este la jumătate faţă de România.

    Şi piaţa neagră/subterană are rolul ei într-o economie, mai ales în perioadele de criză, atunci când se oferă o supapă la constrângerile economice.

    Am putea spune că, în cazul României, inflaţia şi piaţa neagră/subterană ne-au salvat de această criză.

    Ce este însă cel mai fascinant este că în continuare banii se ţin în dulap, în feţele de pernă, între rufe, cum era cazul şefei de resurse umane de la spitalul din Ploieşti.

    Cred că aici este adevărata bancă a românilor.

  • Dar Roxanei, care are mai multe mese ca tine, nu-i e greu? Te rog frumos să-ţi revizuieşti atitudinea! Fii şi tu bărbat! Nu mă ameninţa că pleci, pleacă!

    Marţi, 21 martie, Iaşi, Palace Mall, o discuţie într-o cafenea de la parterul mallului între patron – o ea – şi un angajat: „Clientul aşteaptă afară să iei comanda şi tu stai şi te uiţi pe telefon! Nu faci nimic. Ai câteva mese şi îmi spui că ţi-e greu, că eşti obosit. Dar Roxanei nu-i e greu? Care are mai multe mese ca tine? Te rog frumos să-ţi revizuieşti atitudinea! Fii şi tu bărbat!” Nici bine nu termină discuţia cu acest angajat, că doamna începe o altă discuţie cu un alt angajat, care a venit să-i ceară mai mulţi bani. „Dar tocmai ţi-am mărit salariul în decembrie şi nu ţi-am dat 50 de lei, ci 300 de lei. Nu mai pot să-ţi dau acum, am avut lunile de iarnă, terasa nu a fost deschisă, ai văzut şi tu că nu am avut clienţi, mai lasă-mă un pic.” Angajatul trece la ameninţări că dacă nu primeşte mai mulţi bani, pleacă. 

    Doamna îi răspunde: „Nu că plec! Pleacă! Nu mă ameninţi tu pe mine, nu dai cu pumnul în masă!” Din câte am înţeles, urmărind şi ascultând discuţia, angajatul voia acum 2.800 de lei. Cred că astfel de discuţii sunt frecvente, din ce în ce mai frecvente, între patroni/manageri şi angajaţi, mai ales în HoReCa, unde fluctuaţia de personal ajunge şi la 60%. E adevărat că este un job greu în HoReCa. Dacă eşti chelner/barman/bucătar, stai tot timpul în picioare, când eşti în tură lucrezi mai mult de 12 ore, chelnerii lucrează direct cu clienţii, care sunt mai tot timpul nemulţumiţi, în special din cauza creşterii preţurilor, faci un du-te-vino continuu (Nu vreau zahăr alb,  vreau zahăr brun, Îmi aduceţi şi mie nişte miere?, după ce chelnerul tocmai a venit cu ceaiul etc.)

    Dacă eşti chelner/barman/bucătar, stai tot timpul în picioare, când eşti în tură lucrezi mai mult de 12 ore, chelnerii lucrează direct cu clienţii, care sunt mai tot timpul nemulţumiţi, în special din cauza creşterii preţurilor, faci un du-te-vino continuu (Nu vreau zahăr alb,  vreau zahăr brun, Îmi aduceţi şi mie nişte miere?, după ce chelnerul tocmai a venit cu ceaiul etc.)

    De partea cealaltă, patronii sunt extrem de stresaţi – afacerile merg aşa şi aşa, mulţi clienţi vin pentru o cafea şi stau o oră, chiria trebuie plătită (mă gândesc că la Palace Iaşi, la o cafenea cu terasă şi cu vedere spre Palatul Culturii, chiria nu este aşa de mică), angajaţii vin şi pleacă când vor, plus că nu-i mai găseşti tot timpul, cineva vrea o majorare salarială. O parte dintre patroni încearcă să rezolve lipsa şi problemele cu personalul aducând asiatici, mai ales în bucătărie, pentru că în faţă, în discuţia cu clienţii, încă nu ştiu limba. Asiaticii nu se plâng când trebuie să lucreze peste program, pentru că primesc bani în plus, nu se îmbolnăvesc, nu intră în concediu medical când ţi-e lumea mai dragă, nu sunt veşnic nemulţumiţi etc. Pe de altă parte, clienţii sunt tot mai nervoşi şi nemulţumiţi pentru că preţurile cresc  – preţurile în Bucureşti au ajuns să fie ca în Italia, dar salariile sunt mai mici.

    Patronii nu au încasări suficient de mari, plus că investiţiile au costat destul de mult, s-au făcut credite la bancă, dobânzile au crescut, materia primă are preţuri mai mari, factura la energie este mai mare, bonul scade etc. Aceasta este viaţa curentă şi lupta patronilor cu criza/crizele care răsar din toate părţile, cu angajaţii, pe care nu ai de unde să-i iei, cu legislaţia, care este neclară şi de multe ori proastă şi nu ţine cont de realităţile curente (că doar este făcută de parlamentari care nu au avut şi nu au condus niciodată o afacere şi nu ştiu cum e), cu controalele, unde toţi vor bani. Când ieşim în stradă, când ne ducem în supermarket, când ne ducem în mall, vedem o aglomeraţie de nedescris şi cu toţii ne întrebăm unde-i criza, pentru că nu se vede. Crizele îmbracă acum alte forme, tot ai bani să iei o cafea şi să stai o oră la o terasă într-un mall. În schimb, patronii calculează cât pierd şi de aceea încearcă să pună un preţ mai mare la o cafea, cel puţin în Bucureşti, faţă de Italia, de exemplu. Este interesant să asculţi aceste discuţii între patroni şi angajaţi, care surprind pulsul pieţei, în toate formele ei.   ■

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Nu este de ajuns o gaură/devalizare de un miliard de euro pe piaţa RCA. Asta ne mai lipseşte, ca CEC Bank şi Eximbank să intre pe piaţa asigurărilor auto ca să vândă poliţe de asigurări RCA mai ieftine, în numele unui patriotism economic invocat de liderul PSD Marcel Ciolacu

    Agenda acestor zile este susţinută de două subiecte care au devenit mai importante decât războiul din Ucraina.

     

    1. Criza bancară, prăbuşirea Silicon Valley Bank în SUA şi a Credit Suisse în Europa – Pe pieţele internaţionale a izbucnit peste noapte o criză bancară pe care marile bănci centrale, autorităţile de reglementare, guvernele şi statele încearcă să o stopeze ca să nu se extindă, punând la bătaie sute de miliarde de dolari/euro.

    Dacă în weekendul trecut autorităţile americane au salvat Silicon Valley Bank, banca companiilor de tehnologie (de fapt, acţionarii au pierdut, dar au fost salvaţi toţi deponenţii şi cei cu depozite până în 250.000 de dolari, care erau asigurate, şi cei cu depozite de milioane, zeci şi sute de milioane şi chiar miliarde de dolari, care nu erau asigurate de schemele oficiale de garantare), iar pe parcursul săptămânii au susţinut celelalte bănci luate în vizor (First Republic Bank, de exemplu, unde JP Morgan, cea mai mare bancă americană, a injectat peste noapte 30 de miliarde de dolari ca să acopere retragerile de bani ale clienţilor).

    În acest weekend a fost rândul Băncii Naţionale a Elveţiei să salveze Credit Suisse, a doua mare bancă elveţiană, prin forţarea unei tranzacţii prin care UBS, prima bancă a Elveţiei, cumpără Credit Suisse cu numai 3 miliarde de dolari, faţă de 8 miliarde de dolari cât era valoarea băncii vineri, la închiderea Bursei.

    La schimb, Banca Naţională a Elveţiei oferă garanţii de 100 de miliarde de dolari pentru UBS, după ce vineri Credit Suisse a luat 54 de miliarde de dolari ca să acopere necesarul de lichiditate.

    Un amănunt interesant, de istorie, este că olandezul Ralph Hamers, cel care este CEO al UBS, şi-a făcut “ucenicia” la începutul anilor 2000 pe piaţa bancară românească, atunci când băncile româneşti se prăbuşeau, fiind directorul operaţiunilor ING Bank în România.

    Deci Credit Suisse, repet, a doua mare bancă a Elveţiei şi una dintre cele mai cunoscute bănci din lume, unde miliardarii lumii îşi ţineau banii, valorează numai 3 miliarde de dolari, la active deţinute de 1.400 de miliarde de dolari la finalul anului trecut. Probabil că activele s-au înjumătăţit din decembrie până acum, având în vedere retragerile de bani din banca elveţiană, ceea ce a dus la această tranzacţie de salvare a băncii.

    Credit Suisse valorează acum exact cât este capitalizarea de pe Bursa de la Bucureşti a Băncii Transilvania, de 3 miliarde de dolari, banca din Cluj având active de numai 30 de miliarde de dolari.

    În 2007, înainte să vină criza financiară, acţiunile Credit Suisse erau cotate la 76 de dolari, faţă de 2 dolari, cât valorau vineri, şi de 0,7 dolari, cât valorează în urma tranzacţiei cu UBS.

     

    2. Scandalul prăbuşirii Euroins în România – Capul de afiş pe piaţa românească este ţinut de prăbuşirea Euroins, cel mai mare asigurător de pe piaţa de RCA, cu o cotă de piaţă de 32%, care lasă în urmă o gaură de 250-400 milioane de euro.

    Euroins este deţinut de un grup bulgar, în spatele căruia se află un controversat miliardar bulgar, Assen Hristov, care contestă decizia ASF de a trimite Euroins direct în insolvenţă.

    În ultimii 6-7 ani, patru companii de asigurări – Astra Asigurări, Carpatasig, City Insurance şi acum Euroins – s-au prăbuşit, lăsând în urmă o gaură de 1 miliard de euro, care este acoperită de români prin creşterea preţurilor poliţelor RCA şi prin creşterea taxei/comisionului aplicat fiecărei vânzări de RCA.

    Deşi au trecut destul de mulţi ani, până acum nu am aflat oficial de ce s-au prăbuşit aceste companii de asigurări, Astra, City Insurance şi Euroins fiind lideri de piaţă. Mai ştie cineva unde sunt dosarele Astra? Ce se întâmplă cu dosarele City Insurance, acolo de unde s-au scos bani din companie cu toate mâinile? Unde a fost Supravegherea ASF – instituţia de reglementare sub ochii căreia aceste companii au crescut, au luat bani, unde acţionarii şi-au devalizat propriile companii?

    În tot acest scandal cu prăbuşirea Euroins şi cu creştrea preţurilor la RCA, Marcel Ciolacu, preşedintele PSD, cel mai mare partid din România şi cel care se pregăteşte ca în luna mai să preia conducerea guvernului în cazul celebrei rotative PNL-PSD, a ieşit public, afirmând că soluţia în această criză este ca CEC Bank şi Eximbank, cele două bănci de stat, să intre pe piaţa de asigurări, astfel încât să acopere golul lăsat de falimentul Euroins şi să ofere preţuri mai mici la RCA.

    Ciolacu spune că în aceste momente avem nevoie de „patriotism economic”.

    Asta ne mai lipseşte, ca CEC Bank şi Eximbank să intre pe piaţa RCA, o piaţă de care se feresc cum pot marile companii de asigurări prin practicarea unor preţuri mari la RCA, ca să nu vină clienţii.

    După Marcel Ciolacu, CEC Bank şi Eximbank au zeci şi sute de milioane de euro de pierdut pe această piaţă, unde pare că toată lumea îşi frânge gâtul.

    De-abia aşteaptă Mugur Isărescu ca cele două bănci să intre pe piaţa asigurărilor, şi mai ales pe RCA.

    Cu aproape 400-500 de milioane de euro, cât ar fi nevoie ca să-şi refacă indicatorii de solvabilitate şi lichiditate, CEC Bank şi Eximbank, unde Ministerul Finanţelor este principalul acţionar, pot să cumpere Euroins şi să vândă în continuare poliţe RCA mai ieftin decât Groupama sau Allianz, două companii de asigurări multinaţionale.

    De ce să mai facă o companie de asigurări de la zero şi să treacă ani de zile până să câştige clienţi? Ca să nu mai spunem că Eximbank are deja o companie de asigurări – EximAsig -, pe care a salvat-o acum mulţi ani de la faliment prin injectarea a milioane de euro, după ce a fost devalizată şi fraudată.  

    Înainte să susţină că CEC Bank şi Eximbank trebuie să intre pe piaţa de RCA pentru patriotism economic, Macel Ciolacu ar trebui să găsească răspunsuri la următoarele întrebări:

    – Cât este pierderea operaţională din acest business de vânzare de RCA (companiile de asigurări care s-au prăbuşit au fost acuzate că au vândut RCA sub cheltuieli pentru a atrage clienţi)?

    – Cât a fost devalizarea de către propriii acţionari a acestor companii care s-au prăbuşit prin scoaterea banilor din propria firmă, prin contracte de reasigurare, prin împrumuturi, prin acceptarea unor tarife mai mari din partea service-urilor etc.?

    – Cât înseamnă în bani problemele legate de faptul că avem un cimitir de maşini şi o piaţă de second-hand, de rable care duduie şi care în final înseamnă şi daune mai mari prin producerea mai multor accidente?

    – Cât înseamnă infrastructura proastă care implică accidente mai multe, având în vedere că România este ţara cu cel mai prost raport din Europa în acest domeniu?

    – Cât înseamnă legislaţia mai laxă în domeniul circulaţiei, care îi determină pe mulţi şoferi să meargă cu viteză, crescând astfel probabilitatea unor accidente şi a unor daune mai mari?

    De bine de rău, în sistemul bancar românesc nu am avut incidente majore după falimentele de la finalul anilor ’90 şi începutul anilor 2000. Nu înţeleg de ce Marcel Ciolacu ar vrea să impună celor două bănci de stat să intre pe această piaţă unde toţi jucătorii pierd zeci de milioane de euro şi-şi frâng gâtul.

    Cum ar putea CEC Bank şi Eximbank să fie mai experimentate în asigurări decât cei care sunt din asigurări?

    Fantoma FNI încă bântuie în politica românească.

  • Săptămâna de lucru de patru zile va veni inevitabil peste noua generaţie: lumea va fi plătită ca să stea acasă, dar să consume bunuri şi servicii, ceea ce aplicaţiile, roboţii şi chatboţii nu pot să facă

    Ideea săptămânii de lucru de (numai) patru zile a început să scoată capul la suprafaţă: companiile/multinaţionalele încep să experimenteze această idee pentru a se pregăti pentru viitor, pentru schimbarea lumii. Ceea ce părea o utopie – cum să munceşti numai patru zile pe săptămână, iar trei să le ai libere! – începe să fie luată în considerare. A cincea zi este liberă şi plătită integral – cum ar fi, în ziua de vineri stai acasă, nu mai deschizi calculatorul, nu munceşti în formatul hibrid, ci faci punte cu weekendul care vine. Cine nu ar vrea acest lucru, cel puţin din perspectiva angajaţilor, mai ales că noua zi liberă este plătită integral? Conform unui sondaj făcut în luna ianuarie de Best Jobs, al doilea site de recrutare online din România, angajaţii îşi doresc săptămâna de lucru de patru zile, dar şase din zece companii de pe piaţă sunt reticente, în ciuda succesului experimentat în afară. Conform acestor experimente, în Marea Britanie 92% dintre companiile care au testat formatul cu patru zile lucrate în loc de cinci, fără a creşte numărul de ore din programul zilnic, au de gând să continue cu această idee, în timp ce 30% vor să-l adopte definitiv. Conform sondajului Best Jobs, la care au răspuns pe internet 2.223 de angajaţi şi 254 de companii, doar patru companii din zece ar accepta această formulă de lucru.  Deşi 80% dintre angajaţi vor să lucreze doar patru zile pe săptămână, chiar şi într-o formulă cu 10 ore pe zi, adică redistribuirea celor opt ore de vineri în celelalte zile lucrătoare, 40% dintre companii se tem că acest program ar influenţa negativ capacitatea oamenilor de a se concentra, deci implicit ar fi afectată şi productivitatea muncii, spune Best Jobs. Aproape 35% dintre firme sunt preocupate că pe termen lung angajaţii ar ajunge la extenuare din cauza volumului zilnic de muncă în creştere, respectiv de la 8 ore la 10 ore. Nu ştiu ce se află în spatele acestei idei, dar cred că în lume actuală, printr-o organizare mai bună, printr-o normare mai bună,  printr-o supraveghere mai bună, ceea ce se face acum în cinci zile se poate face în patru zile. O parte dintre analişti spun că prin acordarea unei noi zile libere se îmbunătăţeşte starea psihică a angajatului, poate sta mai mult cu familia, poate susţine industria turistică, de city break, de entertainment. Cred că în timp se va ajunge la acest lucru, adică să muncim oficial numai patru zile din şapte, dar perspectiva va fi alta: automatizarea, tehnologizarea, digitalizarea vor înlocui inevitabil forţa de muncă, care şi aşa este deficitară, cel puţin ca număr. Toate companiile încearcă să acopere deficitele de forţă de muncă prin schimbarea fluxurilor, prin tehnologizare şi digitalizare. În timp vom vedea cum aplicaţiile, roboţii, chatboţii şi, mai nou, ChatGPT vor înlocui o parte din activităţile umane, chiar şi cele care necesită acum o educaţie superioară. ChatGPT poate face acum chiar o teză, poate scrie instantaneu lucruri care până acum necesitau cercetare şi analiză. Treptat, pe măsură ce roboţii, chatboţii, chatGPT ne vor înlocui, vom fi plătiţi să stăm acasă, aceasta fiind cea mai ieftină formă pentru o companie. Câştigurile în productivitate pe care le aduc şi le vor aduce procesele de automatizare, tehnologizare, digitalizare vor permite plata unor salarii fără ca persoana respectivă să fi muncit ceva. De ce ar face companiile acest lucru? Pentru ca oamenii să nu iasă în stradă, să nu răstoarne orânduirea capitalistă, să nu se revolte împotriva viitorului. Ca să nu se ajungă aici trebuie să se găsească modalităţi de a compensa „angajatul”. Statul va ajunge la un moment dat să taxeze apariţia aplicaţiilor, roboţilor, chatboţilor, pentru că nu va avea de unde să facă rost de alte resurse, care până acum se luau prin taxe şi impozite dintr-un salariu.

    Angajaţilor li se vor da bani să nu se revolte. O aplicaţie înlocuieşte sute, mii şi zeci de mii de angajaţi, nu cere majorare salarială, nu-şi ia zile de concediu, munceşte 25 de ore din 24. Dacă angajatul nu va mai avea de lucru va fi rău pentru societatea capitalsită.

    Aşa că trebuie găsite măsuri de compensare pentru ca lumea să fie liniştită, să muncească patru zile, iar trei zile să facă altceva. Conform sondajului Best Jobs, în această nouă zi liberă cei mai mulţi spun că ar face activităţi în familie – 59%, s-ar ocupa de sarcinile administrative de care nu se pot ocupa în timpul programului de lucru – 44%, ar dedica mai mult pasiunilor şi hobbyurilor – 40%, sau ar alege să se odihnească – 39%.

    Cred că ne îndreptăm, nu noi, ci cei care vor veni după noi, către o societate în care angajaţii vor fi plătiţi cel puţin încă o zi să facă altceva decât să muncească. Schimbările tehnologice vor fi atât de puternice încât câştigurile din productivitate vor acoperi încă o nouă zi liberă. Angajaţii trebuie să aibă bani ca să consume în continuare produse şi servicii, pentru că chatbotul Silvia sau Ion nu pot să facă acest lucru.  

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • De ce trebuie citită această carte

    Cea mai interesantă carte pe care am citit-o în 2022 a fost „Gorbaciov – viaţa şi epoca lui”, scrisă de William Taubman, un profesor american de ştiinţe politice. Am citit această carte cu ocazia, dacă pot să spun aşa, morţii lui Gorbaciov. Mai mult decât atât, am citit cartea, descoperită într-o librărie din Piaţa Romană, şi prin prisma războiului din Ucraina, ceea ce a făcut să fie şi mai interesantă. Războiul de lângă noi nu este altceva decât o istorie a prăbuşirii URSS, pe care Putin a denumit-o cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut, şi a ceea ce a urmat, respectiv eliberarea ţărilor foste comuniste din lagărul influenţei sovietice şi trecerea de partea NATO şi a UE. Pentru generaţia mea, a decreţeilor, intrarea României în NATO şi UE în 2004, respectiv 2007, a însemnat totul, după ce în primul deceniu de după prăbuşirea comunismului am ratat aceste obiective şi credeam că am fost lăsaţi/vânduţi de americani încă o dată a ruşilor, ca în anii ’40, când s-au stabilit zonele de influenţă. Pentru generaţiile actuale, născute după ’90 şi mai ales după 2000, faptul că România este în NATO şi UE nu înseamnă nimic. Cariera lor profesională a început când eram deja în aceste blocuri occidentale, când graniţele erau deja deschise, când multinaţionalele şi investiţiile străine erau deja în România, deci nu ştiau cum a fost înainte. Pentru generaţia părinţilor mei şi chiar a bunicilor, intrarea României în NATO şi în UE a fost împărţită. Nu au beneficiat de deschiderea economică şi nici de intrarea investiţiilor străine pentru că, după primul deceniu extrem de dur, în care mulţi au fost daţi afară prin închiderea întreprinderilor comuniste, au devenit pensionari, cu pensii mici, şi nu mai puteau să recupereze nimic. Citind cartea, care prin descrierea evenimentelor cu elemente unice aduce puţină lumină în desfăşurarea evenimentelor ulterioare, aş putea trage câteva concluzii:

     

    1. Noi am beneficiat de o şansă unică prin căderea URSS şi a sistemului sovietic şi prin intrarea în NATO, pe ultima sută de metri. Dacă se mai întârzia „un an”, Putin nu ar mai fi permis acest lucru, aşa cum s-a întâmplat în 2008, cu încercarea Urainei de a obţine intrarea în NATO la celebrul summit de la Bucureşti. România nu este o miză pentru nimeni din punct de vedere politic, economic, astfel încât americanii, britanicii, francezii să se bată pentru noi. Decizia de a intra în NATO a fost luată la finalul anilor ’90, în perioada preşedintelui Emil Constantinescu, datorită războiului din Iugoslavia. Putin de-abia preluase puterea, aşa că nu era la masa discuţiilor.

    Războiul de lângă noi nu este altceva decât o istorie a prăbuşirii URSS, pe care Putin a denumit-o cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului trecut, şi a ceea ce a urmat, respectiv eliberarea ţărilor foste comuniste din lagărul influenţei sovietice şi trecerea de partea NATO şi a UE. Pentru generaţia mea, a decreţeilor, intrarea României în NATO şi UE în 2004, respectiv 2007, a însemnat totul, după ce în primul deceniu de după prăbuşirea comunismului am ratat aceste obiective şi credeam că am fost lăsaţi/vânduţi de americani încă o dată ruşilor, ca în anii ’40, când s-au stabilit zonele de influenţă.

    2. Căderea URSS, respectiv a sistemului sovietic, era doar o chestiune de ani, pentru că se prăbuşea din punct de vedere economic. Perestroika, modelul politic lansat de Gorbaciov, respectiv socialism cu faţă umană, trebuia să fie preluat de toate statele foste comuniste ca o supapă la tensiunile din blocul comunist şi la schimbarea de generaţii. Ceauşescu nu a înţeles acest lucru, iar după cum scrie William Taubman americanii nu aveau nimic împotrivă dacă ruşii invadau România ca să-l dea jos pe Ceauşescu. Marile puteri – americanii (Bush), britanicii (Margaret Thatcher), francezii (François Mitterrand) – îl lăsau pe Gorbaciov să extindă Perestroika în ţările foste comuniste ca o alternativă la sistemul politic de tip sovietic. Ideea era că trebuia să existe un singur partid, dar în interiorul acestuia să fie ceva mai multă democraţie politică, care să fie extinsă şi la nivel economic. Exact cum este modelul chinezesc actual. Nici vorbă ca americanii să impună modelul politic al ţărilor occidentale, aşa cum am crezut cu toţii că s-a luat decizia în anii ’80, odată cu alegerea unui papă polonez. Dar evenimentele au luat-o înainte şi toate ţările foste comuniste – Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România – s-au trezit peste noapte într-un capitalism pur şi într-o democraţie mai democrată decât în sistemul politic occidental. Aşa se face că marile puteri occidentale nu au fost pregătite din punct de vedere politic, social şi economic pentru deceniul ’90 în aceste state. FMI nu avea nicio idee cum să gestioneze prăbuşirea economică a ţărilor foste comuniste (într-o discuţie la BNR, Mugur Isărescu a spus acest lucru). Dar aceste ţări, în frunte cu cei care au preluat puterea, un amestec între comunişti-securişti-noii capitalişti, au reuşit cumva să treacă prin anii ’90 şi să se desprindă de URSS, care avea propriile probleme interne, mult mai mari decât ceea ce se întâmpla la Varşovia, Praga, Budapesta sau chiar la Bucureşti. A fost o şansă extraordinară, mai ales că ruşii nu s-au implicat militar, aşa cum cereau generalii vechi. Şi probabil cum ar fi făcut Putin dacă ar fi venit la putere mai devreme.

     

    3. Problema reunificării Germaniei trebuie privită în contextul actual. Americanii (Bush), britanicii (Margaret Thatcher), francezii (François Mitterrand) nu au fost de acord cu reunificarea Germaniei din motive istorice. Dar nu puteau ei să se opună public acestui lucru mai ales în contextul evenimentelor de atunci, în care toată lumea voia libertate, democraţie, un alt sistem politic. Aşa că i-au spus lui Helmut Kohl, cancelarul Germaniei, că dacă Gorbaciov este de acord cu retragerea trupelor sovietice din RDG, ei nu s-ar opune pe termen lung acestei reunificări, pentru că s-au gândit că niciodată ruşii nu vor fi de acord cu această idee, să plece militarii din Berlin. Dar Kohl a reuşit să-l convingă pe Gorbaciov în privinţa reunificării Germaniei, aşa că americanii, britanicii şi francezii s-au trezit în faţa unui fapt împlinit, pe care nu puteau să-l conteste public. Kohl a plătit peste 200 de miliarde de mărci germane ca preţ pentru reunificare, plus deschiderea către investiţiile tehnologice nemţeşti într-o economie rusească rămasă mult în urmă. Acest lucru a dus la cooperarea puternică între nemţi şi ruşi din punct de vedere economic, ceea ce a ridicat Germania, aducând-o la masa discuţiilor, punând-o faţă în faţă cu americanii.

    WILLIAM TAUBMAN este profesor emerit de ştiinţe politice la Colegiul Amherst. Biografia lui despre Hruşciov, apărută în limba română la Editura Meteor Publishing, a câştigat Premiul Pulitzer şi National Book Critics Circle Award. El trăieşte în Amherst, statul Massachusetts.

    4. Aripa militară din URSS, dar şi Gorbaciov nu au fost de acord cu independenţa Ucrainei şi a fostelor ţări sovietice parte din URSS. Gorbaciov s-a gândit că ucrainenii, pe care îi vedea sovietizaţi şi rusificaţi după deceniile de lagăr sovietic, nu vor susţine prin referendum independenţa Ucrainei. Dar votul copleşitor pentru acest lucru – peste 90% dintre ucraineni au votat pentru independenţă şi crearea unui stat propriu – a năruit  modelul politic sovietic. Aşa se explică de ce Putin a încercat şi încearcă să întoarcă istoria la anii ’90, atunci când Moscova controla Kievul.

     

    Chiar dacă această carte are 880 de pagini, merită să o citiţi.

    Repet, pentru noile generaţii, Gorbaciov, epoca lui şi deciziile luate atunci, catastrofale din punctul de vedere al ruşilor dar bune pentru fostele ţări comuniste, inclusiv pentru România, nu înseamnă nimic. Aşa că, din când în când, trebuie să scoatem la iveală această istorie, pentru a nu considera intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană ca pe un dat. În orice moment lucrurile se pot schimba, iar istoria şi desfăşurarea evenimentelor să fie împotriva noastră. Dacă Putin ar fi ajuns la Kiev şi ar fi schimbat regimul politic şi militar, în mod cert ar fi încercat acelaşi lucru şi cu o ţară NATO. Măcar ca un test, ca să vadă până unde poate să meargă.  

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Ce model politic şi economic preferaţi? Cel al lui Viktor Orban din Ungaria, cu retorica lui naţionalistă, împotriva Bruxelles-ului şi remaghiarizarea economiei, sau modelul românesc, cu Iohannis absent, cu cumetria politică de la noi, cu guvernele de la Palatul Victoria fără nicio strategie?

    Nu de puţine ori, în discuţiile/disputele economice, politice, geopolitice pe care le am sau la care asist este invocat Viktor Orban, premierul Ungariei, ca fiind un lider adevărat, un adevărat lider de stat, care apără interesele ţării, care are curajul să se ridice împotriva Bruxellesului şi, mai nou, împotriva sancţiunilor americanilor la adresa Rusiei din cauza invadării Ucrainei.

    Această admiraţie vine în opoziţie cu preşedintele Klaus Iohannis care nu vorbeşte deloc, care tot timpul este absent din spaţiul public şi din temele majore cu care se confruntă România, care nu are păreri şi care tot timpul pare că este în concediu.

    Ca să nu mai vorbim de faptul că Orban este liderul guvernului, faţă de premierii noştri, care sunt vai de mama lor (vezi Viorica Dăncilă, de care îşi amintesc toţi).

    Partenerii mei de discuţie cred că Viktor Orban are o strategie pentru ţara lui, faţă de liderii noştri politici care nu au nimic, care ascultă ordinele care vin de la Bruxelles şi, mai nou, din cauza războiului, de la americani.

    Vorba aia, noi ce treabă avem cu războiul din Ucraina, ce treabă avem cu ucrainenii, să nu-i supărăm pe ruşi că vin peste noi, nu mai bine stăm noi în banca noastră, ce ne trebuie baze militare americane în România?

    Aceste opinii sunt prezente în discuţiile de cafenea dar şi în cele publice.

    O parte din oamenii de afaceri români care au 60, 70, chiar 80 de ani, se uită cu ceva admiraţie către Viktor Orban, în comparaţie cu Iohannis, cu guvernul/guvernele de la noi, sau cu miniştrii de la noi.

    Ca să nu mai vorbim de cei din administraţia publică aproape de pensie, care sunt fanii lui Viktor Orban şi a modelului lui, în care statul, deci instituţiile de stat, deci cei care lucrează la stat conduc tot.

    Modelul lor de business este capitalismul de stat, un amestec între modelul lui Viktor Orban, modelul chinezesc şi chiar rusesc. Pentru oamenii de afaceri din prima generaţie, care au privatizat întreprinderile de stat, modelul lor ideal se bazează pe comenzile de stat, pe influenţa statului în economie, adică statul să le deschidă uşile în economia capitalistă, să le dea contractele, dar banii să rămână la ei. Şi dacă s-ar putea, capitalismul de stat să fie fără concurenţă. Uniunea Europeană, cu Bruxellesul, îi încurcă.

    Dacă te uiţi puţin în ADN-ul lor, unii chiar sunt admiratorii modelului lui Putin sau cel puţin erau, până la izbucnirea războiului din Ucraina. Pentru mulţi, faptul că Putin eşuează în cucerirea Ucrainei este o foarte mare surpriză, având în vedere imaginea pe care o avea în lume. Dintr-odată lumea realizează, în special admiratorii modelului rusesc, că armata rusească nu este ceea ce ne speria pe toţi. Poate nu a fost niciodată în realitate, aşa cum economia rusească, pe care mulţi o considerau puternică, de nivelul americanilor, nu este ceea ce părea, ci dimpotrivă.

    Revenind la Viktor Orban, la modelul lui, aşa cum este el perceput la nivelul publicului din România, nu de puţine ori am auzit afirmaţii de genul să ne luăm Petromul înapoi, să ne luăm BCR-ul înapoi, să ne luăm Banca Agricolă (Raiffeisen) înapoi, mai ales în contextul votului negativ dat de Austria la solicitarea noastră de a intra în Schengen.

    Am asistat la Palatul Victoria la o astfel discuţie, off the record, unde oameni de afaceri români cereau să ne luăm companiile şi băncile pe care le-am vândut străinilor înapoi.

    De ce am face acest lucru? Ca să luăm credite cu dobânzi mai mici, ca să avem benzină mai ieftină, ca să avem gazul mai ieftin, ca să nu mai ducă străinii/multinaţionalele profitul făcut în România în afară.

    Pe lângă companiile din energie şi bănci, care nu mai sunt ale noastre, toţi ochii sunt pe retailerii străini, care îi omoară pe furnizorii români, care nu pot să-şi vândă marfa în marile magazine.

    Cam aceasta este retorica care se discută câteodată la nivel înalt.

    Este modelul lui Viktor Orban, de conducere autocratică, de capitalism de stat, de remaghiarizare a economiei, un model la care să ne raportăm?

    Ce spun datele statistice?

    Din 2010, de când a preluat puterea în Ungaria, în al doilea mandat, fără să aibă deloc opoziţie, Orban a condus Ungaria cu o mână de fier. În comparaţie, în România puterea politică a trecut de la unii la alţii, dând senzaţia că România se îndreaptă într-o direcţie greşită, că românii sărăcesc, în timp ce ungurii se îmbogăţesc.

    Conform datelor de pe platformele economice – countryeconomy.com –, în 2010 PIB-ul Ungariei era de 131,9 miliarde de dolari, cu un PIB/capita de 13.173 de dolari. România avea un PIB de 166 de miliarde de dolari, cu un PIB/capita de 8.195 dolari.

    Salariul mediu brut era în Ungaria în 2010 de 724 de euro, în timp ce în România era de 452 de euro.

    În 2022, deci după 12 ani de conducere economică politică neîntreruptă şi, repet, fără opoziţie, atât politică cât şi civică, a lui Viktor Orban, PIB-ul Ungariei a ajuns la 182 de miliarde de dolari, deci o creştere de 37,8%. PIB/capita a ajuns la 18.732 de dolari, deci o creştere de 42%. România a ajuns la un PIB de 304 miliarde de dolari, deci o creştere de 83%. PIB/capita a ajuns la 15.751 de dolari, înregistrând o creştere de 92%.

    Dacă ne uităm la salariul mediu brut, Ungaria a ajuns la 1.686 de euro, o creştere de 132% faţă de 2010. România a ajuns la un salariu mediu brut de 1.440 de euro, deci am avut o creştere de 218%.

    Deci în 12 ani de guvernare Viktor Orban România a avut o creştere dublă faţă de Ungaria, cu un Iohannisperceput ca absent şi cu schimbări repetate de guvern şi de prim-miniştri încât am uitat cine a trecut pe la Palatul Victoria.

    Dacă mai dăm puţin timpul înapoi, noi am pierdut anii ’90, când am avut capitalism de stat, pe care o bună parte din oamenii de afaceri de 60-70-80 de ani şi-au clădit businessul.

    În 1990 Ungaria avea un PIB de 34 de miliarde de dolari, faţă de 38 de miliarde de dolari, cât a avut România.

    În 2000, PIB-ul României a fost de 37 de miliarde de dolari, deci în 10 ani nu am reuşit să ne îmbunătăţim condiţia economică, în timp ce Ungaria a ajuns cu PIB-ul la 47 de miliarde de dolari.

    În deceniul ’90 Ungaria a beneficiat de investiţii străine şi de prezenţa multinaţionalelor.

    Dar după 2000, de când au venit multinaţionalele la noi, creşterea noastră economică a fost mult mai susţinută. De la 37 de miliarde de dolari am ajuns la un PIB de 304 miliarde de dolari, deci o creştere de nouă ori, în timp ce Ungaria a crescut de la 47 de miliarde de dolari la 182 miliarde de dolari, deci o creştere de patru ori.

    Revenind în timpurile noastre, mulţi dintre cei care invocă dobânzile mari din România şi ce face Isărescu la Banca Naţională, că nu ne susţine deloc, nu ştiu că dobânda de referinţă în Ungaria este de 13%, în timp ce la BNR este de 7%. Deci cu toată puterea pe care Orban o are, de a stabili inclusiv dobânda, acolo dobânzile sunt mai mari.

    Inflaţia este în Ungaria de 25,7% – ianuarie 2023, în timp ce noi avem o inflaţie de 15,07%. Cum de nu a putut Viktor Orban, care conduce cu o mână forte ţara, să stopeze creşterea preţurilor, aşa cum se cere în România de la guvern şi de la Isărescu?

    Nu ştiu care a fost un model economic mai bun – cel de la noi, cu un preşedinte ca Băsescu şi cu un preşedinte ca Iohannis, considerat absent, cu premierii pe care i-am avut la Palatul Victoria, cu miniştrii pe care îi avem, cu clasa politică pe care toată lumea o înjură, cu multinaţionalele care ne-au cucerit şi care scot profitul din ţară, dar cu care am avut o creştere economică de 92%, sau modelul politic şi economic al lui Viktor Orban, unde nimeni nu a putut să îl contrazică, unde a remaghiarizat tot ce a putut din economie, şi unde creşterea economică este la jumătate faţă de a noastră.

    Acum 20-30 de ani românii de la graniţa de Vest se duceau în Ungaria să cumpere produse şi să muncească. Acum, ungurii vin în România să cumpere produse, care sunt considerate mai ieftine, şi chiar să muncească, având în vedere că pentru anumite poziţii salariile sunt mai mari decâ la ei. Cine ar fi crezut acest lucru?

    Joi, Ionuţ Dumitru, economistul-şef al Raiffeisen, a prezentat într-o conferinţă organizată la BNR un grafic extrem de interesant legat de evoluţia economică a României comparativ cu celelalte ţări din regiune, în care se vede cel mai bine evoluţia României şi evoluţia Ungariei.

    Citiţi analiza lui ionuţ Dumitru, prezentată la conferinţa de la BNR organizată de Curs de Guvernare.

  • Poate este mai bine să iei un credit ipotecar acum, când dobânzile sunt mari şi poţi să-ţi testezi rezistenţa la plata unor rate mai mari

    Acum două săptămâni, o declaraţie a lui Alexandru Păunescu, director în cadrul Băncii Naţionale şi reprezentant al BNR în cadrul Centrului de Soluţionare Alternativă a Litigiilor Bancare, a stârnit rumoare. El a recomandat românilor să îşi amâne intenţia de a lua credite, cel puţin pentru 2023, având în vedere că suntem într-o perioadă tulbure. „Având în vedere că suntem într-o perioadă de dobânzi extrem de ridicate, recomandarea noastră pentru consumatori este să îşi amâne investiţia într-un imobil cu credit sau achiziţionarea unor bunuri de folosinţă îndelungată, măcar pe parcursul acestui an. Există situaţii în care oamenii care se calificau la un credit acum câteva luni, ca urmare a creşterii destul de însemnate a dobânzilor nu se mai califică. Mai bine să mai aştepte o perioadă. Dacă aş fi în locul consumatorilor nu aş face un credit în această perioadă, cel puţin pe parcursul anului 2023”, a spus el. La prima vedere toţi am fi de acord cu acest lucru. ROBOR-ul a crescut la 7,1%, în timp, ce IRCC-ul, dobânda de referinţă pentru creditele ipotecare este de 5,71%, iar de la 1 aprilie va creşte la 6 şi ceva la sută. Dacă adăugăm marja băncii de 2 pp, rezultă o dobândă efectivă de peste 9% pentru cei care au ca indice ROBOR, sau peste 8% pentru cei care au ca referinţă IRCC.

    Aceasta este situaţia statică. Dar dacă ar fi să credem prognoza BNR, care mizează pe o scădere a inflaţiei de la 15% în ianuarie la o inflaţie cu o singură cifră începând din al doilea trimestru, ne-am putea aştepta că şi dobânzile la lei vor scădea. De fapt, ROBOR a scăzut de la finalul anului trecut de la 8,2% la 7,1%. Pe piaţa monetară dobânzile s-au cam stabilizat, iar din partea a doua a anului analiştii cred că dobânzile de pe piaţă vor scădea. IRCC-ul, care se calculează pe baza dobânzilor efectiv tranzacţionate de pe piaţa interbancară, cel mai probabil va începe să scadă din iulie. De aceea, tocmai acum, când nu îţi vine să iei credit pentru că dobânzile sunt mari, este cel mai bine să iei credit. Dacă ai venituri suficiente, dacă banca îţi dă credit conform simulărilor pe care le face, atunci când dobânzile vor scădea vei începe să plăteşti mai puţin.  Acum un an şi jumătate, când IRCC-ul era la cel mai redus nivel, de 1,08%, toate băncile te îndemnau să iei credit ipotecar. Totul părea extrem de luminos. Numai că între timp a venit inflaţia peste noi, mai avem şi un război la graniţă, iar dobânzile au crescut spectaculos şi mult într-o perioadă redusă de timp. Aşa că mulţi s-au trezit că au luat un credit ipotecar/imobiliar cu o rată de 1.900 de lei pe lună, iar acum trebuie să plătească peste 3.000 de lei, având în vedere creşterea IRCC. Nu ştiu câte bănci au prezentat clienţilor cum ar arăta un grafic de rambursare dacă dobânzile efective – DAE – ajung la 8-10% de la 3-4%. Dacă băncile ar fi făcut simularea pe o dobândă mai mare, mulţi s-ar fi gândit de două ori dacă să se înhame sau nu la acest credit. Aşa că este mai bine varianta actuală, cu dobânzi mari, în care îţi testezi capacitatea de plată a unui credit, iar dacă te încadrezi ar putea să fie o decizie foarte bună luarea unui împrumut pentru achiziţia unui apartament. Când piaţa va simţi că lucrurile s-au liniştit şi că urmează scăderea dobânzilor, preţurile apartamentelor  vor creşte instantaneu, ceea ce va însemna în realitate o pierdere pentru client, pentru că a ratat să cumpere acel apartament la un preţ mai mic, cînd dobânzile erau mai mari. Salariul mediu a crescut anul trecut cu 13%, iar la o inflaţie de 16,4% nu este o mare tragedie în scăderea puterii de cumpărare. Când românii vor reveni la bancă pentru un credit ipotecar, preţurile la apartamente vor fi mai mari. De asemenea, dacă salariile cresc poţi să te încadrezi mai bine în plata ratei la bancă, pentru că principalul nu se schimbă. Aşa că părerea mea este că atunci când sunt dobânzile mari îţi testezi rezistenţa la credit şi capacitatea de rambursare, nu atunci când dobânzile sunt mici şi au unde să crească. Eu cred că nu ne vom mai întâlni curând cu un deceniu de dobânzi mici şi ultramici, aşa cum a fost în ultimii 10-15 ani. Aşa că ratele actuale de plată, cu dobânzi mai mari, reprezintă nivelul de referinţă pentru un client. Aşa că poate este mai bine să iei credit acum, cât dobânzile sunt mari, iar preţurile apartamentelor încă nu au început să crească. 

    Dacă ar fi să credem prognoza BNR, care mizează pe o scădere a inflaţiei de la 15% în ianuarie la o inflaţie cu o singură cifră începând din al doilea trimestru, ne-am putea aştepta că şi dobânzile la lei vor scădea. De fapt, ROBOR a scăzut de la finalul anului trecut de la 8,2% la 7,1%. Pe piaţa monetară dobânzile s-au cam stabilizat, iar din partea a doua a anului analiştii cred că dobânzile de pe piaţă vor scădea. IRCC-ul, care se calculează pe baza dobânzilor efectiv tranzacţionate de pe piaţa interbancară, cel mai probabil va începe să scadă din iulie. De aceea, tocmai acum, când nu îţi vine să iei credit pentru că dobânzile sunt mari, este cel mai bine să iei credit.

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • De la o anumită vârstă încolo, cu toată experienţa pe care o ai, îţi va fi greu să îţi găseşti un alt job dacă eşti dat afară

    Suntem într-o criză care se pare că nu a fost cuprinsă de niciun manual de economie.

    Inflaţia este la cel mai ridicat nivel din ultimele 3-4 decenii din lumea occidentală, dobânzile sunt la cel mai ridicat nivel din ultimii 20 de ani, economiile scad, am avut doi ani de pandemie şi încă nu s-a terminat, avem război în Ucraina, în mijlocul Europei, dar cu toate acestea piaţa muncii este în cea mai bună formă din ultimele decenii, şomajul este la un nivel extrem de scăzut, chiar foarte scăzut, există o presiune pe creşterea salariilor, iar companiile sunt într-o căutare permanentă de personal. Companiile din tehnologie dau oameni afară, dar dau din surplusul de oameni pe care i-au angajat în pandemie. Mai mult decât atât, multinaţionalele restructurează anumite poziţii, dar angajează în alte departamente. Spre exemplu Boeing, constructorul american de avioane, dă afară 2.000 de oameni din financiar şi HR, dar are un plan de a angaja 10.000 de oameni în sectorul tehnic, de producţie.

    În România, într-o perioadă în care ne confruntăm cu o inflaţie de 16%, cât a fost în 2022, cu dobânzi care ajung la două cifre, piaţa muncii funcţionează din plin, cererile de angajaţi sunt la cel mai ridicat nivel din ultimii ani. Statistic, rata şomajului a ajuns la finalul lunii decembrie la 5,6%, în scădere faţă de decembrie 2021. Dacă te uiţi în dreapta şi-n stânga, în marile oraşe peste tot găseşti afişe cu „Angajăm personal”, alături de afişe pe magazine „For sale/for rent”. Este chiar un paradox.

    Dar aici vine un mare DAR.

    Depinde ce se caută. În lumea occidentală, dar şi la noi, se caută oameni în retail, oameni în logistică, ospătari, chelneri, bucătari, şoferi, curieri, vânzători etc. Foarte rar apar joburi mai specializate.

    Într-un articol din Wall Street Journal de la finalul lunii ianuarie, „Unemployment lasts longer as hiring cools”, se menţionează că pentru poziţiile mai calificate de middle management, cu ceva experienţă, viaţa devine destul de grea. Una dintre persoanele citate în articol menţionează că a fost dată afară dintr-o companie de tehnologie financiară în august, a crezut că se va reangaja imediat şi deja intră în a şasea lună şi nu-şi găseşte un job. A mers la toate interviurile, dar se pare că pentru o anumită categorie de personal numărul de joburi disponibile este extrem, extrem de redus.

    În America se găsesc joburi de entry-level în HoReCa, în logistică, în retail, dar se găsesc mai greu joburi în sectoarele mai calificate şi în poziţiile mai calificate. Şi mai ales pentru persoanele care trec de o anumită vârstă, care poate să fie 40, 45, 50 şi peste de ani.

    În România, conform unui studiu BestJobs, a doua platformă de recrutare online de pe piaţă, vârsta reprezintă în continuare un criteriu important în procesul de recrutare. Experienţa contează doar pentru anumite poziţii specializate şi superspecializate: conform sondajului, 80% dintre candidaţii de peste
    45 de ani pentru un job simt că există o reticenţă a recrutorilor privind persoanele mai în vârstă, iar 60% susţin că au participat la cel puţin un interviu de angajare la care au fost discriminaţi din cauza vârstei. De cealaltă parte, unu din trei recrutori recunoaşte că a refuzat cel puţin o dată un candidat din cauza vârstei.

    Când vine vorba de candidaţii mai în vârstă, 34% din recrutori spun că sunt îngrijoraţi de lipsa candidaţilor în ceea ce priveşte experienţa cu tehnologia, 14% de rezistenţa lor la schimbare, alţii 14% de lipsa de deschidere privind învăţarea de lucruri noi şi de riscul crescut al apariţiei unor probleme de sănătate – 14%, menţionează Best Jobs.

    Concluzia pe care am putea să o tragem este că, de la o anumită vârstă încolo, dacă ai neşansa de a fi restructurat, disponibilizat, de a fi dat afară, cu toată experienţa pe care o ai îţi va fi foarte greu sau din ce în ce mai greu să îţi găseşti un post similar, pe acelaşi salariu şi în aceleaşi condiţii. Aici este adevărata criză.  

    Această opinie a apărut prima dată pe Business Magazin.