Suveranul Pontif s-a întâlnit la Berlin cu un grup de evrei, cărora le-a spus că vizita sa îl aduce într-un “loc esenţial de aducere aminte, dezolanta aducere aminte a faptului că de aici a pornit Shoah, aici a fost planificată şi organizată anihilarea fraţilor noştri evrei din Europa”.
Papa Benedict a vorbit despre “stăpânirea nazistă a terorii” ca fiind bazată pe “un mit rasist, între elementele căruia a fost şi respingerea lui Dumnezeu cel al lui Avram, Isac şi Iacob, Dumnezeu cel al lui Isus Cristos şi al tuturor celor care cred în el”.
“Adolf Hitler cel presupus ‘atotputernic’ a fost un idol păgân, care a vrut să-i ia locul Dumnezeului biblic, creatorul şi tatăl tuturor oamenilor”, a declarat Suveranul Pontif.
El a atras atenţia că “refuzul de a ţine cont de acest Dumnezeu îi face întotdeauna pe oameni să nu ţină cont nici de demnitatea umană”.
Papa a apreciat calitatea dialogului Bisericii Catolice cu iudaismul şi a adăugat că “noi, creştinii, ar trebui să devenim tot mai conştienţi de afinitatea noastră cu iudaismul. Pentru creştini, nu poate exista niciun hiat în istoria mântuirii. Mântuirea vine de la evrei”.
Papa Benedict s-a pronunţat pentru un dialog între lectura Bibliei ebraice şi cea a Vechiului Testament creştin (respectiv între comunităţile care reprezintă civilizaţia iudeo-creştină), afirmând că acest dialog trebuie “să întărească speranţa noastră comună în Dumnezeu, în contextul unei societăţi tot mai secularizate”. “Fără această speranţă, societatea îşi pierde umanitatea”, a mai spus Suveranul Pontif.
Ouale rosii se ciocnesc din Duminica Pastelui pana in Duminica
Mare. Duminica Pastelui innoieste lumea cum se innoieste lumina de
echinoctiu – de aceea se mananca miei, purcei si vitei fragezi,
cas, oua rosii si pasca, arata Vlad Manoliu Furnica, etnolog la
Muzeul Taranului Roman.
Se ofera pomana pentru morti, oricine intra pe usa e oaspete
binevenit, iar daca se poate, cojile de oua rosii se dau pe apa
curgatoare, sa ajunga in Tara Blajinilor, sub Apa Sambetei, cea cu
care comunica toate apele curgatoare de pe pamant. De aici si
Pastele Blajinilor, martea celei de-a treia saptamani de dupa
Paste, cand se fac petreceri la iarba verde, iar firimiturile sunt
menite poporului subpamantean al blajinilor.
In unele zone, o ceata de tineri umbla prin sat de Paste, pe la
fete mari mai ales. Il saluta pe gospodar cu “Hristos a inviat”,
canta un cantec, doua, joaca o hora. Primesc diverse daruri. Modul
de organizare este asemanator cu cel al cetelor de colindatori de
la Craciun. Tinerii se numesc “valari”, iar obiceiul
“valarit”.
In zona Brasovului, ceata poarta numele de “Junii Brasovului”, iar
conducatorul cetei se numeste vataf. Programul lor se intinde pe
durata a zece zile: la Blagovestenie, in Duminica Floriilor si o
saptamana intre Duminica Pastilor si Duminica Tomii. A doua zi de
Paste se impart in cete si merg prin sat insotiti de lautari, unde
sunt asteptati cu mesele pline de colaci, bautura si oua
rosii.
Joile oprite (Joile pomenite sau Joile verzi) sunt un ciclu cu
numar variabil de joi (3, 7, 9) cuprinse intre Pasti si a doua
saptamana dupa Rusalii. In aceste zile sunt interzise anumite
activitati casnice, agrare si pastorale, in diferite zone ale
tarii. Restrictiile au menirea de a apara oamenii, gospodariile si
roadele de urmarile fenomenelor naturale potrivnice: ploi cu
grindina si trasnete, bruma si ingheturi tarzii etc.
Inaltarea Domnului sau Ispasul este o sarbatoare care cade
intotdeauna in joia saptamanii a sasea dupa Pasti (a patruzecea zi
de la Inviere), cand Domnul Isus Hristos s-a inaltat la cer. In
seara dinaintea Ispasului se taie leustean, se pune prin case, pe
la porti si ferestre contra strigoilor; se impodobesc casele cu
flori, se bat vitele cu leustean si li se da sa manance anumite
flori ca sa nu le “strice” strigoii.
De Ispas se pune floare de soc in casa. Altii duc frunze de nuc la
biserica, apoi le poarta la brau (pentru ca si Hristos si-a pus
cand s-a inaltat), sau le rasfira prin odai. Femeile dau de pomana
lapte dulce, fac pasca si oua rosii. De la aceasta data nu se mai
mananca oua rosii. Se spune ca Ispas a fost un om vesel si ca “in
ziua lui s-a inaltat Hristos”. In aceasta zi nu se lucreaza; “cine
lucreaza de Ispas capiaza”.
Rusaliile sunt sarbatorite la 50 de zile dupa Paste, in Duminica
Cincizecimii sau a Pogorarii Sfantului Duh, numita in popor si
Duminica Mare. Este sarbatoarea anuala a pogorarii Sfantului Duh
peste Sfintii Apostoli. Pentru popor insa, Rusaliile sunt niste
fete ale campului, un fel de Iele, duhuri necurate, zane sau
Vantoase, care plutesc in vazduh sau traiesc in locuri izolate,
neumblate. Se zice ca ele coboara din cer si inseala in special
oamenii care nu tin sarbatoarea lor cu cantece si jocuri – ii
ridica in aer, ii invartesc si-i lasa sa cada; le stramba gura sau
ii lovesc cu alt rau.
In zilele de Rusalii se culeg in toata tara plantele de leac. Tot
atunci sunt impletite din flori si grau cununile de nunta. Femeile
aduc in ajunul Rusaliilor pelin si il pun sub cap pentru a fi
protejate, de Rusalii, pentru ca de boala lor nu poti scapa, “decat
prin descantece sau cetanie la manastire”. Este o sarbatoare
dedicata in mare parte unor practici de pomenire a mortilor, dar si
altor practici pastorale de ocrotire a animalelor (mai ales a
cailor).
In saptamana de Rusalii se joaca Calusul. Calusul este jucat de
Mutul Calusului, un personaj tacut si ciudat cu barba de tap, fata
acoperita cu o masca din piele de capra si cu caciula din blana de
ied care poarta la brau un falus cioplit din lemn si tine pe umeri
o traista cu leacuri pentru bolile animalelor si un fel de totem
cioplit din lemn numit “Ciocul Calusului”. Ceata de flacai care
insoteste Calusul sunt calusarii. Dansul Calusului are o mare
vechime, raspandit la romanii din nordul Dunarii dar si la aromani
si meglenoromani. Forma sa culta de astazi este o stilizare
simplista a unui obicei cu radacini stravechi.
Ambitia lui de a confrunta, de-a lungul secolelor, cele doua
lumi si cele doua credinte, concretizata in proiectul romanesc al
Cvintetului Islamului, isi afla in acest al treilea panou momentul
de varf. Ne aflam la sfarsitul anului 1499, cand arhiepiscopul
Granadei, sfetnic de taina al Reginei Isabela, tocmai a poruncit
distrugerea tuturor cartilor scrise in limba araba.
Acest autodafé pecetluieste sfarsitul glorioasei civilizatii
al-Andalus, care a marcat timp de sapte veacuri peninsula iberica.
Existenta populatiei musulmane pe teritoriul Spaniei este grav
amenintata, iar singurele alegeri posibile raman convertirea sau
exilul.
Tariq Ali, “La umbra rodiului”, Editura Humanitas Fiction,
Bucuresti, 2010
