BusinessMagazin

Tag: comentariu

  • Opinie Dragoş Pătroi, DRP Tax Wizards: Stânga sau dreapta? Sau invers?

    Din capul locului, vreau să precizez că nu sunt un cunoscător (nici măcar un privitor) al scenei politice şi al doctrinelor promovate de partidele politice; totuşi, trebuie să recunosc că, în timpul facultăţii, disciplina la care am studiat doctrinele economice şi istoria gândirii economice a fost una dintre preferatele mele.

    În viaţa reală, nu cea a show-urilor de televiziune, nu ştiu cât de mult împărţirea asta în stânga şi dreapta din plan politic îşi mai găseşte echivalentul şi în plan economic. Haideţi să ne uităm la China şi cu asta cred că am spus totul! Sau să mai spunem că în 2004 cota agregată de impozitare a banilor “scoşi din firmă” (adică impozit pe profit de 25% şi pe dividende de 5%) era de 28,44%, iar acum (cu tot cu cotă unică de 16%) este de 29,44%. Desigur, pot fi date foarte multe exemple şi în celălalt sens (iar regimul de impozitare al veniturilor realizate de persoanele fizice este, cred eu, cel mai sugestiv dintre ele).
    Parafrazând, de-o fi stânga, de-o fi dreapta, bucuroşi le-om duce toate… dacă lucrurile se mişcă din punctul de vedere al mediului de afaceri şi, pe cale de consecinţă, “producem PIB” . E clar că, în etapa actuală, circuitele economice nu funcţionează la turaţie maximă (asta ca să fiu elegant în exprimare); iar, în opinia mea, acestea nu pot fi repornite decât prin creşterea cererii agregate, iar aici am în vedere cererea solvabilă. Mă refer la putinţa de a consuma, nu doar la dorinţă, că degeaba am 100 de persoane care vor să cumpere 10 apartamente care sunt existente pe piaţă, dar acest lucru nu şi-l permit efectiv decât 2 persoane; oricum, 8 apartamente tot vor rămâne nevândute! Desigur, rămân “pe piaţă” 98 de potenţiali purtători ai cererii, dar… cam atât, iar asta nu cred că ajută prea mult economia.

    Ca să creezi cerere, este evident că ai nevoie de capitaluri volatile, temporar disponibile şi în căutare de oportunităţi de fructificare, de consum sau de economisire (care, la urma urmei, sunt tot resurse investiţionale, dar aflate în stare latentă). Cum le creez sau, dacă vreţi, cum le atrag? Prin câteva măsuri relativ simple, cel puţin la o primă vedere. Lăsăm la o parte pudoarea asta feciorelnică, prost înţeleasă şi promovăm o lege a amnistiei fiscale. Modalitatea de implementare efectivă în practică e foarte amplă şi comportă o discuţie distinctă, cu numeroase opinii pro şi contra. Nu intru acum în detalii, dar menţionez că sunt adeptul unei astfel de măsuri. Chiar dacă măsura în sine poate fi percepută ca un semn de slăbiciune a statului (şi aşa şi este), la urma urmei, totul din nimic e mai puţin decât puţin din mult. Şi, în plus, a fost aplicată de numeroase ţări, situate “mai la vest” şi care ne dau lecţii despre eficienţa colectării veniturilor bugetare.

    Doi, “arunc” bani pe piaţă şi provoc o inflaţie controlabilă, la un nivel pe care însă pot să-l ajustez ulterior exclusiv prin instrumente de politică monetară. Dincolo de discursurile politicianiste, statul nu ar avea decât de câştigat, deoarece îşi reduce astfel – într-un mod “discret şi elegant”, deşi nu foarte onest faţă de contribuabili – efortul (în termeni reali) pentru susţinerea serviciului datoriei publice interne.

    După ce provoc această “încălzire” (e adevărat, mai mult sau mai puţin artificială) a economiei, implementez o legislaţie a holdingului, “de-adevăratelea”, nu “timidă”, ca acum, chiar cu riscul de a inflama spiritele în rândul “clasei muncitoare”. Concomitent, adopt măsuri fiscale eficiente şi aplicabile în cadrul procedurilor de reorganizare a afacerilor (fuziuni, divizări etc.), că doar e criză şi astfel de operaţiuni se presupune că ar trebui să fie “la ordinea zilei”. Nu în ultimul rând, ne uităm şi noi cum au procedat alte state cu impozitarea dividendelor (de exemplu, Austria) şi trec la o relaxare fiscală a regimului fiscal al acestora, ca să nu se mai gândească orice român mai cu stare în ce ţară îşi mută rezidenţa fiscală (nu că asta ar fi ceva ilegal!).

    Ei bine, odată “puse la treabă şi scoase la suprafaţă” bazele impozabile, pot trece şi la impozitarea corespunzătoare a celor peste un anumit nivel, în vederea susţinerii măsurilor de politică socială. Accept chiar şi ideea de supraimpozitare, dar nu a muncii oneste, ci a “surplusului”, în adevăratul sens al cuvântului (şi, în special, pe proprietate şi nu pe venit)! Altfel, descurajez libera iniţiativă şi, poate, realizez o egalizare, dar nu în termeni de bunăstare, ci de pauperizare chiar şi a celor care muncesc. Acum ceva timp am participat la un seminar internaţional de fiscalitate şi, într-un anumit context, l-am întrebat pe un neamţ dacă e de stânga sau de dreapta. Mi-a răspuns fără ezitare: “Şi de stânga, şi de dreapta”. Văzându-mă mirat, mi-a explicat: până atunci când marea masă a cetăţenilor care muncesc (şi mi-a subliniat “care muncesc”) au asigurat strictul necesar unui trai decent, sunt de stânga; apoi devin de dreapta, că doar oamenii nu sunt egali şi unii folosesc cosmetice indigene, iar alţii parfum franţuzesc. Interesant răspuns, nu? Desigur “strictul necesar” şi “traiul decent” sunt două noţiuni care pot diferi în România şi Germania; doar parfumul franţuzesc e acelaşi peste tot…

    Dragoş Pătroi este managing partner al firmeide consultanţă fiscală DRP Tax Wizards şi cadru universitar ASE Bucureşti.

  • Opinie Dragoş Pătroi, DRP TAX WIZARDS: Cât de mare este mica noastră datorie publică?

    Raportat strict la analiza pur matematică a indicatorilor macroeconomici, România chiar nu ar avea motive reale de îngrijorare. Mai ales în ceea ce priveşte nivelul datoriei publice, abordată din perspectiva unei analize relative ca pondere în PIB. Cu toate că ritmul de creştere al datoriei publice (atât interne, cât, mai ales, externe) a fost unul destul de alert în ultimii doi ani, ponderea acesteia este în continuare de sub 50% în PIB, în condiţiile în care ţări considerate industrializate şi cu tradiţie din Europa vestică au o valoare supraunitară a respectivului raport. Deşi, teoretic, se pare că stăm destul de bine, nu ştiu dacă lucrurile sunt, într-adevăr, chiar “pe roze”. De ce spun asta? Personal, cred că mai important chiar decât nivelul în sine al datoriei publice este capacitatea de a rambursa respectiva datorie publică. Capacitate care, cel puţin pe termen mediu, rezidă într-o creştere economică sustenabilă şi durabilă, în măsură să conducă la redimensionarea (evident, în sensul creşterii) a PIB-ului. Degeaba ai un nivel al datoriei publice apreciat – la un moment dat – ca fiind unul rezonabil dacă, ulterior, înregistrezi o scădere a PIB-ului care va conduce la un “gol de resurse” la bugetul general consolidat şi, implicit, va face datoria ta publică ca ţară mult mai greu de suportat şi (în funcţie de amplitudinea fenomenului de contracţie a economiei) poate chiar de onorat.

    Raţionamentul anterior este valabil în condiţiile în care se menţine gradul de colectare al impozitelor şi taxelor. Dacă invocăm (perfect justificat, zic eu) actualele constrângeri şi restricţii bugetare specifice unei perioade de criză economică (nu numai pe plan intern) şi, pe cale de consecinţă, imposibilitatea promovării unor măsuri eficiente şi vizibile de încurajare a creşterii econo-mice, este de la sine înţeles că s-ar impune creşterea acestui grad de colectare, pentru evitarea oricăror sincope stânjenitoare privind plata serviciului datoriei publice.

    În mod paradoxal, din acest punct de vedere, chiar nu trebuie să ne îngrijoreze nivelul datoriei publice, deoarece “stăm bine” la evaziunea fiscală. Nu, chiar nu glumesc şi o să explic de ce! Dacă ponderea economiei nefiscalizate în PIB este cea care se vehiculează, înseamnă că PIB-ul are un potenţial de creştere substanţial; în consecinţă, ponderea datoriei publice în PIB-ul potenţial este mult mai redusă decât ponderea datoriei publice în PIB-ul efectiv realizat (cel din statisticile oficiale). Deci, practic, economia (în ansamblul său) dispune de resursele necesare – fie ele şi “latente” (adică, aflate, cel puţin momentan, în afara sferei de fiscalizare) – pentru a susţine rambursarea datoriei publice, cu atât mai mult cu cât reuşim să “mutăm” PIB-ul din potenţial în efectiv.

    Mereu am considerat că – aşa cum există o rată naturală a şomajului, unanim acceptată – la fel de bine există şi o rată naturală a evaziunii fiscale, deşi nu cred în “moralitatea” economiei subterane şi nici în rolul său “de supapă” a economiei oficiale. Problema care se pune este să identificăm soluţiile optime şi cele mai eficiente măsuri pentru a coborî spre acest nivel.

    Dacă lăsăm la o parte fudulia şi o moralitate prost înţeleasă şi acceptăm realitatea aşa cum e – având în vedere mai ales cauzele şi nu efectele – cred că putem folosi semnalele transmise de palierul informal în vederea stabilizării economiei oficiale şi corijării dilemelor de comportament fiscal ale contribuabililor. Da, mă refer inclusiv la declararea unui “moment zero”, după o procedură similară ca şi în cazul altor state “cu experienţă în ale democraţiei şi economiei de piaţă”.

    Datoria publică poate să scadă chiar dacă contractăm noi împrumuturi, dar doar dacă ritmul său de creştere este inferior ritmului de creştere al PIB-ului, în condiţiile cel puţin ale menţinerii gradului de colectare. În caz contrar, s-ar putea ca – nu peste mult timp – mica noastră datorie publică să ni se pară destul de mare şi de greu de suportat.

    Dragoş Pătroi este managing partner al firmeide consultanţă fiscală DRP TAX WIZARDS şi cadru universitar ASE Bucureşti.

  • Dragos Damian, Terapia-Ranbaxy: La Multi Ani Economici, Europa!

    Desigur ca mecanismul complex care leaga astazi tarile Uniunii Europene pastreaza un pic mai putin din formularea idealista a lucrarii lui Schumann, o declaratie care consemna ca “pacea mondiala nu poate fi asigurata fara a face eforturi creatoare proportionale cu pericolele care o ameninta semnaland ca “alăturarea naţiunilor europene implică eliminarea opoziţiei seculare dintre Franţa şi Germania si ca “orice acţiune întreprinsă trebuie să aibă în vedere în primul rând aceste două ţări”.

    Dar de fapt atat de mult, pentru ca daca vom citi din nou si cu atentie declaratia, ne va fi clar ca la origine miscarea de alaturare a natiunilor europene a avut ratiuni pur economice, constituindu-se ca o miscare necesara si logica care sa continue planul Marshall si care sa asigure functionarea continentului.

    Si astazi, la 52 de ani de atunci, cu 27 de tari membre si cu peste 500 de milioane de oameni logati sub steagul albastru cu 12 stelute si cu una dintre cele mai inovative economii de pe planeta, Uniunea Europeana trebuie sa raspunde inevitabil intrebarea pe care i-o punem noi in numele copiilor nostri: “quo vadis economia?”. Ne gandim ca sloganul “unitate in diversitate” a facut sens inca de la adoptare din anul 2000 reflectand ideologia nobilă a UE, care nu şi-a propus dominare şi impunere de modele, ci convieţuire paşnică şi colaborare între statele membre; mai probabil insa ca astazi, acum in noul ciclu economic, noua ordina mondiala generata de globalizare si de marile dileme financiare ale uber-puterilor, exista mai mult sens in pragmaticul “unitate in competitie economica”.

    Probabil ca cel mai grozav deficit al Uniunii Europene astazi este deficitul de modele economice blockbuster care s-o propulseze inaintea altor economii. Poate ca uniunea, mult prea tanara si naiva si de dreapta, a acceptat de-a lungul anilor mult prea multe reciprocitati comerciale fara ca ea sa fie reciproca, a avut politici economice mai “ne-embargoiste” decat alte mari puteri mondiale si a creat un model industrial autosuficient bazat pe consumatorul sofisticat si scump vest-european. De asemenea, mai mult ca sigur ca includerea valului 2 si 3 de tari a avut consecinte economice complicate pentru tarile deja existente, pentru ca a adus la masa rotunda tari cu economii pret-competitive, doritoare de a expansiona pe piata comuna, deja partenere ale unor economii in afara Uniunii Europene si populate de consumatori mai putin sofisticati si mult mai nationalisti. Daca este permisa comparatia, este ca si cand ar fuziona 27 de companii, fiecare cu modelul propriu de afaceri de succes, dar fara ca un consiliu comun de administratie sa fi reusit sa creeze un model integrat de business.

    Asa ca, nu este nici o mirare ca reconstructia modelului economic european incepe a se face pregătind propuneri legislative care vizează îngrădirea accesului la pieţele europene pentru companiile din ţările care refuză reciprocitatea comercială si prin reinventarea rotii consumerismului, un fel de campanie “Buy European”. Este interesant de notat paradoxul, o Uniune Europeana care democratic aluneca spre stanga tocmai ca o reactie a avatarurilor economice, dar se blindeaza cu politici economice de dreapta – dar asta nu este neaparat rau, dar nu este prea tarziu? Pe cine incercam sa impresionam, piata americana, care are “Buy American Act” din 2009, piata japoneza care este eminamente nationalist-traditionalista sau pe asiaticii continentali pentru care marfurile europene intra in categoria de lux si care oricum au penetrat Europa, cucerind-o folosind valoarea ei cea mai de pret, inovatia?

    Deci, e foarte complicat. Economia europeana, ametita de toropeala propriului sentiment de superioritate, trebuie sa alerge dupa modele noi de crestere. Nursing-ul unei noi generatii de consumatori nationalisti? 75 de milioane de consumatori turci si 45 de milioane de consumatori ucrainiei, membrii ai comunitatii mai bine mai devreme decat mai tarziu? Concentrarea pe ramuri economice hiperinovative cum ar fi aeronautica sau mai putin “elegante”, ca de exemplu agricultura? Stramutarea industriala catre hiperemergentele Rusia, China si India, asta daca ele accepta si noi suntem suficient de competitivi?

    Oricum ar fi, ii doresc tarii mele Europa sa traiasca vremuri economice interesante. La Multi Ani Economici, Europa!

    Dragoş Damian este CEO al companiei farmaceutice Terapia-Ranbaxy şi preşedintele Asociaţiei Producătorilor de Medicamente Generice din România.

  • Dragoş Pătroi: Ţărişoara, valuta şi străinătatea

    După Revoluţia din 1989, una nu tocmai de catifea, aveam să constat că vechile clişee legate de “străinătate” nu numai că nu dispăruseră din peisajul public, dar unele dintre ele – gen “nu a mâncat salam cu soia” sau “vrea să vândă ţara străinilor” – erau mai actuale ca oricând. Probabil, din punct de vedere politic şi electoral, dădeau foarte bine la popor, asta deşi, teoretic, ar fi trebuit să ne debarasăm de mentalităţile societăţii socialiste multilateral dezvoltate…

    Cu timpul, fenomenul de internaţionalizare a pieţelor de producţie şi de desfacere a devenit tot mai vizibil, globalizarea economică fiind noul cuvânt de ordine în lumea afacerilor; astfel, uşor-uşor, teoria lui David Korten a capătat din ce în ce mai multă consistenţă… Se pare că nici noi nu am avut prea multe opţiuni şi – mai de voie, mai de nevoie, mai direct sau mai discret – am intrat şi în NATO şi în UE (nota bene!), iar economia românească a trebuit să se integreze în această “horă competiţională”; cât de pregătiţi am fost să o facem, e deja o altă discuţie!

    Pe cale de consecinţă, sintagma privind “pericolul perfid al străinătăţii” şi-a pierdut din consistenţă şi din virulenţă şi a trebuit să fie repoziţionată în noul context. Cum a fost “reinterpretată”? Simplu, la nivel fiscal, apărând astfel unele voci în mediul public care înfierează, cu aceeaşi mânie proletară de pe vremuri, transferul bazelor impozabile din România către alte jurisdicţii fiscale mai puţin restrictive. Dincolo de retorica evident populistă, am încercat să văd care sunt abaterile de la normele legale în cazul transferului transfrontalier al profiturilor şi/sau veniturilor.

    La nivelul profiturilor, atâta timp cât există un Ghid O.E.C.D. în domeniul preţurilor de transfer – prin care se menţionează foarte clar modul de stabilire a valorii de piaţă după “principiul lungimii de braţ” -, iar prevederile acestuia au fost asimilate la nivel de practică în spaţiul comunitar şi transpuse inclusiv la nivelul legislaţiei fiscale interne (fie în Codul fiscal sau de procedură fiscală, fie în Ordinul nr. 222/2008), chiar nu văd care e problema. Cu un singur amendament: preţul tranzacţiilor dintre persoane afiliate să fie cel de piaţă, raportat la conţinutul şi modul de întocmire şi structurare ale dosarului preţurilor de transfer. Desigur, dacă ne raportăm şi la nişte speţe (mai “neconvenţionale”) din jurisprudenţa comunitară, lucrurile devin şi mai “incitante” – asta fără a mai pune la socoteală faptul că Liniile Directoare O.E.C.D. în domeniul preţurilor de transfer au fost revizuite în iulie 2010, fiind introduse noi prevederi legate de regimul fiscal pe care îl implică restructurarea unei afaceri.

    Pe de altă parte, la nivelul veniturilor, valul de modificări ale legislaţiei fiscale (aferente perioadei septembrie 2011 – februarie 2012) cred că au avut cel mai mare impact practic, efectiv, la nivelul regimului fiscal aplicabil veniturilor obţinute de nerezidenţi din România. Astfel, anterior apariţiei O.U.G. nr. 30/2011 (ale cărei prevederi au intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2012), reconsiderarea statutului de rezidenţă fiscală se realiza dacă cel puţin unul din criteriile de stabilire a rezidenţei fiscale (reglementate la art. 7 pct. 23 Cod fiscal) nu era respectat 3 ani consecutivi, şi nu doar pe parcursul unui singur an! În plus, criteriile respective – deşi destul de restrictive – au şi un grad ridicat de risc fiscal, cel puţin atâta timp cât Normele metodologice nu definesc conceptual, ca atare, noţiunea de “centrul intereselor vitale”, ci doar fac trimitere la unele situaţii (subiective, în opinia mea!) în funcţie de care acesta se poate stabili. Nu în ultimul rând, formularele prevăzute a fi întocmite şi procedura de întocmire şi depunere a acestora (conform reglementărilor aduse de O.M.F.P. nr. 74/2012), îmi dau senzaţia că statutul de nerezident fiscal în România ar avea nevoie de un fel de “viză” a organelor fiscale.

    În ceea ce mă priveşte, cred că s-a plecat iar de la efect şi nu de la cauză. Adică am preferat să limităm posibilităţile practice de optimizare a sarcinii fiscale – privind această “magie neagră” (perfect legală însă!) a schimbării rezidenţei fiscale – decât să procedăm la o relaxare a regimului fiscal de impozitare a dividendelor. Asta în condiţiile în care ţări respectate şi cu tradiţie din U.E. (fără a mă referi aici la paradisurile fiscale “clasice” ale Europei) au înţeles mai bine “mersul lucrurilor” şi au procedat în consecinţă, acest fapt conducând la încheierea unor noi Convenţii de evitare a dublei impuneri între România şi ţările în cauză, în anii 2000 – spre exemplu, cota de impozitare a dividendelor obţinute din România de un rezident austriac nu poate depăşi 5%, conform prevederilor corelative ale Codului fiscal şi ale Legii nr. 333/2005.

    Dragoş Pătroi este consultant fiscal, managing partner la DRP Tax Wizards.

  • Tentaţia inovaţiei: telefoanele care îţi plătesc cumpărăturile

    Cea mai mare parte dintre produsele inovative au intrat până acum în rutină, dar, la momentul apariţiei lor, distanţa faţă de ce exista anterior era frapantă. În ceea ce priveşte cardurile, nu este greu să ne amintim momentul iniţial. Am trăit pe propria piele apariţia lor în România acum mai bine de 15 ani. Pe de altă parte însă, în America, această premieră a avut loc acum aproximativ 50 de ani. Demn de remarcat, cu tot decalajul semnificativ de start, că la capitolul inovaţii ne putem compara fără complexe şi fără falsă modestie cu ţări cu tradiţie: carduri cu cip, carduri personalizate cu fotografii sau parfum, carduri contactless – toate acestea există la noi în ţară. Următoarea treaptă firească de dezvoltare în materie de inovaţie sunt plăţile mobile.

    Plăţile mobile includ, de regulă, trei domenii distincte: m-commerce – permite utilizatorilor să facă achiziţii cu telefoanele smart -, plăţile contactless NFC – plata este realizată doar prin apropierea telefonului de terminal – şi plăţile “remote” – consumatorii pot face numeroase plăţi de pe telefonul mobil, cum ar fi facturi de utilităţi, reîncărcări de servicii prepaid, transferuri de bani P2P. Plăţile contactless cu telefonul mobil nu ar fi o premieră absolută în România. Acum aproape 4 ani a existat un proiect-test, noutatea din prezent ar fi includerea unui astfel de produs în oferta curentă a instituţiilor financiare. În acest moment, în cazul plăţilor mobile, din punctul nostru de vedere sunt îndeplinite toate condiţiile esenţiale pentru succesul oricărui produs/serviciu: siguranţa, confortul în utilizare şi avantaje clare pentru utilizatori.

    Desigur, piaţa se află la început, dar astăzi ciclul de dezvoltare a unui serviciu este mult mai scurt şi mă aştept ca în scurt timp să avem în România mai multe proiecte de plăţi mobile, atât m-commerce, remote, cât şi NFC. Optimismul meu este susţinut şi de creşterea foarte rapidă a pieţei de smart phones din România. Este nevoie ca emitenţii de carduri şi operatorii de telefonie mobilă să agreeze modelele de business, dar s-au făcut progrese semnificative în această direcţie atât la nivel mondial, cât şi european. E o chestiune de timp, foarte probabil nu prea îndelungat.

    Potenţialul foarte mare al plăţilor mobile la nivel global a fost confirmat de mai multe studii. O cercetare făcută de Yankee Group în iunie 2011 estima că, până la finalul anului 2011, valoarea tranzacţiilor mobile globale va ajunge la 241 mil. dolari, iar în 2015 va depăşi un trilion. Aceeaşi sursă indică EMEA (Europa, Orientul Mijlociu şi Africa) drept cea mai activă regiune pe acest segment, ea reprezentând 41% din valoarea tranzacţiilor mobile, comparativ cu 35% – America de Nord, 22% – Asia Pacific şi doar 1% – America Latină. Un alt studiu din 2010 al Portio Research arată că în 2009 erau 81,3 milioane de oameni în toată lumea care îşi foloseau telefonul mobil pentru plăţi. Până la sfârşitul lui 2014, această cifră este preconizată să crească la aproape 490 de milioane, adică 8% din abonaţii de telefonie mobilă. Conform unei alte estimări din 2011, aparţinând celor de la Frost & Sullivan, valoarea totală a plăţilor prin tehnologia NFC va depăşi 110 miliarde de euro în 2015. Mai mult, Orange a anunţat recent că aproximativ 550 de milioane de telefoane smart vor avea facilitatea NFC (Near Field Communication) până în 2016. Dincolo de teorie şi pentru că, în final, experienţa utilizatorului este cea care contează cel mai mult, eu sunt un mare fan al acestui mod de a plăti. Ştiu că nu mă aflu în postura să am cea mai obiectivă părere cu putinţă, dar sunt gata să îmi susţin punctul de vedere cu argumente.

    Îmi plac gadgeturile în general şi vreau să le folosesc cât mai mult posibil – dacă este posibil şi la cumpărături, cu atât mai bine. La Istanbul şi Varşovia am avut ocazia să le testez şi totul a mers extrem de repede şi de simplu, dar sunt foarte multe oraşe unde pot fi folosite, inclusiv în Bucureşti. Nu în ultimul rând, sunt un adept al acestor plăţi pentru că ştiu că sunt sigure. Cipurile contactless înglobează ultimele tehnologii în materie de securizare a tranzacţiilor, acestea având la bază standarde adoptate pe scară largă de toţi jucătorii mari de pe piaţă. În plus, se ştie că absenţa telefonului nu trece neobservată prea mult timp: îţi ia mai puţin de 4 minute să observi că nu mai ai telefonul, în timp ce durata până când remarci absenţa portofelului poate să ajungă, în medie, la 8 ore (conform First Data). Şi, pentru că vorbeam de tentaţia inovaţiei, măr-tu-ri-sesc că mă bucur că România a cedat acestei tentaţii şi, cum spuneam, sunt convins că ne vom lăsa subjugaţi şi de alte pro-duse sau servicii care îşi merită pe deplin calificativul “inovator”.

    Gabriel Ghiţă este business development manager CEE în cadrul MasterCard Europe.

  • Meşterul Manole şi Codul fiscal

    Să presupunem că facem parte din prima categorie, a celor de “bună-credinţă”. Deci tot schimbăm cadrul normativ ca să ce? Păi, logic ar fi, ca să construim un referenţial normativ (în domeniul fiscal) cât mai eficient. Or, una dintre condiţiile necesare în acest sens este ca actul normativ să lase “spaţii de libertate” cât mai îngus-te manifestării fenomenului de evaziune fiscală. S-a îndeplinit acest “criteriu de performanţă”? Dacă ne luăm după statisticile vehiculate – mai mult sau mai puţin oficiale – se pare că nu.

    Deşi mereu am fost adeptul teoriei că nu există metode certificate şi fidele de a cuantifica dimensiunile fenomenului de evaziune fiscală, în acelaşi timp cred că nici nu putem nega existenţa în sine a acestuia. Recitind modificările aduse legislaţiei fiscale – în general, cele ulterioare datei de 01 iulie 2010 şi, în special, cele de la nivelul procedurilor fiscale privind obligaţiile declarative şi de înregistrare ale contribuabililor – cred că măsurile coercitive implementate sunt corect şi coerent structurate. Atunci, care să fie problema cu evaziunea asta de e atât de mărişoară şi ce facem cu construcţia începută de nu reuşim să o scoatem la capăt? Personal, cred că s-a umblat la efect şi nu la cauză. Şi, astfel, s-ar putea ca toate aceste măsuri să creeze doar costuri administrative suplimentare la nivelul firmelor de bună-credinţă şi nu să conducă la diminuarea consistentă a evaziunii fiscale – “găselniţa” cu Registrul Operatorilor Intracomunitari fiind unul dintre exemplele în această direcţie. Cine ar putea juca rolul Anei din celebra baladă populară? Ce anume trebuie “sacrificat” pentru a putea implementa o construcţie durabilă a Codului fiscal? Desigur, în capul listei putem include acele reglementări legislative asimilate ca fiind o formă de agresiune exercitată asupra veniturilor contribuabililor, percepute de aceştia ca fiind legitime şi datorate exclusiv muncii şi priceperii lor.

    Prima care îmi vine în minte este cota de impozitare a dividendelor. Odată cu ajustarea acesteia până la un nivel de maxim 5%, ar putea dispărea şi tentaţia unor antreprenori de a-şi modifica (perfect legal!) statutul de rezidenţă fiscală, în jurisdicţii fiscale “ceva mai îngăduitoare” şi – nota bene! – cu care România are încheiate convenţii de evitare a dublei impuneri. Trebuie să înţelegem că această practică nu este vreo formă de “magie neagră”, iar condamnarea ei publică nu poate rămâne decât la nivel declarativ – atâta timp cât se respectă condiţiile de la art. 7 alin. (1) pct. 23 şi 29 Cod fiscal şi reglementările de la art.118 Cod fiscal. Nu trebuie să inventăm noi roata, nici să ne uităm la regimul fiscal din paradisuri fiscale, dar cred că Austria poate fi un exemplu în direcţia impozitării dividendelor.

    Secundo, renunţarea la practica de a mai prognoza venituri bugetare semnificative din impozitarea câştigurilor de capital cred că ne poate ajuta să înţelegem mai bine diferenţa dintre Bursa de la Bucureşti şi instituţii similare din alte ţări – chiar fost socialiste şi, în prezent, comunitare.

    În al treilea rând, eliminarea discrepanţelor şi redundanţelor dintre regimul fiscal de impozitare a doi factori de producţie esenţiali – munca şi capitalul – cred, de asemenea, că ar fi o măsură benefică. Mai pe româneşte, “preţul” plătit (sub forma costurilor fiscale) pentru “a scoate banii din firmă” ar trebui să fie oarecum similar, fie că vorbim de dividende sau de salariu, pentru a diminua formele de remunerare salarială “alternativă”. În acest sens, plafonarea bazei de calcul al contribuţiilor sociale obligatorii şi la fondul de sănătate (nu numai la asigurările sociale, ca în prezent) este mai mult decât necesară. La urma urmei, nu vorbim de un impozit, ci de o taxă care – teoretic – ar trebui să ofere o contraprestaţie egală cu propria contribuţie.

    În conjunctura unei sarcini fiscale percepute ca având o tentă confiscatorie, dublată de o volatilitate normativă foarte vizibilă, este de la sine înţeles că unii contribuabili vor căuta să identifice proceduri operaţionale “intra legem”, care să le permită diminuarea gradului lor general de fiscalitate, cu încadrarea însă în “marja de eroare” a referenţialului normativ. Este vorba de aşa-numitul sistem al deductibilităţilor fiscale “ascunse” sau “aparente”, pe fond fiind vorba de proceduri fiscale alternative, deşi nereglementate conceptual, dar generate de caracterul dual al unor reguli fiscale şi norme contabile.

    Revenind la paralelismul conţinutului acestui articol cu titlul său, legenda spune că doar hărnicia şi priceperea Meşterului Manole nu ar fi fost suficiente să-şi termine lucrarea, dacă nu ar fi jertfit-o pe Ana, oricât de dragă îi era. Aşa cum nici doar măsurile coercitive (aplicate singular) cred că nu sunt suficiente pentru a diminua considerabil evaziunea fiscală, dacă nu “se umblă” şi la cauză; adică, dacă nu sunt introduse şi măsuri de “respiro” pentru contribuabili, chiar dacă acestea conduc – temporar şi pe termen scurt, imediat – la o scădere a încasărilor la bugetul general consolidat.

    Dragoş Pătroi este consultant fiscal, managing partner la DRP Tax Wizards

  • Dragoş Damian: Sistemul sanitar este alienat din cauza lipsei de viziune, de finanţare şi competitivitate

    Am luat ca exemplu situaţia asistenţei cu medicamente în România şi am subliniat că nu există încă o strategie naţională a medicamentului, care să clarifice care sunt direcţiile în care România trebuie, de exemplu, să facă stocuri în eventualitatea unor situaţii de forţă majoră. Lipsa unei strategii naţionale a dus la problemele semnalate în ultimii ani la Institutul Cantacuzino sau la scăderea drastică a volumelor medicamentelor fabricate în România din totalul medicamentelor utilizate în ţară, de la 62% în 2006 la 42% în 2010. Sau, şi mai scandalos, lipsa unor reglementări şi analize a nevoilor de medicamente a condus la majorarea alocărilor pentru medicamente de la aproximativ 350 milioane euro în 2007 la aproximativ 1,1 miliarde euro în 2011 (adică aproximativ 25% din totalul resurselor financiare alocate sănătăţii), fără o îmbunătăţire evidentă a accesului la medicamente, a stării de sănătate a pacienţilor sau a speranţei de viaţă. Toate aceste evoluţii ineficiente, datorate lipsei unei strategii multianuale şi transpartinice au făcut ca România, o ţară cu o tradiţie industrială bogată în sectorul farmaceutic, să fie doar o ţintă pentru importuri, care ar putea fi oricând sistate, riscându-se astfel accesul la medicamente al pacienţilor.

    Am subliniat de asemenea că, la nivel conceptual, legea sănătăţii, stabileste exclusiv cadrul general, noţiunile definitorii, structurile componente, sursele de finanţare şi răspunderea pentru un sistem sanitar funcţional. Proiectul noii legi a sănătăţii care a cauzat foarte multe confruntări, multe din ele politizate şi în necunoştinţă de cauză, nu va avea efectele scontate fără o legislaţie secundară pe măsură, care să fie clădită pe priorităţi strategice. Astfel, legislaţia secundară şi terţiară va trebui să se pronunţe asupra a şase direcţii strategice de reformare a sistemului, după cum urmează:

    – Prioritizarea: care sunt prorităţile sistemului sanitar (dar şi care sunt argumentele care stau la baza deciziei): sănătatea publică, sistemul de urgenţă, medicina primară, ambulatorie, serviciile spitaliceşti, programele naţionale, etc.? La urma-urmei, doar consensul asupra priorităţilor va asigura alocarea corectă şi transparentă de resurse;

    – Standardizarea: serviciile medicale trebuie să păstreze standarde uniforme, în aşa fel încât actul medical să aibă aceeaşi calitate şi acelaşi cost indiferent de cadrul în care este prestat;

    – Finanţarea: în funcţie de priorităţi şi de serviciile contractate şi cu identificarea clară de resurse; în aşa fel încât să nu se promită mult şi să se ofere foarte puţin, cum este şi cazul asistenţei cu medicamente;

    – Privatizarea: care sunt structurile ce trebuie privatizate şi care sunt cele ce trebuie să rămână publice, în aşa fel încât accesul pacienţilor să nu fie condiţionat exclusiv de considerente materiale?

    – Informatizarea, despre care nu sunt necesare alte comentarii şi

    – Managementul: cine se va ocupa de administrarea structurilor şi resurselor sistemului, cine va evalua îndeplinirea indicatorilor de performanţă, etc.?

    Dragoş Damian este CEO al companiei farmaceutice Terapia-Ranbaxy şi preşedintele Asociaţiei Producătorilor de Medicamente Generice din România.

  • Despre impozite şi taxe: când cafe concert-ul devine manea…

    Şi, totuşi, dacă tot renunţăm la predictibilitatea, atât de necesară, a legislaţiei fiscale, măcar să ştim de ce o facem; parafrazându-l pe Caragiale, am putea spune: “Să se modifice primesc, dar să se schimbe ceva”. Altfel spus, ce am obţinut şi ce avem, în urma acestui adevărat război al nervilor?

    Ca să fim corecţi şi obiectivi, trebuie să admitem că modificările fiscale ale ultimilor ani au condus la un cadru normativ marcat de progrese evidente (în special, la nivelul procedurii fiscale) pe linia depistării şi sancţionării economiei nefiscalizate. Foarte bine! În plus, avem o legislaţie armonizată, în mare parte, cu directivele europene din domeniu. Corect spus, “în mare parte”… deoarece, parcurgând ultimele modificări legislative, nu pot să nu remarc că acestea nu conţin referiri la transferul “de afacere”, grupul de TVA, grupul fiscal sau corelarea amortismentului fiscal cu cel economic. Deşi e adevărat că unele dintre aceste prevederi se regăsesc, oarecum, şi în actualul referenţial normativ, forma mai mult sau mai puţin incipientă în care acestea se prezintă implică evidente riscuri de retratare fiscală, în raport cu eventuala lor operaţionalizare în practică.

    Nu pot nega că mă aşteptam la un set consistent şi bine articulat de reglementări care să contribuie la conservarea parametrilor de lichiditate la nivelul grupurilor de firme; pe scurt, la o legislaţie fiscală coerentă specifică holding-urilor. Nu neapărat sub forma unei legi speciale, care ar putea inflama spiritele, ci sub forma unor reglementări presărate “ici şi colo, în părţile esenţiale”, în cuprinsul Codului fiscal. Spre exemplu, referitor la transferul de active (sau de afacere, în unele accepţiuni comunitare), rămân în continuare mici semne de întrebare legate de încadrarea unei operaţiuni ca şi transfer global, al unui tot unitar (în loc de livrare individuală de bunuri), deşi acest fapt este esenţial pentru a atrage aplicarea “facilităţii fiscale la nivel de TVA”. Cred că se impunea clarificarea explicită a acestui aspect, mai ales în actuala conjunctură economică, în care operaţiunile de reorganizare a afacerilor se presupune că ar trebui să fie “la ordinea zilei”.

    Mergând pe acest fir logic, aş fi văzut necesară şi “punerea de acord” a amortismentului fiscal cu cel economic, atât raportat la permisivitatea utilizării metodelor de amortizare, cât şi la reducerea duratelor normale de utilizare a mijloacelor fixe (apropo, limita valorică minimă privind încadrarea în categoria mijloacelor fixe nu s-a mai modificat cam de multişor…). De asemenea, o detaliere coerent structurată şi referitoare la regulile fiscale aplicabile în cazul unui grup de interes economic cred că ar fi fost destul de bine primită de mulţi contribuabili.

    Ce am primit în schimb? Nimic din toate acestea, ci ceea ce generic denumim “deductibilitatea fiscală de 50%” (sincer, în opinia mea, mai mult o măsură de PR, decât de încurajare reală a mediului de afaceri), posibilitatea renunţării la calitatea de plătitor de TVA oricând pe parcursul anului fiscal (evident, în anumite condiţii), redefinirea bunurilor de capital prin corelarea duratei de utilizare cu cea de amortizare fiscală, corelarea termenului de depunere a declaraţiei informative 394 cu cel al decontului de TVA formular 300, ceva incidenţe fiscale la nivelul contribuţiilor sociale obligatorii, la nivelul operaţiunii de ajustare a TVA şi la nivelul valorii fiscale rămase neamortizată aferentă părţilor înlocuite din componenţa mijloacelor fixe amortizabile şi, în mare, cam atât.

    A afirma că, în ultimii ani, nu s-a făcut nimic sau nu s-a încercat măcar modernizarea legislaţiei fiscale mi se pare chiar o ipocrizie. Dar totul depinde la ce ne raportăm. La ceea ce era înainte ? Atunci, e totul ok. Dacă însă ne raportăm la ceea ce se întâmplă acum în alte jurisdicţii fiscale – din punctul de vedere al unei analize fiscale comparative – s-ar putea să nu mai fie totul ok; şi asta deoarece nici cota unică de 16% nu mai e ce a fost pe vremuri (cotă care, între noi fie vorba, nu a fost chiar atât de “unică”, încă de la începuturile ei). Lumea se schimbă, conjuncturile evoluează şi se transformă şi s-ar putea să constatăm – fără măcar să ne dăm seama la început – că actualul referenţial normativ din domeniul fiscal tinde să semene, tot mai mult, cu o manea de prost-gust: melodioasă în aparenţă, dar lipsită de consistenţă şi cu dese schimbări de ritm, care conduc (inevitabil) la numeroase dezacorduri. Poate că, în 2005 şi în perioada imediat următoare, ritmurile erau ale unui cafe concert de calitate şi multă lume (a se citi investitorii) se înghesuia să prindă un loc pe ringul de dans, dar, între timp, “notele” s-au schimbat, iar ringul de dans, încet, încet, devine din ce în ce mai gol… Îmi place să cred că avem puterea şi înţelepciunea să schimbăm iarăşi repertoriul – aşa, ca în 2005! – înainte ca sala să rămână goală; pentru că, atunci când investitorii reprezentativi, nerezidenţi sau autohtoni, se vor retrage “din scenă”, poate că nu vor mai fi aici “ca să scoată banii din ţară”, dar noi nici măcar nu vom mai avea pe cine arunca vina pentru neputinţa noastră. Şi, tot atunci, s-ar putea ca melodia “la modă” să fie nu Simfonia nr. 5 în C Minor a lui Beethoven, ci celebra manea “Cine-o fi de vină, cine-o fi greşit”.

    Dragoş Pătroi este consultant fiscal, managing partner la DRP Tax Wizards.

  • EXCLUSIV – Cum a văzut o româncă vestitul discurs al lui Steve Jobs din 2005

    Asemeni multor fani ai tehnologiei din întreaga lume, am regretat moartea prematură a lui Steve Jobs. E întotdeauna trist când ne părăseşte cineva în floarea vârstei, dar în acest caz s-a adăugat şi o notă ceva mai personală.

    Steve Jobs a ţinut discursul oficial de la serbarea mea de absolvire a facultăţii la Stanford, în 2005. Studenţii află cu câteva luni înainte cine va susţine discursul şi, deşi oricine poate propune un nume, nimic nu este sigur până când persoana aleasă nu acceptă invitaţia. Este o onoare să ai ocazia să ţii acest discurs de absolvire, cu predecesori precum secretarul general al Naţiunilor Unite Kofi Annan, consilierul pe securitate naţională Condoleezza Rice sau preşedintele Republicii Peru, Alejandro Toledo.

    La primirea e-mailului ce anunţa participarea lui Steve Jobs la ceremonie, majoritatea colegilor mei au fost extraordinar de entuziasmaţi. Se întâmpla într-o vreme în care Apple avea un mic grup de fani, iPhone-ul nu fusese încă inventat, iar vânzările de iPod-uri erau încă la început. Totuşi, designul impecabil şi calitatea deosebită a produselor Apple erau cunoscute tuturor, chiar şi celor ca mine, care nu folosiseră decât PC-uri toată viaţa. Într-un cuvânt, ştiam destule ca să mă facă suficient de curioasă să aud ce are de spus fondatorul Apple şi ce voia să ne împărtăşească din agitata lui experienţă. Când a sosit în sfârşit şi ziua absolvirii, ceremonia a fost emoţionantă. Studenţii s-au strâns în centrul stadionului, scan-dând diverse încurajări în aplauzele rudelor şi prietenilor din tribune. Am avut norocul ca mama să fie alături de mine la aceste momente unice, iar ea mi-a povestit ce pestriţi şi energici arătam de sus, din tribune. Absolvirea la Stanford este în mare parte o ceremonie dezorganizat-organizată, botezată “the whacky walk”, în care absolvenţii îşi decorează costumele negre tradiţionale în moduri cât mai trăsnite. Este un mod inedit de a-şi exprima creativitatea, dar şi de a trimite mesaje de mulţumire celor dragi. Când în sfârşit toată lumea s-a aşezat, discursul lui Jobs i-a urmat celui al preşedintelui universităţii, John Hennesy.

    Mă pregătisem psihologic pentru un discurs din categoria “sirop”, cu multe referiri la “viitorul luminos” ce ne aşteaptă şi încurajări standard. Îmi amintesc şi acum şocul pe care l-am avut când Steve ne-a povestit despre cum a fost abandonat la naştere de părinţii naturali, cum a părăsit facultatea, a fost concediat de la compania pe care a fondat-o, dar şi cum s-a îmbolnăvit de cancer la pancreas. Atenţia tuturor a fost atrasă imediat. Nu înţelegeam cum toate aceste lucruri ar putea fi considerate bune şi cu atât mai puţin motivaţionale pentru noi, la sfârşitul a patru ani de muncă intensă. Mă aflam aproape de scenă, dar la o distanţă prea mare pentru a-i putea vedea exact expresia feţei. Totuşi, pe măsură ce ne-a explicat ce a învăţat din ceea ce i s-a întâmplat şi cum s-a redescoperit pe sine prin toate aceste experienţe, mi-am dat seama ce vorbitor carismatic, amuzant şi inteligent era. Discursul ne-a captivat şi motivat pe toţi, nimeni nu-şi putea lua ochii de la el şi aşteptam cu sufletul la gură să auzim concluziile acestor experienţe unice. La finalul discursului, toată lumea a izbucnit în aplauze şi sunt convinsă că am văzut chiar şi câteva lacrimi de emoţie printre studenţi.

    Am plecat de pe stadion entuziasmată şi gata să înfrunt lumea. La fel şi colegii mei. Urma să ne îndreptăm în direcţii diferite, dar asupra unui lucru am fost cu toţii de acord: am avut parte de cel mai bun prezentator şi discurs de absolvire din toată istoria Stanford.

    Sabina Ştefania Alistar este doctorand la Universitatea Stanford, în Management Science & Engineering, cu o bursă oferită primilor 5% dintre studenţi, şi dezvoltă modele matematice pentru evaluarea impactului deciziilor din sănătate, în special pentru controlul bolilor infecţioase (HIV). Proiectele sale au fost publicate în prestigioasele jurnale PLoS Medicine şi Medical Decision Making.

    Text publicat prin amabilitatea DAS CLOUD (www.dascloud.ro)

  • Cum dobândeşte un antreprenor/manager un avantaj competitiv?

    Dacă în business avantajul competitiv este dat de inovaţie sau de calitatea produselor sau serviciilor, precum şi alte elemente caracteristice unei afaceri, în viaţa personală avantajul competitiv s-ar traduce în investiţie în dezvoltarea personală. Aşa cum inovaţia presupune o investiţie în cercetare, la nivel individual investiţia în tine se face prin participarea la diferitele programe de educaţie non-formală sau conferinţe.
    Extrapolând, putem spune că echivalentul investiţiei în cercetare ar fi participarea la evenimente sau şcoli unde te pui la curent cu noile tendinţe în management sau alte domenii de interes, cunoşti oameni, afli ce se întâmplă în alte ţări prin intermediul studiilor de caz, afli cum au rezolvat alte companii problemele noii realităţi economice şi, în general, înveţi despre cum trebuie sau ai putea să-ţi conduci afacerea în secolul XXI.
    Informaţiile pe care le culegi din asemenea evenimente sunt vitale. Vitale, dar nu suficiente, pentru că depinde de fiecare dintre participanţi cât şi cum foloseşte din ceea ce a aflat.

    Exact ca în cazul cercetărilor făcute de firme, fiecare va lua o parte din rezultatele cercetării şi o va folosi sau nu în procesul de inovaţie. Pentru a putea deveni competitivi nu numai în calitate de antreprenori, dar şi în calitate de intraprenori (cei care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei firme în calitate de angajaţi, dar au iniţiativă antreprenorială) trebuie să investeşti în formarea personală. Nu există altă variantă prin care să poţi să-ţi dezvolţi acele abilităţi de care ai nevoie pentru a fi competitiv fără să înveţi de la alţii cum să faci. Întocmai ca un atlet, oricât de mult talent ar avea, tot trebuie să înveţe cum să stăpânească o tehnică; fie că aleargă 100 m garduri, fie că sare cu prăjina, el învaţă cum să stăpânească o tehnică; sau întocmai ca un violonist, oricât de talentat ar fi acesta, dacă nu învaţă cum să-şi mişte degetele pe vioară sau cum să citească partiturile, el nu va şti să cânte la vioară. La fel şi antreprenorii, care, indiferent cât de mult citesc, dacă nu participă la cursuri non-formale, să înveţe de la cei care au trecut deja prin experienţa aceasta, nu vor reuşi să facă faţă.

    La un moment dat, fostul preşedinte al boardului de la Universitatea Harvard (între 1971 şi 1990), dl. Derek Bok, a spus: “Dacă credeţi că educaţia este scumpă, atunci încercaţi ignoranţa”. Cred că acest citat este reprezentativ pentru noi, deoarece majoritatea antreprenorilor români preferă să pornească la drum fără a fi pregătiţi, considerând că ei le ştiu pe toate, ignorând de cele mai multe ori realitatea. La fel păţesc şi companiile, multe dintre acestea refuzând să investească în cercetare deoarece se simt confortabil acolo unde se află, iar atunci când vine din urmă concurenţa şi îi depăşeşte nu înţeleg de ce li s-a întâmplat asta. Dacă priveşti totul prin prisma unei investiţii, o investiţie în tine îşi va arăta, cu siguranţă, rezultatele în timp.Tot ce îţi mai trebuie sunt două caracteristici pe care eu le consider esenţiale pentru un antreprenor, şi anume: răbdarea şi perseverenţa. Fără acestea nu vei fi în stare să clădeşti pe termen lung, vei fi la fel ca mulţi pseudo-antreprenori care fac business după ureche şi se ghidează după principiul “hit and run”. Şi asta deoarece nu au alte modele, nu au o educaţie sau formare care să-i înveţe altceva.

    Atunci când mi-am pornit eu primele iniţiative antreprenoriale (vânzări de asigurări sau sisteme de MLM), mi-ar fi plăcut să-mi spună şi mie cineva că nu aşa se face. Cu toate că eram olimpic la economie, nici şcoala nu m-a învăţat să-mi dezvolt acele abilităţi de care aveam nevoie pentru a reuşi. În final, am reuşit cu o altă afacere şi după mai mulţi ani.

    Şi tocmai pentru că vreau să uşurez drumul cât mai multor antreprenori şi manageri, pledez pentru educaţia antreprenorială. Iar un prim pas pe care puteţi să îl faceţi pentru educaţia voastră antreprenorială e să citiţi cartea “Antreprenoriat. Drumul de la idei către oportunităţi şi succes în afaceri” a lui Marius Ghenea, pe care o găsiţi distribuită împreună cu această ediţie a BUSINESS Magazin. Marius Ghenea, alături de care sunt mentor la School for Startups România 2012, este primul antreprenor român care a scris o carte despre antreprenoriat şi drumul pe care l-a deschis trebuie pavat cu cât mai multe astfel de iniţiative.

    Péter Barta este directorul executiv al Fundaţiei Post-Privatizare.