BusinessMagazin

Tag: capitalism

  • Capitalistul săptămânii: Henry Nestlé

    Nestlé este una dintre cele mai importante companii multinaţionale din industria alimentară, cu o cifră de afaceri de aproximativ 89,5 miliarde de miliarde de euro. A avut la bază asocierea a două companii: una anglo-elveţiană producătoare de lapte care a fost întemeiată în 1867 de fraţii George şi Charles Page şi “Farine Lactée Henry Nestlé” creată de Henry Nestlé în 1866.

    Henry Nestlé este farmacistul german care a realizat produsul “Farine lactée”, o combinaţie de lapte de vacă, făină şi zahăr, pentru a-l vindeca pe copilul bolnav al vecinului. Aceasta a reprezentat piatra de temelie a companiei, numele, logoul şi primul produs pentru bebeluşi al companiei se datoreză fondatorului Henry Nestlé. Imigrant din Germania, Nestlé s-a orientat spre expansiune internaţională încă de la început, iar valorile lui – , flexibilitate, dorinţa de a învăţa, respect pentru oamenii din alte culturi – s-au transmis în continuare după ce acesta a dispărut dintre noi, în 1890.

    În prezent, Nestlé este cea mai mare companie de produse alimentare şi de băuturi din lume. Este prezentă în 191 de ţări şi are circa 328.000 de angajaţi. Compania oferă un portofoliu larg de produse şi servicii pentru oameni şi animale de companie; acesta cuprinde peste 2.000 de branduri, atât mărci de renume global, ca Nescafé sau Nespresso, cât şi produse locale cum ar fi JOE. Nestlé a intrat pe piaţa din România în 1995, în momentul de faţă având aproximativ 900 de angajaţi în Bucureşti şi în Timişoara, unde se află fabrica Nestlé. Compania a devenit unul dintre cei mai importanţi jucători de pe piaţa de alimente şi băuturi, cele mai multe dintre branduri fiind lideri în categorie. Portofoliul Nestlé România cuprinde produse precum: băuturi (NESCAFÉ 3în1, NESCAFÉ Dolce Gusto, NESCAFÉ Gold, NESCAFÉ Brasero, Nesquik), dulciuri (JOE, Nesquik, Kit Kat, Lion, After Eight, Smarties), produse culinare (Maggi), hrană pentru copii (Nestlé Infant Nutrition), Nestlé Professional –  divizia de soluţii „out of home”, batoane şi cereale pentru micul dejun (Nestlé Fitness, Musli, Nesquik, Chocapic etc.) şi hrană pentru animale (Purina). Nescafe Dolce Gusto a deschis piaţa sistemelor de băuturi pe bază de capsule în România prin lansarea primului aparat de acest tip în septembrie 2009. La fabrica din Timişoara sunt produse napolitane (JOE), Nesquik şi specialităţile de cafea Nescafe 3în1.

     

     

  • Afacerea perfectă a capitalismului, unde socialismul şi democraţia sunt la bază

    Aşa sunt Facebook, Google, YouTube ca vârfuri de gamă, urmate de Twitter, Instagram, Snapchat şi cine ştie ce va mai apărea. Nu degeaba The Economist, cunoscutul săptămânal economic, denumeşte aceste companii BAAD – Big, Anti-competitive, Addictive and Distructive.

    În 2017, Facebook a avut venituri de 40 de miliarde de dolari, cu un profit de 15 miliarde de dolari. În 2007, când a apărut, a avut încasări de 153 de milioane de dolari, cu o pierdere de 138 de milioane de dolari.

    Google a avut în 2017 venituri de 109 miliarde de dolari, după ce în 2002 avusese venituri de 400 de milioane de dolari.

    Poate criptomonedele, cu evaluările lor utopice, vor reuşi să depăşească Facebook sau Google. Oricum, să creezi din nişte algoritmi bitcoin, să-i dai un concept, să vinzi o idee de blockchain, iar lumea să fie extaziată de acest lucru, de asemenea, mi se pare remarcabil.

    Cel mai sigur, toţi dintre voi – cu mine în frunte – aveţi pagină de Facebook, unde scrieţi aproape zilnic câte ceva, unde puneţi poze, încărcaţi filme şi aşteptaţi să vă citească cineva, să vă dea like, share sau commenturi.

    Un superbusiness: voi lucraţi pe gratis pentru Facebook prin faptul că le oferiţi conţinut, care este vizualizat, citit şi share-uit de prietenii voştri şi de prietenii prietenilor voştri. Facebook vă prelucrează, vă scanează, vă analizează şi vă vinde mai departe advertiserilor sau celor care vor să ştie totul despre voi.

    Mai mult ca sigur că Facebook, Google, Twitter, Snapchat ştiu mai mult despre voi, despre cele mai ascunse gânduri, decât ştiţi voi despre voi.

    John Thornhill, unul dintre cei mai cunoscuţi comentatori de la Financial Times, cel mai mare ziar de business din Europa, constată cu stupoare în articolul ”Social media users of the world unite„ (cu o paralelă la cunoscutul slogan ”Proletari din toate ţările, uniţi-vă!„) că geniul Facebook-ului este că toţi userii lucrează gratis pentru companie, creând cel mai valoros produs. Puterea Facebook-ului este că utilizatorilor, nu un milion, nu o sută de milioane, ci 2 miliarde, adică cei care oferă materia primă, le face cea mai mare plăcere să muncească gratis. În Facebook democraţia este perfectă: scrieţi ce vreţi, când vreţi, comentaţi ce vreţi la oricine sau citiţi ce scriu alţii.

    Facebook nu te plăteşte pentru ce scrii, pentru că o faci de bunăvoie, dar a creat formatul perfect pentru a face acest lucru astfel încât ei să te vândă mai departe. Facebook trebuie doar să se asigure că produsul lor merge 25/24 şi, vorba unei reclame de la noi, ”nu se închide la nonstop“.

    Nu cred că este business mai tare în lume decât cel realizat de Facebook.

    Pentru că avea pierderi şi nimeni nu-şi imagina acest model de business în care materia primă să fie gratis – adică noi toţi -, nu foarte multă lume a pariat pe acest model. Doar utopicii au reuşit să vadă dincolo de cifre modul cum se transformă lumea.

    La fel s-a întâmplat cu Google sau cu YouTube, unde totul este aproape gratis – conţinutul şi utilizarea lui – iar banii se fac din vânzarea utilizării, din vânzarea voastră către advertiseri şi către firmele de cercetare.

    Nu ştiu încotro se vor duce businessurile, dar sigur Facebook şi Google sunt deschizătorii de drumuri ai noii revoluţii industriale, respectiv produsul este gratis şi ajungi să plăteşti pentru utilizarea lui.

    Acest lucru s-ar putea să se întâmple şi în lumea financiară: scăderea dobânzilor sub zero la sută pe an ar testa piaţa cu credite care aveau o dobândă negativă, respectiv banca te plătea ca să iei un împrumut.

    Poate în viitor energia va fi gratis când va bate vântul prea mult, dar vom plăti serviciile din jurul energiei.

    Poate că marii producători auto vă vor oferi maşini gratis, pentru care veţi plăti numai utilizarea.

    Airbnb, WeWork au deschis pieţele pentru alte concepte de business care pornesc de la ideea de share-uire.

    Aşa că, atunci când visaţi la milioanele pe care le veţi câştiga dintr-o idee de afaceri, mai întâi gândiţi-vă cum faceţi ca cei din jur, şi cât mai mulţi, să lucreze gratis pentru voi şi să le facă cea mai mare plăcere. Se cheamă experienţă.

    Noroc că sunt celelalte businesuri care plătesc salariile.

  • Dinastia florilor

    ”în 1921, în Bucureşti, era un florar renumit, Nicu Dumitrescu, iar eu şi cu soţul meu am fost elevii lui. Soţul meu lucra în domeniul florilor şi, prin căsătorie, am reuşit să ne legăm amândoi de flori. Am crescut cu florile în mâini. Finalul domnului Nicu s-a scris aici (în florăria Iris de pe Calea Moşilor, 34, din Bucureşti – n.red.), dar noi, la începutul anilor ’90, ne-am decis să ducem mai departe povestea lui“, spune Lidia Avrămiţă, care alături de soţul ei, Adrian, a fondat businessul cu florării Iris.

    Primii paşi făcuţi în anii de capitalism feroce nu au fost deloc uşori, mai ales în contextul în care, în perioada de dinaintea Revoluţiei, pasiunea românilor pentru flori intrase într-un soi de hibernare. Şi asta nu pentru că nu le-ar fi iubit, ci pentru că se găseau destul de rar, uneori doar fire neînflorite.

    ”Pe vremea noastră nu existau flori, exista doar garoafa. Totuşi, m-aş bucura tare mult să revină în tendinţe această floare. Nimic nu se compară cu frumuseţea garoafelor atunci când sunt multe. Ţin minte că aduceam maşini de câte 200.000 – 300.000 de garoafe, iar în braţele mele încăpeau câte 1.000 de fire. De exemplu, în perioada interbelică, florile nu se dăruiau cu firul. Nu dădeai o floare, trei, şapte. |n anii ’30 florile se vindeau cu vasul. Asta îmi doresc să văd şi acum, oameni luând flori cu vasul.“

    Raritatea florilor pe piaţa locală avea o singură explicaţie. De multe ori producţiile însemnate de frezii superbe sau de trandafiri viguroşi luau calea exportului.

    ”Cele mai frumoase flori plecau de la noi la export. Ţin minte că aveam în România nişte frezii absolut spectaculoase. Se făceau la serele Berceni. Domnul Marin le ştia secretul. Dacă mergeaţi în Olanda în anii ’70-’80 şi întrebaţi de unde veneau cele mai frumoase garoafe, vă spuneau că de la noi. Aveam nişte garoafe senzaţionale, crescute în Braşov, la baza muntelui.“
    Dincolo de producţia internă, era şi o scoală a florarilor bine pusă la punct.

    ”Comunismul ne-a învăţat să muncim şi aceeaşi pasiune pentru muncă ne-am chinuit să le-o transmitem şi copiilor noştri. Esenţa lucrurilor este munca. Cel puţin pe atunci, mai întâi te dedicai muncii şi apoi ajungeai şi la partea de creaţie. Ţin minte că înainte se făceau cursuri de specializare în ţară pentru florari, la Stupini (Braşov – n.red.). Ne întâlneam acolo câte 200-300 de florari. Acum cred că am ajuns să importăm cam 90% din flori, dar totuşi vedem că răsar micile sere artizanale. Este un nou început.“

    Prima florărie Iris deschisă la începutul anilor ’90 nu avea nimic din rafinamentul la care a ajuns azi atelierul situat în spatele magazinului Cocor din Capitală, dar reflecta perfect o afacere la început, făcută după priceperea personală, nu după manuale de management.
    ”Ţin minte că ne ghidam după pozele din Neckermann, ne uitam acolo să vedem cum arată lucrurile în alte părţi. Nu exista mai nimic la noi. Tavanul fals este acum o banalitate pentru voi, dar noi l-am făcut atunci cu mâinile noastre. Apoi, am îmbrăcat totul în oglinzi. Când intrai la noi în magazin era ca şi cum erai înconjurat de o infinitate de flori. Am pus mochetă verde pe jos, d-aia cu ţepi de plastic. Atât aveam atunci. Cred că am investit în această primă florărie echivalentul a două Dacii.“

    După ce au terminat de montat, soţii Avrămiţă au plecat peste graniţe să aducă pe Calea Moşilor flori din toată lumea. ”Mergeam în Turcia, am fost după trandafiri în Bulgaria, în ţările fostei Iugoslavii, apoi am ajuns în Olanda. Am iubit mereu ce am făcut. Ne-am iubit noi pe noi şi am trăit frumos. Dar mereu am simţit nevoia de mai mult, de mai bine. Mergeam cu maşina în Bulgaria şi ne întorceam cu ea plină de trandafiri. Am avut multe întâmplări în acei ani. Am rămas în drum, ne-au ajutat alţii să ajungem acasă, ne-am întors uneori cu florile ofilite. La final însă, ne bucuram pentru fiecare floare pe care reuşeam să o aducem aici. Ţin minte că de 8 martie făceam câte 100 de coşuri de lut cu mâinile goale. De asta sunt şi puţin strâmbe. Lucram la acel lut ca la cozonaci, dar nu aveam alternativă“, îşi aminteşte Lidia Avrămiţă.

    Te-ai gândi că numele primului magazin a venit de la numele florii, dar de fapt la acel moment fondatorii Iris aveau în minte irisul ochiului. Chiar şi aşa, floarea de iris a devenit nelipsită în toate unităţile deschise ulterior.

    Cu primul magazin, au început să vină şi clienţii, iar din 1997 o nouă generaţie avea să intre în această afacere pentru a consolida şi mai bine dinastia florilor. ”Până în 1997 am stat numai la tejghea. De atunci a venit însă noua generaţie, copiii noştri“, spune fondatoarea Iris.
    Cosmin Avrămiţă, unul dintre cei doi fii ai săi, spune că nu ştie să facă altceva, că a crescut înconjurat de flori, în timp ce fratele său, Nicu, deşi are studii de drept, la final a ajuns unul dintre cei mai premiaţi florişti din lume. ”Am făcut dreptul, dar nu m-am mai făcut notar, m-am făcut florar“, spune Nicu Bocancea.

    ”Sunt născut pe strada aceasta, în florăria aceasta. De mici am fost ajutoarele părinţilor noştri“, adaugă la rândul său Cosmin, fratele lui Nicu.

    De la o florărie, businessul Iris a ajuns la 11 unităţi în acest moment, toate în Bucureşti. în urmă cu trei ani, s-a deschis şi primul atelier, tot pe Calea Moşilor, la câţiva paşi de prima florărie a familiei.

    Atelierul îşi are sediul într-o casă superbă, monument istoric de la 1899, renovată cu multă atenţie şi grijă pentru detaliile care amintesc de România de altă dată. Vechea casă transformată în atelier de flori poartă semnătura arhitectului Leonida Negrescu, acelaşi care a realizat scara monumentală din rotonda de la parterul Ateneului Român. Treptat, atelierul a început să găzduiască anumite evenimente, unul dintre cele mai cunoscute fiind The Wedding Gallery. Ultima ediţie a acestui eveniment a avut loc în toamna anului trecut, ideea din spatele conceptului fiind de a expune aranjamente florale pentru acest moment din viaţa cuiva.

    ”Ne-am propus să aducem în atelierul nostru cele patru anotimpuri. Pe lângă faptul că din partea noastră există o reală apreciere pentru florile caracteristice fiecărui sezon, informarea publicului a cântărit cel mai mult. Ne-am dori să vedem mai multe nunţi iarna sau toamna şi cel mai mult ne-am dori ca nunţile să respecte tematica florală a anotimpului ales. Credem în autenticitate“, spunea la momentul anunţării evenimentului Nicu Bocancea. De fapt, educarea publicului în domeniul florilor este una dintre misiunile asumate de noua generaţie de antreprenori. ”Oamenii cumpără flori pentru cadouri, pentru evenimente corporate, evenimente private, ocazii mai puţin fericite, dar de puţine ori fără o ocazie anume, doar pentru sufletul lor. Sigur, vorbim despre o lipsă a banilor, dar cred că la mijloc este şi o lipsă de educaţie. Cred că noi, românii, am uitat să ne bucurăm“, adaugă Nicu Bocancea.

    Astfel, planurile tinerei generaţii sunt de a duce florile în toate colţurile României, dar şi afară, prin eficientizarea sistemului de livrare, dar şi prin dezvoltarea pe partea de comenzi online.

    ”Ne mai dorim să dăm o faţă nouă acestui business care în curând va aniversa 50 de ani de existenţă. Mai departe însă, ne dorim să creştem această afacere organic“, completează Cosmin.

    Fondatorii Iris nu dau cifre, dar spun că an de an businessul a crescut. De asemenea, nu avansează planuri concrete privind numărul de florării care ar urma să fie deschise în anii următori sau bugetul de investiţii destinat upgrade-ului de imagine pe care îl plănuiesc. Cert este că sunt analizate mai multe planuri care ar putea completa universul florăriei, o seră, de exemplu, fiind o idee luată în considerare.
    ”Nu ne interesează să vindem, nu avem planuri de listare la bursă. Noi suntem o familie cochetă, cu o afacere cochetă şi ne dorim să o păstrăm aşa. În plus, la final obiectivul este de a creşte această afacere pentru a treia generaţie“, spune Cosmin.

    Potrivit informaţiilor furnizate de reprezentanţii Iris, businessul este organizat în două companii, Florăria Iris şi Iriscom. Cele mai recente date de la Ministerul Finanţelor arată că în 2016 compania Florăria Iris a înregistrat o cifră de afaceri de 4,9 milioane de lei, cu 4% mai mare faţă de cea din 2016, în timp ce Iriscom a avut un rulaj de 4,9 milioane de lei, în creştere cu 2%. Ambele businessuri au fost profitabile în 2016, ultimul an pentru care există date financiare.

    Piaţa vânzărilor de flori este evaluată la 100 de milioane de euro pe an, din care circa jumătate sunt fiscalizate iar restul se desfăşoară ”la negru“. Dezvoltarea afacerilor din mediul online dar şi a reţelelor are un efect direct asupra trecerii vânzărilor din zona neagră sau gri spre cea fiscalizată. Piaţa este foarte fragmentată, existând puţine reţele şi date concrete despre numărul de florării. La nivelul ţării există însă, de pildă, circa 4.000 de farmacii, iar numărul florăriilor nu pare a fi mai mic. |ntre cele mai importante afaceri în acest domeniu se numără Floria, FlorideLux şi Magnolia.

    În cazul vânzărilor de flori, deşi rulajele în mediul online cresc an de an, acestea nu reprezintă mai mult de o treime din valoarea totală a pieţei, în condiţiile în care românii cheltuie în medie şase euro pe an pentru flori. Mai puţini bani decât românii mai cheltuie doar ucrainenii (4 euro pe cap de locuitor) şi ruşii (5 euro per capita). Preţul mare al florilor, corelat cu puterea scăzută de cumpărare a populaţiei este şi motivul pentru care românii cheltuie în medie 6 euro pe cap de locuitor anual, potrivit unui studiu realizat de instituţia olandeză de specialitate în domeniu Flower Council. La polul opus se plasează ţări ca Elveţia (77 de euro pe cap de locuitor) şi Norvegia (63 de euro). Sursa preferată de import pentru flori este indiscutabil Olanda, de unde sunt aduse jumătate din firele importate în România.
    Reprezentanţii Iris spun că în ciuda creşterii constante, lucrurile nu sunt mereu roz.

    Piaţa de forţă de muncă este dificilă, oamenii buni care cresc în florării sau care învaţă meserie în atelier pleacă apoi în ţări cu tradiţii mai viguroase în materie de flori. Dar chiar şi aşa, speranţă există pentru că odată cu apetitul în creştere pentru călătorii, dar şi pentru informaţii în general, gusturile românilor s-au mai rafinat. Desigur, trandafirul rămâne rege, dar apar timid oameni care iubesc lăcrămioarele şi chiar şi garoafele.

    ”Circa 60% din florile pe care le vindem sunt trandafiri, dar, cu toate acestea, vedem cum lucrurile se schimbă. Am avut nuntă de lăcrămioare şi o nuntă de garoafe roşii care a ieşit senzaţional. Mi-aş dori o nuntă de garoafe roz“, spune fondatoarea Iris, care adaugă că pentru ea cele mai frumoase flori sunt lalelele roşii.

    Iar dacă românii învaţă treptat că există şi alte flori în afara trandafirilor şi înţeleg că achiziţia unui buchet nu trebuie neapărat legată de o ocazie specială, atunci ar mai trebui să afle ceva.

    ”Florile se ţin întotdeauna în braţe, nu spre pământ. Ţii floarea în braţe ca pe un copil pentru că o dai cu bucurie, iar bucuria pleacă din suflet, din inimă. Floarea este o trăire, o ţii la piept, nu cu petalele spre ciment. Aşa o dai mai departe“, mai spune fondatoarea Iris.
     

  • Clasa muncitoare merge în Iad

    Până şi cei mai vajnici apărători ai tăi, ca Ion Iliescu, stau la căldură acum în vile de protocol, în cartiere selecte, plătite de statul capitalist, cu indemnizaţii de paşă, valeţi, şoferi şi secretari personali.
     
    Să cânte muzica! Clasa muncitoare începe un nou marş spre Iad, pentru a mia oară în istorie!
     
    Doar trei dintre primii zece mari angajatori din România au anunţat până acum – după cum arată o cercetare a ZF – că au de gând să majoreze salariile brute ale angajaţilor după trecerea, de la 1 ianuarie, a contribuţiilor sociale de la angajator la angajat, astfel încât salariile nete ale acestora să nu aibă de suferit. Ce vrea să zică asta? Că sute de mii de angajaţi, dacă nu milioane, s-ar putea vedea de la 1 ianuarie cu salariile micşorate cu o cincime în urma acestui incredibil deal – de nimeni asumat – între burghezia roşie care conduce România şi marele capital.
     
    Şi abia ce se împliniseră în septembrie 150 de ani de la apariţia „Das Kapital – critica economiei politice“, draga Marx!
     
    Dar hai să ne întoarcem puţin, împreună, în timp. Aşadar, zici tu: angajatul nu are un alt bun decât braţele lui; îşi vinde forţa braţelor capitalistului, acel Omul Negru cu bani; diferenţa dintre valoarea pe care o realizează angajatul şi câştigul lui reprezintă “plusvaloarea”. Omul Negru cu bani încearcă să menţină salariul angajatului la un nivel cât mai mic pentru a creşte plusvaloarea (valoarea adăugată, zicem noi azi) care se investeşte, se reinvesteşte, dar fără câştig pentru cel care o realizează.
     
    Cum Capitalismul este un câine dresat în căutarea unui câştig cât mai mare, muncitorul exploatat se va răzvrăti şi va distruge Capitalismul. Şi astfel va începe o lume nouă, cu muncitorul… bla… bla… am trăit asta şi nu mai voiam să-mi aduc aminte de acest coşmar, dar, dacă tot ne-am apucat de confesiuni, mă întreb şi te întreb: nu-i bizar, dragă Marx, ca un partid care apără, zice-se, drepturile angajaţilor să se culce în pat cu duşmanul?
     

  • Important e ce laşi în urmă

    Aş vrea să încep prin a spune că numele meu complet este Simion Ioan şi nu Simion Ionuţ; am ales această variantă – Ionuţ – pentru că aşa m-a strigat mama mea, deşi eu sunt foarte mândru de Ioan”, spune şeful PwC, prezent în cadrul celui mai recent eveniment Meet the CEO. „Dar chiar dacă preţuiesc foarte mult numele de Ioan, îl folosesc foarte rar şi asta din cauza faptului că de-a lungul carierei mele profesionale, cu mici excepţii, am lucrat numai în companii americane şi am ţinut foarte mult la numele meu român. Or Ioan are imediat conotaţie de John şi detest să fiu numit John. Am încercat să le spun Ionuţ – Johnny era şi mai rău – şi de atunci, în toate companiile în care am lucrat – indiferent că s-au numit Colgate, Amway sau PwC – am avut privilegiul de a fi întotdeauna strigat «sir» de către colegii mei sau partenerii mei de afaceri.”

    Ionuţ Simion s-a născut în satul Goruna (Prahova) şi face parte dintr-o familie cu trei fraţi – de aici a şi plecat nevoia de autodepăşire, spune el, pentru că trăia într-o familie în care numai tatăl său avea un venit, fiind cofetar. „Dacă cineva se duce în satul meu şi întreabă: «Îl ştiţi pe Ionuţ Simion?»,  după nume n-ar şti niciunul, poate doar după poză. Dar dacă ai întreba: «Îl ştiţi pe Ionuţ, băiatul lui cofetaru’?», nu cred că există cineva în toate comunele alea din jur să nu ştie unde stau sau ce fac şi cum sunt. De ce? Pentru că tata era un foarte bun profesionist şi el întotdeauna ne-a transmis acest exemplu al lucrului bine făcut.”

    Simion a intrat la Academia de Studii Economice în 1987, deşi spune că visul lui era să urmeze şcoala militară. „Toată viaţa mea mi-am dorit să fac şcoala militară, dar nu am putut din cauza accidentului la ochi pe care l-am avut la 8 ani. Dacă stau să mă gândesc, treaba asta mi-a schimbat viaţa în bine şi nu în rău, pentru că probabil aş fi ajuns cine ştie ce ofiţer.”

    Când pregătirea şi oportunitatea se întâlnesc

    10.000 de candidaţi, aşa că s-a dus la Facultatea de Finanţe pentru că erau cele mai multe locuri, alegând într-un mod „cât se poate de pragmatic” să îşi maximizeze şansele. „A fost, să zic, prima mea judecată de valoare: nu-mi propun să fiu mai bun decât alţi 500, eu îmi propun să fiu în ăia 200.” 

    „Am ajuns la concluzia că îţi trebuie şi puţin noroc în viaţă, deşi norocul este acel loc în care pregătirea şi oportunitatea se întâlnesc”, spune Ionuţ Simion. Crede astfel că a avut noroc pentru că a intrat la facultate cu o medie foarte mare, în condiţiile în care s-au întâmplat pentru prima dată în istoria ASE-ului două lucruri: la economie politică nu s-au mai dat subiecte de economie socialistă, ci unele legate de teoria capitalismului, iar la geografie s-a dat un subiect legat de lacurile din România. „Învăţasem eu câteva lucruri, dar lecţia aceea cu teoria capitalistă chiar o ştiam, pentru că visam cum o să combat socialismul ştiinţific cu noi teorii care să facă lumea mai bună; iar la geografie, care era punctul meu slab, chiar ştiam lacurile din România – nu pentru că le învăţasem, dar pentru că atunci când m-am dus să-mi depun dosarul să mă înscriu, doi colegi de-ai mei discutau ce-ar fi dacă ne pică peştii. Când am auzit că e posibil să pice peştii la un examen, am lăsat-o pe mama în Bucureşti, m-am întors la mine la ţară şi am început să citesc tot ce am putut despre peşti din manualul de geografie. Şi nu era nimic, erau numai lacuri… lacuri şi râuri. Şi atât am apucat şi eu să învăţ.”

    „La facultate vorbeau despre debit, despre credit, iar eu făcusem tractoare şi ce mai învăţasem la şcoală, care nu avea nicio legătură cu informaţiile lor foarte elaborate sau foarte educate… Iar asta nu a făcut decât să îmi stârnească ambiţia că trebuie să învăţ şi eu, să îi prind din urmă”, povesteşte Simion. Un 4 la matematică, în primul an, este motivul pentru care nu a devenit membru de partid. În anii 1988-1989, membri deveneau cei care nu aveau restanţe. „Şi cum chestia asta te putea ajuta în carieră, toţi acceptau. Imediat după revoluţie toată lumea a alergat după ei pe şinele de tramvai strigându-le: «Băi comunistule», «Băi nu ştiu ce»; eu n-am devenit membru de partid deşi aveam o medie de 9,30-9,50. A fost o întâmplare şi în niciun caz o alegere personală.”

    A terminat facultatea în 1993, fiind prima generaţie care a urmat cinci ani de cursuri, iar prima slujbă a obţinut-o în acelaşi an, la Ana Electronic, firma pe care o descrie ca „emblematică” pentru acele vremuri. „Era o companie care aduna foarte mulţi oameni de valoare, iar eu am ajuns să lucrez acolo doar printr-o decizie foarte rapidă luată de domnul Copos”, povesteşte el. „Am participat în ziua aceea la patru interviuri, le-am luat pe toate, dar întorcându-mă înapoi spre ASE, pe strada Roma, am dat peste Ana Electronic; o aveam pe o listă care mi se dăduse de la şcoală, aşa că am intrat şi domnul Copos m-a vazut şi m-a intervievat. Cred că întrebarea a fost: «Cu ce notă ai terminat la şcoală?». Şi i-am răspuns: «Am terminat cu 10», iar el mi-a zis că încep de a doua zi.”

  • De ce jumătate dintre tinerii din SUA vor să trăiască într-un stat comunist în loc de o ţară capitalistă şi democrată

    În centrul universitar din Bologna nu sunt neobişnuite manifestările sau conferinţele cu tentă comunistă. Revoluţionarismul socialist romanticizat îi înflăcărează pe tinerii care vin de peste tot din Europa la studii într-unul dintre cele mai prospere oraşe italiene. La 100 de ani de la izbucnirea revoluţiei bolşevice, socialismul şi comunismul capătă noi dimensiuni în lumea capitalistă, în Europa, în SUA şi la celălalt capăt al Pământului.

    În vremurile care i-au permis lui Trump să ajungă preşedinte, jumătate din millennialii americani ar vrea să trăiască sub un regim socialist sau comunist. Aşa, cred ei, ar avea un spaţiu de trai mai sigur. Socialismul şi comunismul şi-au pierdut în general din stigmatul pus în timpul războiului rece, când comunismul era considerat un pericol pentru valorile capitalist-democrate. Unu din doi reprezentanţi ai generaţiei millennials din America ar prefera să trăiască într-un stat socialist sau comunist în loc de o ţară capitalistă şi democrată cum sunt SUA, arată un studiu efectuat de firma de cercetare a pieţei YouGov şi fundaţia Victims of Communism Memorial Foundation din Washington. La studiu au participat 2.000 de persoane.

    Cum văd aceşti oameni capitalismul şi comunismul este important pentru că millennialii reprezintă acum cea mai numeroasă generaţie din America, după cum a explicat pentru Fox News Marion Smith, directorul executiv al fundaţiei. ”Chiar şi comunismul este o alternativă viabilă pentru ei.“ Sondajul a găsit că 45% dintre respondenţi ar prefera să trăiască într-o ţară socialistă. Spre comparaţie, 42% au spus că preferă capitalismul. Circa 7% ar prefera un stat comunist. Ponderea millennialilor care vor socialism în locul capitalismului este cu 10% mai mare decât cea a populaţiei generale cu aceeaşi înclinaţie. Mai mult de jumătate din baby boomeri preferă capitalismul.

    Generaţia millennials este reprezentată de persoanele născute în perioada 1980-2000. Baby boomerii sunt născuţi între 1946 şi 1964. Mai grav, sondajul a descoperit că unul din cinci americani îl consideră pe fostul dictator sovietic Iosif Stalin un erou, în pofida atrocităţilor comise în rândul ucrainenilor şi al popoarelor est-europene în general. De asemenea, mai mult de un sfert din millenniali cred că eroi sunt şi Vladimir Lenin, liderul sângeroasei revoluţii bolşevice, şi Kim Jong Un, liderul Coreei de Nord. Totodată, analiza arată că peste 40% dintre americani ar accepta cenzura şi că şapte din zece americani nu ştiu care este diferenţa între comunism şi socialism.

    ”Această tendinţă îngrijorătoare subliniază răspândirea analfabetismului istoric al americanilor în ceea ce priveşte socialismul şi eşecul sistemului de educaţie în a-i învăţa pe elevi şi studenţi despre genocidurile, distrugerile şi mizeria cauzate de comunism în urma revoluţiei bolşevice de acum 100 de ani“, a explicat Marion Smith.

    Ajutate de mijloace variind de la jocurile electronice, care au marcat generaţia millennials (jocuri de război precum Call of Duty au făcut istorie), la crizele economice şi inegalitatea pe care acestea au exacerbat-o la politică, socialismul şi simpatia pentru URSS au început să iasă din temniţele istoriei şi să perturbe realitatea. Războiul Rece s-a terminat cu victoria capitalismului şi a democraţiei liberale asupra comunismului acum un sfert de secol, când URSS s-a prăbuşit în plin efort de reformare. A trecut un secol de la pornirea revoluţiei bolşevice şi politicieni cu tendinţe socialiste fac furori pe scenele politice din miezul Occidentului.

    Anul acesta, Jeremy Corbyn, un politician care s-a descris singur ca fiind un socialist modern, a adus Partidul Laburist din Marea Britanie aproape de victorie în alegerile generale pe o platformă de promovare a studiului gratuit la facultate şi de naţionalizare a căilor ferate, scrie ABC News din Australia. Laburiştii au înregistrat cel mai mare aport de noi fani de după 1945. Iar în SUA, leagănul capitalismului, Bernie Sanders, un socialist de 76 de ani născut în Brooklyn şi care şi-a făcut luna de miere în URSS, i-a oferit lui Hillary Clinton o opoziţie şocant de puternică în alegerile pentru candidatul la preşedinţie din Partidul Democrat.

    Alegătorii tineri le-au oferit acestor politicieni energia de a urca în primele rânduri ale scenei politice. Sanders l-a bătut pe Barack Obama în 2008 în ceea ce priveşte voturile primite de la tineri în multe state, în timp ce laburiştii au câştigat 60% dintre voturile alegătorilor cu vârste cuprinse între 18 şi 24 de ani. Prezenţa la vot a tinerilor a fost mare. Niciunul dintre candidaţi nu a ieşit victorios, însă amândoi şi-au cultivat imaginea şi mesajele pe platforme de social media ca Twitter.

    Socialismul şi-a pierdut din stigmatul pus pe el în Războiul Rece. Bolşevicii au venit la putere în Rusia în urmă cu 100 de ani, la opt luni de la înlăturarea sângeroasă a regimului ţarist, în vremuri de haos, foamete, când infrastructura se prăbuşea văzând cu ochii. Lenin, liderul revoluţionar, şi-a construit politicile pe teoriile comuniste ale lui Karl Marx pentru a oferi o alternativă la democraţia liberală sprijinită de clasa de mijloc rusească. A dat pământ ţăranilor şi a naţionalizat bănci şi companii. Şi-a ucis opoziţia, indiferent că era vorba de politicieni sau de populaţii întregi.

    Pentru Osmond Chiu, 31 de ani, unionist şi membru al Partidului Laburist din Asutralia, posibilitatea unei alternative la ştiinţele economice acceptate este moştenirea anului 1917. ”Idea unei elite revoluţionare ierarhice care preia puterea în stat prin violenţă nu este ceva cu multă relevanţă pentru oamenii din statele vestice“, apreciază el.

    ”Însă ideile pe care Marx le-a exprimat în scris au astăzi multă rezonanţă: idei despre automatizare, despre o armată de rezervişti pentru câmpul muncii, despre inegalitatea masivă, despre capitalism ca sistem predispus la crize. Explicaţiile economice tradiţionale nu funcţionează ori oamenii nu le găsesc convingătoare.“

    Chiu a explicat că sentimentul că actualele sisteme aduc prosperitate majorităţii oamenilor a fost spulberat de crizele financiare globale. De atunci, spune laburistul, a crescut interesul pentru socialism în rândul tinerilor. Ideile socialiste au fost promovate prin social media şi prin internet. Stigmatul pus pe termenul ”socialist“ în Războiul Rece dispare. ”Schimbările apar pentru că oamenii care fac schimb de idei socialiste sau social-democrate se pot angaja liber în discuţii. Apoi, mai sunt publicaţiile fără caracter dogmatic.“

    Eleanor Robertson, 27 de ani, scriitor, editor şi ”comunistă deschisă“, face distincţie între politicile generaţiei ei şi cele ale ”bătrânilor de extremă stânga“.

    ”Tinerii tind să fie mai deschişi şi să accepte chestii precum feminismul, antirasismul, activismul pentru minorităţi sexuale, ceea ce cred că este de bine. Este ceva normal acum.“

    Robertson a ajuns la socialism prin feminism, pentru că era tot mai dezamăgită de ceea ce a considerat că este obsesia feminismului mainstream pentru numărul femeilor în boardurile companiilor sau în parlament. A căutat şi şi-a promovat teoriile politice online, dar la început i-a fost greu să găsească tineri cu aspiraţii ca ale ei cu care să-şi dezbată ideile.

    ”În urmă cu cinci ani, nu găseam pe nimeni cu care să vorbesc. Singurii cu care puteam face ceva erau rumegătorii de cărţi. Acum vorbesc mult cu oameni pe Twitter. Urmăresc multe persoane cu idei similare.“ Ea apreciază că istoria şi teoria socialistă, inclusiv explicarea revoluţiei bolşevice şi a URSS, sunt teme de dezbatere încă vii în spectrul de stânga al politicii.
    ”Oamenii încă vorbesc despre aceste lucruri şi încearcă să înţeleagă ce au însemnat în contextul lor şi ce ar însemna astăzi.“
    Alţi millenniali se tem că generaţia lor este înşelată, considerând că ascensiunea unor politicieni precum Corbyn şi Sanders este produsul îmbrăţişării populismului, populism prin care a ajuns la conducerea Americii şi Donald Trump.

    Satyajeet Marar, de 25 de ani, membru al Partidului Liberal, nu crede că socialismul are multe de oferit tinerilor.

    ”Oamenii sunt decepţionaţi şi oamenii sunt cinici. Caută lideri care par să creadă cu adevărat într-o idee măreaţă sau mesaj măreţ“, spune el. ”Din nefericire, ne-a fost vândută povestea că marea criză financiară s-a produs doar din cauza capitalismului şi a lăcomiei, ceea ce a condus la rezultate oribile, cum ar fi salvarea băncilor. De fapt, a fost mult mai complicat“, explică liberalul. ”Ideile de egalitate şi de echitate, de a-i lovi pe acei ticăloşi – astfel de idei sunt inerent atrăgătoare, dar este ca vânzarea de ulei de şarpe. Este o idee destul de nerealistă.“

    Marar spune că millennialii socialişti sunt naivi în ceea ce priveşte viaţa pe care ar avea-o sub socialism. Crimele în masă şi represiunea politică din timpul regimurilor comuniste sovietice şi chineze s-au întâmplat în mare măsură înainte de a se naşte,
    spune el, astfel că ei nu se apropie de ideile de stânga cu grija cu care ar trebui.

    ”Ai avut regimuri comuniste sovietice în a doua jumătate a secolului al XX-lea care în cele din urmă au ajuns să se prăbuşească şi să producă încălcări oribile ale drepturilor omului“, spune Marar.

    ”Aceste tipuri de politică socialistă şi social-democrată sunt mai populare în ţările care au beneficiat de prosperitatea adusă de capitalism, în care oamenii nu au avut posibilitatea de a vedea îndeaproape ce este socialismul sau cum funcţionează acesta în practică.“

    Osmond Chiu atrage atenţia că înclinaţia spre socialism apare la oameni care nu fac parte din clasa muncitoare, ci din clasa de mijloc – oameni cu profesii liberale, funcţionari publici, persoane cu profesii de creaţie şi din mediul universitar. Aceştia sunt adesea în situaţia de a nu avea contracte de muncă cu normă întreagă.

    ”Au contracte cu perioadă determinată, nu au condiţii bune, nu-şi permit o locuinţă, au datorii mari. Sunt, dintr-un punct de vedere, o nouă formă a clasei muncitoare. Sunt un precariat.“

  • Prea puţini dintre voi vă permiteţi să fiţi capitalişti

    Când sunt vremuri de criză, când pierdeţi bani sau pur şi simplu nu mai câştigaţi bani, când creşte cursul valutar, iar rata la bancă creşte în consecinţă, parcă aţi vrea să fie socialism, să aibă cineva grijă de voi, şi dacă se poate să fie statul, cu atât mai bine. O bună parte din cei care susţineţi capitalismul pur lucraţi în companii, multinaţionale care se bazează pe contracte cu statul, pe un monopol sau pe o rentă, prin faptul că este foarte greu să mai intre cineva pe piaţă – cum ar fi băncile sau utilităţile, pe faptul că lucraţi în instituţii de stat, care îşi stabilesc singure salariul – BNR, ASF, spre exemplu –, salarii care depăşesc media economiei şi pot fi considerate rezonabile chiar şi în Occident. Dacă ar fi să lucraţi în piaţa cu adevărat liberă, unde fiecare zi este o luptă de supravieţuire, de a face produse, de a găsi clienţi, de a încasa banii, de a plăti salariile şi taxele la stat, aţi plânge cu toţii şi v-aţi căuta de lucru la stat.

    Când a venit criza, tot capitalismul financiar şi toată piaţa liberă au fost spulberate peste noapte şi numai intervenţia statelor şi băncilor centrale, care au printat bani până s-au înroşit rotativele, a oprit prăbuşirea băncilor, a companiilor de asigurări, a marilor giganţi financiari, a producătorilor auto (germani şi americani).

    În România teza este că statul nu a fost nevoit să injecteze bani în sectorul bancar, România fiind printre puţinele ţări unde nu s-a întâmplat acest lucru. Pe de altă parte, în România, guvernul a fost nevoit să ceară ajutorul FMI – 20 de miliarde de euro – pentru a evita creşterea cursului, prăbuşirea băncilor care aveau în spate credite în valută acordate clienţilor, temperarea creşterii dobânzilor la lei, finanţarea golului din bugetul de stat. Ca o ironie, spre exemplu, banii din afacerea Microsoft au fost daţi din bugetul de stat, care a fost alimentat cu bani de la FMI, Comisia Europeană, Banca Mondială.

    Nici Microsoft, o multinaţională capitalistă, nu a fost în stare să îşi rezolve singură contractul cu guvernul şi a acceptat să acţioneze printr-un intermediar. Toţi cei care au lucrat într-un grup salvat în criză de către stat, prin injecţii de lichiditate, şi-au primit salariile la timp fără niciun fel de probleme. În schimb pentru ceilalţi, care nu beneficiază de paraşuta ”too big to fail“, criza a fost dramatică, proprietarii şi acţionarii pierzând aproape tot, iar angajaţii s-au confruntat cu întârzieri în plata salariilor, tăierea salariilor şi pierderea joburilor. Cei mai mari capitalişti sunt bancherii şi avocaţii, care trăiesc dintr-un monopol format prin barierele de intrare în profesie şi pe piaţă.

    Când erau vremuri bune, când clienţii nu se uitau la facturi şi nici la dobânzile şi comisioanele plătite, economia de piaţă era cel mai bun lucru. Acum, când lupta pentru clienţi este mai dură ca niciodată, având în vedere că piaţa nu mai creşte şi numărul clienţilor scade prin ieşirea de pe piaţă sau prin consolidare, dintr-o dată scăderile de preţuri cerute de clienţi nu sunt bune şi afectează industria. Deci capitalismul nu mai este bun când preţurile scad şi trebuie să munceşti mai mult pentru bani mai puţini, asta dacă-i mai încasezi. Când primeşti prin lege o rentă sau un monopol, dar lucrezi într-o companie privată, capitalismul este bun – spre exemplu, Pilonul II de pensii sau asigurările de sănătate pentru persoanele fizice, deductibile fiscal, o facilitate dată de stat clinicilor private şi companiilor de asigurări. Bineînţeles că acestea sunt pentru popor, dar principalii beneficiari sunt firmele private.

    În sistemul medical românesc, medicii lucrează şi la stat, şi la privat. Nimeni nu îşi permite să lucreze numai într-o parte. Dacă lucrează într-o clinică privată, trebuie să caute pacienţi. Şi e concurenţă mare, plus că banii se împart cu administratorii clinicii, care au făcut investiţia. În spital, banii sunt şi la plic şi sunt numai ai lui. Plus că toate investiţiile se fac de către stat, unde banii nu contează.

    Capitalismul este bun, iar capitalismul susţinut obţinut într-o companie de stat sau prin facilităţile şi contractele date de stat este şi mai bun.

    Din păcate, nu toată lumea îşi permite acest capitalism.

  • FT: De la Revoluţia comunistă la criza financiară globală, marile MINCIUNI ale secolului

    “Cele două aniversări marcate anul acesta – centenarul Revoluţiei ruse şi un deceniu de la începerea crizei financiare globale – au în comun mai multe lucruri decât ar părea. Ambele evenimente au importanţă autoevidentă. Revoluţia bolşevică a instaurat o dictatură care s-a remarcat de-a lungul secolului 20 concurând pentru hegemonie cu fascismul (în prima etapă), iar ulterior cu liberalismul bazat pe economia de piaţă. La rândul său, criza financiară a clătinat modelul apărut victorios după Războiul Rece”, scrie editorialistul FT Martin Sandbu într-un articol intitulat “De la Lenin la Lehman – marile minciuni. Cei care vor salvarea capitalismului trebuie să observe efectele Revoluţiei ruse”.

    “Comunismul absurd dezvoltat în Blocul sovietic până în anii 1980 s-a prăbuşit sub greutatea propriilor contradicţii economice şi politice. Criza politică din ultimul an demonstrează că trebuie să urmărim dacă economiile de piaţă vor avea aceeaşi soartă. Însă similarităţile sunt mai profunde decât amploarea istorică a celor două evenimente. Conţinutul actualelor riscuri asupra liberalismului economiei de piaţă este acelaşi care a doborât rivalul acestui sistem. Comunismul a eşuat pentru că a comis două tipuri de minciuni.

    Primul tip a constat în trădarea visului care a atras iniţial milioane de oameni: o societate a egalităţii, solidarităţii şi realizării de sine prin scopuri colective. Credinţa în acest vis a rezistat mult mai mult decât s-ar putea justifica până şi în spaţiul central al comunismului, chiar şi în Occident. Până la urmă, a fost ştearsă de realitate. A doua minciună a fost un sistem economic fondat pe minciună şi autoiluzie. Acum aproape că s-a uitat, dar o mare parte a secolului 20 au fost dezbateri dacă planificarea centralizată sau pieţele descentralizate ar asigura cea mai eficientă alocare a resurselor.

    Argumentul în favoarea controlului statului asupra mijloacelor de producţie era că doar planificarea centralizată putea depăşi risipa de resurse generată de şomajul masiv capitalist şi de recurentele deficienţe de cerere care generează recesiune. La nivel practic, planificarea centralizată era deplorabilă la capitolul producerii şi alocării resurselor de care aveau nevoie cetăţenii. Dar, în loc de a se corecta, economia planificată a generat o mare minciună la care trebuia să se alinieze încrederea publică a tuturor, chiar dacă fiecare ştia bine adevărul. «Vă faceţi că ne plătiţi, iar noi ne facem că muncim», era o glumă care circula de la Rostock la Vladivostok, dar şi o constatare asupra realităţii”, explică Financial Times.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Creşterea salariilor înseamnă socialism, rezultatul înseamnă capitalism

    În acel moment, salariul minim era de 700 de lei brut, adică 538 de lei net. Prea puţini se gândeau că această creştere a salariului minim va antrena o mişcare a tuturor salariilor, ceea ce în final se va duce în consum.

    În 2016, deci după patru ani, fondul de investiţii polonezo-american a vândut reţeaua Profi cu peste 500 de milioane de euro, multiplicându-şi banii de peste şapte ori.

    Între timp, salariul minim a ajuns la 1.450 de lei brut, 1.065 de lei net, adică s-a dublat în cinci ani. Salariul mediu a crescut de la 1.530 de lei net (2.100 de lei brut) la 2.363 de lei net în mai 2017 (3.369 de lei brut), ceea ce înseamnă un plus de 54%.
    Toată această creştere a stârnit revolta economiştilor, care au considerat că România nu a câştigat suficient în productivitate ca să-şi permită aceste creşteri salariale atât de rapide. În IT, domeniul care a crescut spectaculos în criză, salariul mediu a crescut de la 3.578 de lei net (4.718 lei brut) în 2012 la 5.842 de lei net (7.524 lei brut) în mai 2017, adică un plus de 63%.

    Economiştii, multinaţionalele (care operează cu salariile la limita superioară) şi companiile româneşti (care lucrează cu salarii la limita inferioară) afirmă că nu pot susţine aceste creşteri salariale, mai ales dacă se continuă programul PSD de creştere în continuare a salariului minim. Guvernul Tudose a primit aprobarea parlamentului pentru un salariu minim de 2.000 de lei brut din 2018 şi 2.300 de lei brut pentru absolvenţii cu studii superioare, adică o creştere de încă 40%. După numai o săptămână, Liviu Dragnea, preşedintele PSD, a anunţat că nu se pune problema acestei creşteri salariale până la 2.000 de lei, ci numai până la 1.550 de lei brut. Multe companii, care se bazează pe un business în loan, au reînceput să protesteze faţă de aceste creşteri salariale pe care nu le pot acoperi, întrucât clienţii lor nu acceptă creşterea preţului produselor.

    Creşterea salariului minim şi creşterile salariale reprezintă o temă din ce în ce mai discutată în toate ţările lumii, începând cu cele mai capitaliste. în SUA sunt zone care impun companiilor un salariu minim. În Germania, care a respins ani de zile această temă, impunerea unui salariu minim este la ordinea zilei. În economii care se consolidează, adică unde companiile mari, multinaţionale, cumpără tot ce le iese în cale, salariile nu pot creşte decât prin măsuri administrative.

    O temă care se discută tot mai aprins este legată de faptul că în marile economii (ca SUA, Germania, Japonia) marile companii au crescut atât de mult productivitatea prin automatizare, robotizare, ceea ce a implicat reduceri de personal, încât angajaţii nu mai au suficientă putere să obţină majorări salariale.

    De asemenea, deschiderea graniţelor a adus milioane de emigranţi care au acceptat salarii mai mici deşi aveau un nivel de pregătire mai ridicat. Acest lucru a pus presiune pe piaţa muncii în sensul că angajaţii au ajuns să nu mai aibă suficientă putere pentru a bate cu pumnul în masă.

    Automatizările din companii, apariţia roboţilor, emigranţii au născut o clasă de şomeri tineri care reprezintă cea mai mare problemă din Europa.

    Având în vedere aceste situaţii născute din capitalism, din productivitate, din puterea multinaţionalelor, din globalizare, ce pot să facă guvernele ca să liniştească masele? Creşterea salariilor prin lege sau impunerea unor salarii minime. Capitalismul a ajuns să impună şi măsuri socialiste pentru a ţine tinerii şi angajaţii în frâu. În Silicon Valey se discută despre impunerea unui venit minim chiar fără să faci nimic.

    Într-un articol din Fortune intitulat ”Why free money could be the future of work“ se discută despre ce se va întâmpla când roboţii şi automatizarea proceselor vor lua amploare în cadrul companiilor, iar marea majoritate a angajaţilor va trebui să-şi găsească alt job, care nu va mai fi disponibil pentru ei, întrucât nu vor avea un nivel de pregătire suficient.

    Sam Altman, CEO al start-up-ului Ycombinator, a început să facă un experiment punând în conturile a 50 de familii 1.500 de dolari pe lună fără să ceară nimic în schimb. Toată lumea se uită cu interes care va fi rezultatul acestui experiment, întrucât viitorul va fi acolo. O familie va primi o anumită sumă de bani pentru a trăi, având ca sursă impozitarea roboţilor, care i-au furat jobul.

    Acest lucru poate părea o utopie, dar tot mai multă lume se gândeşte la această modalitate de liniştire a maselor, ca să permită continuarea progreselor tehnologice şi schimbarea lumii. Dacă masele nu vor avea un venit minim garantat, se vor răscula şi vor distruge totul în jur. Câştigurile de productivitate împing firmele înainte, dar la un moment dat totul are un preţ. Ce faci atunci când nu poţi să reconverteşti atât de uşor angajaţii de la un job la altul?

    România se poziţionează în lumea investitorilor ca o ţară cu forţă de muncă bine pregătită, calificată şi la cel mai scăzut preţ. Câteodată, România ca stat trebuie să-şi capitalizeze forţa de muncă calificată la un preţ mai mare.

    În cazul Enterprise Investors cu reţeaua Profi, dublarea salariilor minime pe economie i-a adus creşterea consumului şi multiplicarea de 7 ori a banilor investiţi în afacerea Profi, un randament excepţional pentru un business de retail, unde toţi comercianţii se plâng că operează cu marje mici.

    Creşterea salariilor a fost văzută ca o măsură socialistă, dar în schimb rezultatul a fost capitalist.

    Ca să reziste, capitalismul va avea nevoie şi de socialism.

  • Club Business Magazin: Predicţii pentru un sfert de secol

    Deşi din punct de vedere economic ne aflăm pe o traiectorie convergentă cu cea a statelor puternice din Europa, mai avem de trecut prin numeroase etape până să le prindem pe acestea din urmă. Care sunt domeniile în care România poate excela şi ce soluţii putem găsi pentru o creştere economică pe termen lung?

    Drumul pe care România îl are de parcurs este unul lung şi cu numeroase obstacole, dar şi oportunităţile sunt pe măsură, consideră participanţii la conferinţa ”25 de întrebări pentru viitorul României„ ,organizată de EY, Business Magazin şi Ziarul Financiar.

    Una din principalele probleme identificate de cei prezenţi a fost cea a investiţiilor sustenabile şi a modului în care atât statul cât şi mediul privat pot finanţa domeniile cheie din economia României.

    Cum finanţăm în mod sustenabil tot ceea ce avem de făcut în ceea ce priveşte infrastructura, educaţia pentru a ajunge la nivelul de bunăstare pe care românii îl merită? Aceasta este întrebarea pusă de Steven van Groningen, preşedinte al Raiffeisen Bank, care argumentează importanţa acesteia prin faptul că deseori suntem ne concentrăm pe termen scurt: ”Chiar dacă e foarte important să ne uităm înapoi şi să ne dăm seama cât de mult am realizat în 25 de ani, trebuie să înţelegem că avem încă un drum lung de parcurs până să ajungem la poziţia pe care România o merită în comunitatea europeană. Sunt anumite surse pe care nu le folosim: fonduri europene, nu cunosc vreun parteneriat public-privat de succes, depindem prea mult de sistemul bancar. Trebuie să existe o viziune şi un plan despre cum finanţăm, pentru că sistemul bancar are anumite limite. Sistemul bancar finanţează prea mult statul român şi insuficient economia reală; atunci cum ne propunem să finanţăm nevoile pentru cei 25 de ani care vin, într-un mod care este atât sustenabil cât şi eficient?“

    La rândul său, Cătălin Stancu, director general al Electrica, spune că o strategie serioasă de dezvoltare a României ar trebui să identifice primele trei domenii în care ar trebui să investim astfel încât să devenim semnificativi, competitivi pe plan regional. ”Probabil că întrebarea de bază e unde ne vedem peste 10 ani şi de ce locul acela ar trebui să ne asigure o poziţie competitivă măcar în regiune“, crede el. ”Dacă e corectă logica, atunci ar trebui probabil să începem cu învăţământul; cred sincer că ar trebui investit fundamental în învăţământ.“ Un alt domeniu extrem de important este cel al antreprenoriatului şi inovării: ”Nu cred într-o dezvoltare extrem de susţinută care se bazează exclusiv pe mari companii de stat sau private, e clar că trebuie să existe un strat care să creeze valoare zi de zi într-o logică mai puţin complicată decât cea a marilor corporaţii, cu tot respectul pentru ele. Şi probabil că ar trebui investite resurse în ceea ce înseamnă modernizarea cadrului general de reglementare, care să stimuleze această inovare.“ Dezvoltarea vine pe investiţii, explică el, iar aceste investiţii vin pe predictibilitate; fără aceste lucruri e foarte greu să construieşti competitivitatea pe termen lung a unei ţări sau a unei corporaţii.

    ”Cred că a fost o perioadă în care am fost finanţaţi de capital străin, de banii care veneau din străinătate. Dar ca să vorbim de finanţarea sustenabilă, cred că trebuie să găsim o modalitate de a crea capital românesc, despre care se vorbeşte mult, dar care nu creşte într-un copac“, remarcă Steven van Groningen. El a explicat că piaţa de capital este extrem de importantă; în Statele Unite, spre exemplu, 80% din finanţare vine din piaţa de capital, iar 20% prin sistemul bancar. În România peste 90% este finanţare prin bănci, iar acesta nu e un lucru sustenabil. ”Cum creăm capital? Sunt bani de care cineva nu are nevoie, care pot fi investiţi pe termen lung. Sistemul bancar face din milioane de economii bani care sunt, de fapt, şi la dispoziţia populaţiei. Sunt bani care ar putea fi investiţi pe termen lung. Dar dacă nu reuşim să facem acumulare de capital şi să ne asigurăm că banii rămân în România, atunci nu ne rămâne decât să atragem capital străin.“ Dacă vrem să fim sustenabili, crede CEO-ul Raiffeisen Bank, trebuie în primul rând să vedem ce instrumente avem în acest sens.

    El se arată îngrijorat de faptul că nu are loc niciun fel de discuţie pe această temă, că statul se îndatorează pentru cheltuieli curente, iar banii vor trebui plătiţi de generaţiile viitoare. ”Sigur, antreprenorii ar putea să se ducă la piaţa de capital, dar acolo ai nişte reguli foarte clare; problema e că în acest moment sistemul bancar se confruntă cu o lichiditate imensă, dobânzile sunt foarte joase în toată Europa dar creditarea nu creşte. În primul rând avem nevoie de un mediu de încredere, de un mediu predictibil; cine ia un credit dacă nu ştie cum arată viitorul. E clar că aici avem o problemă. E la fel ca atunci când vorbim de natalitate: degeaba dai tot felul de prime, dacă oamenii nu sunt confortabili cu viitorul lor. Nu poţi să dai o lege care să oblige oamenii să facă copii. În România avem peste 400.000 de firme, din care majoritatea, pe hârtie, nu au nicio activitate. Cum putem să finanţăm o companie care pe hârtie nu are venituri cu care să plătească înapoi creditul?“, se întreabă Steven van Groningen.

    Cătălin Păuna, senior economist la Banca Mondială, subliniază faptul că administraţia publică românească nu este mare, măsurată relativ la celelalte ţări. Cheltuielile publice în România sunt mici ca procent din PIB relativ la alte ţări, cheltuielile cu salariile, cu pensiile sau cu sănătatea, cu excepţia cheltuielilor cu investiţiile. ”Acestea nu sunt mici, sunt mari, dar sunt ineficiente. Va exista o presiune endemică, care se va accentua, să cheltuim mai bine resursele publice care sunt limitate. Pe măsură ce ne dezvoltăm vrem pensii mai mari, vrem salarii mai mari, vrem calitate mai bună a serviciilor publice, educaţie, sănătate şi aşa mai departe. Această presiune există acolo, însă deocamdată nu cred că am ajuns la punctul acela de inflexiune în care să vedem o transformare masivă a modului în care funcţionează sectorul public. „

    Schimbările acestea în sectorul public sunt de lungă durată, ţărilor dezvoltate le-a luat de multe ori şi secole să ajungă la performanţa de azi, opinează el. La nivel tehnic, trei lucruri sunt importante pentru o transformare graduală a administraţiei publice: oameni de calitate, instituţii şi procese de calitate şi tehnologie – lucruri care nu sunt foarte diferite de ceea ce există într-o companie performantă. ”Oameni de calitate poţi să atragi prin două lucruri: prin salarii generoase, şi cred că e important să avem salarii bune în sectorul public inclusiv la partea de intrare, şi prin încrederea într-o carieră pe termen lung. Lucrurile acestea însă nu se întâmplă aşa cum ar trebui“, crede Păuna.