BusinessMagazin

Tag: capitalism

Recomandare de film: un serial despre capitalism şi viaţă după moarte

„Viaţa nu este dreaptă. Nici varianta ei digitală”, spune unul dintre personajele serialului Upload, replică ce poate oferi cheia de interpretare a acestei comedii SF. Regizorul Greg Daniels, care a realizat şi comedia axată pe viaţa în birourile americane la începuturile lor The Office, analizează într-un mod satiric capitalismul şi viaţa de după moarte într-un viitor digital. Chiar dacă tema principală este viaţa într-un rai digital, serialul este descris în presa internaţională ca fiind mai ales o perspectivă originală a capitalismului de ultimă generaţie.

Upload se întâmplă în 2033, când tehnologia face posibilă încărcarea conştiinţei unei persoane într-un avatar digital. Cei care mor pot astfel să fie în permanent contact cu cei din apropierea lor rămaşi în viaţă.

Nathan (Robbie Amell) este un programator care se pregătea să îşi vândă proiectul şi care are un accident cu maşina sa autonomă – deşi în lumea anului 2033 se spune că „maşinile autonome nu fac accidente”. Oamenii mor mai degrabă din cauza „plămânului vapat” – o boală a viitorului.

În faţa morţii, prietena sa bogată îi oferă şansa de a face upload – viaţa digitală este aparent foarte scumpă şi doar cei privilegiaţi şi-o permit. Există mai multe variante de continuare a vieţii în acest fel – aceasta fiind o industrie de 600 de miliarde de dolari – varianta în care ajunge personajul principal este însă cea mai apropiată de viaţa reală.

Raiul viitorului „premium” se prezintă în variante digitalizate ale dealurilor din Toscana, cazinourilor din Las Vegas, savanei africane şi alte scenografii din care cei care plătesc pot să aleagă – printre care şi Lake View, descris drept „singurul model de viaţă digitală creat după hotelurile victoriene din Statele Unite şi Canada”. În acesta din urmă îşi începe aventura eroul serialului. El descoperă rapid beneficiile vieţii digitale „de după”, dar şi lipsurile acesteia. Spre exemplu, faptul că pentru un upgrade, pentru a consuma anumite alimente, trebuie să plăteşti (în moneda digitală a Facebook, Libra).

Upload ilustrează şi câteva aspecte referitoare la inegalitatea veniturilor, care pare să se adâncească în 2033. „Cei 1%” nu sunt doar singurii care îşi permit să intre în aceste raiuri digitale, dar sunt şi cei care îşi permit mâncare adevărată aici) de pildă. În această viaţă, eroul principal îl întâlneşte pe proprietarul „celei a doua companii private ca mărime şi mare influent al sistemului politic american”. Sistemul de ratinguri pe care l-aţi regăsit în Black Mirror, un alt SF despre viaţa în viitor, se regăseşte şi aici.

Upload
Regia: Greg Daniels
Distribuţie: Robbie Amell, Andy Allo, Allegra Edwards, Zainab Johnson, Kevin Bigley
Difuzare: Prime Video
Număr de episoade: 10
Durată episod: Cca 45 de minute
Data lansării: 1 mai

May 27, 2020
25 de ani de capitalism ca în Vest aplicat în România: Bursa de Valori de pe malurile Dâmboviţei

Capitalismul în România a însemnat tranziţia de la o economie de comandă, lipsită de iniţiativă privată, supercentralizată la o economie de piaţă liberă, descentralizată, în care după aproape 50 de ani s-au putut face afaceri şi realiza schimburi.
Începutul privatizării a avut loc în 1990, prin transformarea întreprinderilor de stat în societăţi şi regii autonome, forme instituţionale deja depăşite în economiile occidentale, însă tranziţia la capitalism a durat câţiva ani buni, întrucât reminiscenţe ale comunismului au continuat în primii ani să devalizeze activele statului. Dar sensul capitalismului şi al democraţiei nu sunt pe deplin conturate în lipsa pieţelor financiare, deci fără o bursă de valori în care actorii economici să facă schimburi.
Prima bursă de valori din România – Bursa de Efecte, Acţiuni şi Schimb – a fost înfiinţată în 1881, iar de-a lungul existenţei sale a fost afectată de evenimentele social-politice ale vremii – Răscoala Ţărănească din 1907, Războiul Balcanic din 1912-1913 – în Primul Război Mondial a fost închisă, iar după 14 ani de suişuri şi coborâşuri activitatea acesteia a fost întreruptă în 1948 odată cu instaurarea regimului comunist şi cu începerea naţionalizării economiei. La momentul închiderii, la cota bursei erau 93 de societăţi şi 77 de titluri cu venit fix (tip obligaţiuni).
Ulterior, Bursa de Valori Bucureşti a fost reînfiinţată pe
21 aprilie 1995 ca instituţie de interes public în baza unei decizii a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (CNVM). Doar că venind după o perioadă de beznă de zeci de ani în socialism, reînfiinţarea Bursei româneşti a fost un proces care avea nevoie de brokeri, de economişti, de absolvenţi de studii economice, astfel că CNVM, o instituţie nou creată de Guvern, a autorizat 25 de firme de intermediere constituite în Asociaţia Bursei. Printre acestea se numărau Broker Cluj, care a realizat cele mai multe listări la redeschidere, Institutul Român de Investiţii sau Romaxa.
În prima şedinţă de tranzacţionare, din 20 noiembrie 1995, au fost schimbate 905 acţiuni emise de şase companii listate. Până la finele anului au avut loc cinci şedinţe de tranzacţionare, cu aproape 400 de tranzacţii efectuate în valoare totală de 250.000 de lei, iar capitalizarea celor nouă companii listate era de 25,9 milioane de lei.
În februarie 2008, banca austriacă Erste Group Bank s-a listat la Bucureşti, devenind astfel prima companie internaţională listată pe plan local, iar în 2010 BVB a lansat sistemul alternativ de tranzacţionare pentru IMM-uri şi start-up-uri aflate în căutare de finanţare, adică piaţa AeRO, care a înglobat piaţa RASDAQ, aceasta încetând să mai existe din 26 octombrie 2015.
Astăzi, la 25 de ani distanţă, Bursa românească are 83 de companii listate pe piaţa principală, printre care şi operatorul pieţei de capital locale (BVB), şi aproape 300 de companii listate pe piaţa secundară. Zilnic pe piaţa principală au loc tranzacţii de peste 11 milioane de euro, iar pe AeRO de circa 200.000 de euro, capitalizarea bursieră totală pe ambele pieţe fiind de aproape
130 de miliarde de lei. De asemenea, pe bursa locală au fost listate peste 90 de emisiuni de obligaţiuni, venind atât de la companii private, cât şi de la autorităţi locale, dar şi titluri de stat.
În paralel cu această evoluţie, care a fost certificată de agenţia de rating FTSE Russell în septembrie 2019 prin upgradarea României la statutul de piaţă emergentă secundară, s-a dezvoltat şi o industrie puternică a fondurilor de investiţii, fie că vorbim despre fonduri mutuale sau fonduri de pensii, ale căror active totale administrate depăşesc 25 de miliarde de euro.
Aproape doi ani mai târziu de la reînfiinţarea postdecembristă a Bursei, pe 19 septembrie 1997, a fost creat indicele BET, de referinţă pentru piaţa locală şi care urmăreşte evoluţia celor mai tranzacţionate companii de pe piaţa principală. Acesta includea 10 societăţi şi începea de la un nivel de 1.000 de puncte, iar capitalizarea celor 10 companii era de 443 de milioane de lei. Între timp, Arctic Găeşti, Terapia Cluj, Azomureş, Dacia Piteşti, Oţelinox Târgovişte, Oltchim Râmnicu Vâlcea şi Policolor s-au retras de la tranzacţionare, în timp ce Antibiotice Iaşi şi Compa Sibiu au fost scoase din BET şi au rămas pe segmentul principal al Bursei, iar Şantierul Naval Constanţa a trecut pe piaţa AeRO.
De-a lungul timpului, mediul antreprenorial s-a schimbat, zeci de companii au fost scoase şi alte câteva zeci introduse în componenţa BET. După 23 de ani, indicele arată total diferit. În 2020, BET cuprinde 17 emitenţi şi are o valoare de peste 8.000 de puncte, după ce pe 24 iulie 2007 atinsese maximul de 10.813 puncte în contextul euforiei investitorilor aduse de aderarea României la Uniunea Europeană, în timp ce capitalizarea emitenţilor din prima ligă bursieră este de aproape 79 de miliarde de lei.
Unele poveşti antreprenoriale s-au stins în timp, iar altele s-au adaptat schimbărilor şi au supravieţuit, demonstrând că bariera timpului nu reprezintă o piedică în calea evoluţiei. Cel mai longeviv emitent din istoria BET este Banca Transilvania şi se află în componenţa acestuia de
17 ani, BRD – Groupe Société Générale se află de 16 ani în BET, iar OMV Petrom de 15 ani.
La momentul lansării, cea mai mare pondere în indice o avea Oltchim, de 25,58%, care s-a retras de la Bursă în iulie 2019, iar în prezent trei emitenţi au peste 18%: Banca Transilvania (19,57%), OMV Petrom (18,43%) şi Fondul Proprietatea (18,25%).
Investitorii care au fost în piaţă de la început şi au crezut în dezvoltarea pieţei de capital româneşti au fost răsplătiţi cu randamente foarte bune. Din 1997 încoace, indicele principal BET a crescut de peste opt ori. Bursa de la Bucureşti a crescut de la minimele postcriză din 2009 încoace într-un ritm mai ridicat decât cea din SUA, o piaţă mult mai dezvoltată a celei mai mari economii din lume, iar pe un interval de timp mai scurt, din 2016 încoace, a dublat sau chiar triplat banii investitorilor.
Dar beneficii s-au concretizat şi pentru cei care au început mai târziu să investească. Bursa de la Bucureşti este cunoscută în lume pentru unele dintre cele mai ridicate randamente ale dividendelor, multe dintre companiile listate împărţind an de an mare parte din profit cu acţionarii sau distribuind acţiuni gratuite.
Pe 22 septembrie 2014, BVB a lansat indicele BET-TR, construit pe structura indicelui de referinţă al pieţei, dar care include şi dividendele oferite de companii. De la un nivel
de 4.910 puncte la lansare,
BET-TR afişează astăzi peste 13.400 de puncte, ceea ce înseamnă că valoarea acestuia aproape s-a triplat în şase ani.
Pentru cei care urmăresc companiile de creştere, există şi astfel de emitenţi, iar piaţa IMM-urilor s-a dezvoltat tot mai tare în ultimii ani, din ce în ce mai multe companii şi antreprenori înţelegând “cu ce se mănâncă” Bursa şi faptul că reprezintă o metodă de finaţare care în unele cazuri se potriveşte mai bine decât cea bancară.
Desigur, loc de mai bine există întotdeauna. Progresul rapid la care asistăm necesită o adaptare continuă necesară supravieţurii şi dezvoltării. În acest sens, mandatul actualului board al Bursei se concentrează pe crearea unor direcţii de acţiune care includ dezvoltarea industriei de brokeraj, îmbunătăţirea colaborării cu sistemul bancar şi consolidarea imaginii Bursei ca soluţie de finanţare, potrivit unor declaraţii ale lui Radu Hanga, preşedintele operatorului pieţei de capital locale, la emisiunea ZF „Deschiderea de Astăzi. Cum va merge Bursa?”.
În plus, Hanga spune că poate cel mai important obiectiv al conducerii, care reflectă de altfel şi intenţia de a se adapta vremurilor, este digitalizarea acesteia, despre care afirmă că este cheia spre un mai bun acces al investitorilor de retail în piaţa de capital. De asemenea, boardul îşi doreşte să avem o piaţă de derivate la nivel local, iar în acest sens au fost făcuţi primii paşi prin înfiinţarea Contrapărţii Centrale.
De 25 de ani România are o piaţă de capital funcţională şi o Bursă de Valori care a trecut deja print-o criză financiară. Aniversarea de un sfert de veac a Bursei de Valori Bucureşti coincide cu un moment nefavorabil pieţei – coronacriza. Dar, spune actualul preşedinte al BVB, “după ce se aşterne praful, constaţi că aceste crize creează şi oportunităţi”. Important este să le identificăm şi să le fructificăm.

May 18, 2020
Cum a reuşit Pepsi să deţină a şasea cea mai flotă militară a lumii: distrugătoare, submarine, fregate şi crucişetoare

În 1959, preşedintele american Dwight Eisenhower dorea să le arate cetăţenilor Uniunii Sovietice beneficiile capitalismului şi, pentru a-i prezenta beneficiile, guvernul Statelor Unite a aranjat în Moscova o „demonstraţie americană”, trimiţându-l pe vicepreşedintele de atunci – Richard Nixon – la deschidere. Însă lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată, scrie Business Insider.

Nixon şi liderul sovietic Hruşciov au intrat într-o polemică de tipul capitalism vs. comunism. Conversaţia s-a aprins atât de tare încât vicepreşedintele Pepsi de la acea vreme i-a oferit liderului sovietic un pahar din faimoasa băutură, într-o încercare de a calma spiritele.

Ani mai târziu, cetăţenii sovietici au dorit ca Uniunea să încheie un parteneriat permanent cu Pepsi. Însă problemele au continuat să apară, de vreme cu nu puteau plăti pentru băutură cu ruble sovietice.

Aşa că ţara a decis să cumpere Pepsi folosind o monedă universală: votca.

La sfârşitul anilor 1980, parteneriatul iniţial al Uniunii Sovietice cu Pepsi era pe punctul de a expira, iar, de această dată, votca mai putea să acopere costurile.

Aşa că ruşii au făcut ceea ce ar fi făcut orice ţară în vremuri disperate: au cumpărat cantităţi impresionante de Pepsi cu o flotă întreagă de nave şi submarine. Noul acord includea 17 submarine, un crucişător, o fregată şi un distrugător.

Costul total al flotei s-a ridicat la 3 miliarde de dolari, întreaga sumă fiind plătită în sticle de Pepsi.

Astfel, schimbul a făcut din Pepsi a şasea cea mai mare putere militară a lumii, însă doar pentru o perioadă scurtă de timp, înainte să vândă flota unei companii suedeze în schimbul unor materiale reciclate.

April 19, 2020
Ce fac marii antreprenori români cu cei 1 mld. euro încasaţi din vânzarea propriilor businessuri? Pariază pe o fabrică în Indonezia, pe proiecte imobiliare sau pe propriile pasiuni devenite afaceri. „Eu cred că cine poate trebuie să facă investiţii şi în această criză“

♦ Antreprenorii care au marcat unele dintre cele mai importante 10 vânzări din businessul local sunt mai bogaţi cu 1 mld. euro, potrivit calculelor ZF ♦ Sumele încasate variază de la câteva zeci de milioane de euro la peste 200 de milioane de euro ♦ Deşi primele astfel de tranzacţii ce au la vânzare antreprenori români au început să se parafeze în urmă cu aproape 15 ani, afacerile construite în capitalism au început să devină tot mai atrăgătoare pentru investitorii străini (dar nu numai) în special în ultimii cinci ani, când businessurile ajunseseră la maturitate sau pe poziţii cheie în industriile lor ♦ Banii încasaţi s-au întors, cel puţin parţial, în economie l Oamenii de afaceri au investit în domenii legate de propriile pasiuni, în sectoare legate de studiile lor sau de experienţa anterioară, dar şi în imobiliare.

Îngheţata Betty Ice, farmaciile Help Net şi producătorul de lactate Albalact sunt doar câteva dintre numele româneşti create de antreprenori locali, dar care în urma unor tranzacţii de zeci sau chiar sute de milioane de euro au ajuns în portofoliul unor giganţi străini.

România are o istorie scurtă în capitalism, motiv pentru care nu există cultura businessurilor de familie transmise din generaţie în generaţie. Ba mai mult, mai mulţi antreprenori locali au creat afaceri, le-au dezvoltat, le-au vândut şi au luat-o apoi iarăşi de la zero ghidaţi de ambiţia de a creşte din nou.

„Am investit o parte din banii încasaţi în domeniul imobiliar, dar o parte s-au îndreptat către domeniul alimentar, pe care îl cunosc. Nu am investit pe bursă, ci direct în afacerile unor antreprenori pe care vreau să îi susţin astfel în dezvoltare“, spune Vasile Armenean, antreprenorul care în 2017 a vândut producătorul de îngheţată Betty Ice din Suceava gigantului anglo-olandez Unilever. El a încasat atunci circa 100 mil. euro.

Antreprenorul spune acum că nu e exclus să revină cu o investiţie de la zero în domeniul alimentar – altul decât cel de îngheţată – date fiind condiţiile din piaţă în contextul pandemiei de Covid-19. „Nu e exclus nimic, se schimbă jocul din business şi eu sunt deschis oportunităţilor. Pot fi şi alte domenii, nu doar alimentar, dacă apar şanse“, spune el, fără a oferi momentan alte informaţii.

Doar o treime dintre afacerile de familie din România ajung la a doua generaţie, iar 10% sunt predate şi celei de a treia generaţii, conform celor celor mai recente date.

Există businessuri antreprenoriale create cu gândul de a fi vândute, iar acesta este în special cazul celor din domeniul tehnologiei, un domeniu unde România şi-a creat deja un nume, dar nu numai.

Există însă şi acele cazuri unde businessurile au fost create pentru a fi duse mai departe, doar că a existat un moment în care antreprenorii au realizat că nu au capitalul, forţa de negociere sau know-how-ul să meargă singuri. Mai sunt şi situaţii în care o afacere nu a ajuns la cea de-a doua generaţie deoarece copiii oamenilor de afaceri respectivi nu au fost pregătiţi să preia businessul sau pentru că şi-au dorit alte specializări. Şi totuşi, există şi excepţii.

Nici antreprenorii care au vândut însă nu s-au ţinut departe de business. Unii s-au reîntors în business cu pariuri în industrii conexe, în domenii legate de propriile pasiuni sau în sectoare aflate pe val la momentul investiţiilor.

„Am început să investesc în vin în 2007 ca un hobby, dar între timp am dezvoltat şi am ajuns la 750 de hectare de viţă de vie. Am investit astfel 25 de milioane de euro în industria vinului, iar acum avem în construcţie o crama nouă cu centru de vinificaţie, pe care sper să o terminăm până la anul. Este vorba de o investiţie de încă 8 mil. euro“, spune Constantin Duluţe, cunoscut pentru că a vândut Agricost – cea mai mare fermă de cereale şi oleaginoase din România după suprafaţa cultivată – către arabii de la Al Dahra.

El a mai cumpărat, cu aproape 50 mil. euro, şi la Iaşi un teren de 27 de hectare pentru a construi un proiect imobiliar, aveam studiu de fezabilitate.

„Acum aşteptăm să vedem ce va urma pentru a decide ce facem acolo. Nu mă voi opri, doar mă voi adapta. Eu cred că cine poate trebuie să facă investiţii în criză, cine are posibilitatea bineînţeles. Trebuie să ne folosim experienţa pentru ceva util tuturor. E doar o criză, totul se va rezolva şi va trece dacă suntem sănătoşi. Am cumpărat şi 300 de hectare de teren agricol la Bârlad. Eu toţi banii încasaţi îi investesc tot în România, nu plec nicăieri“, spune el.

Există însă şi antreprenori care nu şi-au limitat investiţiile locale, ba chiar au ajuns până în Asia.

„În 2007 – mult înainte să vând Supremia – am investit într-un restaurant în Alba Iulia, într-o vreme în care nu prea erau localuri în oraş. A fost un restaurant de patru stele pe care l-am făcut mai degrabă pentru firmă pentru că aveam mulţi străini care veneau la noi atunci. L-am vândut însă anul trecut pentru că acum stau jumătate din an în SUA şi nu aveam timp să mă ocup“, spune Levente Bara. El a vândut acum circa trei ani producătorul de ingrediente pentru industria alimentară Supremia Grup către francezii de la Solina. Valoarea tranzacţiei era estimată la acea vreme la 30-40 mil. euro.

„Eu am păstrat însă o fabrică de condimente în Indonezia, Natural Java Spice, sunt cel mai mare investitor român din această ţară. Fabrica am deschis-o în 2013, ca furnizor de materie primă pentru Supremia, ea face doar condimente şi doar de origine Indonezia. Când am vândut businessul nu am vrut să o vând şi pe ea. Noi acum vindem către unii dintre cei mai mari jucători din lume, avem birouri în SUA şi Germania (pentru toată Europa), unde distribuim noi direct, iar apoi lucrăm în rest prin parteneri.“ Compania se află pe o curbă ascendentă, e încă în dezvoltare, deci nu se pune problema de o nouă vânzare acum. La maturitate da, pentru că totul este de vânzare, susţine antreprenorul.

„Eu mai sunt acţionar cu 50% şi în Transilvania Nuts (procesator de miez de nucă ce realizează şi batoane pe bază de fructe – n.red.) şi am şi un portofoliu consistent în imobiliare în România şi în Chicago, SUA. Îmi împart timpul între SUA, România şi Indonezia, am un portofoliu de business diversificat“, spune Levente Bara.

La polul opus se găseşte medicul cardiolog Wargha Enayati a dezvoltat reţeaua de sănătate privată Regina Maria pe care a vândut-o apoi, în 2015, către fondul de investiţii Mid Europa Partners. Banii încasaţi – peste 100 mil. euro este valoarea vehiculată a tranzacţiei – s-au reîntors în domeniul medical, deşi în alte segmente de business.

Pariul său cel mai mare este Enayati Medical City, proiectul greenfield de 60 mil. euro din Bucureşti, ce urmează să fie deschis în ianuarie 2021. El a început construcţia proiectului Enayati Medical City la jumătatea anului 2018, alături de italienii de la Monza pentru partea de spital de oncologie, iar pe terenul de 35.000 mp din Bucureşti sunt în construcţie o unitate de îngrijire medicală, un centru pentru vârstnici şi un spital oncologic.

„Am investit în mai multe sectoare ale domeniului medical. (…) Am şi investiţii imobiliare, dar doar ca sprijin pentru celelalte afaceri“, spune Wargha Enayati, un activ investitor în economia locală.

Totuşi, mai mulţi oameni de afaceri s-au orientat către imobiliare, un business cu un grad mai mic de risc în vremurile bune şi cu o implicare constantă redusă prin comparaţie cu producţia spre exemplu. Există însă şi oameni de afaceri care au mizat pe businessuri legate de propriile pasiuni, care apoi au devenit şi ele afaceri în toată regula.

Pe ce domenii au pariat din nou antreprenorii români după ce şi-au vândut businessurile

Dragoş Anastasiu a vândut anul trecut compania de turism Travelbrands către Dertour, divizia de turism a grupului german Rewe, un gigant cu afaceri de 6 mld. euro. El deţine în continuare transportatorul Eurolines dar şi mai multe afaceri în turism precum un complex în Delta Dunării şi un pachet de acţiuni într-un business similar din Transilvania.

„Mizez în continuare pe turism per total“, spunea recent antreprenorul Dragoş Anastasiu într-un material din revista Business Magazin.

Constantin Duluţe a încasat de la arabii de la Al Dahra peste 200 mil. euro pentru Agricost, cea mai mare fermă de cereale şi oleaginoase din România după suprafaţa cultivată. „Am început să investesc în vin în 2007 ca un hobby, dar între timp am dezvoltat şi am ajuns la 750 de hectare de viţă de vie. Am mai cumpărat, cu aproape 50 mil. euro, un teren de 27 ha la Iaşi pentru un proiect imobiliar. Am investit şi în 300 de hectare de teren agricol la Bârlad. Eu toţi banii încasaţi îi investesc tot în România, nu plec nicăieri.“

Mihai Marcu, care a dezvoltat alături de familia sa operatorul de servicii medicale private MedLife, a vândut treptat din titlurile pe care le avea în companie. Cel mai recent pachet a fost vândut pe Bursă în martie 2020. El are afaceri adiacente în domeniul turismului şi în domeniul yachtingului. „Cea mai importantă valoare deţinută de familie în calitate de investitor este şi va rămâne MedLife. Restul investiţiilor nu sunt deloc o prioritate pentru noi până la finalizarea crizei generate de pandemia de Covid-19.“

Levente Bara a vândut în 2017 francezilor de la Solina producătorul de ingrediente pentru industria alimentară Supremia Grup. Banii încasaţi au mers către mai multe domenii. „Eu am păstrat o fabrică de condimente în Indonezia, fabrică deschisă în 2013 ca furnizor de materie primă pentru Supremia. Când am vândut businessul nu am vrut să o vând şi pe ea. Avem birouri în SUA şi Germania (pentru toată Europa), unde distribuim noi direct, iar apoi lucrăm în rest prin parteneri. Eu mai sunt acţionar cu 50% şi în Transilvania Nuts.“

Raul Ciurtin este unul dintre cei mai mari antreprenori români din industria alimentară. El a dezvoltat producătorul de lactate Albalact de la un jucător regional, cu afaceri de 2 mil. euro pe an, la liderul pieţei, cu afaceri de peste 100 mil. euro, moment în care a vândut compania către grupul francez Lactalis. Apoi a pariat pe sectorul imobiliarelor dar şi pe producţie. El a dezvoltat Prefera Foods, unul dintre cei mai importanţi jucători de pe piaţa conservelor. Totodată, acum trei ani el a investit în businessul de vin. „Am investit în afacerea unui prieten.“

Wargha Enayati, cel care a vândut în 2015 reţeaua de sănătate privată Regina Maria, a pariat apoi tot pe domeniul medical, doar că pe alte segmente. „Am investit în comunicare medicală, în organizare de evenimente în domeniu. Am dezvoltat împreună cu alţi patru antreprenori un mic fond de investiţii – Cleverage – şi investim în start-up-uri în domeniul medical. Ar mai fi Intermedicas (un business în domeniul serviciilor medicale – n.red.) şi Enayati Medical City (un proiect medical de câteva zeci de milioane de euro – n.red.). “

April 12, 2020
Cine sunteţi voi şi ce aţi făcut?

A fost o întâmplare fericită pentru Business MAGAZIN că s-au găsit aceste foi, pentru că această revistă are şansa să-şi nu piardă o parte din istorie, aşa cum îşi pierd multe din companiile româneşti înfiinţate după 1990.
Nu ştiu câţi dintre cei care au intrat în business de-a lungul celor 30 de ani de capitalism din România mai au documente originale, foi, arhive, poze despre începuturile afacerilor şi companiilor lor.
Cred că sunt foarte, foarte puţini.
Pentru că anii trec şi amintirile se pierd, iar mulţi se trezesc că nu mai ştiu nimic, nu mai au nicio dovadă despre cum au început să construiască capitalismul în România.
Viziunea lor, planurile, poveştile, speranţele se pierd dacă nu sunt spuse şi scrise.
Dar mai mult decât atât, cei care nu şi-au scris povestea companiilor lor se vor trezi că nu au ce să lase moştenire. Aici nu discutăm despre bani.
Generaţiile se schimbă, tot timpul vin şi pleacă oameni din companie, iar generaţiile actuale nu ştiu cu cine au de-a face. Nu scrie nicăieri cine este patronul, proprietarul, omul de afaceri, antreprenorul care a înfiinţat compania pentru care lucrează.
Dar dacă scrie ceva, dacă se găseşte ceva pe Google, este vorba în primul rând despre partea mai puţin fericită a unui business sau a unui om.
Toată lumea vorbeşte despre brand, cum un brand bun îţi poate aduce o valoare adăugată mai mare, dar sunt prea puţini antreprenori români care au scris povestea brandului sau brandurilor pe care le-au creat.
Dacă vor să se bată cu multinaţionalele, dacă vor să conteze în piaţă, dacă vor să vină oameni tineri să lucreze la ei şi pentru ei, antreprenorii români trebuie în primul rând să-şi scrie povestea, să spună cine sunt ei, ce au făcut, cum au făcut, de ce au făcut, cum a fost atunci când lucrurile mergeau, dar şi când nu mergeau, ce pot ei să spună despre cum şi-au condus businessul şi au făcut afaceri, despre înţelegerile scrise, dar mai ales nescrise, despre leadership, despre leadership la locul de muncă, nu cel din cărţi, despre cum au reuşit să stea în picioare şi după 30, 20 sau chiar 10 ani.
Cei care vin din spate au nevoie să ştie care este moştenirea pe care o primesc şi pe care trebuie să o ducă mai departe.
Dacă aveţi documente, hârtii, poveşti – Business MAGAZIN s-ar bucura să le poată publica sau scrie.

February 17, 2020
Tot mai multe ţări şi tot mai mulţi oameni îşi pierd încrederea în CAPITALISM şi se întreabă „dacă ceea ce avem în prezent şi lumea în care trăim astăzi ne pot asigura un viitor bun”

Capitalismul, în forma sa actuală, face mai mult rău decât bine, consideră majoritatea oamenilor din întreaga lume, conform unui sodaj făcut public înaintea reuniunii de la Davos din această săptămână a liderilor de afaceri şi politici.

Edelman Trust Barometer chestionează, de două decenii, zeci de mii de oameni în privinţa încrederii în instituţiile de bază, căutând să înţeleagă cum este privit capitalismul în sine.

Autorii studiului spun că sondajele anterioare arătau un sentiment de nemulţumire în creştere, generat de inegalităţiile din societate, fapt care i-a determinat să se întrebe dacă oamenii nu încep să aibă îndoieli cu privire la democraţiile occidentale şi la capitalism.

„Răspunsul este da”, spune David Bersoff, cercetător principal la studiul produs de compania americană de comunicaţii Edelman.

„Oamenii se întreabă dacă ceea ce avem astăzi şi lumea în care trăim astăzi ne pot asigura un viitor bun.”

Sondajul a chestionat 34.000 de persoane din 28 de ţări, de la democraţii liberale occidentale precum Statele Unite şi Franţa până la cele bazate pe un model diferit, cum ar fi China şi Rusia, iar 56% dintre cei chestionaţi sunt de acord că „capitalismul existent astăzi face mai mult rău decât bine în lume”.

Studiul a fost lansat în 2000, pentru a explora teoriile politologului Francis Fukuyama, care, după prăbuşirea comunismului, a declarat că democraţia liberal-capitalistă a învins ideologiile rivale, proclamând „sfârşitul istoriei”. De atunci, această concluzie a fost contestată de critici, care invocă totul, de la influenţa în creştere a Chinei la răspândirea liderilor autocratici, a protecţionismului comercial şi agravarea inegalităţii în urma crizei financiare globale din 2007/08.

La nivel naţional, lipsa de încredere în capitalism a fost cea mai ridicată în Thailanda şi India, cu 75%, respectiv 74%, Franţa urmând, cu 69%. Majorităţile au predominat în alte state din Asia, Europa, zona Golfului Persic, Africa şi America Latină.

Doar în Australia, Canada, Statele Unite, Coreea de Sud, Hong Kong şi Japonia, majoritatea celor chestionaţi nu erau de acord cu afirmaţia că în prezent capitalismul a făcut mai mult rău decât bine.

Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

January 20, 2020
Warren Buffett despre moralitatea afacerilor şi ideea capitalismului responsabil

Miliardarul Warren Buffett crede că firmele nu-şi pot impune opiniile în societate şi nu se pot constitui în arbitri morali, arată un material publicat de Financial Times, într-o serie de articole despre capitalismul responsabil.

Berkshire Hathaway, compania care constituie vehicolul de investiţii al lui Buffett, a finanţat cu aproximativ 30 miliarde de dolari dezvoltarea de turbine eoliene şi infrastructură în Iowa, printr-una dintre numeroasele afaceri pe care le deţine, cu scopul este de a transforma statul în „capitala eoliană a lumii, într-o Arabie Saudită a vântului”.

Un alt tip de capitalist ar continua să spună că trecerea de la combustibilul fosil la energia regenerabilă reflectă responsabilitatea companiilor sale în societate. Acesta este consensul corporativ actual, exprimat – sincer sau nu – în rapoartele anuale şi în reclamele companiilor de pe glob.

Dar Warren Buffett din Berkshire nu foloseşte astfel de termeni. A investit în vânt doar pentru că guvernul l-a plătit pentru a face acest lucru: „Nu am face-o fără creditul pe care îl obţinem.”

„Înţeleptul din Omaha”, cum este cunoscut Buffett merge şi mai departe. A fost o greşeală, a spus el în timpul unui interviu acordat Financial Times la începutul acestui an, ca firmele să impună ideea că „fac bine” societăţii. Ce le face să creadă că ştiu mai bine? „Este foarte greu de făcut. Dacă îmi oferi cele mai mari 20 de companii, nu ştiu care dintre cele 20 se comportă cel mai bine. Am fost director la 20 de companii şi cred că este foarte greu să evaluezi ceea ce fac. . . este foarte, foarte greu. Îmi place să mănânc bomboane. Bomboanele sunt bune pentru mine sau nu? Nu ştiu.”

Şi chiar dacă conducerea Berkshire ar fi ştiut ce este corect pentru lume, ar fi fost greşit să investească pe această bază, deoarece sunt doar agenţi pentru acţionarii companiei. „Sunt banii acţionarilor”, a spus Buffett. În Berkshire, acţiunile caritabile sunt excluse în principiu. “Mulţi manageri corporativi deplâng alocarea banilor contribuabililor, dar îmbrăţişează cu entuziasm propria alocare a dolarului acţionarului”, a menţionat el.

Este un comentariu remarcabil carre sprijină opinia lui Buffett asupra companiilor. Economistul Milton Friedman, de la Universitatea din Chicago, a scris în urmă cu 50 de ani că „responsabilitatea socială a afacerilor este creşterea profitului”. Până de curând, acea viziune era evanghelică, de la şcolile de afaceri la sălile consiliilor de administraţie.

După succesul său în crearea unei bogăţii imense pentru Berkshire Hathaway, cea mai mare realizare lui Buffett ar putea fi crearea unei imagini publice unice, de „bunicul cel bun al capitalismului”. Acest lucru îi oferă posibilitatea să spună ceea ce alţii îndrăznesc doar să gândească. Dar Buffett nu este în întregime singur.

Robert Shillman, preşedintele companiei de senzori industriali Cognex, a utilizat ultimul raport anual al companiei pentru a-şi „exprima îngrijorarea faţă de această tendinţă de a schimba atât sistemul, cât şi afacerile”, referindu-se în speecial la managerii fondurilor de investiţii, care au impus companiilor să se dedice problemelor de mediu, sociale şi de guvernanţă (ESG) ”.

„Dacă ar întreba investitorii fondurilor dacă doresc ca managerii şi consiliul de administraţie ai companiilor să cheltuie timp şi energie pe probleme de mediu, sociale şi de guvernare sau ar vrea ca aceştia să îşi petreacă tot timpul şi energia pentru creşterea valorii acţiunilor, sunt destul de sigur că un număr copleşitor dintre ele ar alege varianta din urmă.”

Creşterea neobişnuită a fondurilor de investiţii bazate pe ESG din ultimii ani sugerează că Shillman ar putea greşi. Dar cei care iau în considerare interesele altor grupuri, cum ar fi angajaţii şi comunitatea, ar argumenta, de asemenea, că întrebarea presupune o alegere falsă, deoarece, dacă capitalismul nu face mai mult pentru a obţine o societate mai bună, funcţionarea companiilor nu ar mai avea rost.

Alan Schwartz, preşedintele băncii de investiţii Guggenheim Partners, în acest an că „de-a lungul secolelor, când masele cred că elitele au prea mult, am văzut că se întâmplă unul din două lucruri: apare o legislaţie pentru redistribuirea averii. . . sau o revoluţie pentru redistribuirea sărăciei”.

Dar chiar şi printre cei care sunt de acord că capitalismul a devenit periculos de instabil, nu toţi sunt de acord că problema fundamentală este concentrarea mioapă asupra randamentelor acţionarilor. Paul Singer, care administrează fondul Elliott Management, are alt punct de vedere. Potrivit lui Singer, capitalismul corporativ este un sistem în care investitorii deţin corporaţii, au numit un consiliu pentru a stabili strategia, iar consiliul a angajat o echipă de conducere pentru a executa strategia. Realitatea actuală, a spus Singer la o conferinţă din 2017, este că managementul a ales consiliul de administraţie şi a ales o strategie pentru propriul său beneficiu. Investitorii erau secundari. „Ceea ce se întâmplă în capitalismul american este. . . o cantitate imensă de minimalizare”, a spus el. Exemplul cel mai grăitor, a spus el, este modul în care managementul dornic de risc şi consiliile de administraţie slabe ale marilor bănci au provocat recenta criză financiară.

Buffett are o viziune mai simplă pentru a face o societate mai bună. El consideră că politica guvernamentală, nu capitalismul, trebuie să conducă la schimbare. El a folosit exemplul centralelor electrice pe cărbune ale Berkshire.

„Dacă oamenii doresc să renunţăm la instalaţiile de cărbune, fie acţionarii noştri, fie consumatorul va plăti pentru asta. Puteţi susţine că, din păcate, consumatorul plăteşte pentru asta, dar atunci problema este că plătesc pentru asta cei ce se întâmplă să locuiască în locul în care 50% din energie provine din cărbune. Dacă se întâmplă să se afle pe un alt teritoriu, nu vor plăti pentru asta. Deci, pentru cineva este un cost. . . întrebarea este cum se absoarbe, dar cu precădere trebuie să fie o activitate guvernamentală. ”

„Guvernul”, spune cel mai mare capitalist în viaţă, „trebuie să fie cel ce schimbă sistemul”.

December 30, 2019
Americanii încep să-şi critice propriul capitalism

Dar acum, americanii au început să-şi critice propriul capitalism, pe care nu-l mai recunosc.

Martin Wolf, cel mai cunoscut comentator de la Financial Times, ziarul de business al Europei, a făcut o recenzie unei cărţi scrise de un profesor american, Thomas Philippon – „The Great Reversal – How America Gave Up on Free Markets”.
Martin Wolf l-a pus pe profesorul de economie din New York pe o listă a celor mai străluciţi economişti ai momentului, aici incluzându-i pe Olivier Blanchard, fostul economist-şef al FMI, Emmanuel Saez şi Gabriel Zucman, de la Universitatea din Barclay’s, şi recent premiata cu Nobel Esther Duflo de la Massachusetts Institute of Technology.
Thomas Philippon scrie în carte că actualul capitalism american a ajuns un monopol, un oligopol care nu încurajează deloc competiţia, marile companii extrăgând rente extrem de profitabile din ceea ce fac omorându-şi concurenţa prin achiziţii şi consolidări.
Competiţia, care reprezintă biblia capitalismului, este un cuvânt depăşit pentru liderii de business de astăzi, care fac orice pentru a nu avea competitori.
Această concentrare la vârf a companiilor a devenit extrem de profitabilă, câştigurile actuale ale acestora, ca raport între profit şi PIB, dublându-se din 1990 încoace.
Iar pretextul cu transferarea producţiei în China, pentru că acolo se produce mai ieftin, a creat monştri. Profesorul american a comparat capitalismul american cu capitalismul european, iar rezultatele au fost surprinzătoare: din 1999 până în 2017 creşterea reală a PIB-ului per capita a fost de 21% în SUA, de 25% în Uniunea Europeană şi de 19% în zona euro, în ciuda crizei financiare care a izbucnit în Europa.
Profesorul american spune că ponderea salariilor în venituri este mai bună în Europa decât în Statele Unite, iar descoperirile tehnologice ale americanilor nu au dus la o îmbunătăţire extraordinară a productivităţii, aşa cum este percepţia generală, ci doar au dus la creşterea profiturilor.
Maşinăria de lobby americană, care ar fi taxată ca trafic de influenţă dincolo de ocean, este văzută ca unul dintre cele mai mari pericole pentru capitalismul american.
Este dată ca exemplu situaţia din Congresul american, unde un congresman îşi petrece 30 de ore pe săptămână strângând bani pentru campaniile electorale.
Iar expresia este: „Dacă un lobbyist nu ne-a dat niciodată bani, nu vorbesc cu el. Dacă eşti un lobbyist care ne-ai dat bani, aş putea vorbi cu tine”.
Instituţiile de reglementare europene sunt mult mai puternice decât cele americane pentru că acolo au pătruns mai puţin lobbyiştii.
Iar capitalismul european este mult mai competitiv şi mai puţin monopolistic.
Unul dintre cele mai mari eşecuri ale capitalismului american este văzut ca fiind sistemul de sănătate, extrem de scump şi ineficient, cu bariere de intrare extrem de mari.
Acest capitalism american a devenit extrem de scump, iar nota de plată este achitată de cei mulţi, care nu au nicio altă alternativă.
În acest context nu este de mirare că deşi sindicatele au rămas fără voce după globalizare, noile generaţii încep să aibă din ce în ce mai multe întrebări şi văd puţin altfel lucrurile.
Conform unui sondaj citat de MarketWatch, mai mult de 30% din generaţia Millennials aprobă comunismul şi 70% dintre ei ar vota un socialist.
22% din generaţia Millennials cred că proprietatea privată, unul din pilonii de bază ai capitalismului, ar trebui abolită, iar 45% din generaţia Z şi Millennials susţin că educaţia ar trebui să fie free.
Acest capitalism american, care a devenit extrem de scump, monopolistic şi rentier, începe să fie criticat şi urât chiar de americani.

November 25, 2019
Pădurile amazoniene ard cu bani de la cei mai mari finanţatori ai lumii, care cer altora să fie mai responsabili

Bătălia contra defrişărilor în Brazilia preşedintelui extremist Jair Bolsonaro este o luptă împotriva reţelelor criminale şi corupţiei, contra politicienilor, miliţiilor şi cartelurilor de droguri. Este, de asemenea, o luptă contra capitalismului pur.
În frunte cu Franţa şi Germania, G7, grupul celor mai industrializate naţiuni din lume, s-a angajat să contribuie la protejarea pădurii amazoniene în timp ce incendiile continuau să distrugă unul dintre cele mai importante ecosisteme din lume.
Însă G7 nu poate finanţa cu succes protecţia pădurilor Amazoniei în timp ce băncile şi investitorii din aceste ţări continuă să finanţeze distrugerea lor, scrie EUobserver.
În timp ce Emmanuel Macron şi Angela Merkel au reuşit să strângă de la G7 un sprijin modest de 22 milioane de dolari, pe care Brazilia preşedintelui extremist Jair Bolsonaro l-a respins, companiile financiare din aceste ţări finanţează fermele de bovine şi culturile de soia la o scară de miliarde de dolari în fiecare an.
Deutsche Bank, cea mai mare bancă germană, BNP Paribas, una dintre cele mai mari bănci franceze, şi fondurile americane de investiţii BlackRock şi Vanguard deţin cumulat mai mult de 1,1 miliarde de dolari în datorii la cei mai mari cultivatori de soia şi la cei mai mari trei crescători de bovine şi au în portofoliu acţiuni în valoare de 6 miliarde de dolari la aceste companii. Preşedinţii BlackRock şi Vanguard sunt membri ai acum celebrei Business Roundtable, organizaţia liderilor din business din SUA care spune că responsabilitatea companiilor ar trebui să fie şi faţă de angajaţi, clienţi şi societate, nu doar faţă de acţionari.
Sute de alte instituţii financiare mari din ţările G7 sunt acţionari importanţi şi creditori la firme care schimbă peisajul în Amazonia. Prin aceste participaţii şi deţineri de datorii, companii financiare din Franţa, Germania, SUA şi alte state mari finanţează aceste afaceri care se bazează pe defrişarea padurii amazoniene şi pe alterarea ecosistemelor învecinate la o scară de 2.000 de ori mai mult decât oferta de sprijin a G7.
Zonele de pădure din Brazilia au fost incendiate intenţionat pentru a oferi terenuri pentru producţia agricolă. Totuşi, această producţie nu ar fi posibilă fără creditarea şi investiţiile venite din partea instituţiilor financiare de anvergură globală.
Finanţatori şi investitori de talia BlackRock, BNP Paribas şi Deutsche Bank continuă să finanţeze companiile care beneficiază de defrişarea Amazonului, în ciuda dovezilor privind legăturile companiilor cu defrişările şi planurile viitoare de extindere a producţiei în zonele forestiere.
Iată un exemplu: JBS, cel mai mare ambalator de carne din Brazilia, cu legături cunoscute cu despăduriri violente şi corupţia şi acuzat că foloseşte forţă de muncă în regim de sclavie, primeşte peste 20 miliarde de dolari sub formă de finanţare a datoriei de la instituţii financiare internaţionale. Numai Deutsche Bank deţine acţiuni în valoare de peste 38 mililoane de dolari la JBS.
Finanţarea operaţiunilor de bovine ale JBS continuă chiar şi în condiţiile în care JBS are în plan noi instalaţii de ambalare a cărnii, încurajând extinderea creşterii animalelor pentru sacrificare în Amazonia şi biomul – complex de ecosisteme vast – Cerrado, extrem de important pentru planetă.
Deşi producţia de bovine şi soia joacă un rol important în economia Braziliei, cercetările arată că există suprafeţe suficiente de terenuri potrivite pentru producţia agricolă, dar degradate, care ar putea permite o producţie extinsă fără a sacrifica pădurile sau savanele. Finanţarea continuă a companiilor precum JBS vine în ciuda angajamentelor băncilor investitoare de a rezolva problema defrişărilor pentru producţia de materii prime precum soia şi carnea de vită.
Spre exemplu, Deutsche Bank are un cadru de politică socială şi de mediu care arată că este „de preferat” ca producătorii de soia şi bovine să aibă operaţiuni durabile.
Însă o simplă preferinţă nu este suficientă. Atât timp cât activitatea de finanţare va continua să se îndrepte către companii care defrişează pădurea amazoniană şi alte zone valoroase pentru mediu, companiile vor continua să taie pădurile.
Larry Fink, directorul executiv al BlackRock, companie care are sub administrare investiţii de 6.000 de miliarde de dolari, ţine ca publicul să ştie că îşi foloseşte influenţa enormă pentru a presa companii să „servească unui ţel social”. El le-a scris anul trecut firmelor în care fondul său investeşte să ia în considerare „impactul pe care-l au asupra mediului” şi ameninţările schimbărilor climatice.
„Stakeholderii presează companiile să se implice în chestiuni politice şi sociale sensibile, mai ales când guvernele nu reuşesc să o facă eficient”, le-a comunicat investitorul firmelor.
Astfel, problema finanţării conservării ecosistemelor alimentate de Amazon şi a combaterii incendiilor devine cum să se definanţeze distrugerea pădurii. Băncile şi toate instituţiile de finanţare trebuie să adopte politici mai puternice pentru a solicita companiilor să funcţioneze sustenabil.
Profitând de nevoia de a avea acces la împrumuturi şi capital de afaceri fundamental, o bancă sau instituţie de finanţare poate face ca o companie să se confrunte cu presiuni pozitive pentru a adopta practici de aprovizionare şi producţie durabile.
De asemenea, consumatorii joacă un rol indirect în finanţarea acestor companii prin intermediul fondurilor de pensii. Fondul de Pensii Canadian, de exemplu, deţine o participaţie de 40% în Glencore Agriculture, un trader de materii prime imens care defrişează cu bună ştiinţă pentru a produce soia în Amazonia, conform Bloomberg.
A da vina doar pe fermieri pentru incendiile care distrug pădurea Amazonului înseamnă să ignori sistemul economic mai larg care închide ochii la, sau chiar recompensează, tăierea pădurilor.
Dacă finanţatorii şi, la rândul lor, companiile pe care le finanţează ar solicita sisteme de asigurare pentru a împiedica aducerea pe pieţe a produselor care au legătură cu defrişarea, implicaţiile ar fi resimţite pe întregul lanţ de aprovizionare, până la fermierii din teren.
Aceşti finanţatori au puterea nu numai de a lăsa fără finanţare activităţile de defrişare, ci pot oferi stimulente financiare pentru o producţie durabilă. În timp ce o acţiune internaţională este necesară, în special din partea G7, leadershipul ţărilor ca Franţa şi Germania trebuie să fie însoţit şi de acţiunea comunităţii financiare din aceste ţări. În caz contrar, istoria se va repeta.
După cum scrie Washington Post, crescătorii de bovine din Brazilia „şi-au împins efectivele în Amazon, defrişând complet şi arzând pădurea pe măsură ce avansează” pentru a răspunde cererii crescânde de carne de vită exportată de firmele braziliene în China, Iran, Egipt, Rusia şi Statele Unite.
Aproximativ o treime din carnea de vită este exportată de JBS. În SUA, unul din importatori este chiar guvernul. Dar, chiar dacă Fink a cerut public liderilor de afaceri să ia în considerare impactul lor asupra mediului, BlackRock şi-a mărit participaţia la JBS cu 41 de milioane de dolari între 2016 şi 2018, conform cercetărilor publicate de Prietenii Pământului.
Din documente reiese însă şi că BlackRock a votat contra alegerii a cinci din nouă directori ai JBS anul trecut în urma unui scandal de corupţie.
Biroul pentru Jurnalism de Investigaţie, The Guardian şi Repórter Brasil au arătat în februarie că o companie gigant de ferme de bovine a fost amendată pentru defrişări în pădurea amazoniană a livrat sute de animale crescute în Amazonia altor ferme pe care firma le deţinea pentru îngrăşat. Bovinele au ajuns apoi la abatoarele JBS.
BlackRock nu este singurul care a găsit oportunităţi de investiţii în fermele amazoniene. Cei mai mari 20 de investitori europeni şi americani ai JBS deţin aproape 500 de milioane de acţiuni la această companie, evaluată la 2 miliarde de dolari.
Însă, alături de BlackRock, Capital Group, Fidelity Investments şi Vanguard au cele mai importante participaţii.
În august, Business Roundtable, asociaţia executivilor multora dintre cele mai mari corporaţii americane, şi-a schimbat enunţul privind „scopul unei companii“. Astfel, spun liderii de business, deciziile nu ar mai trebui să ia în considerare doar cum să fie realizat profit pentru acţionari, ci să-i ia în calcul pe toţi cei care au interese la companie, adică pe angajaţi, clienţi şi societatea în general – stakeholderii.
Amazonia a fost lovită de peste 74.000 de incendii de vegetaţie anul acesta, număr în creştere cu peste 80% faţă de aceeaşi perioadă din 2018. Multe dintre incendii sunt sezoniere, dar pentru o parte din ele au fost identificaţi ca vinovaţi crescători de vite care, încurajaţi de retorica anticonservaţionistă a preşedintelui Jair Bolsonaro, au folosit focul pentru a curăţa terenurile. Defrişările s-au accelerat de când Bolsonaro a preluat preşedinţia, notează Financial Times. De asemenea, de la venirea lui Bolsonaro agenţia guvernamentală care a amendat compania gigant pentru defrişare şi-a pierdut un sfert din finanţare. Preşedintele, fost ofiţer în armată cu înclinaţii de extremă dreapta, este poreclit „Căpitanul Drujbă”.

October 1, 2019
Povestea uneia dintre puţinele afaceri începute în perioada lui Ceauşescu şi care face profit şi în zilele noastre

Povestea Petromidiei a început în perioada socialistă şi a continuat cu drumul către capitalism. Rafinăria A trecut prin crize financiare sau crize politice, dar a reuşit de fiecare dată să rămână în picioare. Petromidia a supravieţuit.

Intrând pe platforma Petromidia, puţine sunt lucrurile care să-ţi sugereze că te afli în mijlocul unui proiect cu o vechime de doar patru decenii. Milioanele de tone de oţel care formează labirintul de ţevi şi instalaţii par să existe acolo dintotdeauna. Pe alocuri, clădiri noi din sticlă punctează faptul că Petromidia a trecut prin multe transformări, ajungând azi să fie privită ca una dintre cele mai performante rafinării din Europa.

„Eu lucrez de 41 de ani şi sunt martorul ocular al evoluţiilor pozitive din 1979 şi până astăzi”, povesteşte Alexandru Nicolcioiu, unul dintre cei care au ajutat la ridicarea rafinăriei. El a fost director al rafinăriei din 1979 până în 2007 şi ocupă, în prezent, funcţia de adviser al CEO-ului KMG International, Zhanat Tussupbekov. „Dacă ar fi să facem o comparaţie între 1979 şi 2019, sunt practic două lumi paralele. Nimeni nu îşi poate închipui cum era atunci, când erau atât de multe probleme şi era atât de greu doar să menţii funcţionarea, faţă de cum este astăzi, când suntem complet automatizaţi, suntem pe pilot automat.”

Petromidia este în prezent cea mai mare rafinărie din România, precum şi una dintre cele mai moderne şi complexe din regiunea Mării Negre. Rafinăria este operată de Rompetrol Rafinare, care mai are în portofoliu Vega Ploieşti, cea mai longevivă unitate de prelucrare – funcţionează de aproape 120 de ani – dar şi divizia de petrochimie, unicul producător de polimeri din ţară.

Compania este deţinută de KMG International (54,63%; direct şi indirect) şi de statul român prin Ministerul Energiei (44,69%). Rompetrol este principala marcă a KMG International, grup deţinut de KazMunayGas, compania naţională de petrol şi gaze din Kazahstan. Cu 6.000 de angajaţi, KMG International Group activează în zona Mării Negre şi Marea Mediterană, fiind prezentă în 11 pieţe principale. Rompetrol are peste 1.100 de staţii de distribuţie a carburanţilor în patru ţări.

Istoria Petromidia începe însă în 1975, odată cu semnarea decretului de înfiinţare a Întreprinderii Socialiste de Stat Combinatul Petrochimic Năvodari. Un nume lung pentru ambiţii mari.

La mijlocul anilor 1970, zona din jurul oraşului Năvodari era practic o mlaştină. La acel moment 6.000 de oameni trăiau în Năvodari; spre finalul anilor ’80 numărul ajunsese la 26.000, iar astăzi populaţia se apropie de 40.000.

Combinatul petrochimic urma să aibă o capacitate anuală de prelucrare de 3,5 milioane tone de ţiţei, la standarde ridicate pentru acea perioadă. Pentru construcţia rafinăriei a fost nevoie să se recupereze din mare 37 de hectare de teren. Timp de patru ani, între 1975 şi 1979, lucrările s-au derulat în ritm alert, pentru dezvoltarea unei rafinării care să se integreze în planul general de la acea vreme. Lucrările la combinat au durat 13 ani şi la ridicarea rafinăriei au pus umărul 5.000-6.000 de oameni.

Prima instalaţie a fost pornită în 1979 – cea de distilare atmosferică; cu timpul, rafinăria a început să introducă în fluxul tehnologic tot mai multe instalaţii, inclusiv pe cele din Divizia de Petrochimie. De altfel, astăzi, Petromidia este unicul producător naţional de polietilene şi polipropilene.
În anul 1989, Petromidia reuşea pentru a doua oară să depăşească pragul de 3,6 milioane de tone de materii prime procesate – era capacitatea proiectată cu aproape 15 ani înainte şi care integra Petromidia într-o reţea de rafinării menită să proceseze, cumulat, peste 30 de milioane de tone în fiecare an. A venit apoi anul 1990, iar transformările prin care trecea România au generat efecte serioase asupra sectorului industrial. Combinatul Petrochimic Midia a devenit Societatea Comercială Petromidia, 70% dintre acţiuni fiind deţinute de Fondul Proprietăţii de Stat, iar 30% de Fondul Proprietăţii Private. Rafinăria a trecut prin momente grele, salvarea venind în anul 1992.

Atunci, Petromidia a avut posibilitatea să acceseze un credit de 50 de milioane de dolari garantat de către guvernul României şi de către Banca Naţională. Aceşti bani au ajutat la modernizarea unei părţi din rafinărie şi la retehnologizare, transformând rafinăria într-un obiectiv de mare importanţă.

A urmat un moment de cotitură pentru Petromidia: după ce e trecută de guvern pe o listă a societăţilor ce trebuie lichidate, în 1998 Fondul Proprietăţii de Stat decide să scoată la vânzare pachetul de 65,3% deţinut la rafinărie. În ianuarie 1999, semnează un contract cu o societate din Turcia, prin care turcii acceptau să plătească peste 470 de milioane de dolari pentru acţiuni şi investiţii; compania rezistă însă doar câteva luni la Petromidia. În cele din urmă, Petromidia s-a privatizat, pachetul majoritar de acţiuni fiind preluat în anul 2000 de Grupul Rompetrol.

În 2008, în urma unor investiţii de peste 40 milioane dolari, Rompetrol Rafinare începe producţia de benzină Euro 5; pentru prima dată în istorie, Petromidia depăşeşte pragul de 4 milioane de tone de ţiţei procesat.

Trecerea la carburanţi de calitate superioară a fost realizată în mai multe etape: după modernizările făcute la începutul anilor 1990, rafinăria a început să producă din 1996 carburant Euro 2. La patru ani distanţă, din Petromidia au plecat carburanţi Euro 3, iar în 2005 a fost atins standardul de calitate Euro 4. În 2007, anul preluării de către KMG International, Petromidia a început să livreze intern carburanţi Euro 5, cu doi ani înainte de impunerile Comisiei Europene. Pasul a fost realizat ca urmare a măririi volumelor reactoarelor de peste trei ori. Carburantul Euro 5 (sub 10 părţi de sulf per milion) este îmbunătăţit şi optimizat constant, ca urmare a modernizării instalaţiilor din rafinărie.

De la preluarea Rompetrol de către KazMunayGas, au fost realizate investiţii totale de peste 1,6 miliarde de dolari. Din această sumă, aproximativ un miliard de dolari a fost direcţionat către Petromidia, iar cel mai amplu proiect, în valoare de aproximativ 450 de milioane de dolari, a vizat modernizarea şi creşterea capacităţii procesate anual.

Acest moment definitoriu pentru Petromidia s-a consemnat în 2012, odată cu finalizarea programului de creştere a capacităţii de la 3,5 milioane de tone la 5 milioane de tone pe an. Valoarea totală a investiţiilor a fost de 380 de milioane de dolari, iar numărul companiilor implicate în proiect a fost de 280.

Patruzeci de ani mai târziu

„Rafinăria Petromidia este, practic, inima activităţii noastre la nivel de grup. Se bazează pe stâlpi extrem de importanţi, care îi dau practic eficienţa pe care o vedem cu toţii astăzi: un acţionar extrem de puternic, care a fost alături de grup de la bun început în momentele grele şi care este alături de rafinărie şi astăzi; o echipă de specialişti unde se îmbină tinereţea cu maturitatea, unde se îmbină elanul cu entuziasmul; gradul de modernizare a rafinăriei, modul în care s-a investit – logic şi anticipând mişcările de piaţă; nu în ultimul rând, extrem de important, poziţionarea geografică a Petromidia”, subliniază Cătălin Dumitru, director de trading al grupului KMG International. „Este elementul cheie pentru grupul nostru şi aş îndrăzni să spun chiar pentru economia naţională, pentru că Petromidia reprezintă una dintre porţile de intrare a materiilor prime din industria energetică românească şi este de asemenea o rampă extrem de importantă pentru activitatea de export.”

El spune că „această organizaţie complexă” funcţionează de câţiva ani la un ritm extrem de înalt. „În ultimii ani, peste 51 de milioane de tone de ţiţei – pentru că rafinăriile acestea trebuie hrănite, dacă îmi permiteţi metafora – au fost aprovizionate prin propriile facilităţi de descărcare. După cum ştiţi, rafinăria beneficiază de un port mobil în largul mării, ţiţeiul vine descărcat de pe vapoare pe o conductă submarină de aproape 10 kilometri şi care alimentează neîntrerupt, de peste 10 ani de zile, activitatea rafinăriei noastre într-un mod eficient.”

Cătălin Dumitru explică faptul că portul poate primi vapoare cu până la 160.000 de tone, iar ritmul de descărcare – zi şi noapte, atunci când este cazul – ajunge până la 7.000 de metri cubi pe oră. „Toate aceste investiţii au fost făcute în mod judicios, au costat peste 120-130 de milioane de dolari la vremea respectivă, împreună cu facilităţile de descărcare. Rafinăria produce şi produce bine; prin capacitatea pe care o avem astăzi, putem teoretic să acoperim pste 60-70% din nivelul pieţei româneşti, din punctul de vedere al cererii de combustibil, întrucât este o piaţă liberă, este un joc al importului şi al exportului.”

În afară de distribuţia realizată în România, prin intermediul propriei reţele de distribuţie a Rompetrol, compania comercializează importante cantităţi de produse albe pentru diverşi beneficiari şi exportă masiv în ţările în care există prezenţă Rompetrol – Bulgaria, Moldova, Georgia. „Exportăm în ţările din jurul bazinului Mării Negre – Ucraina, Turcia – sunt produse de calitate europeană şi care fac cinste activităţii din rafinărie”, spune Cătălin Dumitru. „Mai mult, prin rafinăria Vega suntem singurii producători de bitum, suntem producători de solvenţi, produse cu o căutare importantă pe piaţă şi care sunt comercializate pe teritoriul ţării şi în export. Toate aceste activităţi contribuie din plin la o angajare judicioasă a forţei de muncă, contribuie din plin la degajarea unor impozite şi taxe extrem de importante pentru funcţionarea corectă a economiei româneşti. Planurile pe care grupul nostru le are stabilite în continuare şi care vor duce la o mărire a producţiei, la o susţinere a calităţii vor contribui din plin la dezvoltarea economică a regiunii şi a grupului nostru.”

Evoluţia rafinăriei devine evidentă când privim asupra modului în care a evoluat producţia: aproximativ 26 milioane de tone între 1979 şi 1989, ca parte a unui sistem centralizat de aprovizionare cu materii prime şi de comercializare a produselor finite; 23,2 milioane de tone între 1990 şi 2000, pe fondul tranziţiei la economia de piaţă; 22,6 milioane de tone între 2001 şi 2007, odată cu alinierea la standardele obligatorii şi crearea propriei reţele de distribuţie de carburanţi în România şi în regiune; 51 milioane de tone între 2008 şi 2018 după investiţii importante pentru modernizarea şi creşterea capacităţii de rafinare.

KMG International este deţinută de Compania Naţională de Petrol şi Gaze din Kazahstan, KazMunayGas. În România, pe lângă Petromidia şi Vega Ploieşti, KMG International operează şi o vastă reţea de distribuţie a carburanţilor. Anul trecut, rafinăria din Năvodari a înregistrat 11 noi recorduri operaţionale, printre care producţia de benzine (1,36 milioane de tone) şi producţia de motorine (2,75 milioane de tone). „Petromidia este un pilon de dezvoltare a României, este un pilon de dezvoltare a sistemului de prelucrare din Kazahstan, pentru că atât rafinăria noastră cât şi cele trei din Kazahstan sunt practic integrate, colaborăm în ceea ce priveşte schimbul de experienţă”, adaugă Alexandru Nicolcioiu. „Nu sunt mulţi petrolişti în lume, dar petroliştii sunt oameni puternici, sunt oameni devotaţi.”

Viitorul Petromidiei: Investiţii de miliarde de dolari

Petromidia este, cu siguranţă, unul dintre cele mai importante active ale grupului Rompetrol şi chiar ale KazMunayGas. Kazahii au investit sume semnificative atât în rafinăria de la Năvodari, cât şi în celelalte unităţi operate, iar planurile de viitor includ investiţii de ordinul miliardelor de dolari.

Aniversarea a patru decenii de existenţă a fost aşadar marcată atât de amintirea momentelor prin care a trecut rafinăria, cât şi de prezentarea intenţiilor pentru următoarea perioadă – în acest caz ani, nu decenii.

Industria energetică este un sector în care investiţiile sunt mari, de milioane sau sute de milioane de euro, iar interesul tuturor părţilor implicate este ca acestea să genereze ulterior profit într-un mod sustenabil.

Pentru a facilita aceste investiţii, KazMunayGas şi statul român au înfiinţat Fondul de Investiţii în Energie Kazah-Român în cea de-a doua parte a anului trecut. Mai exact, asocierea s-a realizat între KMG International şi Societatea de Administrare a Participaţiilor în Energie (SAPE), deţinută de Ministerul Energiei. Fondul a fost înfiinţat conform prevederilor memorandumului de înţelegere dintre statul român şi KMG International. Fondul kazah – român preconizează un nivel investiţional de aproximativ 1 miliard de dolari pe o durată de 7 ani.

Contribuţia KMG International la capitalul fondului este de 150 milioane de dolari, iar o parte din aceasta, contribuţia statului român în valoare de 30 milioane de dolari, va fi achitată de către KMG International. KMG International deţine 80% din acţiunile fondului, iar statul român 20%. Principala prioritate a fondului vizează dezvoltarea proiectelor energetice, contribuind, astfel, la dezvoltarea sectorului energetic din România, precum şi la consolidarea securităţii energetice a ţării prin diversificarea surselor de aprovizionare cu petrol şi la consolidarea unui climat investiţional favorabil în România.

Unul dintre proiectele vizate de fondul mixt de investiţii se referă la construcţia unei centrale de cogenerare (de producere combinată de energie electrică şi termică) pe platforma Petromidia, în parteneriat cu Uzina Termoelectrică Midia. Centrala de cogenerare va avea capacitatea de a alimenta cu energie atât oraşul Năvodari, cât şi rafinăria Petromidia. Valoarea investiţiei se ridică la 120 de milioane de dolari şi se estimează că proiectul va fi finalizat în patru ani din momentul demarării. Centrala termică în cogenerare ar urma să aducă o scădere a costului energiei electrice atât pentru rafinăria Petromidia, cât şi pentru oraşul Năvodari, potrivit reprezentanţilor KMG International.

Un alt proiect se referă la extinderea cu aproximativ 80 de staţii a reţelei de benzinării pe piaţa locală. Noile staţii vor fi dezvoltate prin investiţii de tip greenfield, suma totală estimată ridicându-se la 100 de milioane de dolari.

În ceea ce priveşte extinderea pe alte pieţe, Alexei Golovin, chief legal and corporate affairs la KMG International, a declarat recent că „există o strategie pas cu pas. Cu alte cuvinte, nu se intenţionează achiziţionarea unei reţele în altă ţară, pentru că asta ar îngreuna atingerea potenţialului maxim în statele în care Rompetrol activează deja. „În România încă trebuie să atingem o cotă de piaţă de 20%, a adăugat Golovin. El s-a referit la planurile companiei pentru următorii 3-5 ani. În 2020, Rompetrol intenţionează deschiderea a 20 de noi staţii de alimentare, fiecare dintre acestea având un cost de 1-1,2 milioane dolari.

Tot în cadrul unei conferinţe de presă ţinute cu ocazia împlinirii a 40 de ani de la înfiinţarea Petromidia, Alexei Golovin a declarat că s-a analizat posibilitatea de a creşte capacitatea de procesare până la aproximativ 10 milioane de tone pe an, iar costurile s-ar ridica la aproximativ 2 miliarde de dolari. Golovin nu a oferit un termen exact legat de începerea efectivă a lucrărilor sau de durata lor.

Iniţial, pentru 2019, la nivelul Rompetrol Rafinare fusese aprobat un buget de investiţii de 63 de milioane dolari, din care peste 50 de milioane dolari urma să fie folosiţi pentru lucrări de imbunătăţire, mentenanţă şi conformare la principalele instalaţii din Petromidia.

2018, anul recordurilor

Petromidia a înregistrat 11 noi recorduri operaţionale, printre care niveluri istorice la materiile prime procesate, produse petroliere obţinute, randamentele produselor albe, producţia de benzine şi motorine, combustibilul pentru avioane şi gradul de utilizare a capacităţii de rafinare.
Entitatea care operează rafinăria, Rompetrol Rafinare, a continuat şi în prima jumătate a acestui an să îşi majoreze rezultatele operaţionale; astfel, volumul total de materii prime procesate la nivelul rafinăriei Petromidia a depăşit în perioada ianuarie – iunie pragul de 3,1 milioane de tone. Estimările reprezentanţilor KMG International arată un volum total procesat, la finalul anului, de peste 6 milioane de tone, ceea ce ar reprezenta un nou record.

Indepedent de activitatea operaţională, rezultatele financiare ale Rompetrol Rafinare au fost influenţate semnificativ de evoluţia factorilor externi. Volatilitatea contextului global, fluctuaţiile ridicate ale cotaţiilor de piaţă la materiile prime şi produsele finite, presiunea semnificativă asupra marjelor de rafinare şi deprecierea monedelor locale în raport cu dolarul (moneda de referinţă pentru ţiţei şi produsele petroliere) au condus la rezultatele în scădere. În acord cu evoluţia cotaţiilor la tiţei şi produse petroliere, cifra de afaceri brută consemnată de Rompetrol Rafinare a înregistrat o reducere de circa 4%, până la un nivel total de peste 2,5 miliarde dolari în primele şase luni ale anului, faţă de 2,6 miliarde dolari în perioada similară din 2018.

Pe fondul extinderii segmentului de distribuţie a carburanţilor pe plan intern, dar şi al cererii de produse petroliere, compania şi-a majorat în prima jumătate a anului cu 10% livrările în România, aceasta fiind şi principala sa piaţă de desfacere. În acelaşi timp, diviziile de rafinare şi petrochimie au reuşit să exporte aproape 1,4 milioane de tone de produse petroliere, în uşoară scădere faţă de volumul exportat în perioada similară a anului trecut. În primul semestru al anului, Rompetrol Rafinare a virat peste 728 milioane dolari către bugetul de stat. În 2018, aportul companiei la buget s-a ridicat la 1,5 miliarde dolari.

În ceea ce priveşte zona de rafinare, compania a realizat o cifră de afaceri brută de 2,15 miliarde dolari în primul semestru al anului, în scădere cu aproximativ 4% comparativ cu semestrul I din 2018. Pe de altă parte, profitul operaţional a fost înjumătăţit în prima jumătate a acestui an la aproape 38 de milioane de dolari, ca urmare a marjei brute de rafinare în scădere cu peste 38%. În perioada ianuarie – iunie, rafinăria Petromidia şi-a îmbunătăţit rezultatele operaţionale, ajungând la 3,1 milioane de tone materii prime procesate şi un randament al produselor albe obţinute de 86,2%. De asemenea, a fost atins un record istoric în ceea ce priveşte producţia de carburant pentru aviaţie (Jet A1), ca rezultat al optimizărilor, reţetei îmbunătăţite şi minimizării nivelulul de jet în amestecurile de motorină.

În prima jumătate a acestui an, vânzările de carburanţi au înregistrat creşteri semnificative pe plan intern, de la 1,08 milioane de tone în primul semestru din 2019, la 1,19 milioane de tone în aceeaşi perioadă a acestui an. În acceaşi perioadă, rafinăria Petromidia a obţinut circa 2,43 milioane tone carburanţi, din care peste 67% au fost carburanţi diesel şi cel special pentru aviaţie – jet A1.

Unul dintre motivele cărora li se datorează evoluţia pozitivă a Rompetrol Rafinare este procesul de implementare a primei etape a Advanced Process Control (APC), o soluţie digitală care va permite îmbunătăţirea activităţilor de producţie din rafinăria Petromidia Năvodari. Cu un cost estimat de circa 4 milioane dolari, APC este un soft complex de control predictiv al instalaţiilor şi al fluxurilor operaţionale şi urmăreşte identificarea punctelor optime pentru creşterea capacităţilor, îmbunătăţirea calităţii produselor, reducerea consumului de energie şi un control mai strict al parametrilor-cheie. Programul de implementare a APC la nivelul întregii rafinării a fost împărţit în patru etape importante în funcţie de complexitatea fluxurilor tehnologice, termenul de finalizare a acestuia fiind finele lui 2020.

September 30, 2019